Contestaţie la executare. Sentința nr. 190/2014. Tribunalul MEHEDINŢI

Tribunalul MEHEDINŢI - Sentințe și decizii civile / 2016

Sentința nr. 190/2014 pronunțată de Tribunalul MEHEDINŢI la data de 23-10-2014 în dosarul nr. 652/2014

Dosar nr._

ROMÂNIA

TRIBUNALUL M.

SECȚIA I CIVILĂ

DECIZIE Nr. 652/2014

Ședința publică de la 23 Octombrie 2014

Completul compus din:

PREȘEDINTE V. R.

Judecător F. M.

Grefier M. B.

Pe rol pronunțarea asupra apelului civil formulat de apelanta-intimată A.N.A.F. – D.G.F.P. C. – A.J.F.P. M. împotriva sentinței civile nr.1907/14.05.2014 pronunțată de Judecătoria Drobeta Turnu Severin în contradictoriu cu intimata-contestatoare S.C. R. S. F. O., având ca obiect contestație la executare.

La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile.

Procedura legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, se ia act că dezbaterile asupra recursului au avut loc în ședința publică din 17.10.2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când instanța, având în vedere complexitatea cauzei, în temeiul art.396 alin.1 cod procedură civilă a amânat pronunțarea, după care, o reține pentru soluționare.

INSTANȚA

Deliberând asupra apelului, constată următoarele:

P. cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Drobeta Turnu Severin la data de 31.10.2013, contestatorul . O., a formulat în contradictoriu cu intimatele Agenția Națională de A. F. - Direcția Generală a Finanțelor P. C., A. M. contestație la executare solicitând anularea deciziei nr. 6130 din data de 09.10.2013 de instituire a măsurilor asigurătorii, emisă de A. M., ca fiind nelegală și netemeinică; anularea procesului-verbal de sechestru asiguratoriu pentru bunuri mobile nr. 7359/16.10.2013 al A. M., ca nelegal și netemeinic; anularea procesului verbal de sechestru asiguratoriu pentru bunuri imobile nr.7359/16.10.2013 al A. M., ca nelegal și netemeinic; anularea tuturor actelor subsecvente, întocmite de organele de executare pentru punerea în executare a deciziei de măsuri asigurătorii menționate la pct. (i), ca nelegale și netemeinice, suspendarea efectelor deciziei de măsuri asigurătorii nr. 6130 /09.10.2013 emisă de A. M. și a actelor subsecvente, până la soluționarea definitivă a prezentei contestații la executare; în temeiul art. 718 alin. (7) cod procedură civilă, suspendarea provizorie a executării deciziei nr. 6130/09.10.2013 emisă de intimata A. M. și a actelor subsecvente, până la soluționarea cererii de suspendare.

A arătat că decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. 6130 /09.10.2013 este nelegală, deoarece nu a fost aprobată de directorul general al Direcției Generale Regionale a Finanțelor P. C. - punctul 5.6 din Anexa 1 a OPANAF nr. 2605/2010. În condițiile în care, conform anexei 1 a OPANAF nr. 2.211 din 19 august 2013. pentru aprobarea competenței teritoriale de administrare, intimata Administrația Județeană a Finanțelor P. M. face parte din structura Direcției Generale Regionale a Finanțelor P. C., înseamnă că, potrivit punctului 5.1.6 din Anexa 1 a OPANAF nr. 2605/2010, decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. 6130/09.10.2013 trebuia să fie aprobată de directorul general al acestei instituții.

În realitate, decizia de măsuri asigurătorii sus amintită, a fost aprobată în mod nelegal și contrar normelor imperative sus menționate de către șeful de administrație al Administrației Județene a Finanțelor P. M., conform semnăturii și ștampilei aplicate pe prima pagină, și nu de către directorul general al Direcției Generale Regionale a Finanțelor P. C.; a fost emisă cu încălcarea dispozițiilor art. 9 alin. (1) Cod procedură fiscală, potrivit cărora „înaintea luării deciziei organul fiscal este obligat să asigure contribuabilului posibilitatea de a-și exprima punctul de vedere cu privire la faptele și împrejurările relevante în luarea deciziei". Singurele excepții de la această regulă sunt cele prevăzute în art. 9 alin. (2) C. proc. fisc, care dispune: „Organul fiscal nu este obligat să aplice prevederile alin. (1) când: a)întârzierea în luarea deciziei determină un pericol pentru constatarea situației fiscale reale privind executarea obligațiilor contribuabilului sau pentru luarea altor măsuri prevăzute de lege; situația de fapt prezentată urmează să se modifice nesemnificativ cu privire la cuantumul creanțelor fiscale; se acceptă informațiile prezentate de contribuabil, pe care acesta le-a dat într-o declarație sau într-o cerere; urmează să se ia masuri de executare silită".

Mai mult, potrivit art. 145 din OG nr. 92/2003 republicată: "Executarea silită începe prin comunicarea somației", iar o asemenea somație nu ne-a fost comunicată.

Conform celor precizate mai sus, decizia de măsuri asigurătorii contestată nu este o măsură de executare silită, care presupune un titlu de creanță, ci una asiguratorie. În lipsa unui titlu de creanță este exclusă de plano orice „măsură de executare silită".

Împotriva contestatoarei nu a fost emis niciun titlu de creanță dintre cele enumerate limitativ la art. 110 alin.(3) din OG nr. 92/2003 republicată, cu modificările și completările ulterioare, astfel că nu se poate discuta, în prezenta cauză, despre măsuri de executare silită, ci doar despre măsuri asigurătorii - așa cum este însăși denumirea lor - ceea ce înseamnă că intimata, în baza art. 9 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, avea obligația să procedeze la ascultarea subscrisei înainte de emiterea Deciziei de măsuri asigurătorii nr. 6130/2013.

Prevederile art. 9 alin.(2) din Codul de procedură fiscală garantează dreptul la apărare al contribuabilului, împiedicând organele fiscale să acționeze discreționar sau arbitrar, drept care a fost nesocotit de către intimate. încălcarea acestui drept atrage sancțiunea nulității deciziei emise.

A mai arătat că decizia este nemotivată.

S-a arătat că, prin decizia de măsuri asigurătorii atacată, s-a constatat existența pericolului ca debitorul să se sustragă de la urmărire sau să își ascundă ori să își risipească patrimoniul/averea,... ."

Potrivit art. 129 alin. (2) cod procedură fiscală: „Se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii și sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și/sau imobile proprietate a debitorului, precum și asupra veniturilor acestuia, când există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea", iar în conformitate cu dispozițiile art. 129 alin. (5) cod procedură fiscală: „Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată și semnată de către conducătorul organului fiscal competent".

În decizia atacată nu sunt menționate, așa cum impune legea, împrejurările de fapt (motivele) din care rezultă pericolul despre care se face vorbire în conținutul acesteia.

Conform textului legal mai sus enunțat, decizia de măsuri asigurătorii atacată trebuia să cuprindă în conținutul său mențiuni privind existența unor împrejurări concrete din care să reiasă că există realmente pericolul că subscrisa „se sustrage, își ascunde ori își risipește patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea", condiție ce nu este îndeplinită în prezenta cauză.

În realitate, în decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. 6130 din data de 09.10.2013, organul emitent consemnează procesul verbal nr. 261/02.10.2013 în care se estimează existența unui prejudiciu adus bugetului consolidat al statului în cuantum total de 5.493.023 lei, reprezentând impozit pe profit suplimentar, aferent perioadei 01.01._12, în ciuda faptului că într-un paragraf anterior din același proces verbal, se stipulează faptul că firma a evidențiat în mod corect în contabilitate toate valorile și le-a declarat la organul fiscal teritorial prin declarația informativa cod 394.

Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii este un act vădit abuziv, prin aceasta, firma fiind supusă unor măsuri de constrângere, de natură să încalce flagrant drepturile și libertățile fundamentale: prezumția de nevinovăție și dreptul de proprietate privată - conform celor care urmează: la stabilirea sumei de bani sus menționate în sarcina contestatoarei, organul de control a considerat că R. S. F. O. SRL s-a aprovizionat cu deșeuri feroase și neferoase, în valoare de 34.331.391 lei, de la un număr de 17 furnizori "care nu funcționează la sediul social declarat, nu au depus la organul fiscal declarațiile fiscale prevăzute de lege sau care nu au dat curs invitației și somației,... "

Concluziile organului de control consemnate în Procesul verbal nr. 261/02.10.2013 sunt în contradicție cu concluziile aceleași echipe de control formată din inspectorii D. Luxița și P. C. consemnate în Raportul de inspecție fiscală F-MH 28/30.09.2013 prin care a fost verificată contestatoarea cu privire la taxa pe valoarea adăugată pentru perioada 01.12._13 (aceeași perioadă supusă verificărilor prin procesul verbal indicat în decizia de măsuri asigurătorii), act administrativ fiscal în care s-a consemnat legalitatea și realitatea operațiunilor comerciale desfășurate cu cei 17 furnizori menționați în procesul verbal din 02.10.2013.

A mai arătat că, echipa de control, într-un act administrativ fiscal anterior, respectiv RIF F-MH 28/30.09.2013, a considerat că operațiunile comerciale desfășurate în perioada 01.12._13, inclusiv cu cei 17 furnizori menționați în procesul verbal sus indicat, au fost desfășurate în conformitate cu dispozițiile Codului Fiscal și a normelor metodologice emise în aplicarea sa, operațiuni cărora li s-a recunoscut caracterul real, nefiind stabilite în sarcina societății TVA-suplimentar de plată; că raportul de inspecție fiscală, față de procesul verbal de control, este un act administrativ fiscal, conform art. 43 din OG nr. 92/2003 republicată, față de procesul verbal care reprezintă un simplu act de control cu o forța juridică inferioară actului administrativ fiscal.

