Pretenţii. Decizia nr. 803/2015. Tribunalul MUREŞ

Se constată că mersul dezbaterilor și susținerile în fond ale părților sunt consemnate în încheierea de ședință din data de 24 noiembrie 2015, care face parte integrantă din prezenta hotărâre și când instanța a dispus amânarea pronunțării deciziei pentru data de azi, 03 decembrie 2015.

TRIBUNALUL

Deliberând asupra prezentei cauze civile, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 3131 din data de 18 iunie 2015 pronunțată de Judecătoria Tg.-M. în dosarul nr._ , s-a respins cererea formulată de reclamanta . cu pârâtul T. S., ca fiind neîntemeiată; s-a respins cererea privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, ca fiind neîntemeiată, s-a luat act că pârâtul nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre, judecătoria a reținut că prin sentința nr. 5738/03.07.2013 în dosarul nr._, Judecătoria Târgu-M. a respins cererea de chemare în judecată formulată de pârâtul din prezenta cauză, T. S., în contradictoriu cu reclamanta din cauza pendinte, . inadmisibilă.

Sentința menționată a fost atacată cu apel de către pârât, iar prin decizia nr. 128/27.03.2014 a Tribunalul M. - Secția Civilă a fost respins apelul formulat ca fiind nefondat.

Această decizie a fost atacată cu recurs de către pârât, iar în soluționarea acestuia Curtea de Apel Târgu M. - Secția I Civilă a respins recursul ca nefondat, prin decizia nr. 411/R/25.09.2014.

În vederea promovării acestor cereri a fost încheiat Contractul de asistență juridică nr. 4158/16.05.2013, nr._/28.02.2014 și nr. 7935/12.09.2014 între reclamantă și Cabinet Avocat O. C., având ca obiect redactare, reprezentare în instanță, onorariul achitat fiind în cuantum de 3.000 lei pentru reprezentare în fața instanței de fond și câte 1.500 lei în fața instanței de apel și de recurs.

Astfel, instanța de fond a constatat că în prezenta cauză, reclamanta prin cererea introductivă solicită obligarea pârâtului la cheltuieli de judecată constând în onorariul avocațial, cheltuieli ce au fost efectuate pentru reprezentarea convențională a reclamantei în dosarele menționate mai sus.

Reclamanta în motivarea cererii a invocat faptul că nu ar fi solicitat obligarea pârâtului la suportarea cheltuielilor de judecată în dosarele în discuție și că fundamentul răspunderii pârâtului constă în culpa procesuală a pârâtului.

Instanța, raportat la aspectele invocate de reclamantă, a considerat că în analizarea temeiniciei cererii reclamantului nu se poate face abstracție de conținutul dosarelor și desfășurarea procesului în fața instanțelor menționate.

Astfel, în primul rând, contrar celor invocate de către reclamantă, aceasta a solicitat obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată în două dintre cele trei dosare prin întâmpinările formulate la cererea pârâtului, respectiv la fila 54 din Dosarul nr._ al Judecătoriei Târgu-M., fila 12 din Dosarul cu același număr al Tribunalului M. - Secția Civilă, iar în al doilea rând, prin concluziile finale în fața Curții de Apel Târgu-M. s-au consemnat pe seama reclamantei următoarele: „Fără cheltuieli de judecată”.

Analizând mai întâi primul aspect invocat, instanța de fond a mai reținut că verificând înscrisurile depuse la dosarele menționate se observă că nu au fost alăturate în probațiune dovezile de achitare a onorariului avocațial, soluția instanțelor – a Judecătoriei și Tribunalului – ar fi fost prin urmare, în mod evident, de respingere a cererii de recuperare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată, din moment ce nu au fost depuse dovezi în susținerea pretențiilor, inclusiv în cadrul soluționării unei eventuale cereri de completare în acest sens.

