Acţiune în constatare. Decizia nr. 1089/2013. Tribunalul MUREŞ
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1089/2013 pronunțată de Tribunalul MUREŞ la data de 19-12-2013 în dosarul nr. 1490/320/2013
ROMÂNIA
TRIBUNALUL M.
SECȚIA CIVILĂ
Dosar nr._
Operator de date cu caracter personal înregistrat sub nr.2991
DECIZIA CIVILĂ Nr. 1089/2013
Ședința publică de la 19 Decembrie 2013
Completul constituit din:
Președinte C. M.
Judecător E. O.
Judecător M. L.
Grefier S. D.
Pe rol fiind judecarea recursurilor formulate de recurenții B. D. A., B. V. M. ambii cu domiciliul procesual ales în Târgu-M., ., jud. M. și S.C. V. S.A. cu sediul în București, .. 171, sector 2, împotriva Sentinței civile nr. 5508/25.06.2013 pronunțată de Judecătoria Tg. M. în dosarul nr._ .
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă reprezentantul recurenților B. D. A., B. V. M., av. Bâta C., lipsă fiind recurenții B. D. A., B. V. M. și reprezentantul legal al recurentei S.C. V. S.A.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care:
Se constată depus la dosarul cauzei prin registratura instanței la data de 12 decembrie 2013, din partea recurenților B. D. A., B. V. M., întâmpinare cu respectarea formalității multiplului exemplar iar, la data de 19 decembrie 2013, note de ședință prin care se invocă excepția necompetenței materiale a Tribunalului M., cu respectarea formalității multiplului exemplar.
Instanța pune în discuție excepția necompetenței materiale a Tribunalului M., invocată de recurenții B. D. A., B. V. M..
Reprezentantul recurenților B. D. A., B. V. M., solicită instanței admiterea excepției necompetenței materiale a Tribunalului M. și declinarea competenței în favoarea Tribunalului Specializat M., având în vedere calitatea părților respectiv, cea de profesionist a pârâtei-recurente și cea de consumatori a reclamanților-recurenți.
Instanța reține cauza în pronunțare asupra excepției necompetenței materiale a Tribunalului M., invocată de recurenții-reclamanți B. D. A., B. V. M..
TRIBUNALUL,
Deliberând asupra cauzei, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 5508/25.06.2013 a Judecătoriei Tg. M. s-a dispus respingerea excepției lipsei de interes a reclamanților, invocată de pârâtă prin întâmpinare și s-a admis în parte cererea formulată de reclamanții B. D. A. și B. V. M., cu domiciliul procesual ales în Tg. M., . jud. M. în contradictoriu cu pârâta ., cu sediul în București, Șoseaua P. nr. 42 . 10 sector 2. Totodată, s-a constatat nulitatea absolută a prevederilor cuprinse la art. 5.1 lit. a Condițiile speciale cuprinse în Convenția de credit nr._/17.10.2008 și art. 3.5 din Condițiile generale ale convenției încheiată între reclamanți și pârâtă și s-a dispus obligarea pârâtei . la calculare și plata în favoarea reclamanților a sumelor încasate cu titlul de plată nedatorată reprezentând comisionul de risc încasat de la momentul încheierii contractului de credit până la eliminarea acestuia prin actul adițional nr. 1/21.09.2010.
Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut că prin cererea ce face obiectul prezentei cauze reclamanții au solicitat constatarea caracterului abuziv al unor clauze existente în contractul bancar încheiat cu pârâta, precum și obligarea acesteia la înlăturarea acestor clauze din contract și restituirea sumelor încasate în mod necuvenit.
În ceea ce privește excepția lipsei de interes a reclamanților în promovarea prezentei acțiuni, instanța de fond a constatat că această excepția a fost invocată raportat la petitul nr. 1 al acțiunii în ceea ce privește comisionul de risc, în motivare arătându-se faptul că acest comision nu mai există în prezent, ca urmare nu se justifică promovarea prezentei acțiuni cu privire la acest comision. Instanța constată însă că această clauză contractuală a fost aplicabilă raporturilor dintre părți până la data încheierii actului adițional și în baza acestor prevederi pârâta a încasat sume de bani cu acest titlu. Ca urmare, chiar în condițiile în care în prezent această clauză nu mai este aplicabilă, reclamanții justifică un interes direct și actual în constatarea caracterului abuziv al acestei clauze, cu atât mai mult cu cât petitul subsidiar vizează restituirea sumelor încasate cu acest titlu.
