Revendicare imobiliară. Decizia nr. 296/2014. Tribunalul NEAMŢ
| Comentarii |
|
Decizia nr. 296/2014 pronunțată de Tribunalul NEAMŢ la data de 29-04-2014 în dosarul nr. 39/188/2012
Dosar nr._ revendicare imobiliară
ROMÂNIA
TRIBUNALUL N.
SECȚIA I CIVILĂ
Ședința publică din 29.04.2014
DECIZIA CIVILĂ NR.296/RC
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE | - E. O. | - judecător |
- B. C. | - judecător | |
- C. M. | - judecător | |
- L. R. | - grefier |
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de pârâta ., cu sediul în comuna Tulgheș, . Hraghita, împotriva sentinței civile nr. 506 din data de 28.05.2013 pronunțată de Judecătoria B., în contradictoriu cu intimatul-reclamant R. I..
La apelul nominal, făcut în ședință publică, au răspuns avocat L. L., pentru recurenta-pârâtă . Tulgheș, cu împuternicirea avocațială nr._/2013 și intimatul-reclamant R. I., (legitimat cu B.I. . nr._, CNP_), asistat de avocat F. R. M., cu împuternicirea avocațială nr._/2013.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, care a învederat instanței următoarele:
- obiectul cauzei este revendicare imobiliară;
- procedura de citare este legal îndeplinită;
- cauza se află la al II-lea termen de judecată.
Avocat F. R. M., pentru intimatul-reclamant R. I., depune la dosar adeverința emisă de Orașul B. și rolul agricol eliberat pe numele lui R. Gav. P. și Frăsîna care merge până în prezent, aceștia fiind decedați, iar intimatul-reclamant nu are rol deschis la .> Președintele completului de judecată lasă dosarul la a doua strigare pentru ca apărătorul intimatului-reclamant să sublinieze pe adeverința emisă de Orașul B. unde se regăsește înscris terenul în litigiu în fiecare an.
Dosarul a fost lăsat la a II-a strigare.
La reluarea cauzei, la apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns avocat L. L., pentru recurenta-pârâtă . Tulgheș, cu împuternicirea avocațială nr._/2013 și intimatul-reclamant R. I., (legitimat cu B.I. . nr._, CNP_), asistat de avocat F. R. M., cu împuternicirea avocațială nr._/2013.
Avocat L. L., pentru recurenta-pârâtă . Tulgheș depune la dosar diferența de timbru judiciar în valoare de 2,50 lei.
Nemaifiind alte cereri de formulat și alte probe de administrat, instanța pune în discuție excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, pe care o unește cu fondul cauzei și acordă cuvântul în cadrul dezbaterilor.
Avocat L. L., pentru recurenta-pârâtă . Tulgheș solicită admiterea excepției, ținând cont de Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție din noiembrie 2010 prin care se arată, analizându-se Decizia pronunțată în recursul în interesul legii, respectiv nr. 33/2008 Cauza A. și alții împotriva României, că în cazul unui astfel de revendicări un bun actual există în patrimoniu proprietarilor deposedați abuziv de stat numai dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească, care să constate acest lucru și prin care să se dispună și restituirea bunului respectiv. În speță, nu s-a făcut dovada că s-a uzat de această procedură prevăzută de o lege specială privind retrocedarea bunurile luate abuziv de către stat, prin urmare reclamanților nu le poate fi recunoscută această posibilitate, ci cel mult o creanță, iar după pronunțarea acestei hotărâri pilot instanțele nu mai pot să verifice acest aspect și să se pronunțe în astfel de revendicări. Pe fond, solicită admiterea recursului, întrucât instanța de fond nu a analizat probele administrate în cauză, și deși nu s-au făcut obiecțiuni, instanța trebuia să analizeze concluziile în raport cu celelalte înscrisuri. În raportul de expertiză nu se arată care sunt vecinătățile în momentul identificării terenului, însă instanța nu face nicio apreciere și nu analizează acest aspect, deși într-o revendicare trebuie comparate ambele titluri pentru a se vedea dacă terenurile se suprapun, aspect ce nu a fost pe deplin lămurit. Din înscrisurile depuse de reclamant rezultă că terenul acestuia se învecinează la este cu Pârâul D.. Pentru lămurirea pe deplin a cauzei este necesară completarea probatoriului cu o nouă expertiză pentru a vedea dacă terenurile se suprapun. În situația în care nu s-ar dispune efectuarea unei noi lucrări de specialitate, solicită înlăturarea celui de al doilea raport de expertiză, întrucât din înscrisurile existente la dosar reiese faptul că cele două terenuri nu se suprapun. Solicită admiterea recursului.