Astfel, reclamanta neavând încă dovada achitării onorariului avocațial ar fi trebuit să își retragă cererea de obligare la plata cheltuielilor de judecată pe pârât, pentru ca instanța să nu fie învestită cu soluționarea acestei cereri.

Judecătoria a mai considerat că ar fi injust ca, deși reclamanta nu a depus diligențele procesuale necesare, totuși ulterior să poată obține obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, pentru motivul că, instanțele menționate au omis a se pronunța asupra unui petit accesoriu, în lipsa unor dovezi în susținerea acestuia.

În ceea ce privește cel de-al doilea aspect menționat anterior, referitor la cheltuielile de judecată efectuate în cadrul soluționării recursului în fața Curții de Apel Târgu-M., instanța a considerat că, prin faptul că reclamanta a arătat că nu solicită cheltuieli de judecată a renunțat la obținerea contravalorii cheltuielilor efectuate, în caz contrar ar fi trebuit să menționeze că va solicita cheltuieli pe cale separată, conform principiului bunei-credințe prevăzute de art. 12 din Codul de procedură civilă, pentru ca și cealaltă parte să procedeze în cunoștință de cauză, în ceea ce privește solicitarea cheltuielilor de judecată.

Având în vedere dispozițiile art. 453 din Codul de procedură civilă, potrivit căruia partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată, instanța de fond a respins și cererea reclamantei privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentințe civile a declarat apel reclamanta ., solicitând admiterea căii de atac și modificarea în tot a sentinței primei instanțe, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată, în sensul obligării intimatului la plata sumei de 6.000 lei solicitate. De asemenea, a solicitat obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.

În motivarea acestei căi de atac, apelanta a reiterat, în mare parte, considerentele expuse în fața instanței de fond și s-a criticat hotărârea judecătoriei sub aspectul legalității și temeiniciei sale.

S-a arătat că faptul că nu s-au depus în probațiune înscrisuri care atestă achitarea onorariului de avocat nu o împiedică pe reclamantă sub nicio formă a obține recuperarea sumelor, culpa pârâtului T. S. și obligația sa de reparare a prejudiciului cauzat nefiind afectată. Judecătoria Tg.-M. și Tribunalul M. nu s-au pronunțat pe cererea părții din acel proces, de acordare a cheltuielilor de judecată, iar ceea ce reține prima instanță, respectiv că în lipsa de la dosar a dovezilor cheltuielilor de judecată, soluția celor două instanțe ar fi fost de respingere a cererii de recuperare a cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată, nu este decât o ipoteză a acesteia, nu o soluție, o pronunțare efectivă a vechii instanțe. Singura ipoteză în care acordarea cheltuielilor de judecată nu poate fi pretinsă pe cale separată este situația în care cererea inițială de acordare a lor a fost respinsă de către instanță, întrucât în mod evident, aceasta s-ar opune autorității de lucru judecat decurgând din hotărârea de respingere a cererii. Mai mult, cererea de completare a hotărârii nu este singurul demers judiciar pe care partea care a câștigat procesul îl poate promova în cazul în care instanța omite a se pronunța asupra cheltuielilor de judecată. În acest condiții, se poate promova o nouă cerere de chemare în judecată, inclusiv chiar o cale extraordinară de atac, dacă sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate ale acesteia.

Cu privire la pretinsa renunțare la solicitarea cheltuielilor de judecată în cadrul soluționării recursului în fața Curții de Apel Tg.-M., reclamanta a arătat, în același sens, că singura ipoteză în care acordarea cheltuielilor de judecată nu poate fi pretinsă pe cale separată este situația în care cererea inițială de acordare a lor a fost respinsă de către instanță, dar nu este cazul în acel recurs.

Împotriva prezentei căi de atac a formulat întâmpinare pârâtul intimat T. S., solicitând respingerea apelului și menținerea hotărârii atacate.

În motivare, s-au reiterat de către intimat apărările formulate cu ocazia judecății de fond a pricinii, susținerile sale fiind practic identice cu cele exprimate în întâmpinarea depusă la judecătorie.

