Contestaţie la executare. Decizia nr. 819/2015. Tribunalul MUREŞ
| Comentarii |
|
Decizia nr. 819/2015 pronunțată de Tribunalul MUREŞ la data de 10-12-2015 în dosarul nr. 819/2015
ROMÂNIA
TRIBUNALUL M.
SECȚIA CIVILĂ
Dosar nr._
Operator de date cu caracter personal înregistrat sub nr. 2991
DECIZIA CIVILĂ Nr. 819/2015
Ședința publică din data de 10 decembrie 2015
Instanța constituită din:
Președinte: P. M.
Judecător: A. T.
Grefier: R. M. G.
Pe rol fiind pronunțarea asupra apelurilor declarate de contestatoarea M. M. M., având CNP_, cu domiciliul procesual ales în Tg. M., ., . și de intimata Direcția G. Regională a Finanțelor Publice B. – Administrația Județeană a Finanțelor Publice M., având CUI_, cu sediul procesual ales în Tg. M., .. 1-3, jud. M., împotriva sentinței civile nr. 3212 din data de 23.06.2015, pronunțată de Judecătoria Tg. M., în dosarul nr._ .
Se constată că mersul dezbaterilor și susținerile în fond ale părților sunt consemnate în încheierea de ședință din data de 24 noiembrie 2015, când instanța a dispus amânarea pronunțării deciziei pentru data de 03 decembrie 2015 și ulterior pentru data de azi, 10 decembrie 2015, încheierile de la aceste date făcând parte integrantă din prezenta hotărâre.
TRIBUNALUL
Deliberând asupra prezentei cauze civile, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 3212 din data de 23 iunie 2015, pronunțată de Judecătoria Tg.-M. în dosarul nr._ , s-a admis contestația la executare formulată de contestatoarea M. M. M., în contradictoriu cu intimata Direcția G. Regională a Finanțelor Publice B. – Administrația Județeană a Finanțelor Publice M. și s-a dispus anularea titlului executoriu nr._/29.12.2014 și a somației nr._/29.12.2014 emise de către intimată, precum și a tuturor actelor de executare silită subsecvente emise în temeiul titlului executoriu contestat. S-a respins cererea de obligare a intimatei la plata cheltuielilor de judecată și s-a dispus restituirea către contestatoare la rămânerea irevocabilă a hotărârii a taxei de timbru în cuantum de 495 lei.
Pentru a pronunța această hotărâre, judecătoria a reținut că prin contestația la executare astfel cum a fost formulată și ulterior precizată, contestatoarea a solicitat anularea actelor de executare silită demarate de intimată, cu cheltuieli de judecată.
Referitor la situația de fapt, instanța de fond a constatat că contestatoarea s-a aflat în concediu de creștere a copilului în perioada 09.05._14. În această perioadă, în care a beneficiat de indemnizația acordată în temeiul OUG nr. 111/2010, aceasta a obținut o . venituri ocazionale în baza unui contract de prestări servicii încheiat cu ..
Instanța a reținut faptul că la data de 04.06.2014 intimata a emis Decizia nr._ prin care s-a dispus recuperarea unor sume plătite necuvenit cu titlu de indemnizație creștere copil în temeiul OUG nr. 111/2010, reținându-se faptul că suma cu acest titlu a fost achitată necuvenit contestatoarei, în condițiile în care aceasta a realizat venituri din comision asigurări în aceeași perioadă. Ca urmare a emiterii acestei decizii, la data de 29.12.2014 au fost emise titlul executoriu și somația, acte de executare silită ce au fost contestate în prezentul cadru procesual.
Judecătoria a reținut, sub un prim aspect, faptul că obiectul analizei sunt strict actele de executare silită constând în titlu executoriu, somație, precum și acte emise ulterior, iar nu decizia care a stat la baza adoptării acestor acte, decizie ce reprezintă un act administrativ fiscal, cu o procedură proprie de contestare, pe care de altfel contestatoarea a și urmat-o.
