Contestaţie la executare. Sentința nr. 2859/2015. Tribunalul MEHEDINŢI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 2859/2015 pronunțată de Tribunalul MEHEDINŢI la data de 16-01-2015 în dosarul nr. 5301/225/2014
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL M.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 26/A
Ședința publică de la 16 Ianuarie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE V. R.
Judecător F. M.
Grefier M. B.
Pe rol judecarea apelului civil formulat de apelantul-contestator A. M. împotriva sentinței civile nr.2859/02.10.2014 pronunțată de Judecătoria Drobeta T. S. în contradictoriu cu intimații G. C., B. G. G. C. și intimatul-debitor S. R. prin Ministerul Finanțelor, având ca obiect contestație la executare.
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns consilier juridic P. G., pentru apelantul-contestator și pentru intimatul-debitor, lipsă fiind intimații.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței lipsa intimaților și faptul că aceștia nu au solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Având în vedere dispozițiile art.104 alin.13 din Regulamentul de Ordine Interioară al instanțelor judecătorești, instanța dispune reapelarea cauzei la sfârșitul ședinței de judecată.
La al doilea apel nominal făcut în ședința publică a răspuns consilier juridic P. G., pentru apelantul-contestator și pentru intimatul-debitor, lipsă fiind intimații.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care, nemaifiind alte cereri formulate sau excepții invocate de soluționat, instanța, potrivit dispozițiilor art. 394 cod procedură civilă, constată încheiate dezbaterile și acordă cuvântul asupra apelului.
Consilier juridic P. G., pentru apelantul-contestator și pentru intimatul-debitor, solicită admiterea apelului așa cum a fost formulat, modificarea hotărârii pronunțată de instanța de fond, anularea actelor de executare emise de B. G. G. C. întrucât contestatorul nu are calitate de debitor ci S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice care a și efectuat plățile în termen de 2 luni, astfel că trebuie exonerat de plata cheltuielilor de judecată. Arată că, în mod greșit instanța de fond a reținut că nu operează dispozițiile art.2 și 3 din OG 22/2002.
INSTANȚA
Deliberând asupra apelului, constată următoarele:
La data de 16.04.2014 a fost înregistrată sub nr._, contestația la executare formulată de către Administrația Județeană a Finanțelor Publice M., în contradictoriu cu intimații G. C. și B. G. G. C., împotriva somației la executare emisă la data de 08.04.2014 în dosarul de executare nr. 195/E/2014 și a încheierii nr.195/E/2014 prin care au fost stabilite cheltuielile de executare de către B. G. G. C..
A solicitat suspendarea executării silite până la soluționarea prezentei contestații la executare și anularea tuturor formelor de executare întocmite in dosarul de executare.
În motivarea cererii, contestatoarea a arătat că prin înștiințarea înregistrată la A.J.F.P. M. sub nr. MH_/11..04.2014, i s-a comunicat faptul că s-a pornit urmărirea silită împotriva D.G.F.P. M., Ministerului Finanțelor Publice și Agenției Naționale de Administrare Fiscală, la cererea creditorului G. C. și în baza deciziei nr. 5455/22.05.2013, fiind somată ca în termen de 1 zi să se conformeze titlurilor executorii menționate privind plata "drepturilor bănești" în cuantum de 20,722.50 lei, precum și la plata cheltuielilor de executare silită în cuantum de 2,910.73 lei.
Tot prin cererea propriu zisă, contestatoarea a solicitat suspendarea executării silite demarate de B. G. G. C. in dosarul execuțional nr. 195/E/2014 pana la soluționarea contestației la executare pentru următoarele motive:
În primul rând, în baza art. 718 alin. (6) din Codul de procedură civilă, a solicitat stabilirea unui termen de soluționare a cererii de suspendare anterior termenului fixat pentru judecarea contestației la executare.
În al doilea rând, a arătat ca potrivit art. 718 alin. (1) Cod procedură civilă "Până la soluționarea contestației la executare sau a altei cereri privind executarea silită, la solicitarea părții interesate și numai pentru motive temeinice, instanța competenta poate suspenda executarea".
În speța, raportat la calitatea debitorului obligației de plată stabilită prin titlul executoriu - instituție publică - sunt aplicabile dispozițiile O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, act normativ care reglementează o procedură specială și derogatorie de la dreptul comun în ceea ce privește aducerea la îndeplinire a unei asemenea obligații de plată.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 2 din O.G. nr. 22/2002 "dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată. Acest termen curge de la data la care debitorul a primit somația de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului", iar potrivit art. 3 "în cazul în care instituțiile publice nu își îndeplinesc obligația de plată în termenul prevăzut la art. 2, creditorul va putea solicita efectuarea executării silite potrivit Codului de procedură civilă și/sau potrivit altor dispoziții legale aplicabile în materie".
Or, potrivit faptului că executorul judecătoresc a pornit executarea silită fără respectarea acestor dispoziții legale, a apreciat că se impune suspendarea executării silite până la soluționarea prezentei contestații la executare.
Un alt motiv care impune suspendarea executării silite invocat de contestatoare a fost acela de faptul că executarea silită a fost pornita împotriva unei instituții care nu are calitatea de debitor al obligației de plată stabilită prin titlul executoriu.
Cu privire la plata cauțiunii prevăzute de art. 718 alin. (2) Cod procedură civilă, a arătat ca O.G. nr. 22/2002, care reglementează procedura privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, act normativ cu caracter special raportat la Codul de procedură civilă, dispune la art. 7 ca "cererile, indiferent de natura lor, formulate de instituțiile și autoritățile publice în cadrul procedurii de executare silită a creanțelor stabilite prin titluri executorii în sarcina acestora sunt scutite de plata taxelor de timbru, timbru judiciar și a sumelor stabilite cu titlu de cauțiune".
Având în vedere aspectele expuse și dispozițiile legale invocate, a apreciat ca cererea sa este întemeiată, astfel solicitând, în temeiul art. 718 alin. (1) Cod procedură civilă, coroborat cu art. 7 din O.G. nr. 22/2002, cu modificările și completările ulterioare, admiterea cererii de suspendare a executării silite pornită de B. G. G. C. în dosarul de executare nr. 195/E/2014, până la soluționarea contestației la executare.
Referitor la cererea de anulare ca nelegale a actelor de executare efectuate de B. G. G. C. în dosarul execuțional nr. 195/E/2014 a arătat că invocă lipsa calității de debitor a Administrației Județene a Finanțelor Publice M. (fosta Direcția Generala a Finanțelor Publice M.) și a solicitat anularea actelor de executare, pe acest considerent.
Astfel, a solicitat a se constata faptul că pârât în dosarul nr._, soluționat prin pronunțarea titlului executoriu pus în executare silită, a fost S. R. reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice și nu D.G.F.P. M., aceasta din urma având doar calitatea de reprezentant in instanță al Statului R. prin Ministerului Finanțelor Publice, asigurând apărarea și formulând calea de atac a recursului în baza unui mandat expres din partea acestuia. Or, câtă vreme între fosta D.G.F.P. M. și creditorul G. C. nu exista raport obligațional cu privire la plata sumei de 20.722,5 lei, este evident că debitorul obligației de plată nu poate fi decât Ministerul Finanțelor Publice ca reprezentant al Statului R..
Având în vedere aceste aspecte, a arătat că executorul judecătoresc nu avea legitimarea să efectueze acte de executare față de fosta D.G.F.P. M. (devenita începând cu 01.08.2013 A.J.F.P. M.) din moment ce aceasta nu are calitatea de debitor al creditorului G. C..
Prin urmare, în mod cu totul eronat, a fost pornită executarea silită împotriva instituției acesteia, câtă vreme aceasta nu a fost obligată la plată prin titlul executoriu.