Examinând legalitatea și temeinicia sentinței atacate, prin raportare la motivele de apel invocate și din oficiu, în limitele efectului devolutiv al aceste căi de atac, tribunalul apreciază că apelul declarat de reclamanta . este fondat, pentru motivele ce vor fi expuse în continuare.

În acest sens, hotărârea primei instanțe este corectă sub aspectul situației de fapt reținute, dar eronată sub aspectul interpretării dispozițiilor legale incidente și în privința modului de corelare a acestei stări de fapt cu normele juridice aplicabile.

Astfel, împărtășim chestiunile de ordin faptic reținute de judecătorie, constând în împrejurarea că în dosarul nr._, la judecata în fond și în apel, instanțele de judecată au omis a se pronunța asupra problematicii cheltuielilor de judecată solicitate de pârâtă, iar la judecata în recurs, pârâta intimată (reclamantă în prezenta pricină) a declarat prin intermediul avocatului său, „fără cheltuieli de judecată”. Ar mai fi de adăugat faptul că nici instanța de recurs nu s-a pronunțat, în cuprinsul deciziei, în niciun fel asupra cheltuielilor de judecată și pe cale de consecință, nu a valorificat în niciun mod afirmația reprezentatei pârâtei intimate prin care a menționat „fără cheltuieli de judecată”.

Pornind de la această stare de fapt, reținem că într-adevăr, așa cum s-a susținut de către reclamanta ., în niciuna dintre etapele procesuale parcurse în dosarul nr._ (fond, apel și recurs) problema cheltuielilor de judecată nu a fost tranșată de instanțe, acestea nepronunțându-se în niciun fel, adică nici în sensul respingerii și nici în sensul admiterii cererilor formulate.

În speță sunt aplicabile dispozițiile art. 274 din vechiul Cod de procedură civilă, întrucât litigiul în care s-au realizat pretinsele cheltuieli a fost purtat sub imperiul acestui act normativ. Dar din punct de vedere practic, nu există diferențe de esență între vechea reglementare, a art. 274-277 din vechiul Cod de procedură civilă și noua reglementare, a art. 451-455 din noul Cod de procedură civilă. Stabilirea cheltuielilor de judecată în favoarea celui care a câștigat procesul și în sarcina celui căzut în pretenții se întemeiază în mod esențial pe ideea de culpă procesuală și nu reprezintă altceva decât o specie a răspunderii civile delictuale. Pe cale de consecință, pentru a soluționa o pricină în care se solicită acordarea cheltuielilor de judecată suportate de una din părți într-un proces, trebuie să apelăm atât la dispozițiile speciale din materia cheltuielilor de judecată ale Codului de procedură civilă aplicabil, dar și la reglementarea corespunzătoare din materia răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie. În raport de perioada purtării procesului în dosarul nr._ la toate cele trei instanțe, dispozițiile civile aplicabile sunt cele ale art. 1349 și art. 1357 din Noul Cod Civil. Rezultă așadar, că pentru obligarea părții care a pierdut procesul la plata cheltuielilor de judecată se impune examinarea îndeplinirii condițiilor generale ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie – fapta ilicită, prejudiciul, raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și vinovăția (culpa procesuală). În ipoteza din speță, aceste condiții sunt îndeplinite în persoana pârâtului T. S. (reclamant în pricina care a făcut obiectul dosarului nr._ ), care a pierdut în toate cele trei etape procesuale pe care le-a urmat.

Cu referire la susținerile în apărare formulate de pârât în prezenta pricină, tribunalul le apreciază ca neîntemeiate.