Analizând astfel actele de executare silită contestate, instanța a constatat că, ulterior emiterii deciziei de stabilire a obligației contestatoarei la plata sumelor astfel calculate, a fost adoptată Legea nr. 126/2014, de modificare a OUG nr. 111/2010, lege intrată în vigoare la data de 24.09.2014 și care exceptează de la suspendarea dreptului la indemnizație pentru creșterea copilului persoanele ce realizează venituri supuse impozitării, în cuantum de maximum 6ISR într-un an calendaristic, respectiv mai mici de 3.000 lei.
Instanța de fond a reținut astfel, faptul că potrivit prevederii legale intrate în vigoare anterior emiterii actelor de executare silită, contestatoarea se afla în situația persoanelor scutite de suspendarea dreptului la indemnizație, aceasta realizând venituri sub pragul minim prevăzut de lege. În egală măsură, conform art. II al acestei legi, debitele constituite prin aplicarea prevederilor nemodificate se scutesc de la plată. Deși normele metodologice de aplicare a prevederilor acestei legi au fost emise ulterior emiterii actelor de executare silită contestate, instanța a constatat cu certitudine faptul că contestatoarea se afla în situația scutirii de la plata sumelor stabilite, formulând de altfel și o cerere de scutire în acest sens.
Raportat la aceste aspecte, s-a arătat de către judecătorie, că deși actele de executare silită au fost emise, în lipsa unor reglementări speciale de aplicare a prevederilor Legii nr. 126/2014, cu respectarea prevederilor legale din acel moment, acestea sunt lovite de nulitate raportat la modul în care legiuitorul a înțeles să soluționeze problema acestor debite, respectiv să le scutească de la plată chiar și pe cele constituite anterior emiterii legii, mod care a fost detaliat prin Ordinele nr. 2396/18.12.2014 și nr. 103/29.01.2015 ce prevede expres procedura de urmat în cazul scutirii de la plata debitelor. Ca urmare, instanța a admis contestația la executare astfel cum a fost formulată, cu consecința anulării actelor de executare silită atacate, respectiv a titlului executoriu, somației, precum și a tuturor actelor ulterioare.
În ceea ce privește cererea contestatoarei de obligare a intimatei la plata cheltuielilor de judecată, raportat la considerentele expuse mai sus, reținând faptul că la momentul emiterii actele de executare erau legale și temeinice, ele fiind afectate de nulitate abia la momentul reglementării procedurii speciale de scutire de la plata debitelor stabilite, prin ordinele mai sus menționate, ca și având în vedere atitudinea intimatei, instanța a respins această solicitare. S-a reținut în plus, faptul că în calitate de organ fiscal, în lipsa unor reglementări speciale de natura celor cuprinse în ordinele Ministerului Muncii și ale Ministerului Finanțelor Publice mai sus menționate, intimata avea obligația de a demara proceduri de executare silită.
Făcând aplicarea prevederilor cuprinse în art. 45 alin. 2 din OUG nr. 80/2013, instanța a dispus restituirea către contestatoare, la rămânerea irevocabilă a hotărârii, a taxei de timbru în cuantum de 495 lei.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel atât contestatoarea M. M. M., cât și intimata Direcția G. Regională a Finanțelor Publice B. – Administrația Județeană a Finanțelor Publice M..
Prin apelul declarat de pârâta Direcția G. Regională a Finanțelor Publice B. – Administrația Județeană a Finanțelor Publice M. s-a solicitat admiterea căii de atac, schimbarea în întregime a sentinței civile atacate și respingerea contestației la executare formulate.
În motivare, apelanta pârâtă a reluat în cea mai mare parte apărările formulate cu ocazia judecății fondului pricinii. S-a arătat că decizia nr._/04.06.2014, prin care s-a impus contestatoarei obligația de plată a unei sume de 17.646 lei este legală și temeinică, întrucât suma cu pricina, primită cu titlu de indemnizație de creștere a copilului, a fost încasată necuvenit. Totodată, cererea de scutire de la plata acestei sume de bani, formulată de către contestatoare, depusă la AJPIS M. la data de 06.03.2015, a fost respinsă, conform adresei nr. 2970/25.03.2015 emisă de Agenția Județeană pentru Plăți și Inspecție Socială M..