Pentru acest motiv, a solicitat admiterea contestației la executare și anularea somației și a încheierii de stabilire a cheltuielilor de executare emise de B. G. G. C. la data de 08.04.2014 în dosarul de executare nr. 195/E/2014, ca fiind îndreptate împotriva unei persoane care nu are calitatea de debitor al obligației de plată.
În subsidiar, potrivit dispozițiilor art. 622 alin. (1) Cod procedură civilă, "obligația stabilită prin hotărârea unei instanțe sau printr-un alt titlu se aduce la "îndeplinire de bunăvoie", iar conform alin. (2) "în cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligația sa, aceasta se aduce la îndeplinire prin executare silită, care începe odată cu sesizarea organului de executare...". Prin urmare, principiul este acela al executării voluntare a oricărei obligații, iar executarea silită este concepută ca un substitut al refuzului executării de bunăvoie a titlului executoriu, având un caracter subsidiar și putându-se apela la aceasta numai în ipoteza neexecutării de bunăvoie a obligației.
În speța de față, creditorul G. C. s-a adresat, cu rea-credință, executorului judecătoresc cu o cerere de executare silită, fără ca mai întâi să solicite debitorului executarea de bunăvoie a obligației de plată, fapt pentru care a considerat că reaua-credință a creditorului fiind evidentă, cu atât mai mult cu cât este de notorietate faptul că în ce privește titlurile executorii reprezentate de hotărârile judecătorești obținute în baza Legii nr. 221/2009 sunt executate voluntar de debitorul obligat la plata prin titlu (S. R. prin M.F.P.), fiind necesară în acest sens doar o cerere adresată debitorului de către creditor, tocmai pentru a nu ocaziona și cheltuieli de executare silită, care să împovăreze și mai mult bugetul statului și astfel să se pericliteze executarea cu celeritate a titlurilor executorii împotriva Statului R..
Astfel, creditorul nu a respectat prevederile legale în materie, întrucât nu se află în posesia vreunui înscris care să reflecte vreo opoziție din partea Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice, în îndeplinirea obligațiilor stabilite prin titlul executoriu, iar instituția executării silite, așa cum o exprima fără echivoc însăși denumirea sa, fiind destinată să intervină numai în cazul neexecutării de bunăvoie a măsurilor dispuse de instanța de judecată.
Pe de altă parte, în strânsa corelație cu cele arătate mai sus, a mai învederat instanței că executarea silită pornită de B. G. G. C., este nelegala și sub alt aspect. Astfel, în ce privește executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice stabilite prin titluri executorii, deci și în cazul de față, sunt aplicabile dispozițiile O.G nr. 22/2002.
Potrivit dispozițiilor art. 2 din O.G. nr. 22/2002, debitorul obligației de plată stabilită printr-un titlu executoriu, care are calitatea de instituție publică, fiind obligat ca, în termen de 6 luni, calculat de la data la care a primit somația de plată comunicată de organul competent de executare, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plata și numai în cazul în care nu își îndeplinește aceasta obligație în termenul de 6 luni, creditorul va putea solicita efectuarea executării silite potrivit Codului de procedură civilă și/sau potrivit altor dispoziții legale aplicabile în materie (art. 3 din O.G. nr. 22/2002).
Contestatoarea a mai arătat și faptul că executorul judecătoresc nu a respectat prevederile legale citate mai sus, în cuprinsul somației nefiind indicat termenul de 6 luni stabilit în mod imperativ de dispozițiile art. 2 din O.G. nr. 22/2002. Astfel, în somația ce le-a fost comunicată s-a menționat că "în vederea punerii în aplicare a titlului executoriu ...vă somez ca în termen de 1 zi liberă de la primirea, afișarea sau lăsarea la sediul, reședința dvs a prezentei somații, să procedați la executarea de bunăvoie a obligației prevăzute în titlul executoriu...".
Coroborând dispozițiile art. 2 si 3, rezultă fără echivoc faptul că efectuarea plății de către instituția debitoare în intervalul de 6 luni de la data primirii somației înlătura posibilitatea efectuării executării silite potrivit dispozițiilor Codului de procedură civilă, astfel că, având la dispoziție acest termen de 6 luni pentru a-și îndeplini obligația de plată, nu se poate admite ca instituția debitoare (S. R. prin M.F.P.) să plătească creditorului său vreo sumă de bani în termen de o zi de la data solicitării acesteia, întrucât astfel ar fi golite de conținut toate dispozițiile legale sus - menționate.
Somația ce le-a fost comunicată a fost însoțită de încheierea de stabilire a cheltuielilor de executare emisă în data de 08.04.2014 și prin care au fost stabilite cheltuieli de executare în sumă totală de 2.910,73 lei. Or, câtă vreme art. 2 și 3 din O.G. nr. 22/2002 prevăd că termenul de 6 luni începe să curgă de la data comunicării de către executorul judecătoresc a somației de plată către debitor, urmând ca orice alt act de executare silită să fie efectuat ulterior acestui termen și doar în cazul în care debitorul nu efectuează plata înlăuntrul său, este evident că executorul judecătoresc a stabilit, în mod nelegal, cheltuieli de executare silită în sarcina debitorului în interiorul termenului de grație de 6 luni de zile prevăzut de lege, în care se poate face plata voluntar, motiv pentru care înțelege să conteste această încheiere cu privire la întreaga sumă reprezentând cheltuieli de executare silită.
Arătând că. rațiunea pentru care a fost stabilit prin O.G. nr. 22/2002 termenul de 6 luni în favoarea instituțiilor publice, este aceea de a da posibilitatea ordonatorului principal de credite să dispună de toate măsurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, pentru asigurarea în bugetele proprii și ale instituțiilor din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plăților stabilite prin titluri executorii și de a nu genera și alte cheltuieli (cum ar fi cele de executare), care să îngreuneze sau să întârzie executarea acestor titluri executorii.
Așadar, raportat la data comunicării somației, a arătat că încă se află încă în termenul de 6 luni prevăzut de OG nr. 22/2002, iar, strict procedural, somația de plată efectuată prin executorul judecătoresc constituie un act de executare cerut de înseși dispozițiile art. 2 teza finală a OG nr. 22/2002 pentru începutul curgerii termenului stabilit în favoarea debitorului S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice.
Cum termenul de 6 luni de la momentul comunicării somației de executare nu s-a împlinit, orice act de executare ulterior îndeplinit de executor înlăuntrul acestui termen este nelegal, astfel că și încheierea de stabilire a cheltuielilor de executare emisă în data de 08.04.2014 de B. G. G. C. apare ca fiind nelegal întocmită.
În subsidiar, în temeiul art. 669 alin. (4) Cod procedură civilă, a mai invocat și constatarea că nelegalitatea somației și a încheierii de stabilire a cheltuielilor de executare emise la data de 08.04.2014 transpare și din calculul eronat al cheltuielilor de executare stabilite în sarcina debitorului. Astfel, deși prin somație se solicita plata sumei de 20.722,5 lei reprezentând debit conform titlului executoriu, totuși stabilirea onorariului executorului judecătoresc s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 188/2000 privind executorii judecătorești și a Ordinului nr. 2550/C/2006.
Astfel, potrivit art. 39 alin. (1) din Legea nr. 188/2000 și art. 1 din Ordinul Ministrului Justiției nr. 2550/2006, în cazul executării silite a creanțelor având ca obiect plata unei sume de bani de până la 50.000 lei, onorariul maxim poate fi până la 10% din suma reprezentând valoarea creanței ce face obiectul executării silite. Față de aceste dispoziții legale, rezultă ca onorariul executorului judecătoresc nu poate depăși un anumit plafon, iar stabilirea acestuia trebuie să aibă în vedere complexitatea cauzei și a actelor de executare, reflectate în demersurile efectuate și în munca prestată, și nu sî constituie un mijloc de rotunjire a veniturilor, în detrimentul debitorului urmărit.