Totodată, a reținut faptul că, potrivit jurisprudenței consacrate în materie, deși Legea nr. 193/2000 nu prevede ca sancțiune anularea clauzelor cu caracter abuziv, ci inopozabilitatea (sau ineficacitatea) acestora în raport cu consumatorul, regimul juridic al acestei sancțiuni este identic cu cel al nulității absolute. Astfel, consecința constatării caracterului abuziv al unor clauze este echivalentă cu constatarea nulității absolute a acestora (Decizia nr. 686/21.02.2013 a ÎCCJ). Raportat și la această calificare juridică, reclamanții își justifică un interes actual în promovarea acțiunii, atât în ceea ce privește petitul principal de constatare a clauzei abuzive, cât și referitor la petitul subsidiar de restituire a sumelor. Ca urmare, instanța urmează a respinge această excepție.
Referitor la fondul cauzei, instanța a reținut faptul că prin cererea introductivă de instanță se solicită constatarea caracterului abuziv a 2 clauze diferite, respectiv a celei care se referă la comisionul de risc și a celei referitoare la comisionul de administrare. Având în vedere aceste aspecte, instanța urmează a le analiza în mod distinct.
Referitor la comisionul de risc, prevăzut la art. 5.1 lit. a Condițiile speciale cuprinse în Convenția de credit nr._/17.10.2008 și art. 3.5 din Condițiile generale ale convenției încheiată între reclamanți și pârâtă instanța constată că acesta consta într-un procent de 0,22% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență, pe toată perioada de derulare a convenției de credit. Ulterior încheierii convenției, ca urmare a apariției OUG nr. 50/2010, între părți a intervenit actul adițional nr. 1, prin care acest comision a fost eliminat. Ca urmare, analiza instanței va avea în vedere perioada cuprinsă între încheierea convenției de credit și încheierea actului adițional nr. 1, respectiv data de 21.09.2010, prin care acest comision a fost eliminat.
În conformitate cu prevederile art. 3.5 din condițiile generale, care definesc noțiunile cuprinse în contractul de credit, „pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutatul datorează băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului, care se plătește lunar, pe toată perioada creditului; modul de calcul și scadența/scadențele plății acestuia se stabilesc în condițiile speciale”.
Pârâta susține prin întâmpinare că această clauză fiind inserată în condițiile speciale ale convenției a fost negociată cu clienții, comisionul de risc fiind stabilit raportat la capacitatea de rambursare a creditului avansat. Instanța reține că în fapt obligativitatea plății acestui comision este inserată în primul rând în cuprinsul condițiilor generale din contract cu privire la care nu a existat nici un fel de negociere. Condițiile speciale detaliază procentul și modul de calcul al acestui comision, a cărui achitare este din start obligatorie conform condițiilor generale, astfel încât pârâta trebuie să-i justifice existența raportat la serviciul pe care îl prestează.
Instanța a reținut de altfel că nici clauzele inserate în condițiile speciale nu pot fi considerate ca negociate în mod real cu consumatorii în condițiile în care modul de redactare a obligației de plată a comisionul de risc este același în toate contracte și nu rezultă modalitatea în care s-a ajuns la acest procent pentru a se putea avea în vedere elemente supuse negocierii. Analizând modul de redactare al contractului supus analizei și reținând faptul că pârâta nu a prezentat instanței nici un alt fel de contract încheiat cu persoane fizice pentru credite similare și care să aibă un conținut diferit în ceea ce privește comisionul de risc, instanța apreciază că în fapt clauza privind comisionul de risc este o clauză standard preformulată.
Pe cale de consecință, conform art. 4 din alin. 3 Legea nr. 193/2000 pârâta care pretinde că această clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, are obligația să prezinte probe în acest sens.