Față de cele arătate, a apreciat că sunt nu numai lipsite de temei legal, dar și contradictorii afirmațiile echipei de control exprimate în procesul verbal din 02.10.2013, care a stat la baza emiterii deciziei de măsuri asigurătorii, din moment ce nu se recunoaște caracterul real al operațiunilor de aprovizionare cu deșeuri feroase și neferoase de la cei 17 furnizori pentru care, prin RIF-ul din 30.09.2013, s-a recunoscut legalitatea și realitatea acelorași operațiuni comerciale, din punct de vedere al TVA.

Astfel, prin actul administrativ fiscal întocmit cu o lună de zile înainte de procesul verbal, de aceeași echipă de control, s-a stabilit că, contestatoarea și-a îndeplinit toate obligațiile stabilite în sarcina cumpărătorului, conform Codului fiscal, în sensul că, la achiziția deșeurilor feroase și neferoase, a solicitat furnizorilor emiterea de facturi fiscale, ce au fost completate în mod complet și corespunzător.

A mai arătat că, impozitul pe profit estimat prin decizia de măsuri asigurătorii contestată, nu a fost stabilit printr-unul dintre titlurile de creanță fiscală menționate la art. 110 alin.(3) lit.a) din OG nr. 92/2003 republicată - în cazul de față, ar fi putut fi reprezentat de o decizie de impunere - în baza unei proceduri în cadrul căreia sunt prevăzute strict drepturile și obligațiile organului de inspecție fiscală, cu asigurarea tuturor garanțiilor necesare pentru respectarea dreptului nostru la apărare. Aceste aspecte denotă inexistența vreunui pericol cu privire la "sustragerea, ascunderea ori risipirea patrimoniului, în scopul periclitării sau îngreunării în mod considerabil a colectării", așa cum, neîntemeiat afirmă intimata în decizia de măsuri asigurătorii.

Din conținutul Raportului de inspecție fiscală F MH 28 din 30.09.2013 și a altor acte administrative fiscale încheiate în cursul altor acțiuni de control, a reieșit că, contestatoarea a manifestat un comportament fiscal corespunzător, de unde se poate deduce cu ușurință că nu există nici un indiciu cu privire la o eventuală sustragere de la îndeplinirea obligațiilor de plată către bugetul de stat. Simpla completare a unui formular tipizat de către intimată, fără ca decizia să cuprindă elemente justificative concrete, aplicabile situației contribuabilului față de care se ia măsura, nu este de natură a suplini motivarea luării unor măsuri restrictive asupra patrimoniului contribuabilului și pune instanța de judecată în imposibilitatea de a exercita controlul de legalitate și temeinicie a măsurii dispuse împotriva noastră. Mai mult, în acest mod se aduce atingere dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la CEDO, având în vedere că, deși a avut loc o restrângere a dreptului de proprietate al subscrisei, nu s-a justificat în nici un mod cauza acestei restrângeri, or, în analiza respectării dreptului de proprietate de către organele statale, o importanță crucială revine proporționalității dintre ingerință și motivele care justifică ingerința în dreptul de proprietate.

În acest sens, a arătat că, decizia de măsuri asigurătorii a cărei anulare a solicitat-o este, în primul rând, nelegală, fiind emisă cu nerespectarea dispozițiilor art. 129 cod procedură fiscală precum și pe cele ale OPANAF nr. 2605/2010 și în al doilea rând, rupe justul echilibru între interesul general al statului de a-și asigura exercitarea unei eventuale creanțe și interesul contestatoarei de a-i fi respectat dreptul de proprietate, având în vedere că măsura dispusă de intimată este în măsură să afecteze însăși existența contestatoarei, iar Curtea Europeană a Dreptului Omului a statuat în sensul că măsurile luate de stat cu privire la colectarea creanțelor sale trebuie să aibă în vedere tot timpul principiul salvgardării agentului economic.

A mai arătat că, decizia este nelegală și netemeinică față de caracterul vădit excesiv al sechestrului instituit de intimată, prin raportare la cuantumul obligației suplimentare calculate.

P. decizia de instituire a măsurilor asigurătorii, obligațiile fiscale au fost estimate de organul fiscal la suma totală de 5.493.023 lei. Pentru a garanta executarea acestei obligații fiscale, organul de control a sechestrat bunuri mobile și imobile cu o valoare de inventar de 9.890.258 lei. Rezultă așadar o disproporție vădită între cuantumul obligației intimată (care la acest moment nu are nici măcar caracter definitiv bunurilor indisponibilizate. Față de rațiunea pentru care a fost reglementată instituția sechestrului, respectiv aceea de permite creditorului de a-și asigura satisfacerea creanței în situația în care ar exista indicii temeinice ca debitorul să nu execute, este evident că sechestrul este legitim doar în situația în care acesta este dispus până la concurența sumelor ce constituie titlul executoriu al creditorului.

Aplicarea de măsuri asigurătorii pentru bunuri care încalcă limita de 150% față de creanța fiscală, prevăzută expres de dispozițiile art. 142 alin. 1 din Codul de procedură fiscală, reprezintă o măsură discreționară și abuzivă a statului în raport de dreptul societății noastre asupra bunurilor sale, ce intră sub protecția Protocolului nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, conform textului legal sus menționat, măsurile asigurătorii ar fi putut fi instituite asupra bunurilor societății în valoare de maximum de 8.239.534,5 lei, și nu de 9.890.250 lei, așa cum a procedat intimata.

În situația în care apare un dezechilibru vădit între suma estimată de intimată și valoarea bunurilor sechestrate, măsura asiguratorie devine nelegitimă, deoarece pentru diferența respectivă intimata nu poate invoca vreun drept-temei legitim pentru indisponibilizare.

Cu privire la nelegalitatea actelor de executare: Procesul verbal de sechestru asiguratoriu pentru bunuri mobile nr. 7359/16.10.2013 și Procesul verbal de sechestru asiguratoriu pentru bunuri imobile nr. 7359/16.10.2013.

Astfel, cum rezultă din actele de executare contestate, acestea au fost încheiate în temeiul art. 129 alin. 2 din Codul de procedură fiscală și al Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. 6130 din data de 09.10.2013.

Față de motivele de nelegalitate și netemeinicie ale Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. 6130 din data de 09.10.2013, arătate anterior, a solicitat anularea proceselor verbale de sechestru asiguratoriu pentru bunuri mobile și imobile, conform principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis.

În temeiul art. 718 alin. (7) cod procedură civilă, a solicitat suspendarea provizorie a executării Deciziei nr. 6130/09.10.2013 emisă de intimata A. M. și a actelor de executare subsecvente, până la soluționarea cererii de suspendare, prin încheiere în camera de consiliu și fără citarea părților.

Măsura suspendării provizorii a executării deciziei de măsuri asigurătorii este justificată de situația de fapt, de prevenirea unui prejudiciu patrimonial semnificativ și care nu ar putea fi reparat complet și în timp rezonabil.

Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii sub forma popririi asigurătorii este un act vădit abuziv, prin acesta fiind supuși unor măsuri de constrângere de natură să le încalce flagrant drepturile și libertățile fundamentale: prezumția de nevinovăție și dreptul de proprietate privată.

Mai mult, starea de solvabilitate a contestatoarei este dovedită chiar prin actele contestate, neputând exista vreun moment o discuție cu privire la punerea intimatei în situația de a nu-și putea recupera sumele de bani, chiar și în situația respingerii contestației la executare formulate de contestatoare.

Astfel, atâta timp cât nu există nici un risc pentru intimată de a nu putea cere și obține, după soluționarea contestației la executare, sumele de bani estimate, iar pentru contestatoare există riscul unei pierderi materiale semnificative și irecuperabile (poate consta chiar și în .) se impune a se suspenda procedura de executare a măsurii asigurătorii dispuse împotriva contestatoarei.

În drept a invocat prevederile 129 alin. 11, art. 172-174 Cod procedură fiscală, pct. 5.1.6 din Anexa 1 a OPANAF nr. 2605/2010, art. 711 și urm. și art. 718 alin.(i) și (7) din Codul de procedură civilă.

În dovedirea celor arătate a solicitat administrarea probei cu înscrisuri.

La dosar a depus, în copie, un set de înscrisuri: Decizia de măsuri asigurătorii nr. 6130/09.10.2013; Procesul verbal de control nr. 261/02.10.2013, Procesul verbal nr. 7358/16.10.2013 de sechestru asiguratoriu bunuri imobile; Procesul verbal nr. 7359/16.10.2013 de sechestru asiguratoriu bunuri mobile; Raport inspecție fiscală F MH nr. 28/30.09.2013 și Decizia de nemodificare a bazei de impunere F MH nr. 35/30.09.2013, dovada achitării taxei de timbru în valoare de 1.000 lei, conform Ordinului de plată nr. 173/29.10.2013.

La data de 29.11.2013, contestatoarea a depus la dosar cerere completatoare prin care a arătat că numitul S. D. R. este administratorul societății contestatoare, conform certificatului constatator nr._/28.11.2013 al Oficiului Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul M..

Referitor la motivele de fapt și de drept invocate în cererea de chemare în judecată, a menționat că înțelege să folosească proba cu înscrisuri pentru toate capetele de cerere.

Cererea precizatoare a fost însoțită de următoarele înscrisuri: decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. 6130/09.10.2013, certificatul de constatator nr._/28.11.2013 al Oficiului Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul M. și dovada achitării taxei judiciare de timbru aferentă cererii de suspendare a executării și suspendării provizorii a Deciziei de măsuri asigurătorii nr. 6130/09.10.2013, respectiv Ordinul de plată nr. 179/22.11.2013.