Or, în speță, onorariul executorului judecătoresc a fost stabilit la suma de 2.569,59 lei, deși creanța ce face obiectul executării silite, astfel cum a fost aceasta solicitată prin somație, este de 20.722,5 lei. Raportat la dispozițiile art. 1 din Ordinul nr. 2550/2006 și la valoarea creanței, rezultă că onorariul maxim ce putea fi solicitat de executorul judecătoresc trebuia să fie de până la 2.072,25 lei.
De asemenea, și suma de 248 lei reprezentând onorariu consultații cu constituirea actelor execuționale depășește plafonul maximal prevăzut de Legea nr. 188/2000 și Ordinul nr. 2550/C/2006, astfel că a solicitat instanței de judecată să facă aplicarea dispozițiilor legale sus-menționate, precum și a art. 669 alin. (4) din Codul de procedură civilă.
Prin prisma tuturor celor arătate mai sus și cu luarea în considerare a dispozițiilor art. 625 Cod procedură civilă potrivit cărora "executarea silită se face cu respectarea dispozițiilor legale, a apreciat că se impune anularea ca nelegale a somației și a încheierii de stabilire a cheltuielilor de executare emise în data de 08.04.2014 de B. G. G. C. în dosarul de executare nr. 195/E/2014, cu precizarea că prezenta contestație a fost formulată în contradictoriu și cu B. G. G. C. în calitate de intimat, tocmai pentru a supune controlului de legalitate și oportunitate exercitat de către instanță actele de executare emise de către acesta în dosarul de executare nr. 195/E/2014.
Având în vedere argumentele de fapt și de drept mai sus menționate, a solicitat admiterea contestației la executare astfel cum a fost formulată.
În drept și –a întemeiat contestația pe dispozițiile art. 711 si urm. Cod pr. civ., precum și pe toate disp. legale invocate în cuprinsul prezentei acțiuni.
În probatoriu, a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri, și a depus la dosar în copie: somația emisă în data de 08.04.2014 în dosarul execuțional nr. 195/E/2014 al B. G. G. C., încheierea de stabilire a cheltuielilor de executare din data de 08.04.2014 emisă în dosarul de executare nr. 195/E/2014; titlul executoriu - decizia nr. 5455/22.05.2013; încheiere din 25.03.2014 de încuviințare a executării silite.
La data de 23.05.2014, contestatoarea, în urma solicitărilor făcute de instanță prin rezoluția din data de 14.05.2014, a depus la dosarul cauzei o completare la acțiune, însoțită de împuternicirea reprezentantului contestatoarei care a întocmit și semnat acțiunea.
Prin rezoluția din data de 26.05.2014, instanța a dispus comunicarea acțiunii și duplicat înscrisuri către intimații, în vederea formulării întâmpinării.
Intimatul G. C. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii de suspendare a executării silite și a contestației la executare ca fiind netemeinice și nelegale.
În ceea ce privește cererea de suspendare a executării silite a arătat că aceasta nu are nici un fundament deoarece executarea silită începe prin trimiterea somației de executare silită și se materializează prin acte de indisponibilizare și urmărire atât a sumelor de bani cât și a bunurilor mobile sau imobile.
În cazul de față executorul judecătoresc, în conformitate cu dispozițiile art. 2 din OG 22/2002 a comunicat somația de executare după care nu a întreprins nici un demers de executare silită.
Aceasta somație, imperativ ceruta atât de legea specială, OG 22/2002, cât și de Codul de Procedură Civilă, nu este un act de executare ci este doar act de declanșare a executării silite.
Față de aceste aspecte a arătat că apreciază că nu există temei pentru suspendarea executării silite deoarece nu este prejudiciată unitatea debitoare ireversibil printr-un act de executare silită ce ar trebui stopat sau s-ar putea dovedi ca fiind greșit întocmit.
Oricum executarea silită neputând continua decât după expirarea termenului de 6 luni impus de OG 22/2002, termen pe care executorul judecătoresc a înțeles sa îl respecte deși unitatea debitoare nu a comunicat existența sau inexistența disponibilului bănesc pentru achitarea acestei datorii, așa cum îi este impus de prin OG22/2002.
Față de cererea de anulare a contestației la executare a arătat că apreciază că aceasta nu are fundament juridic.
Calitatea de debitoare a DGFP M. rezultând însuși din cuprinsul titlului executoriu acesta cuprinzând în dispozitiv mențiunea că ,, Obligă pârâta" respectiv „ Admite recursul declarat de pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice M.". Din această formulare rezultând foarte clar calitatea de debitoare a DGFP M..
Referitor la reaua credință a intimatului, manifestată prin adresarea direct către executorul judecătoresc a arătat că, dacă DGFP M. avea intenția să achite cumva suma de_,5 lei putea să o materializeze în perioada cursă de la data de 22.05.2013, dată la care a fost pronunțată decizia în recurs și până la data de 22.02.2014, dată la care acesta s-a adresat executorului judecătoresc.
Mai mult decât atât, a arătat că s-a adresat verbal funcționarilor finanțelor publice care i-au relatat că nu pot primi cererea acestuia deoarece hotărârea judecătorească nu are mențiunea „ certificat de aceștia și că prezenta copie este identică cu originalul din dosar" deși aceasta avea ștampila de conformitate aplicată de Grefa Tribunalului M..
Cu privire la procedura de executare începută de executorul judecătoresc G. G. C. a arătat că aceasta respectă prevederile legale. Astfel, în conformitate cu C. acesta, după primirea cererii de executare silită a obținut încuviințarea executării silite și a somat debitoarea, în termenul prevăzut de cod, să își execute de bunăvoie obligațiile sale.
Acesta a mai arătat și faptul că, nu trebuie realizată confuzie între termenul de 1 zi liberă prevăzută în cod, care este termenul în care debitorul poate să își execute de bunăvoie obligațiile sale și termenul de 6 luni care este un termen în care debitorul, unitate bugetară, este protejat pentru a nu i se paraliza activitatea prin acte de executare silită. Acest termen de 6 luni nefiind ca un termen de grație pentru unitatea bugetară, termen în care aceasta nu trebuie să întreprindă nimic.
Prin stabilirea cheltuielilor de executare prin încheiere executorul judecătoresc a respectat legea deoarece obligația acestuia este o obligație de diligență și nu una de rezultat, acesta neputând să anticipeze modalitatea în care se va desfășura executarea silită, procedurile pe care le va urma sau întinderea în timp a executării silite.
S-a mai arătat că DGFP M. a fost de rea credința deoarece nu a achitat într-o zi liberă debitul, situație în care trebuia să achite doar cheltuielile efectiv realizate de acesta cu executarea silită conform C.. De asemenea, deși avea obligația să înștiințeze organul de executare silită despre lipsa disponibilului bănesc pentru achitarea datoriei și despre demersurile făcute pentru obținerea acestei sume de bani conform OG 22/2002, aceasta, neîndeplinindu-și obligațiile sale și adresându-se instanței de executare.
Cu privire la cheltuielile de executare silită a arătat că acestea respectă prevederile legale, așa cum se poate observa din încheierea de stabilire a cheltuielilor de executare acestea fiind compuse din onorariul executorului judecătoresc și din celelalte cheltuieli efectuate de acesta pentru îndeplinirea procedurii.
Față de afirmațiile debitoarei că onorariul executorului, atât cel de 10% din sumă cât și cel de consultanță de 200 lei, depășesc limita prevăzută de lege, DGFP M. manifestă rea credință și dorește inducerea în eroare a instanței de executare deoarece cunoaște foarte bine că S. R. prin DGFP impune executorului plata TVA la încasările realizate iar TVA-ul este suportat de consumatorul final care, în situația de față, este tocmai DGFP M.. Or, prin aplicarea TVA la aceste onorarii și la celelalte cheltuieli (care în viziunea statului sunt toate venituri ale executorului) se ajunge tocmai la valorile prevăzute în încheierea de stabilire cheltuieli.