Conform art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 pentru ca o asemenea clauză să fie considerată abuzivă este necesar ca prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, să creeze, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Analizând clauza contractuala prin prisma textului legal indicat anterior instanța retine ca în convenția de credit s-a stipulat obligativitatea achitării unui comision de risc în condițiile în care pe de o parte acordarea creditului a fost condiționată de instituirea unei garanții reale imobiliare iar pe de altă parte s-a prevăzut expres obligația împrumutaților de a încheia și cesiona în favoarea băncii o poliță de asigurare pentru acoperirea tuturor riscurilor pentru imobilul ce face obiectul garanției.
Astfel, instanța reține că în speță convenția de credit este dublu garantate, atât cu o garanție imobiliară stipulată în contract și materializată într-o ipotecă constituită în favoarea băncii, cât și prin contractul de asigurare încheiat cu un asigurător agreat de bancă.
Instanța a reținut de altfel și modul evaziv în care s-a redactat de către pârâtă clauza privind comisionul de risc reprezintă un element suplimentar în aprecierea privind caracterul abuziv al acesteia. Astfel, pârâta nu a menționat în contract care este de fapt riscul asigurat prin aplicarea procentului de 0,22%, iar pe de altă parte nici nu justifică modul de calcul al acestuia, stabilind arbitrar și unilateral un anumit procent raportat la soldul creditului. Or, articolul 1 din Legea 193/2000 stabilește în primul rând obligația de a cuprinde în contracte clauze clare, fără echivoc.
Având în vedere cele ce preced instanța a reținut că în fapt comisionul de risc la care se face referire în convenția supusă analizei nu are nici un fel de acoperire, neputând fi justificat de către pârâtă în condițiile în care toate elementele de risc enumerate în întâmpinare au fost acoperite prin stabilirea unor alte obligații în sarcina clienților băncii. Cu atât mai puțin poate fi justificat cuantumul sumelor stabilite cu acest titlu, pârâta nefiind în măsură să ofere nici măcar un criteriu pentru a se verifica modul de clacul al acestui comision. De asemenea instanța constată că sumele datorate de consumator în temeiul acestei clauze, fiind raportate la soldul creditului conform unui procent de 0,22% și plătibil pe toată perioada de derulare a convenției de credit, sunt considerabile și produc în mod evident un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților. Pe cale de consecință, sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 pentru a califica această clauză contractuală ca având caracter abuziv.
Considerentele anterioare duc la concluzia că în fapt clauza inserată în contract referitoare la comisionul de risc are caracter abuziv, sens în care instanța urmează a admite acțiunea referitoare la acest petit astfel cum a fost formulată. Ca urmare a constatării caracterului abuziv al acestei clauze și în considerarea regimului său juridic, acela echivalent nulității absolute, instanța va admite corelativ în parte și petitul nr. 2, urmând a obliga pârâta la calculare și plata în favoarea reclamanților a sumelor încasate cu titlul de plată nedatorată reprezentând comisionul de risc încasat de la momentul încheierii contractului de credit până la eliminarea acestuia prin actul adițional nr. 1/21.09.2010.
Referitor la comisionul de administrare, introdus prin actul adițional nr. 1/21.09.2010, instanța constată că reclamanții susțin în cuprinsul acțiunii că acesta ar fi luat locul comisionului de risc, având ca urmare aceiași natură abuzivă și nefiind negociat în mod efectiv cu clienții. Instanța constată însă, analizând prevederile cuprinse în contractul încheiat de părți, ca și în actul adițional ulterior, că deși în ceea ce privește cuantumul, sunt aplicabile aceleași procente, comisionul de administrare introdus prin actul adițional este definit pe larg în cuprinsul actului semnat de către părți, fiind prezentate atât modalitatea de calcul, cât și scopul pentru care se percepe, scop ce vizează în principal administrarea creditului, iar în subsidiar o . riscuri ce urmează a fi acoperite, prezentate însă într-o manieră precisă, care nu permite încălcarea drepturilor consumatorilor.