La data de 30.12.2013, intimata Administrația Județeană a Finanțelor P. M. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii formulate de . O. împotriva Deciziei nr.6130/09.10.2013 de instituire a măsurilor asigurătorii și a Proceselor verbale de sechestru asigurător nr.7358-7359/16.10.2013.

Pe cale de excepție a invocat, întrucât din actele care i-au fost comunicate odată cu acțiunea nu reies aceste informații, excepția tardivității introducerii contestației, raportat la prevederile art.173, al.1 din OG 92/2003 rep. privind Codul procedură fiscală și ale art.714, al.1 din Noul cod de procedură civilă, atât față de Decizia nr.6130/09.10.2013 de instituire a măsurilor asigurătorii cât și față de Procesele verbale de sechestru asigurător nr.7358-7359/16.10.2013.

Pe fond a solicitat respingerea contestației întrucât este neîntemeiată.

Referitor la aprobarea Deciziei nr.6130/09.10.2013, competența îi revine conducătorului organului fiscal așa cum se arată la pct.5.1.5. din OPANAF nr.2605/2010, care la momentul publicării ordinului respectiv era denumit director executiv, iar în prezent, ca urmare a reorganizării ANAF se numește șef administrație.

Conform OPANAF nr.2211/2013 privind aprobarea competenței teritoriale de administrare, A. M. are competența de administrare data de art.33, al.1 din cod procedură fiscală asupra contribuabililor cu domiciliul fiscal în Drobeta Turnu Severin și comunele limitrofe.

În aceste condiții, raportat și la OPANAF nr.2605/2010 unde, la pct.5.1.4. se arată că Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii întocmită de către echipa de control, va fi semnată de șeful de serviciu de specialitate și avizată de coordonatorul organului de control, care în prezent este Șeful administrație adjunct - inspecție fiscală, devine evident faptul că aprobarea acestei decizii rămâne în competența conducătorului organului fiscal teritorial competent, respectiv șefului administrației fiscale județene.

A mai arătat că, Decizia nr.6130/09.10.2013 de instituire a măsurilor asigurătorii este legală, prevederile art.9, alin. 1 din cod procedură fiscală neavând aplicabilitate în situația instituirii unor măsuri asigurătorii.

Acest fapt este susținut de prevederile art.9, alin.2, lit.d coroborat cu dispozițiile art.129, alin.6 din cod procedură fiscală, unde se arată că: „Măsurile asigurătorii dispuse potrivit alin. (2), precum și cele dispuse de instanțele judecătorești sau de alte organe competente se duc la îndeplinire în conformitate cu dispozițiile referitoare la executarea silită, care se aplică în mod corespunzător".

De asemenea a arătat că, decizia contestata este motivată, organul fiscal considerând că există pericolul sustragerii de la urmărire sau al înstrăinării patrimoniului debitorului în condițiile în care acesta nu a avut un comportament fiscal adecvat, așa cum reiese din Procesul verbal de control nr.MH261 din 02.10.2013, urmare a căruia, organul fiscal a sesizat și P. de pe lângă Tribunalul M. prin adresa nr.MH4827/02.10.2013.

În ceea ce privește mențiunile referitoare la RIF F-MH nr.28/30.09.2013 privind legalitatea si realitatea operațiunilor comerciale desfășurate de petentă cu mai mulți furnizori, organul de control a emis Dispoziția privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală nr.2/30.09.2013 din care reies anumite neconcordanțe în declarațiile depuse de petentă.

Mai mult, chiar în RIF F-MH nr.28/30.09.2013 s-au făcut mențiuni referitoare la înregistrări eronate în contabilitatea societății și declarații neconforme Legii nr.571/2003 privind codul fiscal( de ex.: pag.15, Cap.V, pct.8 ).

Pe de altă parte, în timp ce RIF F-MH nr.28/30.09.2013 vizează TVA, Procesul verbal nr.MH261 din 02.10.2013 vizează impozitul pe profit, iar constatările acestuia au la baza mai multor controale încrucișate efectuate la 39 de furnizori din diferite județe. Însă, toate aceste mențiuni enunțate, privesc fondul actului de control și nu fac obiectul prezentului dosar, decât în mod tangențial.

Cu privire la justețea măsurilor asigurătorii înființate de organele de executare a arătat că bunurile mobile și imobile au fost indicate prin decizia de instituire a măsurilor asigurătorii. Valoarea bunurilor mobile și imobile sechestrate a fost luată din contabilitatea firmei. Ea poate să nu mai fie cea reală având în vedere, pe de o parte, gradul de uzură ca urmare a utilizării în condiții de șantier a autoutilitarelor și a funcționării continue a instalațiilor, iar, pe de altă parte, a scăderii drastice a prețurilor pe piața imobiliară. Aceasta valoare va fi stabilită pe bază de expertiza în eventualitatea continuării procedurii de executare silită.

A mai arătat că, activitatea societății nu a fost afectată de sechestrarea mașinilor și utilajelor, întrucât acestea au rămas în custodia petentei care le poate utiliza în continuare.

Atât timp cât Decizia nr.6130/09.10.2013 de instituire a măsurilor asigurătorii a fost emisă în condiții de legalitate, aceasta prezumându-se (ca fiind un act emis de o autoritate publică) și actele subsecvente păstrează prezumția de legalitate până la proba contrarie. Consideră că nu se impune suspendarea efectelor Deciziei nr.6130/09.10.2013 de instituire a măsurilor asigurătorii în condițiile în care petenta nu face dovada existenței unui prejudiciu imediat și real, activitatea acesteia nefiind blocată. În condițiile în care măsurile luate de organele fiscale sunt doar unele asigurătorii, de conservare a patrimoniului petentei, suspendarea acestora ar înlătura chiar scopul în care legiuitorul a prevăzut aceste măsuri.

A mai arătat că, se opune suspendării provizorii solicitate în baza art.718, alin.7 noul cod de procedură civilă, întrucât petenta nu justifică urgența măsurii și nici nu face dovada achitării cauțiunii.

Față de cele arătate mai sus, a solicitat respingerea contestației formulate de . O. și menținerea actelor întocmite de organele fiscale.

În drept, a invocat dispozițiile art. 205 Cod procedura civilă.

La data de 20.01.2014 . O. a formulat răspuns la întâmpinare prin care a arătat că excepția tardivității introducerii contestației la executare este netemeinică, fiind invocată în mod superficial pentru că nu se arată data de la care a început să curgă termenul de formulare a contestației la executare, termenul la care s-ar fi împlinit, precum și data la care a fost introdusă prezenta acțiune.

Conform art. 173, alin.(i), lit.a) din OG nr. 92/2003 republicată, contestația la executare poate fi introdusă în termen de 15 zile de la data când "a) contestatorul a luat cunoștință de executarea ori de actul de executare pe care le contestă, din comunicarea somației sau din altă înștiințare primită ori, în lipsa acestora, cu ocazia efectuării executării silite sau în alt mod;".

A mai arătat că, intimata a omis să precizeze prin întâmpinare că atât Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. 6130/09.10.2013, cât și Procesele verbale de sechestru asiguratoriu pentru bunuri mobile și imobile au fost comunicate sub semnătură în data de 17.10.2013, iar prezenta contestație a fost depusă la instanța de judecată în data de 31.10.2013.

În acest sens a arătat că, a depus contestația la executare cu respectarea termenului legal de 15 zile, motiv pentru care a solicitat respingerea ca neîntemeiată a excepției tardivității.

Referitor la capătul de cerere de la punctul I din contestația la executare, a arătat că intimata încearcă a demonstra că este neîntemeiat, pe considerentul că decizia contestată a fost avizată de șeful de administrație al intimatei A. M., șef ce avea calitatea de director executiv la data publicării OPANAF nr. 2605/2010, iar conform OPANAF nr. 2211/2013, A. are competența de administrare a contribuabililor cu domiciliul fiscal în municipiul Drobeta Turnu Severin.

Toate aceste susțineri sunt neîntemeiate, întrucât fosta Direcție Generală a Finanțelor P. M. nu s-a transformat în Administrația Județeană a Finanțelor P. M., așa cum a afirmat intimata, ci a fuzionat prin absorbție cu celelalte direcții generale ale finanțelor publice din aria de competență a Direcției Generale Regionale a Finanțelor P. C., conform art. 10 alin.(i) și (2) din OUG nr. 74/2013, privind unele măsuri pentru îmbunătățirea și reorganizarea activității Agenției Naționale de A. F., precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, astfel: "(1) începând cu data intrării în vigoare a hotărârii Guvernului prevăzută la art. 13 alin. (1) (respectiv 01 august 2013, conform art. 32 din HG nr. 520/2013 privind organizarea și funcționarea Agenției Naționale de A. F. - n.n.) se înființează în subordinea Agenției direcțiile generale regionale ale finanțelor publice, instituții publice cu personalitate juridică, care sunt conduse, prin derogare de la dispozițiile Legii nr. 188/1999, republicată, cu modificările și completările ulterioare, de un director general, funcționar public. (2) Direcțiile generale regionale ale finanțelor publice se înființează prin transformarea direcție/ generale a finanțelor publice a județului în care va fi stabilit sediul direcției generale regionale, prin fuziunea prin absorbție a celorlalte direcții generale județene ale finanțelor publice din aria de competență stabilită potrivit prevederilor alin. (3)."Conform art. 10 alin.(4) și alin.(7) din acest act normativ: "(4) Direcțiile generale regionale ale finanțelor publice, înființate potrivit prevederilor alin. (3), preiau activitatea și competențele tuturor direcțiilor generale județene ale finanțelor publice absorbite din aria de competență, precum și a tuturor structurilor teritoriale subordonate acestora." ;„(7) Direcțiile generale județene ale finanțelor publice care se reorganizează prin fuziune prin absorbție în cadrul direcțiilor generale regionale ale finanțelor publice își pierd personalitatea juridică."