În concluzie, a arătat că deoarece DGFP M. are calitate procesuală când introduce recurs și nu mai are calitate procesuală când trebuie să plătească și, în loc să facă demersuri în achitarea acestor sume de care aveau cunoștință de mai bine de un an formulează contestație la executare pentru a mai lungi termenele și așa foarte mari, prin cereri de suspendare neîntemeiate, manifestă rea credință și are ca obiectiv al acestei contestații fuga de răspundere și tergiversarea la nesfârșit a procedurilor de despăgubire a acestuia cu prejudiciile provocate însuși de S. R..
Față de aceste aspecte a solicitat respingerea atât a cererii de suspendare a executării silite cât și a contestației la executare.
La data de 15.08.2014, contestatoarea a depus la dosarul cauzei OP nr. 3263/17.06.2014, prin care s-a efectuat plata integrală a debitului la care a fost obligat S. R. prin Ministerul Finanțelor, în termenul de 6 luni.
Prin încheierea din data de 16 Iulie 2014, instanța din oficiu a invocat excepția lipsei capacității procesuale a contestatoarei.
La data de 30.07.2014, contestatoarea a depus la dosar – prin Registratură – o precizare, prin care a solicitat respingerea excepției lipsei capacității procesuale a contestatoarei, arătând că prin noua reorganizare a Agenției Naționale de Administrare Fiscala, în temeiul art. 10 din OUG nr. 74/2013 privind unele masuri pentru îmbunătățire a activității Agenției Naționale de Administrare Fiscală, precum și pentru modificarea unor acte normative, au fost înființate direcțiile generale regionale ale finanțelor publice, instituții cu personalitate juridică (în speță, Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice C.), în cadrul cărora funcționează, ca structuri fără personalitate juridică, administrațiile județene ale finanțelor publice (în speță, Administrația Județeană a Finanțelor Publice M.), dar acest fapt nu poate influența calitatea procesuală, activă sau pasivă, doar prin raportare la atributul autorității de a avea sau nu personalitate juridică.
Așa cum prevede HG nr. 520/2013 privind organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Administrare Fiscală, în art. 23 alin. (5): "Administrațiile finanțelor publice municipale constituite la nivelul municipiilor reședință de județ din subordinea direcțiilor generale ale finanțelor publice județene se reorganizează în administrații județene ale finanțelor publice".
Cu precizarea că este adevărat că, potrivit art. 13 alin. (1) din HG nr. 520/2013, numai Direcția Generala Regională a Finanțelor Publice are personalitate juridică, însă, potrivit alin. (9) al aceluiași articol, Administrațiile județene ale finanțelor publice, care sunt subordonate Direcției generale regionale a finanțelor publice, au conducere proprie, sși anume "șefii de administrație"
Or, în conformitate cu dispozițiile art. 2 alin. (1) din Ordinul ANAF nr. 1500/2013 privind împuternicirea conducătorilor unităților teritoriale de a semna acte cu caracter juridic, "se împuternicește șeful de administrație din cadrul Administrației Județene a Finanțelor Publice să semneze actele cu caracter juridic întocmite de serviciul/biroul juridic din subordinea directă, în litigiile aflate în fața instanțelor judecătorești din circumscripția județului (...), în care Administrația Județeană a Finanțelor Publice este parte".
În speța de față s-a arătat că, Administrația Județeană a Finanțelor Publice M. este autoritate constituită în conformitate cu dispozițiile legale (OUG nr. 74/2013), inclusiv sub aspect nominal (avem în vedere Ordinul ANAF nr. 2211/2013 pentru aprobarea competenței teritoriale de administrare), având organe proprii de conducere, inclusiv serviciu juridic, astfel încât nu sunt aplicabile dispozițiile art. 11 alin. (3) din OUG nr. 74/2013 și nu se poate pune în discuție calitatea sa de a sta în judecată ca reclamant în prezentul litigiu, cu atât mai mult cu cât însuși actul de executare contestat - somația de executare silită nr. 195/E/2014 din data de 08.04.2014 - a fost emisă împotriva A. M. și comunicată la sediul acesteia din Dr. Tr. S., Piața R. N. nr. 1, jud. M..
De altfel, argumentul că organele fiscale nou create prin OUG nr. 74/2013 (în speță, A. M.) nu au personalitate juridică și de aceea nu ar putea emite acte ca și continuatoare ale fostelor organe fiscale și nu ar avea calitate procesuală (reclamant/pârât) în litigiile aflate pe rolul instanțelor judecătorești, nu are nici suport logic și nici juridic, deoarece nici în vechea reglementare aceste organe fiscale nu aveau personalitate juridică. Cel mai mic organ fiscal care avea personalitate juridică era Direcția Generală a Finanțelor Publice (și nu Administrația Finanțelor Publice), așa cum rezultă din art. 2 al HG nr. 109/2009 (abrogată la 01.08.2013).
Prin urmare, coroborând toate dispozițiile legale menționate mai sus și având în vedere argumentele de fapt și de drept, a solicitat a se constata că excepția lipsei calității procesuale a contestatoarei A. M., invocate de instanța din oficiu, este neîntemeiată și, în consecință, se impune a fi respinsă.
Iar cu privire la solicitarea de suspendare a executării silite începută de B. G. G. C. în dosarul execuțional nr. 195/E/2014 până la soluționarea contestației la executare formulate, a menționat faptul că insistă în soluționarea acestei cereri de către instanța de judecată, având în vedere că prin actele de executare îndreptate împotriva A. M. - somația de executare silită nr. 195/E/2014 din data de 08.04.2014 și încheierea de stabilire a cheltuielilor de executare silită nr. 195/E/2014 din data de 08.04.2014 - s-a solicitat plata sumei totale de 23.633,23 lei, sumă ce cuprinde nu numai debitul de 20.722,50 lei stabilit în sarcina debitorului prin titlul executoriu - decizia nr. 5455/22.05.2013 și care a fost achitat prin OP nr. 3263/17.06.2014, ci și cheltuieli de executare în suma de 2.910,73 lei.
Prin urmare, a apreciat că se impune suspendarea executării silite cu privire la aceste cheltuieli de executare solicitate de B. G. G. C., în condițiile în care, efectuând plata debitului în termen de 6 luni de la primirea somației de executare, conform dispozițiilor art. 2 si 3 din OG nr. 22/2002, nu datorau cheltuieli de executare silită, astfel că nu puteau fi obligați la plata acestora.
Pentru aceleași considerente, a arătat că înțelege să insiste în soluționarea contestației la executare formulată și pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să constate aplicabilitatea în speță a dispozițiilor speciale ale OG nr. 22/2002, derogatorii de la dreptul comun în materia executării silite, respectiv codul de procedură civilă.
Prin încheierea din data de 03.09.2014, instanța, având în vedere faptul că, potrivit titlului executoriu, debitorul obligației ce se execută silit este S. R. prin Ministerul Finanțelor, a dispus introducerea în calitate de debitor a Statului R. prin Administrația Finanțelor.
În considerarea probelor de la dosar și prin raportare la dispozițiile legale incidente în cauză, prin sentința civilă nr.2859/02.10.2014 Judecătoria Drobeta T. S., a admis în parte contestația la executare, pentru următoarele considerente:
Prin decizia nr. 5455/22. 05. 2013, pronunțată de Curtea de Apel C. (care constituie titlul executoriu), a fost obligată pârâta D.G.F.P. M., în numele Statului R. reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de_,5 lei.
După cca. 10 luni, creditorul – intimat G. C. a solicitat executarea silită a obligației cuprinse în titlul executoriu împotriva contestatoarei.