Avocat F. R. M., pentru intimatul-reclamant R. I., solicită respingerea excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare chiar cu existența Deciziei nr. 33 pronunțată în interesul legii care admite posibilitatea și supraviețuirea acțiunii în revendicare chiar și în condițiile apariției Legii nr. 10/2001. Constată că se impune analizarea și soluționarea cauzei în lumina prevederilor art. 20 din Constituția României și art. 1 din Primul Protocol al Convenției Europene a Drepturilor Omului potrivit căruia nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât în condiții stipulate de lege. Solicită să fie avute în vedere dispozițiile art. 6 și 7 din Legea nr. 213/1998 nu a existat o preluare de către stat prin titlul a acestui teren, terenul a fost înscris în registrele agricole, ulterior a fost luat fără act și nu a intrat în patrimoniul statului. Din perspectiva cauzei A. contra României, precizează că a solicitat prin acțiune să se constate că este un bun actual, iar a interpreta altfel înseamnă a încălca prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului în condițiile în care Legea nr. 10 nu s-a dovedit un remediu pe chestiunea despăgubirilor și a solicitat tocmai faptul că are bunul în patrimoniu și că este actual și solicită restituirea bunului, neavând posesia. Susține că problema pe care o tratează Înalta Curte este alta și solicită respingerea excepției. Cu privire la recursul declarat, solicită respingerea acestuia, nefiind motive de casare a sentinței și de trimitere a cauzei spre rejudecare. Instanța trebuia din oficiu să analizeze vecinătățile potrivit dispozițiilor art.212 Cod procedură civilă care prevăd că la primul termen de judecată trebuia solicitat motivat o nouă expertiză, însă consideră că aceasta a fost lămuritoare, există identitate între terenul revendicat și cel înscris în act și s-a stabilit limpede proiecția terenului potrivit schiței de la fila 8 dosar, fiind indicate elementele materiale care există, respectiv cimitirul, care apare și pe schiță. Precizează că nu există motive pentru a completa raportul de expertiză, prima nefiind corectă, expertul a refuzat să facă această expertiză. Solicită respingerea recursului și depune concluzii scrise.
Instanța, în temeiul art.150 Cod procedură civilă, declară dezbaterile închise și reține cauza în pronunțare.
TRIBUNALUL
Deliberând asupra recursului civil de față constată următoarele;
Prin sentința civilă nr. 506/28.05.2012 a Judecătoriei B. s-a admis acțiunea (precizată) formulată de reclamantul R. I. în contradictoriu cu pârâta
. și a fost obligată aceasta să-i lase în deplină proprietate și pașnică folosință o suprafață de teren de 557 mp (S1) care face parte din suprafața de 1000 mp teren (identificată prin contur portocaliu pe schița anexă a raportului de expertiză aflat la filele 100 – 101 dosar).