Din interpretarea coroborată a acestor texte legale, a rezultat în mod evident atribuțiile și competențele fostei DGFP M., inclusiv cele de aprobare a deciziilor de instituire a măsurilor asigurătorii, conform OPANAF nr. 2605/2010, care au fost preluate de către Direcția Generală Regională a Finanțelor P. C., condusă de un director general.

Conform prevederile punctelor 5.1.4 - 5.1.6 din Anexa 1 a OPANAF nr. 2605/2010: „ După avizarea "Referatului justificativ al măsurilor asigurătorii" se va întocmi "Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii" de către echipa de control, care va fi semnată de șeful de serviciu de specialitate și avizată de coordonatorul organului de control. Organul de control va transmite în aceeași zi sau cel târziu în ziua următoare proiectul "Referatului justificativ al măsurilor asigurătorii", precum și proiectul "Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii" conducătorului organului fiscal respectiv, directorului executiv/general, după caz, în vederea aprobării. Aprobarea sau respingerea proiectului "Referatului justificativ al măsurilor asigurătorii" și a proiectului "Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii" se va realiza de către directorul executiv/general, după caz, în termen de cel mult două zile."

Față de aceste prevederi legale, intimata face confuzie între operațiunea de avizare a proiectului "Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii", de către coordonatorul organului de control (în speța de față A. M.) și operațiunea de [aprobare), care este de competența exclusivă a directorului general al Direcției Regionale a Finanțelor P. C..

În fapt, Decizia de măsuri asigurătorii nr. 6130/09.10.2013 a fost aprobată, în mod nelegal și contrar normelor imperative sus menționate, de către șeful de administrație al Administrației Județene a Finanțelor P. M., conform semnăturii și ștampilei aplicate pe prima pagină, șl nu de către directorul general al Direcției Generale Regionale a Finanțelor P. C., motiv pentru care se impune anularea acesteia.

De asemenea, a arătat că intimata consideră că Decizia de măsuri asigurătorii este legală, apreciind că prevederile art. 9 alin.(i) din OG nr. 92/2003 republicată nu sunt aplicabile în cauză, pentru motivul că măsurile asigurătorii, potrivit art. 129 alin.(6) din OG nr. 92/2003, "se duc la îndeplinire în conformitate cu dispozițiile referitoare la executarea silită".

A arătat că,susținerile intimatei sunt neîntemeiate pentru considerentul că prin dispozițiile art. 129 alin.(6) nu se schimbă natura juridică a măsurii asigurătorii în măsură de executare silită, așa cum încearcă a demonstra intimata, ci legiuitorul a stabilit, prin norma de trimitere, doar caracterul similar al modalității în care aceste decizii pot fi puse în aplicare și că prin art. 129 alin.(6) se reglementează o ipoteză ulterioară emiterii deciziei de măsuri asigurătorii și vizează doar modul în care va fi pusă în aplicare o asemenea măsură.

Ca atare, textul invocat de intimată nu este aplicabil în cazul de nulitate al deciziei de măsuri asigurătorii atacate, invocat la punctul II din contestația la executare, unde a arătat că nu a fost respectat dreptul la ascultare prevăzut de art. 9 alin.(i) din OG nr. 92/2003 republicată, adică anterior emiterii deciziei de măsuri asigurătorii, având în vedere împrejurarea că decizia de măsuri asigurătorii nu este un act de executare silită.

În condițiile în care nu le-a fost respectat dreptul la ascultare, așa cum se recunoaște prin întâmpinare, a considerat că Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. 6130/09.10.2013 este nelegală, fiind emisă cu încălcarea prevederilor art. 9 alin.(2) din Codul de procedură fiscală, care garantează dreptul la apărare al contribuabilului.

A mai arătat că, intimata se limitează a afirma că "decizia contestată este motivată, în sensul că există pericolul sustragerii de la urmărire sau al înstrăinării patrimoniului debitorului, în condițiile în care acesta nu a avut un comportament fiscal adecvat, așa cum reiese din Procesul verbal de control MH261 din 02.10.2013." Toate aceste așa-zise apărări ale intimatei se înscriu în aceeași tendință a organului fiscal care a emis decizia de măsuri asigurătorii, în sensul că, în motivarea luării unei măsuri restrictive, de excepție, cum este cea de față, se limitează a relua textul art. 129 alin.(2) din OG nr. 92/2003 repub., fără a face nicio mențiune privind existența unor împrejurări concrete din care să reiasă că există realmente pericolul că, contestatoarea „se sustrage, își ascunde ori își risipește patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea".

În analizarea acestor aspecte, a apreciat că trebuie analizate constatările și concluziile Raportului de Inspecție F. F-MH 342/02.08.2013, emis de același organ de inspecție fiscală care a emis Decizia de măsuri asigurătorii nr. 6130/2013, anexat în copie, prin care S.C. R. S. F. O. a fost supusă unei inspecții fiscale cu privire la impozitul pe profit în perioada 01.01._12. În urma acestei din urma menționate inspecții fiscale, nu s-a stabilit în sarcina contestatoarei nicio obligație suplimentară cu privire la impozitul pe profit, motiv pentru care a fost emisă Decizia F-MH 509/02.08.2013 privind nemodificarea bazei de impunere cu privire la impozitul pe profit, anexata în copie, pentru aceeași perioadă fiscală ca cea menționată în procesul verbal nr. 261/02.10.2013.

De asemenea, a arătat că, prin Raportul de inspecție fiscală F-MH 28/30.09.2013, au fost supuși unei inspecții fiscale cu privire la taxa pe valoarea adăugată pentru perioada 01.12._13, act administrativ fiscal în care s-a consemnat realitatea și legalitatea achizițiilor mărfuri pentru care, prin procesul verbal din 02.10.2013, s-a considerat că nu poate fi justificată proveniența, deși perioada controlata este similară, iar organul de control de asemenea..

A mai arătat că, prin alte acte administrative fiscale încheiate anterior Procesului verbal nr. 261/02.10.2013, s-a considerat că operațiunile comerciale desfășurate în perioada 01.12._13, inclusiv cu cei 17 furnizori menționați în procesul verbal sus indicat, au fost desfășurate în conformitate cu dispozițiile Codului Fiscal și a normelor metodologice emise în aplicarea sa, operațiuni cărora li s-a recunoscut caracterul de operațiuni reale, nefiind stabilite în sarcina societății, suplimentar, impozit pe profit sau TVA. Echipa de inspecție fiscală care a întocmit procesul verbal nr. 261/02.10.2013 nu a respectat dispozițiile legale privitoare la efectuarea unui nou control, pe aceeași perioadă și pe aceeași categorie de impozit, fiind încălcat, în acest mod, regula unicității efectuării inspecției fiscale, reglementată prin dispozițiile art. 105 alin.(3) din OG nr. 92/2003 republicată.

Din analiza conținutului Procesului verbal nr. 261/02.10.2013 și a Rapoartelor de inspecție fiscală nr. 509/02.08.2013 și nr. 28/30.09.2013, aflate la dosarul cauzei, s-a observat că cele două rapoarte de inspecție fiscală îndeplinesc elementele unor acte administrative fiscale, în timp ce procesul verbal reprezintă un simplu act de control ce nu este reglementat prin dispozițiile Codului de procedură fiscală. Plecând de la această simplă comparație, se desprinde concluzia că rapoartele de inspecție fiscală au o forță juridică superioară procesului verbal de control, ceea ce înseamnă că la emiterea Deciziei de măsuri asigurătorii nr. 6130/2013 ar fi trebuit să se țină cont de constatările și concluziile din cuprinsul lor și nu de cele din Procesul verbal nr. 261/02.10.2013, așa cum greșit a procedat organul de control al intimatei. Dovada cea mai elocventă în acest sens, este reprezentat de faptul că nici până la acest moment intimata nu a procedat la emiterea unui titlu de creanță fiscală dintre cele reglementate prin art. 110 alin.(3), lit.a) din OG nr. 92/2003 repub. (în speță, decizie de impunere) pentru suma de 5.493.023 lei, un asemenea act executoriu neputând fi emis, conform dispozițiilor Codului de procedură fiscală, doar în baza unui simplu proces verbal de control, cum este cazul celui menționat în decizia atacată.

A fortiori, neputând fi emis un titlu executoriu în baza unui simplu proces verbal de control, care nu are calitatea de Raport de Inspecție F. (RIF), cu atât mai puțin se pot institui măsuri asigurătorii în baza aceluiași proces verbal de control.

În concluzie, a solicitat admiterea contestației și anularea Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. 6130/09.10.2013 a Administrației Județene a Finanțelor P. M., precum și a tuturor actelor subsecvente, ca nelegale și netemeinice.

La dosar a depus, Decizia privind nemodificarea bazei de impunere F-MH 509/2013; Raport Inspecție F. F MH 342/02.08.2013; adresa nr.MH4827/02.10.2013.

P. încheierea din data de 12.02.2014, instanța a dispus introducerea în cauză și citarea în calitate de intimată a Direcției Generale Regionale a Finanțelor P. C., iar în temeiul art 716 alin 2 cod procedură civilă a dispus emiterea unei adrese către A. MH pentru a înainta în copii certificate dosarul de executare care a stat la baza emiterii deciziei nr.6130/09.10.2013 de instituire a măsurilor asigurătorii și a procesului verbal de sechestru asiguratoriu pentru mobile nr.7359/16.2013 al AJOFP MH.