Prin apelul declarat de contestatoarea M. M. M. s-a solicitat admiterea căii de atac și schimbarea în parte a sentinței atacate, în sensul admiterii și a capătului de cerere de obligare a intimatei la plata cheltuielilor de judecată. S-a mai solicitat și acordarea cheltuielilor de judecată în apel.
În motivare, apelanta contestatoare a criticat argumentele expuse de prima instanță, arătând mai întâi, că actele de executare nu erau legale și temeinice nici la data emiterii lor, întrucât au fost emise la data de 29.12.2014, în vreme ce Legea nr. 124/2014, care reglementa scutirea de la plată, a intrat în vigoare la data de 24.09.2014, deci cu mult anterior emiterii deciziei și a somației. De asemenea, era sigur că vor apărea normele de punere în aplicare a Legii nr. 124/2014, dar intimata, cu exces de zel și cu rea credință, a procedat la demararea executării silite. Apoi, la data la care au apărut normele de aplicare, intimata avea posibilitatea să se abțină de la a continua executarea silită, dar nu a procedat așa, ci dimpotrivă, a continuat cu și mai mult sârg executarea debitului aflat în discuție. Cu referire la atitudinea intimatei, inclusiv pe parcursul procesului, s-a susținut că aceasta nu poate fi exoneratoare de obligația de a suporta cheltuielile de judecată, întrucât executarea silită a continuat inclusiv pe parcursul contestației la executare.
Împotriva apelului declarat de pârâta Direcția G. Regională a Finanțelor Publice B. – Administrația Județeană a Finanțelor Publice M. s-a formulat întâmpinare de către contestatoarea M. M. M., solicitându-se respingerea apelului declarat, ca neîntemeiat și obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare, s-au reluat considerentele de fond expuse de contestatoare și în fața primei instanțe, referitoare la caracterul pretins nedatorat al sumelor stabilite în sarcina acesteia, ca urmare a apariției Legii nr. 126/2014 și a normelor de punere în aplicare.
Examinând legalitatea și temeinicia sentinței atacate, prin raportare la motivele de apel invocate și din oficiu, în limitele efectului devolutiv al acestei căi de atac, tribunalul apreciază că apelul declarat de apelanta D.G.R.F.P. B. – A.J.F.P. M. este fondat, iar apelul declarat de apelanta M. M. M. este nefondat, pentru motivele ce vor fi expuse în continuare.
În acest sens, hotărârea primei instanțe apare ca fiind corectă din perspectiva situației de fapt surprinse, dar interpretarea juridică dată acestei situații de fapt este eronată, întrucât aplicarea normelor juridice incidente în speță s-a realizat eronat.
Astfel, întrucât apelul pârâtei D.G.R.F.P. B. – A.J.F.P. M. privește fondul pricinii, în vreme ce apelul contestatoarei M. M. M. vizează chestiunea accesorie a cheltuielilor de judecată, ne vom referi mai întâi la primul, întrucât de soluția dată asupra acestui apel depinde modul de rezolvare al celui de-al doilea.
Așadar cu privire la apelul declarat de pârâta D.G.R.F.P. B. – A.J.F.P. M., constatăm că obligațiile de plată ale contestatoarei au fost stabilite, într-adevăr, prin decizia nr._/04.06.2014 emisă de Agenția Județeană pentru Plăți și Inspecție Socială M., reținându-se că debitoarea trebuie să restituie suma de 17.646 lei cu titlu de indemnizație pentru creșterea copilului în vârstă de până la doi ani, încasată necuvenit datorită faptului că în anumite perioade ale concediului de care a beneficiat, a obținut venituri bănești și din alte surse. Această decizie de recuperare a sumelor are, lato sensu, natura juridică a unui titlu de creanță fiscală, chiar dacă nu a fost emisă de către un organ fiscal propriu-zis, iar legea a prevăzut pentru ea o procedură specială de contestare, similară cu aceea a deciziilor de impunere obișnuite. Contestatoarea a urmat procedura de contestare menționată, adresându-se numai pe cale administrativă emitentului deciziei aflate în discuție, dar acea contestație a fost respinsă, motiv pentru care suma a devenit în mod definitiv datorată.