Într-adevăr, la judecata de fond și din apel desfășurată în dosarul nr._, . a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată prin întâmpinările depuse, dar judecătoria și tribunalul nu s-au pronunțat în niciun fel asupra acestei solicitări. Susținerea pârâtului T. S., potrivit căreia remedierea acestei probleme se putea face numai pe calea cererii de completare a hotărârii judecătorești fundamentate pe art. 281^2 din Codul de procedură civilă, este în mod vădit neîntemeiată, întrucât nu își găsește suportul în nicio dispoziție legală. De altfel, nici pârâtul însuși nu reușește să aducă vreo explicație credibilă a punctului său de vedere, iar normele legale incidente, precum și principiile dreptului aplicabile, vin să contrazică această opinie.

Astfel, într-adevăr, calea prevăzută de art. 281^2 din codul de procedură civilă era una perfect posibilă în dreptul procesual civilă, ea putând reprezenta un remediu eficient, însă este de menționat că se afla în mod egal, atât la îndemâna pârâtei din acel proces, cât și la îndemâna reclamantului. Prin urmare, reclamantul din acea pricină (numitul T. S.) avea și el posibilitatea, dacă se considera interesat, să formuleze o cerere de completare a hotărârii judecătorești, sub aspectul cheltuielilor de judecată solicitate, cerere întemeiată de dispozițiile art. 281^2 din Codul de procedură civilă.

Pe de altă parte însă, această cale procedurală nu este unica aflată la îndemâna părții împricinate, întrucât această unicitate/exclusivitate nu este susținută de nicio dispoziție legală. Dimpotrivă, ar fi existat pentru partea interesată, posibilitatea formulării unei căi extraordinare de atac, dacă ar fi apreciat că este necesară și utilă pentru îndreptarea unor deficiențe ale hotărârilor instanțelor de judecată și dacă ar fi fost îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de lege (revizuirea, spre exemplu). Prin urmare, nu putem discuta în niciun caz despre completarea hotărârii judecătorești ca despre o cale exclusivă de urmat, ci ea apare ca o simplă alternativă pusă la îndemâna persoanei interesate.

În aceeași ordine de idei, atâta timp cât o instanță de judecată nu s-a pronunțat asupra unei anumite cereri formulate de partea implicată într-un proces, nu există niciun impediment (cu excepția unei eventuale prescripții) pentru ca reclamantul să formuleze o nouă cerere, având același obiect și aceeași cauză. Singurele impedimente care ar putea constitui bariere în calea formulării unor cereri de chemare în judecată multiple, succesive, având același obiect, aceeași cauză și aceleași părți sunt autoritatea de lucru judecat și prescripția. În ipoteza din speță problema prescripției nu se pune și de altfel, nici nu a fost invocată de vreuna din părți, iar problema autorității de lucru judecat este și ea exclusă, întrucât presupune, ca situație premisă, împrejurarea ca o instanță de judecată să fi tranșat deja, în prealabil, litigiul dintre părți. Or, în cauza de față tocmai acest aspect nu poate fi negat de părțile împricinate și anume, că problema cheltuielilor de judecată din fond și din apel în dosarul nr._ nu a fost rezolvată de niciuna dintre instanțele de judecată care fuseseră învestite. Ca atare, în lipsa autorității de lucru judecat, pârâta din acel proces (reclamantă în cauza de față) era pe deplin liberă să formuleze o cerere pe cale separată pentru acordarea cheltuielilor de judecată, ceea ce a și făcut.