Pârâta a fost obligată și la plata sumei de 4116 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța sentința, instanța de fond a reținut următoarea situație de fapt:
Prin cererea înregistrată la această instanță sub nr._ reclamantul R. I. a chemat în judecată civilă pe pârâții . și Hotel B. din Stațiunea D., solicită obligarea pârâților să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesia suprafața de 1000 m.p. teren, . intravilanul Comunei Ceahlău . numit " Schit" județul N. cu vecinătățile: E- pârâul Durau, V-drum comunal, N- . 53 si 52, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii formulate, reclamantul a arătat că este
unicul moștenitor în calitate de fiul al defuncților R. G. P. și F.. Terenul ce solicită a fi revendicat este situat în intravilanul Comunei Ceahlau, . numit u Schit" județul N., și a fost primit în schimb de către defunctul R. G. P. de la statul român, prin actul de proprietate autentificat sub nr. 682 din 09.03.1966, ca urmare a preluării de către stat a suprafeței de 4108 m.p. teren arabil și construcții de sub luciul de apă al Lacului de acumulare B.. Pe terenul în litigiu este construit Hotelul B. din stațiunea D.. Mai arată reclamantul că pârâta . comunicat că în schimbul acestui teren i-a fost dat pârâtei Farcașanu M. 1000 m.p. situat tot în Stațiunea D., pe un alt amplasament.
Ulterior, reclamantul și-a modificat acțiunea solicitând a se schimba cadrul procesual în sensul că a precizat că nu mai înțelege să se judece și în contradictoriu cu pârâții Hotel B. din Stațiunea D., . M. și solicită ca hotărârea să fie pronunțată în contradictoriu cu pârâta . care a preluat în patrimoniu Hotel B. din Stațiunea D. și terenurile aferente acestuia.
La data de 05.04.2013 reclamantul și-a precizat acțiunea în sensul restrângerii obiectului material al acțiunii doar pentru suprafața de teren rezultată în urma măsurătorilor ca fiind deținută de pârâtă, respectiv solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța în cauză să fie obligată pârâta să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de 574 mp, suprafață care se regăsește în NCP 125 /.> În dovedirea cererii formulate reclamantul a solicitat și s-a încuviințat de către instanță administrarea probei cu înscrisuri fiind depuse la dosarul cauzei în fotocopie următoarele acte: actul de proprietate autentificat sub nr.682/09.03.1966 de fostul notariat de Stat din fostul Raion Piatra N. - Regiunea Bacău, cartea de identitate pentru reclamant, planul parcelar cuprinzând amplasarea terenului revendicat, fișa strămutatului nr.910 emisă în baza Decretului fostului Prezidiu al Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Române nr.216/1959 pentru modificarea Decretului nr.254/1957 privind exproprierea unor bunuri situate în zona lacului de acumulare al H. „V. I. Lenin“ B. și proba cu expertiză tehnică topografică fiind depuse la dosarul cauzei raportul de expertiză tehnică judiciară topografică realizat la data de 20.10.2012 de expertul tehnic judiciar V. I. și raportul de expertiză tehnică judiciară topografică realizat la data de 18.02.2013 de expertul tehnic judiciar T. E. C., certificatul de moștenitor nr.40/10.12.2010 eliberat de.
Analizând actele și lucrările dosarului instanța a reținut că prin actul de proprietate autentificat sub nr.682/09.03.1966 de fostul Notariat de Stat din fostul Raion Piatra N. - Regiunea Bacău numitul R. G. P., autorul reclamantului R. I. a primit în proprietate suprafața de 1.000 mp cu titlu de loc de casă, identificată în planul parcelar cu Trupul „Schitu D.” din ., în schimb de la statul român, ca urmare a preluării de către stat a suprafeței de 4108 m.p. teren arabil și construcții de sub luciul de apă al Lacului de acumulare B. fiind întocmită fișa strămutatului nr.910 emisă în baza Decretului fostului Prezidiu al Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Române nr.216/1959 pentru modificarea Decretului nr.254/1957 privind exproprierea unor bunuri situate în zona lacului de acumulare al H. „V. I. Lenin“ B..
Suprafața de teren aflată în discuție a fost preluată de stat fără un titlu valabil, ulterior proprietatea asupra acesteia fiind transmisă către pârâta S.C. TRANSMARFLEMN TULGHES S.R.L. – satul F., . astfel cum rezultă din coroborarea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.1610/28.11.2000 de Biroul notarului public M. M. din orașul B., județul N. cu Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor . nr.0233/1995 eliberat de Ministerul Turismului din România cu anexa acestuia, situațiile terenurilor trecute din patrimoniu public al statului în cel privat și documentațiile cadastrale aferente, realizându-se în fapt o expropriere forțată autorului reclamantului fără un titlu valabil și fără respectarea condițiilor legale.