Pentru punerea în executare a sumei de 17.646 lei stabilită ca debit prin decizia nr._/04.06.2014 emisă de Agenția Județeană pentru Plăți și Inspecție Socială M., organele financiar fiscale din cadrul D.G.R.F.P. B. – A.J.F.P. M. au emis titlul executoriu nr._/29.12.2014 și somația nr._/29.12.2014, precum și actele de executare silită subsecvente (adrese de înființare a popririi, proces-verbal de sechestru bunuri imobile), toate fiind contestate în prezenta speță.
Într-adevăr, la data de 24.09.2014 a fost publicată în Monitorul Oficial Legea nr. 126/2014 pentru modificarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 111/2010 privind concediul și indemnizația lunară pentru creșterea copiilor, precum și pentru stabilirea unor măsuri în vederea recuperării debitelor înregistrate cu titlu de indemnizație pentru creșterea copilului. Prin acest act normativ, la art. II, s-a stabilit scutirea de la plata unor debite deja constituite sau care urmau să se constituie în viitor, decurgând din greșita aplicare a OUG nr. 111/2010 și încasarea necuvenită a unor sume dintre cele reglementate de ordonanța de urgență amintită.
Aceste scutiri, în măsura în care ar fi operat de drept, ar fi putut face obiectul analizei instanțelor de judecată în procedura aceasta a contestației la executare, întrucât ar reprezenta fie temeiuri de stingere a creanței, fie temeiuri de împiedicare a continuării executării silite. În cazul din speță însă, la art. II alin. 1 din Legea nr. 126/2014 se prevede: debitele constituite sau care urmează a fi constituite în sarcina persoanelor cu drepturi de indemnizație pentru creșterea copilului/stimulent/stimulent de inserție, în baza Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 148/2005 privind susținerea familiei în vederea creșterii copilului, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 7/2007, cu modificările și completările ulterioare, sau a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 111/2010, aprobată cu modificări prin Legea nr. 132/2011, cu modificările și completările ulterioare, se scutesc de la plată.
Însă acest text legal nu trebuie interpretat în mod izolat, ci numai prin coroborare cu prevederile art. IV și V din același act normativ, care în mod evident, au supus acordarea acestor scutiri unei proceduri administrative și apoi, eventual, jurisdicționale, de unde se impune concluzia că ele nu au operat de drept.
Potrivit art. IV din Legea nr. 126/2014,
(1) În vederea scutirii la plată și/sau restituirii sumelor recuperate potrivit prevederilor art. II, persoanele în sarcina cărora s-au stabilit debite se vor adresa cu cerere scrisă agențiilor județene pentru plăți și inspecție socială, respectiv a municipiului București, însoțită de declarația pe propria răspundere că toate documentele prezentate în vederea stabilirii dreptului de indemnizație pentru creșterea copilului/stimulent/stimulent de inserție acordate în baza Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 148/2005, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 7/2007, cu modificările și completările ulterioare, sau a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 111/2010, aprobată cu modificări prin Legea nr. 132/2011, cu modificările și completările ulterioare, au fost solicitate organelor competente.
(2) În situația în care cererea prevăzută la alin. (1) nu a fost înregistrată la agențiile județene pentru plăți și inspecție socială, respectiv a municipiului București, recuperarea debitelor se va efectua potrivit prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 111/2010, aprobată cu modificări prin Legea nr. 132/2011, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu modificările aduse prin prezenta lege, iar sumele recuperate nu se restituie.
(3) Scutirea la plată și, după caz, restituirea sumelor recuperate se fac în baza deciziei directorului executiv al agenției județene pentru plăți și inspecție socială, respectiv a municipiului București, care se emite în termen de 30 de zile lucrătoare de la data înregistrării cererii. Decizia se comunică debitorului în termen de 15 zile de la emiterea acesteia.
De asemenea, potrivit V din Legea nr. 126/2014,
În aplicarea prevederilor art. II - IV pot fi emise instrucțiuni care se aprobă prin ordin comun al ministrului muncii, familiei, protecției sociale și persoanelor vârstnice și al ministrului finanțelor publice.