Din acest punct de vedere, considerentele expuse de prima instanță apar ca fiind greșite. Judecătoria a insistat că ar fi injust ca, deși reclamanta nu a depus diligențele procesuale necesare (în sensul că în dosarul nr._ nu ar fi depus dovezile suportării cheltuielilor de judecată), totuși ulterior să poată obține obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, pentru motivul că, instanțele menționate au omis a se pronunța asupra unui petit accesoriu, în lipsa unor dovezi în susținerea acestuia. Însă în stabilirea a ceea ce este „just” sau „injust” potrivit propriei sale opinii, prima instanță a ignorat consecințele juridice practice pe care le produc dispozițiile legale și principiile dreptului incidente în speță, la care ne-am referit mai sus și mai mult decât atât, le-a încălcat pe acestea. Or, considerăm că încălcarea ori neaplicarea legii în numele echității, nu este permisă. Mai mult decât atât, deși este indubitabil faptul că instanțele de judecată învestite cu soluționarea fondului și apelului în dosarul nr._ au omis să se pronunțe asupra chestiunii cheltuielilor de judecată solicitate de pârâta din acel proces, totuși judecătoria nu a observat și împrejurarea că formularea unei cereri de completare a acelor hotărâri judecătorești, care să conducă eventual la respingerea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, era în mod efectiv la îndemâna reclamantului din acel proces (pârâtul T. S. din procesul de față), dar acesta nu a uzat nici el de calea procedurală pe care o avea la dispoziție. Așadar, în considerarea ideii de „echitate” promovată de prima instanță, trebuia să se ia în calcul inclusiv această pasivitate a reclamantului, care denotă în mod evident, o anumită culpă a acestuia. Ca atare, dacă am respinge de plano cererea reclamantei din prezentul proces, pentru rațiuni de „echitate/justețe”, atunci am bonifica în mod corespunzător atitudinea pasivă și culpabilă a pârâtului din prezentul proces, care totuși, deținea remediile necesare preîntâmpinării acestui litigiu.

Cu referire la situația creată în recursul din dosarul nr._, derulat în fața Curții de Apel Tg.-M., reținem că analiza primei instanțe s-a centrat în jurul ideii de renunțare la însuși dreptul subiectiv pretins („a renunțat la obținerea contravalorii cheltuielilor efectuate”), raportat la împrejurarea că în concluziile orale din recurs s-a făcut de către reprezentanta pârâtei (reclamantă în cauza de față), mențiunea „fără cheltuieli de judecată”.

Interpretarea dată de judecătorie apare ca fiind greșită, întrucât utilizarea expresiei „fără cheltuieli de judecată” în sensul de renunțare la dreptul subiectiv pretins este lovită de viciul echivocului.

Mai întâi, trebuie să constatăm că folosirea acestei formulări nu are niciun fel de consacrare legislativă, motiv pentru care, legiuitorul nu a legat vreo consecință concretă, de ordin juridic, de expresia mai sus menționată. Ca atare, în lipsa unei consacrări ori definiri legislative precise, expresia „fără cheltuieli de judecată” trebuie cercetată prin prisma vorbirii curente și eventual, a uzanțelor care operează în procedurile derulate în fața instanțelor de judecată. Or, în limbajul obișnuit, o asemenea expresie nu poate fi considerată ca întruchiparea sigură a unei manifestări de voință a părții, în sensul renunțării la un drept subiectiv, ci mai degrabă, sugerează manifestarea de voință a părții în sensul că la momentul vorbirii nu solicită cheltuielile de judecată. Numai o interpretare generoasă, o adăugare a unei voințe subînțelese, ne-ar permite să concluzionăm că partea respectivă a dorit să învedereze instanței de judecată că nici măcar în viitor, nu va mai solicita acordarea acelor cheltuieli de judecată. Însă o asemenea concluzie, care implică însăși abdicarea de la un anumit drept subiectiv, considerăm că nu trebuie să rezulte dintr-o interpretare, eventual teleologică, a unei manifestări de voință a persoanei interesate, ci trebuie să fie clară și precisă și să transpară fără echivoc din însăși poziția exprimată. În cazul din speță, afirmația „fără cheltuieli de judecată” nu poate avea o consecință juridică atât de importantă, întrucât în mod curent nu exprimă decât faptul că în procedura derulată în fața acelei instanțe de judecată, partea nu a solicitat acordarea unor cheltuieli de judecată. În ceea ce privește uzanțele care operează în procedurile derulate în fața instanțelor de judecată, reținem că o asemenea exprimare se utilizează moderat în procedurile civile, iar uneori, instanțele înseși menționează în dispozitivele hotărârilor judecătorești aceeași formulă – „fără cheltuieli de judecată” – însă legea nu leagă niciun fel de consecințe juridice de o atare consemnare, motiv pentru care ea se constituie într-o simplă constatare a împrejurării că în acea procedură nu au fost solicitate cheltuielile de judecată. În caz contrar, dacă instanța însăși, constatând că nu s-au solicitat niciun fel de cheltuieli de judecată în proces, ar menționa în dispozitiv această împrejurare, s-ar putea susține că acele cheltuieli nu mai pot fi niciodată cerute pe cale separată, ceea ce este absurd.