Contestatoarea A.J.F.P. M. (fosta D.G.F.P. M.) a invocat faptul că nu ar avea calitatea de debitor în executarea silită demarată în baza deciziei nr. 5455/22. 05. 2013, pronunțată de Curtea de Apel C., arătând că debitor este S. R. prin Ministerul Finanțelor Publice.
Instanța nu a reținut această critică deoarece, conform dispozitivului deciziei invocate s-a admis recursul declarat de „pârâta D.G.F.P. M.” în numele Statului R. reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice și a fost „obligată pârâta către reclamant la plata sumei de_.5 lei …”.
Obligația de plată a fost stabilită în sarcina D.G.F.P. M., chiar dacă debitor al obligației era S. R., în considerația faptului că aceasta este reprezentantul în teritoriu al Ministerului Finanțelor Publice.
Faptul că, prin modificările aduse de O.U.G. 74/2013 și H.G. 520/2013, D.G.F.P. M. s-a reorganizat, devenind A.J.F.P. M., structură care și-a pierdut personalitatea juridică, nu este de natură să conducă la posibilitatea de a se sustrage de la îndeplinirea obligațiilor stabilite în sarcina persoanei juridice care s-a transformat (art. 241 C. civ.).
O dovadă în plus o constituie emiterea avizului privind legalitatea procedurii de punere în executare (filele 130 – 131) în care se face referire la dosarul de executare nr. 195/E/2014, care reprezintă o recunoaștere a obligației și a legalității procedurii de executare, precum și executarea obligației, conform ordinului de plată (fila 133).
Cea de-a doua critică vizează faptul că, în speță, fiind vorba de o instituție publică, ar fi incidente dispozițiile art. 2 din O.G. 22/2002, potrivit cărora: „Dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituția debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată. Acest termen curge de la data la care debitorul a primit somația de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului.”
După cum rezultă din textul legal termenul de 6 luni se aplică numai în situația în care executarea nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, ori contestatoarea nu a făcut o astfel de dovadă pentru a-i fi aplicabile aceste dispoziții legale.
Pe de altă parte art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale protejează dreptul la un proces echitabil și soluționarea cauzei într-un termen rezonabil, în materie civilă și penală.
Acest drept ar rămâne iluzoriu dacă nu ar include și faza de executare a hotărârilor judecătorești definitive. Însă Convenția are în vedere drepturi efective, concrete, iar nu iluzorii, așa cum a stabilit Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg în jurisprudența sa, începând cu cauza Artico vs. Italia (1980).
S. și instituțiile publice au îndatorirea, reprezentând autoritatea publică, de a veghea la respectarea principiului legalității și de a executa de bunăvoie hotărârea judecătorească de condamnare a lor, termenul rezonabil de soluționare prevăzut de art. 6 din Convenție fiind aplicabil și în faza executării silite. Întârzierea în executarea unei sentințe, imputabilă autorităților care nu furnizează o justificare valabilă în acest sens, aduce atingere și dreptului creditorului la respectarea bunurilor sale, drept protejat de art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției.
În plus, este cu totul contrar Convenției și discriminatoriu ca termenul de 6 luni, prevăzut de OG nr. 22/2002, să curgă de la data somației de executare trimisă instituției publice de către creditor, iar nu de la data la care hotărârea judecătorească este executorie, întrucât, în mod nejustificat, impune creditorului să formuleze o asemenea somație, deci să inițieze executarea silită. Aceasta echivalează cu impunerea condiției inițierii executării silite de către creditor și suportarea cheltuielilor de executare, în condițiile în care, prevalându-se de această dispoziție legală, instituția publică debitoare nu ar executa niciodată, de bunăvoie, dispozițiile titlului executor, ceea ce nu poate fi primit.
Apreciind că, în cauză, contestatoarea, în calitatea sa de instituție publică, nu se poate prevala de prevederile legale interne menționate pentru a nu executa o hotărâre judecătorească și că neexecutarea îi este imputabilă, întrucât dispozițiile din Convenția Europeană a Drepturilor Omului au prioritate de aplicare si incidență directa in speță, instanța a apreciat motivul de nulitate invocat, ca neîntemeiat.
În ceea ce privește cheltuielile de executare, în raport de argumentele expuse, precum și de faptul că neachitarea de buna voie a creanței l-a determinat pe creditor să se adreseze executorului, care, la rândul său, față de prevederile art. 7 lit. a din Legea nr. 188/2000, avea obligația să pună în executare dispozițiile din titlul executoriu, instanța a apreciat că este legală calcularea onorariului de executare, precum și a celorlalte cheltuieli (având în vedere și dispozițiile art. 669 C. pr. civ., referitor la stabilirea cheltuielilor de executare și persoana care este ținută a le suporta).
În schimb, susținerea contestatoarei cu privire la cuantumul onorariului executorului a fost considerată întemeiată, întrucât, conform art. 39 alin. 1 lit. a din Legea nr. 188/2000 și a Anexei nr. 1 la Ordinul Ministerului Justiției nr. 2550/C/2006, onorariul maximal nu poate depăși 10% din valoarea creanței, în cazul sumelor ce nu depășesc 50.000 lei. Cum valoarea creanței este de_.50 lei, rezultă că onorariul nu poate fi mai mare de 2072,25 lei, iar cel perceput pentru consultații în legătură cu constituirea actelor execuționale, de 200 lei.
Or, potrivit încheierii nr. 195/E/08.04.2014, onorariul executorului a fost fixat la suma de 2569.59 lei, respectiv la 248 lei, pentru consultații privind constituirea actelor execuționale, încălcându-se dispozițiile imperative ale Legii nr. 188/2000 și Ordinului nr. 2550/C/2006.
Față de toate aceste considerente, instanța a admis în parte contestația la executare, apreciind-o drept întemeiată doar cu privire la modul calculării onorariului executorului și în consecință a dispus anularea în parte a somației de executare silită și a încheierii de stabilire a cheltuielilor de executare nr. 195/E/2014 din 8. 04. 2014 din dosarul nr. 195/E/2014 al B. G. G. C., în sensul că a redus onorariul de executare de la 2569.59 lei, la 2072.25 lei, iar pe cel aferent consultanței în vederea constituirii actelor execuționale, de la 248 lei, la 200 lei, respingând restul pretențiilor, ca neîntemeiate.
În ceea ce privește cererea de suspendare a executării silite, având în vedere dispozițiile art.718 alin.1 C. pr. civ., conform cărora aceasta se poate dispune până la soluționarea contestației la executare, precum și faptul că, prin prezenta sentință, contestația a fost soluționată, instanța a respins-o ca rămasă fără obiect.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel contestatoarea, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin contestația la executare formulată a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 711 și urm. din codul de procedură civilă și ale OG nr. 22/2002, anularea ca nelegale a somației de executare silită nr. 195/E/2014 din data de 08.04.2014 și a încheierii de stabilire a cheltuielilor de executare silită nr. 195/E/2014 din data de 08.04.2014, emise în dosarul de executare nr. 195/E/2014 de către B. G. G. C., precum și suspendarea executării silite demarate de B. G. G. C. în dosarul execuțional nr.195/E/2014 până la soluționarea contestației la executare.
Prin sentința nr. 2859/02.10.2014, instanța de fond a respins cererea de suspendare a executării silite ca rămasă fără obiect și a admis în parte contestația la executare, în sensul anularii parțiale a somației de executare silită și a încheierii de stabilire cheltuielilor de executare emise la data de 08.04.2014 în dosarul de executare nr. 195/E/2014, reducând cuantumul cheltuielilor de executare de la suma de 2910,73 lei la 2365,39 lei.