P. încheierea din 12.03.2014 a dispus introducerea în cauză și citarea în calitate de intimată a Direcției Generale de Administrarea Marilor Contribuabili cu sediul în București ..88, sector 5 dispunând, totodată emiterea unei adrese către Direcției Generale de Administrarea Marilor Contribuabili pentru a înainta copii certificate privind înscrisurile din dosarul de executare care a stat la baza emiterii deciziei nr.6130 din data de 09.10.2013, de instituire a măsurilor asigurătorii și a procesului verbal de sechestru asiguratoriu pentru bunuri mobile nr.7359/16.10.2013 al A. M.. P. aceeași încheiere, s-a luat act că s-a renunțat la cererile de suspendare a executării silite.

La data de 22.04.2014, Agenția Națională de A. F. (ANAF) a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii formulată de contestatoarea . O. ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă, motiv pentru care a solicitat instanței să respingă cererea ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A arătat că, actele de executare nu au fost emise de A.N.A.F., ci de către A.J.F.P. M. din cadrul Direcției Generale Regionale a Finanțelor P. C.; că reclamantul nu este mare contribuabil și nu se regăsește în listele din Ordinul nr. 3565/2011 pentru modificarea și completarea Ordinului președintelui Agenției Naționale de A. F. nr. 2.730/2010 privind organizarea activității de administrare a marilor contribuabili.

A mai arătat că, nici în ipoteza în care contestatoarea a înțeles să cheme în judecată și A.N.A.F ca organ ierarhic superior al Direcției Generale Regionale a Finanțelor P. C. -Administrația Județeană a Finanțelor P. M., instituția A.N.A.F. nu are calitate procesuală pasivă în cauză, având în vedere că aceasta poate sta în judecată ca pârâtă, în conformitate cu dispozițiile art.13 alin.1 din H.G. nr.520/2013 privind organizarea și funcționarea A.N.A.F.

Potrivit textului invocat: "începând cu data intrării în vigoare a prezentei hotărâri, se înființează în subordinea Agenției direcțiile generale regionale ale finanțelor publice, instituții publice cu personalitate juridică."

Astfel, rezultă din prevederile legale ce reglementează activitatea A.N.A.F. și a organelor fiscale subordonate, că direcțiile generale regionale sunt instituții cu personalitate juridică proprie, ce pot sta singure în judecată ca pârâte.

A precizat că și actul normativ anterior, referitor la organizarea și funcționarea instituției, respectiv H.G. nr.109/2009, conținea dispoziții similare cu privire la direcțiile generale al finanțelor publice.

În consecință, actele de executare nu pot genera obligații în sarcina instituției A.N.A.F., A.J.F.P. M. fiind singura instituție în măsură să formuleze apărări cu privire la propriile acte, Agenția Națională de A. F. neavând calitate în aceste raporturi juridice.

Față de cele arătate a solicitat instanței să constate lipsa calității procesuale pasive a Agenției Naționale de A. F. și să dispună scoaterea acesteia din prezenta cauza și scoaterea din citativ și, pe cale de consecință, respingerea acțiunii în contradictoriu cu Agenția Națională de A. F. ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

P. încheierea din data de 07.05.2014, instanța a respins excepția lipsei calității procesual pasive a intimatei Agenția Națională de A. F. invocată de intimată prin întâmpinare având în vedere înscrisurile depuse la dosar, respectiv Ordinul nr. 3581/2013 și lista marilor contribuabili unde la poziția 1078 apare și contestatoarea ca mare contribuabil, astfel că a apreciat că Agenția Națională de A. F. prin Direcția Generală Juridică are calitate procesual pasivă.

În scop probator, instanța a administrat proba cu înscrisurile depuse la dosar.

În considerarea probelor de la dosar și prin raportare la dispozițiile legale incidente în cauză, prin sentința civilă nr.1907/14.05.2014 Judecătoria Drobeta Turnu Severin, a respins excepția tardivității contestației la executare, a admis contestația la executare și a anulat decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr.6130/9.10.2013 emisă de A. M. și actele subsecvente, respectiv procesul-verbal de sechestru asigurator pentru bunuri mobile nr.7359/16.10.2013 și procesul-verbal de sechestru asigurator pentru bunuri imobile nr.7359/16.10.2013, pentru următoarele considerente:

În consecință, a fost emisă decizia nr.6130/9.10.2013 de instituire a măsurilor asigurătorii (fila 36 dosar), emisă de A. M., s-a constatat că . O. are obligații de plată în sumă de 5.493.023 lei și s-au dispus măsuri asiguratorii ca urmare a constatării pericolului ca debitorul să se sustragă de la urmărire ori să își risipească sau să își ascundă patrimoniul.

P. procesul-verbal de sechestru asigurător pentru bunuri mobile nr. MH 7359/16.10.2013 (fila 40 dosar), s-a procedat la aplicarea sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile ale debitorului înscrise în anexa de la fila 42 dosar, iar prin procesul-verbal de custodie aflat la fila 43 dosar, bunurile respective au fost lăsate în custodia debitorului.

De asemenea, prin procesul-verbal nr.MH 7358/16.10.2013, s-a procedat la aplicarea sechestrului asigurător asupra bunurilor imobile ale debitorului, constând în construcții și teren intravilan situate în ..

Potrivit art.248 C.proc.civ. instanța s-a pronunțat mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei.

În ceea ce privește excepția tardivității introducerii contestației la executare invocată de intimată, instanța a reținut următoarele:

Conform art.173 alin.1 lit.a din OG nr.92/2003, republicată, termenul pentru introducerea contestației la executare este de 15 zile și curge de la data când „contestatorul a luat cunoștință de executare ori de actul de executare pe care îl contestă, de comunicarea somației sau din altă înștiințare primită, ori în lipsa acestora, cu ocazia efectuării executării silite sau în alt mod.”

Actele contestate, respectiv procesele-verbale, au fost comunicate contestatoarei, sub semnătură, la data de 17.10.2013, conform mențiunilor de pe înscrisurile de la filele 41-45 dosar, iar în ceea ce privește decizia de instituire a măsurilor asigurătorii, intimata nu a făcut dovada comunicării acesteia și cum contestația la executare a fost depusă la instanță la data de 31.10.2013, instanța a constatat că a fost depusă în termenul legal.

P. urmare, excepția a fost respinsă ca neîntemeiată.

În ceea ce privește fondul cauzei, în raport de criticile formulate de contestatoare, instanța a reținut următoarele:

Critica privind neaprobarea deciziei de către directorul general al Direcției Generale Regionale a Finanțelor P. C. este neîntemeiată, având în vedere că OPANAF nr.2211/2013, privind aprobarea competentei teritoriale de administrare, A. M. are competența de administrare dată de art.33, al.1 din cod procedură fiscală asupra contribuabililor cu domiciliul fiscal în Drobeta Turnu Severin și comunele limitrofe și raportat și la OPANAF nr.2605/2010 unde, la pct.5.1.4., se arată că decizia de instituire a măsurilor asigurătorii întocmită de către echipa de control, va fi semnată de șeful de serviciu de specialitate și avizată de coordonatorul organului de control, care în prezent este Șeful administrație adjunct - inspecție fiscală.

P. urmare, s-a apreciat că aprobarea acestei decizii rămâne în competența conducătorului organului fiscal teritorial competent, respectiv șefului administrației fiscale județene.

Conform art. 9 din O.G. 92/2003, înaintea luării deciziei organul fiscal este obligat să asigure contribuabilului posibilitatea de a-și exprima punctul de vedere cu privire la faptele și împrejurările relevante în luarea acesteia, iar alin.2 prevede excepțiile, respectiv organul fiscal nu este obligat să aplice prevederile alin. (1) când: întârzierea în luarea deciziei determină un pericol pentru constatarea situației fiscale reale privind executarea obligațiilor contribuabilului sau pentru luarea altor măsuri prevăzute de lege; când situația de fapt prezentată urmează să se modifice nesemnificativ cu privire la cuantumul creanțelor fiscale; când se acceptă informațiile prezentate de contribuabil, pe care acesta le-a dat într-o declarație sau într-o cerere; respectiv când urmează să se ia măsuri de executare silită.

Potrivit art. 129 alin.2 din codul procedură fiscală, se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii și sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și/sau imobile proprietate a debitorului, precum și asupra veniturilor acestuia, când există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.

De asemenea, potrivit alin.5 al aceluiași articol, decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată și semnată de către conducătorul organului fiscal competent.

Conform alin. 11, împotriva actelor prin care se dispun și se duc la îndeplinire măsurile asigurătorii cel interesat poate face contestație în conformitate cu prevederile art. 172.

Văzând starea de fapt mai sus expusă, precum și dispozițiile legale enunțate, instanța a reținut că luarea măsurilor asigurătorii prin decizia atacată nu s-a făcut în conformitate cu prevederile legale, din două motive.

În primul rând, măsurile au fost luate fără ascultarea contribuabilului, respectiv a contestatoarei, în condițiile în care, în cauză, nu este incidentă niciuna dintre situațiile de excepție enumerate de alin.2 al art. 9 din Codul de procedură fiscală. Mai mult, orice persoană împotriva căreia urmează să se ia o decizie care îi cauzează o vătămare are dreptul la apărare constând în acordarea posibilității să-și exprime punctul de vedere referitor la faptele și împrejurările relevante pentru luarea deciziei.

În al doilea rând, organul fiscal nu a motivat în niciun mod luarea măsurilor, neinvocând și nedovedind nici o situație concretă din care să rezulte că este îndeplinită condiția prevăzută de textul legal, respectiv aceea a existenței pericolului sustragerii, ascunderii sau risipirii patrimoniului contestatoarei, cu consecința periclitării sau îngreunării colectării.