Nici referirile judecătoriei, din considerente, la împrejurarea că reclamanta (pârâtă în acel proces) ar fi trebuit să menționeze că va solicita cheltuieli pe cale separată, conform principiului bunei-credințe prevăzute de art. 12 din Codul de procedură civilă, pentru ca și cealaltă parte să procedeze în cunoștință de cauză, în ceea ce privește solicitarea cheltuielilor de judecată, apreciem că nu sunt convingătoare, întrucât mențiunea „fără cheltuieli de judecată” nu are nicio legătură cu afirmatul principiu al bunei credințe și totodată, nu reprezintă o dovadă de rea credință din partea persoanei care a făcut mențiunea respectivă. Totodată, dreptul adversarului procesual de a solicita el însuși acordarea cheltuielilor de judecată nu trebuie privit prin prisma împrejurării dacă reclamantul însuși formulează această solicitare, întrucât discutăm despre drepturi subiective separate, independente, iar una dintre părți nu trebuie presupusă că nu a solicitat cheltuielile de judecată ca o dovadă de „eleganță” ori ca o concesie, în contrapartidă cu faptul că nici cealaltă parte nu ar fi solicitat cheltuielile de judecată la care era îndreptățită.

Pe de altă parte, chiar și în ipoteza în care am interpreta manifestarea de voință a reclamantei . (pârâtă în celălalt proces), în sensul că ar fi fost o renunțare la dreptul subiectiv de a obține cheltuielile de judecată, constatăm că se impunea o cercetare a respectării condițiilor prevăzute de art. 247 din vechiul Cod de procedură civilă, care reglementează chiar această instituție juridică. Observăm că în caz de renunțare la însuși dreptul pretins, instanța dă o hotărâre prin care va respinge cererea în fond și va hotărî asupra cheltuielilor. În ipoteza din speță însă, curtea de apel nu a îndeplinit exigențele acestui text legal, motiv pentru care, în prezenta pricină nu putem vorbi despre o renunțare la dreptul subiectiv, în sensul juridic al termenului. Totodată, trebuie să constatăm că pretinsa renunțare la dreptul subiectiv a fost efectuată prin intermediul mandatarului avocat, ceea ce înseamnă că ea putea fi efectuată numai cu respectarea condițiilor prevăzute de art. 69 alin. 1 din vechiul Cod de procedură civilă, potrivit cu care recunoașterile privitoare la drepturile în judecată, renunțările, cum și propunerile de tranzacție nu se pot face decât în temeiul unei procuri speciale. Or, nu există nicio dovadă din care să rezulte că mandatarul avocat a beneficiat de o procură specială, astfel cum este ea cerută de textul de lege indicat.

În fine, mai reținem că deși a fost tratată separat, situația cheltuielilor de judecată de la instanța de recurs nu este în mod esențial diferită de situația cheltuielilor de judecată de la instanțele de fond și de apel, întrucât în niciuna dintre ipotezele de lucru, instanța nu a soluționat în niciun fel chestiunea cheltuielilor de judecată. Cu alte cuvinte, chiar dacă în recurs intimata a menționat „fără cheltuieli de judecată” poziția sa nu a primit niciun fel de consacrare jurisdicțională, întrucât în cuprinsul deciziei pronunțate, curtea de apel nu a făcut vreo referire, cel puțin tangențial, la afirmația făcută.