În privința posibilității instanței de a verifica aceasta conformitate si
de a stabili valabilitatea titlului, art. 6 din Legea nr. 213/ 1998 tranșează clar problema, reglementând expres că sunt preluate cu titlu doar imobilele care au intrat in proprietatea statului cu respectarea legilor si a Constituției in vigoare la data preluării, iar instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului. Textul nu face nici o distincție între modul de preluare de către stat, deci între titlurile de preluare, astfel că acolo unde legiuitorul nu distinge, nici interpretului nu ii este îngăduită distincția.
In concluzie, instanța a reținut că statul nu a dobândit niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului in discuție, deci contractul de vânzare-cumpărare încheiat intre . pârâta S.C. TRANSMARFLEMN TULGHES S.R.L. – satul F., . a fost încheiat de către un vânzător neproprietar.
Pe de altă parte, trebuie avute în vedere dispozițiile art. 46 alin. 2 din Legea nr. 10/ 2001, conform cărora actele juridice de înstrăinare având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil sunt lovite de nulitate absolută, în afara cazului în care actul a fost încheiat cu bună credință aspect care va fi reținut de instanță față de părțile din contractul de vânzare-cumpărare în condițiile în care nu există nicio dovadă a împrejurării exacte prin care terenul în litigiu a fost preluat în proprietate statului Român după anul 1966.
Acest text a fost declarat constituțional prin decizia nr. 191/ 25.06.2002 a Curții Constituționale.
Trebuie avute în vedere și dispozițiile art. 1899 alin. 2, art. 1898 și
ale art. 967 alin. 2 cod civil vechi, conform cărora buna credință și valabilitatea cauzei actului juridic se prezumă, până la proba contrară.
La momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare încheiat
intre . pârâta S.C. TRANSMARFLEMN TULGHES S.R.L. – satul F., ., părțile acestui act au fost in imposibilitate de a verifica legalitatea acestei preluări; iar în cauză reclamantul nu a susținut ( și nici nu a dovedit ca atare ) faptul că ar fi adus el însuși la cunoștința . a pârâtei S.C. TRANSMARFLEMN TULGHES S.R.L. – satul F., . sau că acestea ar fi putut cunoaște în alt mod vreun element care să le fi dat posibilitatea de a cunoaște viciul preluării imobilului de către stat.
Instanța a constatat însă că în aceasta analiză există faptul că vânzarea s-a făcut de către un neproprietar. Articolul nr. 46 alin. 2 din Legea nr. 10/ 2001 tranșează în mod indubitabil situația vânzării de către un neproprietar.
Se pune însă problema dacă același text acoperă si nelegalitatea contractelor determinate de încălcarea dispozițiilor imperative ale Legii nr. 85/ 1992 cu privire la obiectul vânzării.
Instanța a constatat că reclamantul a făcut dovada că este proprietarul imobilului, cu actele menționate mai sus, proprietate dobândită prin succesiune de la autorul său R. P., în vreme ce pârâta S.C. TRANSMARFLEMN TULGHES S.R.L. – satul F., . a contractat cu un neproprietar . nu putea și nu i-a transmis niciodată dreptul de proprietate în condițiile în care nu s-a dovedit în niciun mod că statul român a obținut dreptul de proprietate asupra imobilului după ce acesta a fost transmis autorului reclamantului prin actul realizat în anul 1966, astfel că nici nu l-a putut transmite prin act juridic către . fel . niciodată proprietatea, n-a putut-o transmite către pârâta S.C. TRANSMARFLEMN TULGHES S.R.L. – satul F., ..
Rămâne irelevantă în ce privește acțiunea în revendicare imobiliară
buna credință a . a pârâtei S.C. TRANSMARFLEMN TULGHES S.R.L. – satul F., . la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, în condițiile în care, în cadrul acțiunii în revendicare imobiliară buna credință se analizează doar în situația în care nici una dintre părți nu are titlu de proprietate, situație în care se dă câștig de cauză părții care are posesia mai bine caracterizată. Buna credință nu duce prin ea însăși și în lipsa unui titlu provenind de la adevăratul proprietar la dobândirea dreptului de proprietate imobiliară.