Într-adevăr, conform art. V din Legea nr. 126/2014 s-au emis ulterior, Ordinul nr. 2396/2014 al Ministerului Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice și Ordinul nr. 103/2015 al Ministerului Finanțelor Publice (ordine comune ale celor două ministere) privind aprobarea Procedurii de efectuare a plății restituirilor prevăzute de Legea nr. 126/2014 pentru modificarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 111/2010 privind concediul și indemnizația lunară pentru creșterea copiilor, precum și pentru stabilirea unor măsuri în vederea recuperării debitelor înregistrate cu titlu de indemnizație pentru creșterea copilului, precum și a instrucțiunilor de aplicare a prevederilor art. II - IV din Legea nr. 126/2014 pentru modificarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 111/2010 privind concediul și indemnizația lunară pentru creșterea copiilor, precum și pentru stabilirea unor măsuri în vederea recuperării debitelor înregistrate cu titlu de indemnizație pentru creșterea copilului. Prin acest act normativ s-au adus precizări suplimentare ale procedurilor de urmat pentru obținerea scutirilor de la plata debitelor constituite ori care urmau să se constituie, stabilindu-se totodată, instrucțiunile de aplicare a prevederilor art. II - IV din Legea nr. 126/2014. Procedura de urmat pentru obținerea scutirii de la plata debitelor a fost detaliată în art. 3-6 și art. 15 din Ordinul nr. 2396/2014 și nr. 103/2015, fiind vorba despre o procedură administrativă, soldată cu emiterea deciziei de scutire la plată sau, după caz, a comunicării de respingere a cererii de scutire la plată, fiind posibilă chiar și sesizarea instanței de contencios administrativ în anumite condiții.
Constatăm că în pricina de față, contestatoarea a urmat această procedură prevăzută de Legea nr. 126/2014, adresându-se cu o cerere de scutire către Agenția Județeană pentru Plăți și Inspecție Socială M., dar această cerere a fost respinsă.
Instanța învestită cu soluționarea contestației la executare nu poate decât să verifice legalitatea și temeinicia actelor de executare contestate. Examenul acesta de legalitate și temeinicie include și împrejurarea dacă debitul pretins în procedura executării silite mai subzista, atât în momentul emiterii actelor de executare, cât și în prezent, la momentul pronunțării hotărârii judecătorești (cu alte cuvinte, dacă executarea silită și-a păstrat în ființă obiectul pe tot parcursul derulării ei). Dacă de la apariția titlului de creanță (care are și natura juridică a unui titlu executoriu) a intervenit o cauză de stingere a creanței ori un impediment la executarea silită, atunci actele de executare emise se impune a fi desființate. Astfel, instanța poate constata intervenția oricărei cauze de stingere a dreptului de creanță, dintre cele îndeobște cunoscute, cum ar fi plata, remiterea de datorie, compensația etc. De asemenea, instanța învestită cu soluționarea contestației la executare poate să constate și intervenția altor cauze de stingere a creanței ori impedimente la executare, cum ar fi suspendarea executării titlului de creanță (spre exemplu suspendarea dispusă de instanța de contencios administrativ într-un alt proces) ori scutirea de la plată instituită chiar de legiuitor.
Această din urmă variantă este pretinsă și de către contestatoare, dar afirmațiile acesteia nu sunt întărite și de realitatea faptică.
Reținem din economia tuturor aspectelor de ordin faptic și a prevederilor legale menționate mai sus, că în cauză titlul de creanță fiscală este reprezentat de decizia nr._/04.06.2014 emisă de Agenția Județeană pentru Plăți și Inspecție Socială M.. După cum s-a arătat deja într-un paragraf anterior, aceasta a devenit definitivă și executorie, fiind contestată numai pe cale administrativă de către debitoare, iar contestația a fost respinsă. De asemenea, titlul de creanță nu a fost desființat ori anulat, nu și-a pierdut în niciun fel puterea executorie. Or, de vreme ce actele de executare silită (titlu executoriu, somație, adresă de înființare a popririi, proces-verbal de sechestru bunuri imobile) au fost emise în baza unui titlu valabil, aflat încă în ființă, ele nu pot fi considerate nelegale pentru acest motiv.