Pentru a pronunța aceasta soluție, prima instanța a apreciat că, în ceea ce privește cererea de suspendare a executării silite, aceasta a rămas fără obiect în condițiile în care, la același termen de judecată a fost soluționată și contestația la executare, având în vedere dispozițiile art. 718 alin. (1) Cod pr.civ. conform cărora suspendarea se poate dispune până la soluționarea contestației la executare. În ceea ce privește invocarea de către contestatoarea A. M. a lipsei calității sale de debitor al obligației de plată, instanța a reținut că aceasta critica nu este întemeiata întrucât, conform dispozitivului deciziei care constituie titlul executoriu, "s-a admis recursul declarat de pârâta DGFP M. în numele Statului R. reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice și a fost obligată pârâta către reclamant la plata sumei de_,5 lei", astfel că "obligația de plată a fost stabilită în sarcina DGFP M., chiar dacă debitor al obligației era S. R., în considerația faptului că aceasta este reprezentantul în teritoriu al Ministerului Finanțelor Publice".
Referitor la cererea de anulare a actelor de executare silită emise de B. G. G. C. ca nelegale întrucât acestea au fost emise cu încălcarea dispozițiilor art. 2 si 3 din OG nr. 22/2002, instanța a respins-o ca neîntemeiata, considerând că în speța dedusă judecații nu sunt aplicabile aceste dispoziții, termenul de 6 luni aplicându-se numai în situația în care executarea nu începe sau continuă din lipsa de fonduri, iar contestatoarea nu a făcut o astfel de dovadă. Pe de altă parte, apreciază instanța ca instituirea acestui termen în beneficiul instituțiilor publice, precum și stabilirea începutului curgerii acestuia de la data comunicării somației de executare silită către debitorul instituție publică, sunt cu totul contrare Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și, prin urmare, contestatoarea nu se poate prevala de dispozițiile legale interne, neexecutarea fiindu-i imputabilă.
Instanța de fond a considerat întemeiată doar susținerea subsidiară a contestatoarei privind stabilirea eronată de către intimatul B. G. G. C. a cuantumului cheltuielilor de executare, cu încălcarea dispozițiilor imperative ale Legii nr. 188/2000 și ale Ordinului nr. 2550/C/2006, astfel că a fost admisă în parte contestația la executare, fiind diminuate cheltuielile de executare de la 2910,73 lei la 2365,39 lei.
Critică soluția instanței de fond sub următoarele aspecte:
1.Referitor la lipsa calității de debitor a Administrației Județene a Finanțelor Publice M., invocată prin contestația la executare, în mod greșit instanța de fond a apreciat că prin titlul executoriu pus în executare silită - decizia nr. 5455/22.05.2013 a Curții de Apel C. - a fost stabilită obligația de plată în sarcina fostei DGFP M., care a căpătat astfel calitatea de debitor în executarea silită.
Așa cum rezultă din decizia sus menționată, Curtea de Apel C. a reținut în mod corect faptul că recursul a fost declarat de fosta DGFP M. în numele Statului R. reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice și, prin urmare, DGFP M. nu a avut calitatea procesuală de pârâtă în dosarul nr._, ci doar calitatea de mandatar al M.F.P., în baza unui mandat acordat de către acesta în vederea instrumentării cauzei respective până la soluționarea sa irevocabilă.
De altfel, însăși instanța de fond recunoaște faptul că "debitor al obligației era S. R.", motiv pentru care a și dispus conceptarea și citarea sa în cauza în calitate de debitor, însă, cu toate acestea, apreciază ca fosta DGFP M. este debitor și poate fi obligată la plata "în considerația faptului că aceasta este reprezentantul în teritoriu al Ministerului Finanțelor Publice". Aceasta motivare este cu atât mai nefondată cu cât, pe de o parte, potrivit mandatului acordat, fosta DGFP M. a fost împuternicită doar să întreprindă toate actele procedurale care se impun, până la soluționarea definitivă/irevocabilă a cauzei, exercitând toate căile de atac pentru apărarea Ministerului Finanțelor Publice, chemat în judecata în numele Statului R., iar nu să se substituie acestuia în calitatea sa procesuală de parte în proces care să poată eventual fi obligată la plată, iar pe de alta parte, în urma reorganizării ANAF în baza OUG nr. 74/2013 și HG nr. 520/2013, fosta DGFP M. s-a reorganizat prin fuziune prin absorbție în cadrul DGRFP C. (art. 10 alin. (2) și (7) din OUG nr. 74/2013), și nu a devenit pur și simplu A. M., așa cum susține instanța de fond. A. M. a rezultat ca urmare a reorganizării fostei AFP Drobeta T. S., conform art. 23 alin. (5) din HG nr. 520/2013: "Administrațiile finanțelor publice municipale constituite la nivelul municipiilor reședința de județ din subordinea direcțiilor generale ale finanțelor publice județene se reorganizează în administrații județene ale finanțelor publice".
De asemenea, eronată este și argumentația instanței de fond ca "o dovada în plus o constituie emiterea avizului privind legalitatea procedurii de punere în executare (...), care reprezintă o recunoaștere a obligației și a legalității procedurii de punere în executare, precum și executarea obligației, conform ordinului de plata (fila 133)".
În primul rând, avizul de legalitate nr._/29.04.2014 a fost emis nu de către A. M., ci de către Ministerul Finanțelor Publice, în calitatea sa de debitor obligat la plata prin titlul executoriu, iar plata debitului în suma de 20.722,5 lei s-a făcut tot de către Ministerul Finanțelor Publice, așa cum rezultă în mod clar și evident din OP nr. 3263/17.06.2014.
Rolul A. M. în procedura de punere în executare a titlului executoriu a fost cel stabilit de OMFP nr. 2033/2013, respectiv de a întocmi referatul de instrumentare a cauzei și documentația de plată și înaintarea acestora către MFP în vederea emiterii avizului privind legalitatea procedurii de punere în executare și a efectuării plății debitului stabilit în sarcina sa prin titlul executoriu, activitate care trebuie efectuată de către compartimentul juridic al instituției care a avut în instrumentare dosarul în care s-a pronunțat titlul executoriu, în baza unui mandat de reprezentare în instanță (pct. 4.1 alin. (16), pct. 5.2 si pct. 5.3 din OMFP nr. 2033/2013).
Raportat la toate aceste considerente, în mod nelegal instanța de fond a apreciat ca neîntemeiată solicitarea de constatare a lipsei calității de debitor în executarea silită a A. M. și de anulare a actelor de executare emise de B. G. G. C. pe acest considerent, cu atât mai mult cu cât către adevăratul debitor al obligației de plată - Ministerul Finanțelor Publice - nu a fost comunicată nici o somație sau alt act de executare.
2.În ce privește solicitarea subsidiară de anulare a actelor de executare emise în dosarul execuțional nr. 195/E/2014 întrucât acestea contravin atât dispozițiilor art. 622 din Codul de procedura civilă, cât și art. 2 si 3 din OG nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, apreciază, de asemenea, că în mod greșit aceasta a fost respinsă ca neîntemeiată.
Astfel, așa cum s-a susținut și în contestația la executare formulată, intimatul-creditor G. C. s-a adresat, cu rea-credință, executorului judecătoresc cu o cerere de executare silită în condițiile în care acesta nu a dovedit că se află în posesia vreunui înscris care să reflecte o opoziție din partea Statului R. prin Ministerul Finanțelor Publice, în îndeplinirea obligațiilor stabilite prin titlul executoriu, iar instituția executării silite, așa cum o exprima fără echivoc însăși denumirea sa, este destinată să intervină numai în cazul neexecutării de bunăvoie a măsurilor dispuse de instanța de judecată.