Instanța a reținut raportat la această clauză, că nu sunt îndeplinite nici una dintre condițiile pentru a se constata caracterul abuziv al acestei clauze. Astfel, clauza a fost negociată direct cu consumatorii, aceștia fiind prezenți la sediul pârâtei și luând la cunoștință de actul adițional în cauză. Pe de altă parte, cuprinsul clauzei este clar și concis, fiind precizate expres riscurile ce urmează a fi asigurate din încasarea acestui comision, precum și costurile de administrare a creditului, cu indicarea procentului ce urmează a fi aplicat și a formulei de calcul. În ceea ce privește riscurile asigurate prin introducerea acestui comision, acestea sunt nominalizate expres și sunt diferite de cele avute în vedere prin evaluarea imobilului și încheierea poliței de asigurare de către reclamanți, referindu-se printre altele la riscurile rezultate din comportamentul împrumutatului sau din neîncasarea poliței de asigurare, precum și la o . riscuri de piață, precum variația condițiilor de piață și ale pieței valutare, riscuri care nu erau în nici un fel acoperite până la acel moment.
În același timp, nu poate fi reținut că ar interveni vreun dezechilibru semnificativ între cele 2 părți, raportat la această clauză contractuală, pârâta neavând posibilitatea de a interveni unilateral pentru modificarea acesteia. În esență, instanța constată că din modul în care a fost redactată și semnată această clauză de către părți au fost respectate exigențele bunei credințe a pârâtei.
Raportat la motivele invocate, instanța urmează a respinge cererea reclamanților în ceea ce privește comisionul de administrare. Corelativ, având în vedere faptul că acesta este singurul comision atacat care este prevăzut în prezent în convenția dintre părți, urmează a respinge și solicitarea de a se emite u nou plan de rambursare a creditului din care să fie eliminată această clauză, precum și petitul privind restituirea sumelor încasate cu acest titlu.
Făcând aplicarea prevederilor art. 274 Cod procedură civilă, reținând culpa procesuală a pârâtei, instanța le va obliga pe acestea la plata în favoarea reclamanților a sumei de 1000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariu avocațial parțial, în măsura admiterii cererii introductive de instanță.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanții B. D. A. și B. V. M. care au solicitat modificarea în parte a sentinței atacate în sensul admiterii în tot a acțiunii introductive, cu cheltuieli de judecată în recurs precum și pârâta . care a solicitat modificarea în tot a sentinței civile atacate și respingerea cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată.
Intimații recurenți B. D. A. și B. V. M. au depus la dosar întâmpinare precum și note de ședință prin care au invocat excepția necompetenței materiale a Tribunalului M., solicitând declinarea competenței în favoarea Tribunalului Specializat M..
Deliberând asupra excepției necompetenței materiale invocată de intimații recurenți tribunalul o constată întemeiată, astfel cum se va arăta în continuare.
În prezenta speță instanța reține că litigiul dintre părți se poartă în legătură cu mai multe clauze ale unui contract comercial, contractul de credit bancar nr._/17.10.2008, act de comerț obiectiv conform art. 3 pct.11 din Codul comercial (în vigoare la momentul încheierii acestuia), reclamanții solicitând constatarea acestor clauze ca fiind abuzive, înlăturarea acestora și obligarea pârâtei la emiterea unui nou plan de rambursare a creditului fără perceperea comisionului de risc și a comisionului de administrare, restituirea unor sume achitate de reclamanți cu titlu de comision de risc și comision de administrare în baza prevederilor contractuale contestate.
Prin urmare competența de soluționare a litigiului revine față de dispozițiile art. 226-228 din Legea nr. 71/2011 completelor sau tribunalelor specializate în materia societăților comerciale și a litigiilor între profesioniști. Ținând cont și de prevederile art. 158 pct. 2 Cod procedură civilă instanța va declina competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Specializat M..
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite excepția necompetenței materiale a Tribunalului M. și în consecință:
Declină în favoarea Tribunalului Specializat M. competența de soluționare a recursurilor formulate de recurenții B. D. A., B. V. M. și S.C. V. S.A., împotriva Sentinței civile nr. 5508/25.06.2013 pronunțată de Judecătoria Tg. M. în dosarul nr._ .
Fără cale de atac.
Pronunțată în ședință publică, azi 19 decembrie 2013.
Președinte, C. M. | Judecător, E. O. | Judecător, M. L. Fiind plecată în concediu de odihnă semnează președintele instanței I. D. L. |
Grefier, S. D. |
Red./C.M.
Tehnored./S.D./ 2 ex./15.01.2014 Jud. fond. G. G. C.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 426/2013. Tribunalul MUREŞ | Contestaţie la executare. Decizia nr. 928/2013. Tribunalul MUREŞ → |
|---|