Se poate reține și că recunoașterea dreptului cumpărătorului s-ar face prin confiscarea concomitentă a proprietății de la adevăratul proprietar, iar această pierdere a proprietății de către adevăratul proprietar ar fi o expropriere dincolo de limitele permise constituțional putându-se ajunge la încălcarea flagrantă a dreptului la proprietate, reglementat ca drept fundamental de Constituția României ( art. 44 în Constituția revizuită ) și de art. 1 din primul protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, convenție ratificată de România.
Art. 1 din acest prim protocol stabilește: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional”. Iar Constituția României prevede că „nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilădespăgubire”.
Trebuie avute în vedere dispozițiile art. 20 din Constituția României
care acordă preeminență normei internaționale în materia drepturilor fundamentale omului( devenită drept intern, de altfel, conform art. 11 din Constituție ).
Împotriva sentinței, a declarat recurs pârâta .-o ca netemeinică și nelegală pentru următoarele motive:
Instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecații, soluția fiind rezultatul unei insuficiente analize a înscrisurilor depuse, cu raportare la concluziile rapoartelor de expertiza.
Astfel, deși reține că în cauza au fost administrate două rapoarte de expertiza tehnica de către expert V. I. și respectiv de către expert T. E. C., în considerentele hotărârii pronunțate, nu face o analiză a acestor probe - nici măcar a raportului exp. T. C., la care face trimitere prin dispozitiv.
Judecătoria B. nu arată, pe de o parte, care sunt motivele pentru care a înlăturat primul raport de expertiză ( exp. V. I.) și nici, pe de altă parte, care sunt motivele pentru care a reținut pe cel de-al doilea (exp. T. E. Ciaudia) .
Din acest punct de vedere hotărârea este nelegală.
Este adevărat că, în speță, administrarea probei cu expertiza tehnică topografică reprezenta o necesitate pentru justa soluționare a cauzei, pentru lămurirea amplasării terenurilor și a faptului dacă acestea se suprapun sau nu, fiind necesare cunoștințe de specialitate.
Instanța de fond a nesocotit, însă, obligația esențială ce-i revenea într-o asemenea situație, respectiv aceea de a discuta constatările și concluziile experților, astfel încât să-și formeze convingerea că ele exprimă un punct de vedere corect.
Este adevărat ca, în calitatea lor, de pârâtă nu au formulat și depus la dosarul cauzei obiecțiuni la cel de-al doilea raport. Acesta s-a datorat unei greșite aprecieri asupra procedurii de judecata și mai ales a faptului că nu s-au îngrijit să aibă o apărare calificată.
Această lipsă însă nu scutea instanța de obligația la care s-a referit mai sus, aceea de a analiza raportul de expertiză în funcție de celelalte înscrisuri. Aceasta cu atât mai mult cu cât în primul raport de expertiză efectuat expert V. I. ajunge la concluzia că „terenul solicitat de reclamant nu poate fi identificat, nici la indicațiile acestuia”.
Judecătoria B. a considerat suficient să-și motiveze hotărârea doar prin compararea celor două titluri opuse de părți, fără a verifica un aspect esențial într-o astfel de acțiune, respectiv acela dacă terenurile se suprapun sau nu.
Or, dacă ar fi fost analizate toate probele în ansamblul lor si prin raportare unele la altele, Judecătoria B. ar fi trebuit să pronunțe o altă soluție în cauză. Aceasta deoarece din înscrisurile prezentate de reclamant (actul de proprietate și schița cu planul parcelar eliberată de Hidroelectrica S.A. ) rezultă că terenul proprietatea acestuia se învecinează la est cu Pârâul D..
După cum se poate observa, nu numai că în raportul de expertiză nu se arată care sunt vecinătățile în momentul identificării terenului, dar din schița anexă nu rezultă că acesta ar avea la limita estică Pârâul D..