Concluzionăm că reclamanta . era îndreptățită să solicite pe cale separată, toate cheltuielile de judecată efectuate în dosarul nr._, în toate etapele parcurse de respectivul proces.

După cum s-a arătat deja mai sus, pârâtul T. S. (reclamant în dosarul nr._ ) a pierdut în întregime procesul cu pricina, atât în fond, cât și în apel și în recurs, fiind așadar căzut în pretenții în fiecare etapă procesuală. Sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 247 din vechiul Cod de procedură civilă, iar reclamanta . (pârâtă în dosarul nr._ ) este îndreptățită să recupereze suma achitată cu titlu de onorariu avocațial. Este vorba despre suma de 3.000 lei pentru judecata de fond și de sumele de câte 1.500 lei pentru judecata în apel, respectiv în recurs. Creanțele indicate au fost dovedite cu documentele ce se regăsesc în dosarul de primă instanță, fiind certe din acest punct de vedere.

Pentru toate considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 480 alin. 2 din Codul de procedură civilă, tribunalul va admite apelul declarat de reclamanta ., împotriva sentinței civile nr. 3131 din data de 18 iunie 2015 pronunțată de Judecătoria Tg.-M. în dosarul nr._, va schimba în întregime hotărârea atacată, în sensul că va admite acțiunea formulată de reclamanta ., în contradictoriu cu pârâtul T. S. și pe cale de consecință, va obliga pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 6.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în fond, apel și recurs în dosarul nr._ .

Întrucât prezenta pricină se desfășoară sub imperiul noului Cod de procedură civilă, iar ca efect al admiterii cererii de chemare în judecată, culpa procesuală în cadrul cauzei de față aparține pârâtului, văzând cererea reclamantei, formulată cu ocazia judecății în fond, de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, instanța reține că în speță sunt incidente dispozițiile art. 453 alin. 1 din Codul de procedură civilă (potrivit cărora partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată). În acest context, pârâtul va a fi chemat să suporte și cheltuielile de judecată din acest dosar. În privința cuantumului acestor cheltuieli, reținem că ele sunt reprezentate, potrivit solicitărilor făcute de reclamantă, de taxa judiciară de timbru în cuantum de 405 lei (filele 36 și 38 din dosarul de fond) și de onorariul avocațial în valoare de 750 lei (fila 78 din dosarul de fond).

Prin urmare, vom obliga pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 1.155 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în fond, reprezentând taxă judiciară de timbru și onorariu de avocat.

Întrucât apelanta reclamantă câștigă și prezentul apel, raționamentul aplicat pentru acordarea cheltuielilor de judecată de la fond este valabil mutatis mutandis și în calea de atac, motiv pentru care, vom obliga intimatul T. S. la plata către apelanta . a sumei de 202,50 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând taxă judiciară de timbru. Aceasta este singura cheltuială de judecată dovedită în apel de către apelantă, conform înscrisurilor de la filele 16-17 din dosarul de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite apelul declarat de reclamanta ., având C. nr._, cu sediul în E., nr. 439, jud. M., împotriva sentinței civile nr. 3131 din data de 18 iunie 2015 pronunțată de Judecătoria Tg.-M. în dosarul nr._ .

Schimbă în întregime hotărârea atacată, în sensul că admite acțiunea formulată de reclamanta ., în contradictoriu cu pârâtul T. S., cu domiciliul procesual ales în Tg. M., ., jud. M.

Obligă pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 6.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în fond, apel și recurs în dosarul nr._ .

Obligă pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 1.155 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în fond, reprezentând taxă judiciară de timbru și onorariu de avocat.

Obligă intimatul T. S. la plata către apelanta . a sumei de 202,50 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței, la data de 03 decembrie 2015.

Red. P.M./Dact. P.M.

29.12.2015/4 ex.

Judecător fond: C.-N. B.