Mai departe, reținem că pretinsa scutire de la plata debitului instituit prin decizia nr._/04.06.2014 emisă de Agenția Județeană pentru Plăți și Inspecție Socială M., fundamentată de contestatoare pe dispozițiile Legii nr. 126/2014, nu operează de drept, ci numai dacă s-a urmat procedura prevăzută de Legea nr. 126/2014 și de Ordinul nr. 2396/2014 și nr. 103/2015, procedură la care ne-am referit, de asemenea, într-un paragraf anterior și care trebuie să se soldeze cu emiterea unei decizii de scutire la plată. În cazul contestatoarei însă, deși procedura a fost urmată, cererea de scutire a fost respinsă, iar contestatoarea nu a parcurs o altă cale legală pentru a se opune soluției date cererii sale. Întrucât scutirea de la plată nu operează de drept, ci se poate dispune numai printr-o decizie a unui organ administrativ, instanța de executare de față nu poate verifica în prezentul cadru procesual dacă într-adevăr, contestatoarei i se cuvenea beneficiul instituit prin art. II din Legea nr. 126/2014, întrucât o cercetare a acestei chestiuni ar echivala cu eludarea procedurii speciale reglementate prin lege și prin ordinele de punere în aplicare. Instanța de executare ar fi putut cel mult să constate că a operat scutirea, dacă aplicarea ei s-ar fi făcut de drept, ori dacă ar fi fost dispusă de un organ competent, dar nu este cazul în prezenta speță, în care este reclamată incidența Legii nr. 126/2014, în care scutirea nu se constată, ci se dispune, iar dispunerea ei este în competența unui alt organ, administrativ.
Tocmai aceasta este eroarea comisă de prima instanță de judecată și care a condus la pronunțarea unei soluții greșite și anume, faptul că judecătoria și-a depășit atribuțiile de instanță de executare și a făcut aprecieri asupra îndreptățirii contestatoarei de a beneficia de scutirea de la plată prevăzută de art. II din Legea nr. 126/2014, deși nu era competentă să se pronunțe. Practic, prin această modalitate de soluționare a cauzei, judecătoria nu s-a pronunțat doar asupra legalității și temeiniciei actelor de executare, ci a stabilit, în prealabil, fără a fi competentă, că reclamanta contestatoare trebuie să beneficieze de scutirea de la plata debitului. În acest mod, s-a creat o contradicție nepermisă cu însăși soluția organului competent (directorul agenției județene pentru plăți și inspecție socială), care prin comunicarea nr. 2970/25.03.2015 a respins cererea de scutire.
În acest context, făcând abstracție de considerentele primei instanțe referitoare la incidența scutirii de la plată și reținând că instanța de judecată învestită cu contestația la executare nu poate stabili că persoana interesată este îndreptățită la scutire, nu putem decât să constatăm că titlul de creanță fiscală este în ființă, scutirea de la plată nu a operat de drept printr-o anumită dispoziție legală și nici nu a fost decisă de vreun organ competent, astfel că nu există niciun impediment dintre cele invocate de contestatoare în sprijinul cererii sale de anulare a actelor de executare silită.
Cu referire la criticile punctuale aduse împotriva procesului-verbal de sechestru pentru bunuri imobile din data de 20.04.2015, apreciem că împrejurarea potrivit căreia bunul sechestrat este un bun devălmaș al soților, nu reprezintă un argument suficient pentru anularea actului contestat. Indisponibilizarea bunului cu pricina rezultată din aplicarea sechestrului, deși în sens strict apare ca fiind un act de executare silită, nu este de natură să altereze dreptul de proprietate al soților asupra bunului respectiv, ci se constituie numai într-o măsură de preîntâmpinare a unei eventual înstrăinări abuzive din partea acestora. Mai mult decât atât, o asemenea critică nu poate fi formulată de către contestatoarea debitoare, întrucât eventualele drepturi lezate sunt cele ale soțului care nu este debitor, nicidecum ale debitoarei însăși. În aceeași ordine de idei, plecând de la natura creanței puse în executare, cu siguranță că anterior urmăririi silite efective a bunului imobil aflat în proprietatea devălmașă a soților (printr-o eventuală vânzare silită sau în alt mod) organul de executare va trebui să stabilească dacă dreptul de creanță este unul comun al ambilor soți ori este unul propriu al soției, iar în ultima variantă, va trebui să ceară partajul. Tot astfel, susținerea potrivit căreia bunul imobil sechestrat reprezintă spațiul minim de locuit al familiei contestatoarei, nu poate fi nici ea primită în acest cadrul procesual, întrucât, după cum s-a arătat deja, prin aplicarea sechestrului se realizează doar o indisponibilizare a bunului, suntem în prezența unui act pregătitor al executării propriu-zise și nu s-a lezat în niciun mod posesia și folosința ca atribute esențiale ale dreptului de proprietate al familiei ce locuiește în imobilul respectiv. Desigur că anterior unei posibile valorificări a imobilului cu pricina va trebui să se verifice dacă acesta depășește sau nu exigențele unui spațiu minim locuit de debitor și familia sa.