Prin OMFP nr. 2033/2013 a fost aprobată Procedura Operațională PO-29.16 privind plata obligațiilor pecuniare stabilite prin hotărâri judecătorești și arbitrale pronunțate de instanțele judecătorești și arbitrale pe teritoriul Statului R., în sarcina Ministerului Finanțelor Publice, în nume propriu și/sau în reprezentarea Statului R. și în sarcina structurilor subordonate, care stabilește la pct. 5.0 (1): "Executarea voluntară a titlurilor executorii se realizează astfel: executarea voluntară se declanșează prin intervenția creditorului sau a biroului de executări penale care, fără a investi executorul judecătoresc, înaintează Ministerului Finanțelor Publice/structurilor subordonate o cerere de executare voluntară a obligațiilor corelative drepturilor recunoscute prin hotărâri judecătorești".
Prin urmare, era necesară și suficientă în acest sens doar o cerere adresată debitorului de către creditor, însoțită de documentele necesare efectuării plății, tocmai pentru a nu ocaziona și cheltuieli de executare silită, care să împovăreze și mai mult bugetul statului și astfel să se pericliteze executarea cu celeritate a titlurilor executorii împotriva Statului R..
Pe de altă parte, eronată este și aprecierea instanței de fond privind inaplicabilitatea în speța dedusă judecății a dispozițiilor art. 2 si 3 din OG nr. 22/2002.
Potrivit dispozițiilor art. 2 din O.G. nr. 22/2002, debitorul obligației de plată stabilită printr-un titlu executoriu, care are calitatea de instituție publică, este obligat ca, în termen de 6 luni, calculat de la data la care a primit somația de plată comunicată de organul competent de executare, să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată și numai în cazul în care nu își îndeplinește aceasta obligație în termenul de 6 luni, creditorul va putea solicita efectuarea executării silite potrivit Codului de procedura civilă și/sau potrivit altor dispoziții legale aplicabile în materie (art. 3 din O.G. nr. 22/2002).
În ce privește susținerea instanței de fond potrivit căreia contestatoarea nu a făcut dovada că executarea nu a început din cauza lipsei de fonduri, astfel că debitorul nu poate beneficia de termenul de 6 luni prevăzut de art. 2 din OG nr. 22/2002, învederăm instanței de apel următoarele aspecte:
Potrivit dispozițiilor art. 1 din O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu modificările și completările ulterioare, "creanțele stabilite prin titluri executorii în sarcina instituțiilor și autorităților publice se achită din sumele aprobate cu această destinație prin bugetele acestora sau, după caz, de la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligația de plata respectivă".
Art. 12 din OUG nr. 4/2009 privind reglementarea unor măsuri în domeniul bugetar, modificată și aprobată prin Legea nr. 215/2009, dispune: "Cheltuielile privind despăgubirile, inclusiv cele provenite din aplicarea legislației privind creanțele fiscale administrate de Ministerul Finanțelor Publice și Agenția Națională de Administrare Fiscală, alte daune stabilite ca fiind datorate de Ministerul Finanțelor Publice și de Agenția Naționala de Administrare Fiscală, în nume propriu sau în reprezentarea intereselor statului, pe baza hotărârilor executorii ale instanțelor judecătorești sau arbitrale (...) se acoperă de către Ministerul Finanțelor Publice, pe baza de documente legale, din sumele prevăzute cu aceasta destinație in bugetul de stat".
Coroborând aceste prevederi legale cu cele ale OMFP nr. 2033/2013, potrivit cărora stabilirea sumelor necesare a fi deschise din credite bugetare pentru plata despăgubirilor se realizează în baza avizelor de legalitate a procedurii de punere în executare emise de Ministerul Finanțelor Publice, ca urmare a cererilor care i-au fost adresate de creditori, rezultă în mod cert faptul că alocarea sumelor necesare plății despăgubirilor acordate de instanță prin hotărâri judecătorești poate avea loc numai după primirea cererii creditorului de către debitorul Ministerul Finanțelor Publice ca reprezentant al Statului R., astfel că anterior formulării unei asemenea cereri nu se poate stabili dacă există sau nu fondurile necesare plății despăgubirilor.
Or, intimatul-creditor s-a adresat direct executorului judecătoresc, eludând procedura stabilită de prevederile sus-menționate și, prin urmare, nu se susține motivarea instanței de fond privind inaplicabilitatea termenului de 6 luni în situația din speța dedusă judecății.
Pe de altă parte, aprecierile instanței de fond potrivit cărora "este contrar Convenției Europene a Drepturilor Omului și discriminatoriu ca termenul de 6 luni prevăzut de OG 22/2002 să curgă de la data somației de executare trimisă instituției publice de către creditor, iar nu de la data la care hotărârea judecătorească este executorie", sunt nejustificate și exced cadrului legal instituit de OG nr. 22/2002.
Astfel, dispozițiile art. 2 din OG nr. 22/2002 au fost modificate prin Legea nr. 110/2007, în sensul că s-a stabilit un termen de 6 luni în care instituția publică să facă demersurile pentru îndeplinirea obligației de plată. Anterior acestei modificări, nu era prevăzut nici un termen în acest sens. Însă, atât înainte de 2007, cât și ulterior, Curtea Constituționala a României a fost sesizată cu numeroase excepții de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2 din OG nr. 22/2002, pronunțându-se constant în sensul respingerii acestora (ex. Decizia nr. 444/20.11.2003, Decizia nr. 48/12.02.2004, Decizia nr. 529/11.10.2005, Decizia nr. 188/02.03.2006, Decizia nr. 127/19.02.2008, Decizia nr. 784/12.05.2009, Decizia nr. 176/08.02.2011, etc).
Curtea a statuat constant că prevederile OG nr. 22/2002 sunt în concordanță cu prevederile constituționale și internaționale pretinse a fi încălcate, stabilind că instituirea termenului de 6 luni în beneficiul instituțiilor publice este compatibilă cu dispozițiile art. 6 paragraf 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. De asemenea, în sprijinul celor susținute este si jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, de exemplu hotărârea pronunțată în Cauza Burdov c. Rusiei, în care s-a statuat că "deși o autoritate statală nu ar putea să invoce lipsa de lichidități pentru a justifica refuzul de a executa o hotărâre, în mod excepțional, se admite că o întârziere în executare ar putea fi justificată de circumstanțe speciale"{în acest sens sunt și cauzele Zappia c. Italiei, 1996; Immobiliare Saffi c. Italiei, 1999).
În acest context, dispozițiile OG nr. 22/2002, chiar dacă afectează celeritatea procedurii de valorificare a dreptului creditorului, nu contravin nici Constituției și nici art. 6 din CEDO, ci, urmărind găsirea resurselor necesare pentru executarea obligațiilor, cu respectarea exigențelor impuse de constituirea și executarea bugetului, nu fac decât să dea expresie obligației constituționale a garantării obligațiilor asupra statului.
Prin urmare, în prezenta speță, nu poate fi vorba despre rea-credință sau despre refuzul de a executa un titlu executoriu reprezentat de o hotărâre judecătorească, cu atât mai mult cu cât s-a dovedit prin înscrisurile depuse la dosarul de fond, nu numai că au fost făcut demersurile necesare, dar și că debitorul MFP a efectuat plata întregului debit stabilit prin titlul executoriu în termenul de 6 luni prevăzut de OG nr. 22/2002.
Mai mult, potrivit principiului "ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus", câtă vreme în cuprinsul art. 2 din OG nr. 22/2002 este stabilit ca moment de început al curgerii termenului de 6 luni data primirii de către debitor a somației de plată emisă de organul competent de executare, instanța nu poate stabili o altă dată care să marcheze începutul acestui termen, respectiv data la care hotărârea judecătorească a devenit executorie, așa cum a procedat instanța de fond în speță.
În concluzie, având în vedere dispozițiile art. 3 din OG nr. 22/2002 potrivit cărora executarea silită poate fi demarată doar ulterior acestui termen și doar în cazul în care debitorul nu efectuează plata înlăuntrul său, este evident că executorul judecătoresc, în mod nelegal, a emis încheierea de stabilire a cheltuielilor de executare prin care a stabilit cheltuieli de executare silită în sarcina debitorului în interiorul termenului de grație de 6 luni de zile prevăzut de lege, în care se poate face plata voluntar.