Simpla completare a unui formular tipizat de către intimată, fără ca decizia să cuprindă elemente justificative concrete, aplicabile situației contribuabilului față de care se ia măsura, nu este de natură a suplini motivarea luării unor măsuri restrictive asupra patrimoniului contribuabilului și pune instanța în imposibilitatea de a exercita controlul de temeinicie a măsurii luate. Mai mult, în acest mod se aduce atingere dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la CEDO, având în vedere că, deși a avut loc o restrângere a dreptului de proprietate al contestatoarei, nu s-a justificat în nici un mod cauza acestei restrângeri, ori în analiza respectării dreptului de proprietate de către organele statale, o importanță crucială revine proporționalității dintre ingerință și motivele care justifică ingerința în dreptul de proprietate.

Totodată, potrivit art. 2.1 din Ordinul nr. 2065/2010 emis de ANAF privind Procedura de aplicare efectivă a măsurilor asigurătorii prevăzute de Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedura fiscală, punctul 5.1.1., în situația în care organul de control, în timpul acțiunii de control, efectuată după procedurile prealabile de documentare pentru control și în urma analizei dosarului fiscal, situațiilor financiare, declarațiilor fiscale sau a altor documente și a informațiilor pe care le deține, a constatat că există suficiente informații că debitorul nu și-a declarat materia impozabilă și totodată a apreciat că există pericolul iminent să se sustragă de la plata obligațiilor la bugetul general consolidat sau să prejudicieze bugetul, prin ascunderea sau risipirea patrimoniului, periclitând sau îngreunând în mod deosebit colectarea, va dispune luarea măsurilor asiguratorii, iar organul de executare va proceda la ducerea la îndeplinire a acestor măsuri împreună cu organul de control.

Din cuprinsul textelor de lege anterior enunțate a rezultat, deci că, pentru a se justifica instituirea acestei măsuri, organul de control, respectiv intimata, trebuia să aprecieze că există pericolul ca debitorul să sustragă de la urmărire sau să își ascundă ori să își risipească patrimoniul.

Aprecierea acestui pericol nu este însă subiectiva, ci trebuie justificată prin raportare la conținutul declarațiilor fiscale și a situației financiare a debitorului, de istoria comportamentului fiscal al contribuabilului, al reprezentanților legali și al asociaților/acționarilor majoritari, astfel cum rezultă din prevederile punctului 5.1.1 si 5.6 litera f din Ordinul nr. 2605/ emis de A.N.A.F.

În fapt, in cuprinsul deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii contestate și care face obiectul prezentei cauzei, nu sunt prevăzute măsurile asigurătorii dispuse, iar în motivarea instituirii acestor măsuri, aceasta este justificată pe considerente ce nu conduc la stabilirea existenței pericolului de sustragere de la plata impozitelor și taxelor datorate către Bugetul de Stat, a risipirii patrimoniului sau de ascundere sustragere a acestuia sau a situației financiare a debitoarei trecute sau prezente.

Singura justificare a dispunerii acestei măsuri este aceea ca s-au stabilit cu ocazia controlul sume suplimentare de plată ce nu au fost achitate.

P. urmare, instanța a apreciat că sunt întemeiate aceste critici, dar și cea referitoare la caracterul vădit excesiv al sechestrului instituit de intimată asupra bunurilor mobile și imobile ale debitoarei cu o valoare de 9.890.258 lei, prin raportare la cuantumul obligației suplimentare de calcul de 5.493.023 lei, situație în care s-a apreciat că decizia de instituire a măsurilor asigurătorii este nelegală și s-a dispus anularea acesteia.

Pe cale de consecință, au fost anulate și cele două procese-verbale de sechestru asigurător emise în baza acestei decizii.

Pentru considerentele menționate, instanța a apreciat ca întemeiată contestația la executare și a fost admisă.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel intimata, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Susține că, instanța de fond a admis contestația la executare reținând eronat culpa organului fiscal în trei puncte:

1.încălcarea dreptului contribuabilului de a-și exprima punctul de vedere cu privire la faptele și împrejurările relevante în luarea deciziei.

Instanța a ignorat complet apărarea intimatei pe acest subiect, în întâmpinare precizând că prevederile art.9, alin. 1 din Codul de procedura fiscală nu au aplicabilitate în situația instituirii unor masuri asigurătorii. Acest fapt este susținut de prevederile art.9, alin.2, lit.d coroborat cu dispozițiile art.129, alin.6 din CPF, unde se arată că: „Măsurile asigurătorii dispuse potrivit alin. (2), precum și cele dispuse de instanțele judecătorești sau de alte organe competente se duc la îndeplinire în conformitate cu dispozițiile referitoare la executarea silită, care se aplică în mod corespunzător".

De altfel, acesta este și scopul instituirii măsurilor asigurătorii, acela de a proteja averea contribuabilului supus unor proceduri fiscale, de a fi înstrăinată înainte de finalizarea procedurilor. În situația în care ar exista o discuție prealabilă cu debitorul, acesta ar avea posibilitatea înstrăinării de urgență a bunurilor deținute, lăsând fără eficiență demersurile ulterioare ale organelor fiscale.

2.lipsa de motivare a măsurilor dispuse de organul fiscal.

Din nou instanța a ignorat apărările intimatei din întâmpinare, unde a arătat că decizia contestată este motivată, organul fiscal considerând că exista pericolul sustragerii de la urmărire sau al înstrăinării patrimoniului debitorului în condițiile în care acesta nu a avut un comportament fiscal adecvat, așa cum reiese din Procesul verbal de control nr.MH261 din 02.10.2013, urmare a căruia, organul fiscal a sesizat și P. de pe lângă Tribunalul M. prin adresa nr.MH4827/02.10.2013.

În ceea ce privește mențiunile referitoare la RIF F-MH nr.28/30.09.2013 privind legalitatea și realitatea operațiunilor comerciale desfășurate de petentă cu mai mulți furnizori, organul de control a emis Dispoziția privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală nr.2/30.09.2013 din care reies anumite neconcordanțe în declarațiile depuse de petentă.

Mai mult, chiar în RIF F-MH nr.28/30.09.2013 se fac mențiuni referitoare la înregistrări eronate în contabilitatea societății și declarații neconforme Legii nr.571/2003 privind codul fiscal( de ex.: pag.15, Cap.V, pct.8 ).

Faptul că, la momentul instituirii măsurilor asigurătorii, contribuabilul făcea obiectul unor cercetări penale, iar în activitatea sa nu avut un comportament fiscal corect, poate induce în mod rezonabil organului fiscal ideea că exista riscul înstrăinării patrimoniului înainte de finalizarea procedurilor fiscale.

3.caracterul vădit excesiv al sechestrului instituit de organul fiscal.

Cu privire la acest aspect arată următoarele: valoarea bunurilor mobile și imobile sechestrate este luată din contabilitatea firmei. Ea poate să nu mai fie cea reală având în vedere, pe de o parte, gradul de uzură ca urmare a utilizării în condiții de șantier a autoutilitarelor și a funcționarii continue a instalațiilor, iar pe de altă parte, a scăderii drastice a prețurilor pe piața imobiliară. Această valoare va fi stabilită pe baza de expertiză în eventualitatea continuării procedurii de executare silită.

Mai menționează faptul că, activitatea societății nu a fost afectată de sechestrarea mașinilor și utilajelor, întrucât acestea au rămas în custodia petentei care le poate utiliza în continuare.

În situația în care instanța aprecia că totuși, valoarea bunurilor sechestrate este prea mare, putea dispune modificarea sechestrelor sau anularea parțială a acestora până la valoarea considerata justă.

Față de cele arătate mai sus, solicită admiterea prezentului apel, schimbarea sentinței civile criticate în sensul respingerii contestației la executare formulată de contestatoarea . O..

Întemeiază prezentul apel pe dispozițiile art.466 si urm. din NCPC.

Intimata-contestatoare . O. prin întâmpinarea formulată solicită respingerea apelului ca neîntemeiat și menținerea hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică, pentru următoarele motive:

1. Apelanta A. M. consideră că soluția instanței de judecată cu privire la nerespectarea dreptului contribuabilului de a-și exprima punctul de vedere este eronată pentru considerentul că, potrivit art. 129 alin.(6) măsurile asigurătorii „se aduc la îndeplinire în conformitate cu dispozițiile referitoare la executarea silită,,.

Acest motiv de apel se referă la cu totul alte aspecte decât cele reținute de prima instanță în considerentele hotărârii, unde s-a reținut în mod legal și temeinic că „măsurile asigurătorii au fost luate fără ascultarea contribuabilului, în condițiile în care, în cauză, nu este incidentă niciuna dintre situațiile de excepție enumerate de alin.(2) al art. 9 din Codul de procedură fiscală. Mai mult, orice persoană împotriva căreia urmează să se ia o decizie care îi cauzează o vătămare are dreptul la apărare constând în acordarea posibilității să-și exprime punctul de vedere referitor la faptele și împrejurările relevante pentru luarea deciziei,,.

P. argumentele prezentate de apelantă, nu s-a demonstrat, contrar celor reținute în considerentele sentinței civile atacate, că situația de fapt descrisă în decizia de măsuri asigurătorii se încadrează în una dintre ipotezele de excepție prevăzute de art. 9 alin.(2) Cod procedură fiscală,

Se impune a se preciza că executarea silită nu poate începe decât în cazul în care creditorul deține o hotărâre judecătorească sau un alt înscris care, potrivit legii, constituie titlu executoriu.

Or, în raport de situația de fapt prezentată de apelantă în cuprinsul Deciziei de măsuri asigurătorii nr. 6130/09.10.2013, instanța de apel va constata că, la momentul emiterii deciziei contestate, apelanta nu deținea un titlu executoriu, titlu care, având în vedere împrejurările specifice ale cauzei, putea consta doar într-o decizie de impunere, prevăzută la art. 110 alin.(3) lit.a) din OG nr. 92/2003 republicată.