Raportat la toate aceste considerente expuse mai sus, în temeiul art. 480 alin. 2 din Codul de procedură civilă, tribunalul va admite apelul formulat de apelanta DGRFP B. – AJFP M., împotriva sentinței civile nr. 3212 din data de 23 iunie 2015, pronunțată de Judecătoria Tg.-M. în dosarul nr._ și va schimba în parte hotărârea atacată, în sensul că va respinge ca neîntemeiată contestația la executare formulată de contestatoarea M. M. M., în contradictoriu cu intimata DGRFP B. – AJFP M..
Ca o consecință a respingerii pe fond a contestației la executare în urma admiterii apelului declarat de apelanta DGRFP B. – AJFP M., devine evident că tribunalul va respinge apelul declarat de apelanta M. M. M. Această cale de atac a vizat numai chestiunea cheltuielilor de judecată, solicitându-se obligarea pârâtei la plata onorariului avocațial. Or, de vreme ce contestația la executare este respinsă, în cauză contestatoarea nu poate beneficia de dispozițiile art. 453 din Codul de procedură civilă, întrucât ea însăși este partea căzută în pretenții, nicidecum adversarul procesual.
Prin urmare, cu înlocuirea corespunzătoare a motivării primei instanțe, tribunalul va menține dispoziția primei instanțe, de respingere a cererii formulate de contestatoare, de obligare a intimatei la plata cheltuielilor de judecată.
Întrucât contestatoarea este aceea care pierde procesul, ea nu poate beneficia de restituirea taxei judiciare de timbru, motiv pentru care se va înlătura dispoziția primei instanțe instituită în acest sens.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul formulat de apelanta DGRFP B. – AJFP M., având CUI_, cu sediul procesual ales în Tg. M., .. 1-3, jud. M., împotriva sentinței civile nr. 3212 din data de 23 iunie 2015, pronunțată de Judecătoria Tg.-M. în dosarul nr._ .
Respinge ca nefondat apelul formulat de apelanta M. M. M., având CNP_, cu domiciliul procesual ales în Tg. M., ., ., împotriva sentinței civile nr. 3212 din data de 23 iunie 2015, pronunțată de Judecătoria Tg.-M. în dosarul nr._ .
Schimbă în parte hotărârea atacată, în sensul că respinge ca neîntemeiată contestația la executare formulată de contestatoarea M. M. M., în contradictoriu cu intimata DGRFP B. – AJFP M..
Menține dispoziția primei instanțe de respingere a cererii formulate de contestatoare, de obligare a intimatei la plata cheltuielilor de judecată.
Înlătură dispoziția primei instanțe, de restituire către contestatoare a taxei judiciare de timbru achitate pentru judecata de fond.
Definitivă.
Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței la data de 10 decembrie 2015.
Președinte, P. M. | Judecător, A. T. Pentru membrul completului de judecată, aflat în concediu de odihnă, semnează președintele completului, P. M. | |
Grefier, R. M. G. |
Red. P.M./Dact. P.M.
29.12.2015/4 ex.
Judecător fond: G. G. C.
| ← Revendicare imobiliară. Decizia nr. 477/2015. Tribunalul MUREŞ | Uzucapiune. Decizia nr. 820/2015. Tribunalul MUREŞ → |
|---|