Raportat la data comunicării somației, debitorul S. R. prin MFP și-a îndeplinit obligația de plată în termenul de 6 luni prevăzut de OG nr. 22/2002, astfel că încheierea de stabilire a cheltuielilor de executare emisă în data de 08.04.2014 de B. G. G. C. apare ca fiind nelegal întocmită, debitorul neputând fi obligat la plata acestor cheltuieli, indiferent de cuantumul lor.
De altfel în acest sens este și practica (irevocabilă) a Tribunalului M..
Având în vedere argumentele de fapt și de drept dezvoltate mai sus, precum și faptul că întreaga motivare a instanței de fond se bazează pe o interpretare eronată a stării de fapt și a dispozițiilor legale aplicabile în speța, solicită admiterea prezentului apel astfel cum a fost acesta formulat și modificarea sentinței nr. 2859/02.10.2014 în sensul admiterii contestației la executare.
În drept, se întemeiază apelul pe dispozițiile 466 alin. (1) si art. 470 din Codul de procedura civila și dispozițiile OG nr. 22/2002.
Analizând apelul prin prisma motivelor invocate tribunalul îl apreciază întemeiat pentru următoarele considerente:
Asupra motivului privind calitatea de debitor a apelantei contestatoare.
Pentru a stabili că o persoană are calitate de debitor în raportul execuțional trebuie stabilită existența identității dintre persoana fizică sau juridică executată silit și persoana fizică sau juridică ținută de executarea unei obligației înscrise în titlul pus în executare .
În cauză observând titlul executoriu reprezentat de decizia civilă nr.5455/22.05.2013 pronunțată de către Curtea de Apel C. în dosar nr._ tribunalul constată că instanța de control a admis recursul declarat de către Direcția Generală a Finanțelor Publice M. în numele Statului R. reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice. Așadar cum din chiar formularea instanței reținută în dispozitiv este limpede că Direcția Generală a Finanțelor Publice M. nu a acționat în nume propriu ci doar pentru S. R.. Este adevărat că prin art.5 alin.2 din Legea nr.221/2009, privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,hotărârile judecătorești pronunțate în temeiul prevederilor alin. (1) lit. a) și b) … sunt puse în executare de Ministerul Finanțelor Publice, prin direcțiile generale ale finanțelor publice județene,dar asta nu înseamnă că poate fi executată silit direct Direcția Generală a Finanțelor Publice M. ci doar reprezentantul statului respectiv Ministerul Finanțelor Publice.
Față de acestea cum din cuprinsul titlului executoriu reprezentat de decizia nr. 5455/22.05.2013 pronunțată de către Curtea de Apel C. în dosar nr.1918/ 101/ 2012, rezultă că apelanta Direcția Generală a Finanțelor Publice M. a acționat în numele Statului R. reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, tribunalul apreciază că soluția instanței de fond cu privire la excepția analizată este netemeinică, astfel că în temei art.480 alin.1 C.pr. civ., apelul se impune a fi admis, schimbată în totalitate sentința atacată și anulate actele de executare îndeplinite în dosar de executare 195/E/2014.
Tribunalul apreciază că și motivul nr.2 este admisibil.
Este adevărat S. și instituțiile publice au îndatorirea, reprezentând autoritatea publică, de a veghea la respectarea principiului legalității și de a executa de bunăvoie hotărârea judecătorească de condamnare a lor, termenul rezonabil de soluționare prevăzut de art. 6 din Convenție fiind aplicabil și în faza executării silite iar întârzierea în executarea unei sentințe, imputabilă autorităților care nu furnizează o justificare valabilă în acest sens, aduce atingere și dreptului creditorului la respectarea bunurilor sale, drept protejat de art.1 din Protocolul nr.1 al Convenției, însă asta nu înseamnă că de plano trebuie executat silit statul ci trebuie stabilit dacă normele adoptate de către stat privind executarea titlurilor executorii în care are calitatea de debitor și care lipsesc efectiv creditorul de realizarea dreptului său, se circumscriu în marja de apreciere de care beneficiază statul.
Marja de apreciere a statului depinde de interesul ocrotit în momentul adoptării unei norme ce împiedică realizarea dreptului unei persoane determinate iar în legătură cu interesul ocrotit se impune a menționa Decizia Curții Constituționale nr. 127 din 19 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 298 din 16 aprilie 2008.
Astfel în analizarea excepției de neconstituționalitate a art.2 din O.G. nr.22/2002 Curtea a constat că este neîntemeiată și susținerea potrivit căreia actul normativ criticat contravine dispozițiilor art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece permite statului să împiedice, să anuleze sau să întârzie în mod excesiv executarea unei hotărâri judecătorești pronunțate împotriva sa. A reținut instanța constituțională că prin instituirea unui termen de 6 luni în care instituția debitoare este obligată să facă demersurile necesare pentru a-și îndeplini obligația de plată (dacă executarea creanței stabilite prin titluri executorii nu începe sau nu continuă din cauza lipsei de fonduri) se prelungește durata procedurii de executare a titlului. Însă, Curtea a observă că în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, de exemplu în Cauza Burdov contra Rusiei (2002), s-a statuat că, deși o autoritate statală nu ar putea să invoce lipsa de lichidități pentru a justifica refuzul de a executa o condamnare, în mod excepțional, se admite că o întârziere în executare ar putea fi justificată de circumstanțe speciale, chiar dacă regula este aceea a executării într-un termen rezonabil. Această întârziere nu trebuie să se eternizeze, astfel încât să aducă atingere substanței înseși a dreptului protejat de art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Față de acestea, cum normele enunțate mai sus se circumscriu unui interes general constând în asigurarea fondurilor instituțiilor publice pentru o mai bună administrare a statului, în condițiile unor dificultăți financiare determinate de contextul, național și internațional, economic negativ iar debitorul conform ordinului de plată nr.3263/17.06.2014 și-a executat obligația în termenul de 6 luni tribunalul apreciază că în mod nelegal s-a procedat la executarea silită a decizia nr.5455/ 22. 05. 2013 creditorul trebuind mai întâi să se adreseze debitorului pentru identificarea fondurilor necesare executării benevole a obligației..
Pentru toate aceste motive în temei art.480 alin.2 C.pr.civ., apelul va fi admis, schimbată sentința în sensul că va fi admisă contestația și anulate toate formele de executare întocmite în dosar nr.195/E/2014 de către B.E.J. G. G. C..
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite ca fondat apelul civil formulat de apelantul-contestator A.J.F.P. M. cu sediul in Drobeta T. S., Piața R. N. nr. 1, jud. M., împotriva sentinței civile nr.2859/02.10.2014 pronunțată de Judecătoria Drobeta T. S. în contradictoriu cu intimații G. C., cu domiciliul în corn. Podeni, jud. M., CNP:_ și B.E.J. G. G. C., cu sediul în Dr. Tr. S., ., ., . și intimatul-debitor S. R. prin Ministerul Finanțelor, cu sediul în București, Sector 5, ., având ca obiect contestație la executare.
Schimbă sentința.
Admite contestația.
Anulează toate formele de executare întocmite în dosar nr.195/E/2014 de executor judecătoresc G. G. C..
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică de la 16 Ianuarie 2015.
Președinte, V. R. | Judecător, F. M. | |
Grefier, M. B. |
Redactat V.R.11.02.2015
tehnoredactat M.B., Ex.6/14 pag.
jud.fond P. T.
Cod operator 2626
| ← Contestaţie la executare. Decizia nr. 18/2015. Tribunalul... | Uzucapiune. Sentința nr. 624/2015. Tribunalul MEHEDINŢI → |
|---|