Nu poate fi acceptată opinia apelantei că scopul instituirii măsurilor asigurătorii nu mai poate fi atins în cazul ar exista discuția prealabilă cu debitorul pentru că ar exista posibilitatea înstrăinării bunurilor pentru considerentul că se aduce atingere principiului bunei credințe în relațiile dintre contribuabil și organele fiscale, prevăzut de art. 12 din Codul de procedură fiscală („Relațiile dintre contribuabili și organele fiscale trebuie să fie fundamentate pe bună-credință").

Prevederile art. 9 alin.(2) din Codul de procedură fiscală garantează dreptul la apărare al contribuabilului, împiedicând organele fiscale să acționeze discreționar sau arbitrar, drept care a fost nesocotit de către apelanta. Încălcarea acestui drept atrage aplicarea sancțiunea nulității deciziei emise, așa cum în mod corect a procedat instanța Judecătoriei Drobeta Turnu Severin.

Jurisprudența națională în materie s-a pronunțat în sensul celor sus menționate, reținându-se că orice persoană împotriva căreia urmează să se ia o decizie care îi cauzează o vătămare are dreptul la apărare constând în acordarea posibilității să-și exprime punctul de vedere referitor la faptele și împrejurările relevante pentru luarea deciziei. În acest sens, invocă sentința civilă nr. 726/2012 a Judecătoriei Caransebeș și sentința civilă nr. 6910/2010 a Judecătoriei Cluj N..

De asemenea, invocă și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (Hotărârea din 18 decembrie 2008. afacerea C-349/07. Soprope - Organlzacoes de Calcado Lda c. Fazenda Publica), conform căreia respectarea dreptului la apărare constituie un principiu general al dreptului comunitar care este aplicabil atunci când administrația își propune să adopte față de o persoană un act care îi cauzează un prejudiciu. P. urmare, destinatarilor deciziilor care le afectează în mod sensibil interesele trebuie să li se dea posibilitatea de a-și face cunoscut în mod util punctul de vedere cu privire la elementele pe care administrația intenționează să își întemeieze decizia, într-un termen rezonabil.

2. La punctul 2 din cererea de apel, se susține că instanța „a ignorat" apărările apelantei din întâmpinare unde a arătat că decizia este motivată, în opinia sa, pericolul sustragerii de la urmărire sau al înstrăinării patrimoniului de către debitor reieșind din conținutul Procesului verbal de control nr. MH261/02.10.2013, în baza căruia a fost sesizat P. de pe lângă Tribunalul M. prin adresa nr. MH4827/02.10.2013.

Din modul de formulare a cererii de apel, se observă că nu se indică textul legal pe care apelanta își întemeiază afirmațiile și nu se indică probele care ar fi de natură a demonstra nelegalitatea soluției de admiterea a contestației la executare prin Sentința civilă nr. 1907/2014 a Judecătoriei Drobeta Turnu Severin.

Apelanta nu face altceva decât să reia un istoric sumar al cauzei, fără demonstrarea îndeplinirii cerințelor prevăzute de art. 129 alin. (2) și alin.(5) din Codul de procedură fiscală.

Toate aceste așa-zise motive de apel se înscriu în același mod de lucru utilizat de organul fiscal care a emis decizia de măsuri asigurătorii, în sensul că, în motivarea luării unei măsuri restrictive, de excepție, cum este cea de față, se limitează a relua textul art. 129 alin.(2) din OG nr. 92/2003 repub., fără a face nicio mențiune privind existența unor împrejurări concrete din care să reiasă că există realmente pericolul că subscrisa „se sustrage, își ascunde ori își risipește patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea".

În analizarea acestor aspecte, se impune a se analiza constatările și concluziile Raportului de Inspecție F. F-MH 342/02.08.2013, emis de același organ de inspecție fiscală care a emis Decizia de măsuri asigurătorii nr. 6130/2013, aflat la dosarul cauzei, prin care S.C. R. S. F. O. SRL a fost supusă unei inspecții fiscale cu privire la impozitul pe profit în perioada 01.01._12.

În urma acestei din urmă menționate inspecții fiscale, nu s-a stabilit în sarcina subscrisei nicio obligație suplimentară cu privire la impozitul pe profit, motiv pentru care a fost emisă Decizia F-MH 509/02.08.2013 privind nemodificarea bazei de impunere cu privire la impozitul pe profit, anexată în copie, pentru aceeași perioadă fiscală ca cea menționată în procesul verbal nr. 261/02.10.2013.

De asemenea, face precizarea că, prin Raportul de inspecție fiscală F-MH 28/30.09.2013, a fost supusă contestatoarea unei inspecții fiscale cu privire la taxa pe valoarea adăugată pentru perioada 01.12._13, act administrativ fiscal în care s-a consemnat realitatea și legalitatea achizițiilor de mărfuri pentru care, prin procesul verbal din 02.10.2013, se consideră că nu poate fi justificată proveniența, deși perioada controlată este similară, iar organul de control de asemenea.

Se observă, astfel, că prin alte acte administrative fiscale încheiate anterior Procesului verbal nr. 261/02.10.2013, s-a considerat că operațiunile comerciale desfășurate în perioada 01.12._13, inclusiv cu cei 17 furnizori menționați în procesul verbal sus indicat, au fost desfășurate în conformitate cu dispozițiile Codului Fiscal și a normelor metodologice emise în aplicarea sa, operațiuni cărora li s-a recunoscut caracterul de operațiuni reale, nefiind stabilite în sarcina societății, suplimentar, impozit pe profit sau TVA.

Mai mult decât atât, echipa de inspecție fiscală care a întocmit procesul verbal nr. 261/02.10.2013 nu a respectat dispozițiile legale privitoare la efectuarea unui nou control, pe aceeași perioadă și pe aceeași categorie de impozit, fiind încălcat, în acest mod, regula unicității efectuării inspecției fiscale, reglementată prin dispozițiile art. 105 alin.(3) din OG nr. 92/2003 republicată.

P. procesul verbal nr. 261 din 02.10.2013, echipa de control a Administrației Județene a Finanțelor P. M. a efectuat o nouă inspecție fiscală asupra impozitului pe profit, pentru aceeași perioadă menționată în Raportul de inspecție fiscală F MH 509/02.08.2013, fără respectarea legii și, practic, dând aceleiași situații de fapt o nouă interpretare juridică.

Inspecția fiscală, finalizată cu actul de control contestat, a fost în fapt, dar nu și în drept, o reverificare fiscală, efectuată cu încălcarea legii.

Conform art. 41 din OG nr. 92/2003 republicată:

"Art. 41 - Noțiunea de act administrativ fiscal în înțelesul prezentului cod, actul administrativ fiscal este actul emis de organul fiscal competent în aplicarea legislației privind stabilirea, modificarea sau stingerea drepturilor și obligațiilor fiscale."

Din analiza conținutului Procesului verbal nr. 261/02.10.2013 și a Rapoartelor de inspecție fiscală nr. 509/02.08.2013 și nr. 28/30.09.2013, administrate în fața instanței de fond, se observă că cele două rapoarte de inspecție fiscală îndeplinesc elementele unor acte administrative fiscale, în timp ce procesul verbal reprezintă un simplu act de control, ce nu este reglementat prin dispozițiile Codului de procedură fiscală.

Plecând de la această simplă comparație, se desprinde concluzia că rapoartele de inspecție fiscală au o forță juridică superioară procesului verbal de control, ceea ce înseamnă că la emiterea Deciziei de măsuri asigurătorii nr. 6130/2013 ar fi trebuit să se țină cont de constatările și concluziile din cuprinsul lor, și nu de cele din Procesul verbal nr. 261/02.10.2013, așa cum greșit a procedat organul de control al intimatei.

De aici, se observă, o dată în plus, evidentul subiectivism manifestat de organul de control al apelantei care a menționat în decizia de măsuri asigurătorii și în cererea de apel doar concluziile Procesului verbal de control nr. 261/02.10.2013 (act ce nu îndeplinește cerințele unui titlu de creanță), fiind înlăturate, fără niciun temei, concluziile unor acte administrative fiscale încheiate anterior, în care sunt consemnate legalitatea și realitatea operațiunilor comerciale desfășurate de subscrisa.

Dovada cea mai elocventă în acest sens, este reprezentată de faptul că nici până la acest moment intimata nu a procedat la emiterea unui titlu de creanță fiscală dintre cele reglementate prin art. 110 alin.fo). lit.a) din OG nr. 92/2003 repub. (în speță, decizie de impunere) pentru suma de 5.493.023 lei, un asemenea act executoriu neputând fi emis, conform dispozițiilor Codului de procedură fiscală, doar în baza unui simplu proces verbal de control, cum este cazul celui menționat în decizia atacată.

A fortiori, neputând fi emis un titlu executoriu in baza unui simplu proces verbal de control, care nu are calitatea de Raport de Inspecție F. (RIF), cu atât mai puțin se pot institui măsuri asigurătorii în baza aceluiași proces verbal de control.

La soluționarea cererii de apel, nu pot fi avute susținerile apelantei în sensul existenței așa zisei motivări a deciziei de măsuri asigurătorii în baza sesizării transmise Parchetului de pe lângă Tribunalul M. pentru considerentul, pe de o parte, că beneficiază contestatoarea de prezumția de nevinovăție, conform art. 23 alin.(n) din Constituție și art. 4 alin.(1) cod procedură penală, iar, pe de altă parte, de la data sesizării parchetului (02.10.2013) și până la data formulării prezentei întâmpinări a trecut o perioadă îndelungată de timp în care nu s-a luat nicio măsura împotriva societății sau a reprezentanților săi.

3. Cu privire la motivul de apel de la punctul 3, apelanta se află în eroare cu privire la argumentele reținute de prima instanță de judecată în motivarea soluției de admitere a contestației la executare.

Astfel, se arată în considerentele sentinței civile că „sunt întemeiate aceste critici, dar și cea referitoare la caracterul vădit excesiv al sechestrului instituit de intimată asupra bunurilor mobile și imobile ale debitoarei cu o valoare de 9.890.258 lei, prin raportare la cuantumul obligației suplimentare de calcul de 5.493.023 lei.,,

În cererea de apel, la punctul 3, apelanta face vorbire despre anumite aspecte care nu au legătură cu motivarea instanței de judecată.

Astfel, se face vorbire de către apelantă despre anumite valori ale bunurilor mobile și imobile ce formează obiectul măsurilor asigurătorii preluate din contabilitatea societății, deși prima instanță a stabilit că organul fiscal al apelantei a procedat la sechestrarea unor bunuri mobile și imobile ale subscrisei, cu depășirea limitei de 150% față de creanța fiscală, prevăzută de art. 142 alin.(1) Cod proc. fiscală.

Concret, nu se arată de apelantă în ce constă nelegalitatea soluției de anulare a deciziei de măsuri asigurătorii pentru nerespectarea valorii prag maxime de 150% față de creanța estimată, ceea ce înseamnă că și acest motiv de apel este neîntemeiat.

În fapt, solicită ca instanța de apel să constate că există o disproporție vădită între cuantumul obligației fiscale estimate de apelantă (care la acest moment nu are nici măcar caracter definitiv) și contravaloarea bunurilor indisponibilizate. Față de rațiunea pentru care a fost reglementată instituția sechestrului asiguratoriu, respectiv aceea de a permite creditorului de a-și asigura satisfacerea creanței în situația în care ar exista indicii temeinice ca debitorul să nu execute, este evident că sechestrul este legitim doar în situația în care acesta este dispus până la concurența sumelor ce constituie titlul executoriu al creditorului.

Aplicarea de măsuri asigurătorii pentru bunuri care încalcă limita de 150% față de creanța fiscală, prevăzută expres de dispozițiile art. 142 alin. 1 din Codul de procedură fiscală, reprezintă o măsură discreționară si abuzivă a statului în raport de dreptul societății noastre asupra bunurilor sale, ce intră sub protecția Protocolului nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Pentru argumentele sus invocate, solicită respingerea apelului ca neîntemeiat și menținerea sentinței civile nr. 1907/2014 a Judecătoriei Drobeta Turnu Severin ca legală și temeinică.

În drept, invocă dispozițiile art. 205 și urm. Cod procedură civilă, art. 129 alin.(2) și (11), pct. 5.1.1, 5.6 lit.f), 5.8 și. 5.12 din Anexa 1 a OPANAF nr. 2605/2010.

Analizând apelul formulat tribunalul reține următoarele:

P. raportul de inspecție fiscală din data de 30.09.2013, intimata a stabilit existența unor obligații de plată în sarcina contestatoarei, respectiv TVA pe perioada 2012-2013, în cuantum de 5.493.023 lei și în consecință, a fost emisă de către A.J.F.P. M. decizia nr.6130/9.10.2013 de instituire a măsurilor asigurătorii ca urmare a constatării pericolului ca debitorul să se sustragă de la urmărire ori să își risipească sau să își ascundă patrimoniul.

De asemenea, prin procesul-verbal nr.M.H. 7358/16.10.2013, s-a procedat la aplicarea sechestrului asigurător asupra bunurilor imobile ale debitorului, constând în construcții și teren intravilan situate în ..

Față de această stare de fapt tribunalul apreciază că apelul este nefondat pentru următoarele considerente;

Art.9 alin. 1 și 2 din O.G. nr.92/2003,privind codul de procedură fiscală, a cărui încălcare a fost invocată, este cuprins în CAPITOLUL II -”Principii generale de conduită în administrarea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidat”.Or, cum principiile astfel stabilite guvernează toate activitatea desfășurată de subiecții de drept fiscal și raporturile fiscale în care aceștia sunt parte, nu poate fi primită susținerea apelantei că la luarea măsurilor asiguratorii nu este necesară ascultarea contribuabilului.

Trimiterea apelantei la art.9 alin.2 lit.d coroborat cu art.129 alin.6 din același act normativ nu poate fi primită întrucât sintagma „urmează să se ia măsuri de executare silită” presupune existența unui titlu executoriu neexecutat benevol și care urmează să fie realizat în mod silit. În cauză nu se poate reține că apelanta este deținătoarea unui titlu executoriu și pe care îl realizează silit. Faptul că decizia de instituire a măsurilor asiguratorii a fost pusă în executare și au fost sechestrate bunurile intimatei contestatoare nu se circumscrie situației expuse decizia de instituire a unor măsuri asiguratorii nefiind titlu executoriu în sensul cel dezvoltate de art.141 alin.1-6 din O.G. nr.92/2003,privind codul de procedură fiscală.

Față de acestea, cum la emiterea unei decizii, indiferent de obiectul ei, întrucât legiuitorul prin art.9 alin.1 nu distinge ce fel decizie și care ar trebui să fie obiectul ei, trebuie respectat principiul general al procedurii fiscale de ascultare a contribuabilului, tribunalul apreciază că primul motiv de apel nu poate fi primit.

Nici motivul numărul 2 nu este fondat.

Potrivit art.129 alin.2 din același act normativ se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii și sechestrului asiguratoriu asupra bunurilor mobile și/sau imobile proprietate a debitorului, precum și asupra veniturilor acestuia, când există pericolul ca acesta să se sustragă, să își ascundă ori să își risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.

Față de evidența dispoziției singura concluzie care se poate desprinde este aceea că în chiar cuprinsul deciziei trebuie să fie menționate acele acțiunii ale debitorului care ar avea drept scop sustragerea, ascunderea sau risipirea patrimoniului, în lipsa acestora, măsura asiguratorie apărând ca având caracter aleatoriu. Chiar dacă contestatoarea este supusă unei proceduri judiciare prin care se urmărește identificarea sau nu ar unor fapte de natură penală, în aprecierea tribunalului, acest element nu este suficient pentru a aprecia că este împlinită de către organul constatator a cerinței de la art.129 alin.2 C.pr.fisc.

Faptul că instanța de fond nu a dezvoltat aspectele relevate de apelantă în întâmpinare, unde a arătat că decizia contestată este motivată, organul fiscal considerând că exista pericolul sustragerii de la urmărire sau al înstrăinării patrimoniului debitorului întrucât acesta nu a avut un comportament fiscal adecvat, așa cum reiese din Procesul verbal de control nr.MH261 din 02.10.2013, urmare a căruia, organul fiscal a sesizat și P. de pe lângă Tribunalul M. prin adresa nr.MH4827/02.10.2013, nu este relevant cât timp instanța în cuprinsul paragrafelor 9 și 10 pag.10 a sentinței a arătat necesitat cuprinderii în conținutul deciziei a situației concrete ce a determinat luarea măsurilor asiguratorii.

Concluzionând, tribunalul apreciază că pentru ca măsura dispusă să fie legală și să nu aibă caracter aleatoriu, organul fiscal avea obligația de a evidenția în cuprinsul deciziei a acelor acțiunii sau inacțiuni ale debitorului care ar avea drept scop sustragerea,ascunderea sau risipirea patrimoniului.

Motivul nr.3 de asemenea este nefondat.

Scopul măsurilor asiguratorii este acela de a împiedica sustragerea, ascunderea sau risipirea patrimoniului debitorului fiscal pentru a putea fi colectate creanțele fiscale și cum potrivit art.142 alin.1 executarea silită a bunurilor proprietate a debitorului, urmăribile potrivit legii, se efectuează, de regulă, în limita a 150% din valoarea creanțelor fiscale, în lipsa unei alte dispoziții și măsurile asiguratorii au drept scop garantarea colectării creanței tot în limita a 150% .

Or, față de acestea a impune măsuri asiguratorii asupra unor bunuri care au o valoare de 10.273.270,02 lei care depășește cu mult 150 % a sumei estimate de 5.493.023 lei apare ca fiind excesiv și drept urmare încălcarea dreptului unei persoane de a dispune liber de bunurile sale. Faptul că urmare uzurii bunurile nu mai au valoarea de inventar nu poate fi primit, procentul de 150 % având drept scop, printre altele și acoperirea eventualei diminuări a valorii de inventar.

Pentru toate aceste motive, apreciind că sentința de fond este legală și temeinică, în temei art.480 alin.1 și art.717 alin.1 C.pr.civ. apelul formulat va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat apelul civil formulat de apelanta-intimată ANAF - DGFP C.- A. M. cu sediul în Drobeta Turnu Severin, . nr. 1, jud.M. împotriva sentinței civile nr.1907/14.05.2014 pronunțată de Judecătoria Drobeta Turnu Severin în contradictoriu cu intimata-contestatoare . O., CUI RO_ cu sediul Drobeta Turnu Severin, ., jud.M. având ca obiect contestație la executare.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică de la 23 Octombrie 2014.

Președinte,

V. R.

Judecător,

F. M.

Grefier,

M. B.

Redactat V.R.20.11.2014

tehnoredactat M.B., Ex.4/18 pag.

jud.fond G. L.

Cod operator 2626

← Legea 10/2001. Sentința nr. 57/2014. Tribunalul MEHEDINŢI		Pretenţii. Sentința nr. 1626/2014. Tribunalul MEHEDINŢI →

Contestaţie la executare. Sentința nr. 190/2014. Tribunalul MEHEDINŢI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Contestaţie la executare. Sentința nr. 190/2014. Tribunalul MEHEDINŢI