Numai acest simplu și deosebit de relevant aspect ar fi fost suficient, în măsura în care era observat, pentru că instanța de fond să solicite din oficiu lămuririle necesare de la expert.
Pentru aceste motive apreciază că soluția instanței este greșită și că pentru lămurirea pe deplin a cauzei este necesară completarea probatoriului, fie cu un supliment la expertiză, fie cu o nouă astfel de lucrare de specialitate.
Din acest punct de vedere și pentru a se asigura părților dreptul la un recurs efectiv, apreciază că s-ar impune admiterea recursului și casarea cu trimitere spre rejudecare aceleiași instanțe, chiar dacă dispozițiile art. 315 alin. 3^1 C.proc.civ. ar permite inclusiv instanței de recurs să administreze toate probele admise de lege, după o casare cu reținere în vederea rejudecării fondului.
Examinând recursul, în raport de motivele invocate și de dispozițiile art. 3041 Cod procedură civilă, tribunalul reține, în fapt, următoarele:
Față de obiectul acțiunii care vizează revendicarea unui teren ce a fost preluat abuziv de către stat, la primul termen de judecată din 04.03.2014, din oficiu, s-a invocat și pus în discuția părților excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare.
Examinând recursul, prin prisma acestui motiv de ordine publică, tribunalul urmează a-l admite pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Din cuprinsul acțiunii recurate, înscrisurile și susținerile părților a reieșit că suprafața de teren revendicată, ce a fost dobândită în proprietate de autorii reclamantului defuncții R. G. și R. Frăsîna prin actul de proprietate autentificat sub nr. 682/09.03.1996, a făcut obiectul preluării de către stat (în perioada anterioară anului 1990).
Din schița anexă a raportului de expertiză rezultă că, în prezent, terenul de 1000 mp este ocupat parțial de construcția hotelului ”B.” (care făcea parte din lanțul de hoteluri ale stațiunii D.) precum și de o parcare și o cale de acces de utilitate publică.
Suprafața de 557 mp revendicată face parte din cea cumpărată de pârâtă prin contractul de vânzare – cumpărare nr. 1610/2000 în cuprinsul căruia se face mențiunea că terenul a fost dobândit de societatea vânzătoare . baza Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului, . 08 nr. 0233/1995 eliberat de Ministerul Turismului din România.
Faptul că în prezent terenul este ocupat de utilități de interes public (alei, parcări) și figurează înscris în certificatul de atestare al proprietății dovedește că acesta a fost preluat de stat și că face parte din categoria imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, ce intră sub incidența Legii nr. 10/2011.
Ori, instanța de fond, deși face referire și își motivează soluția pe dispozițiile acestei legi, nu are în vedere că reclamantul pentru a obține restituirea în natură sau alte măsuri reparatorii trebuia să uzeze de prevederile acestei legi și că prin neparcurgerea procedurii instituită de această lege nu mai poate uza de calea revendicării pe dreptul comun.
Astfel, prin decizia nr. 33/09.06.2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, într-un recurs în interesul legii, s-a statuat că o acțiune în revendicare este admisibilă doar în cazul în care sunt sesizate neconordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului; prioritatea actului normativ internațional poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.
Legea nr. 10/2001 nu este conformă Convenției Europene atunci când, în funcție de circumstanțele concretei ale cauzei, în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001 nu există prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și corectă a măsurilor reparatorii, ceea ce impune, conform art. 20 alin. 2 din Constituția României, prioritatea normei din Convenție, care fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994 face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește prin art. 11 alin. 2 din Constituție.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut libertatea statului român de a reglementa condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce i-au fost transferate înainte de ratificarea convenției, inclusiv sub aspectul modalității concrete, neimpunându-se vreo obligație în sensul restituirii acestora.
Art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează fiecăruia „dreptul la un tribunal”, adică dreptul ca o instanță judecătorească să soluționeze orice contestații privitoare la drepturile și obligațiile sale civile.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite și că statul dispune în această materie de o anumită marjă de apreciere.
În România legiuitorul a adoptat un act normativ special în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptățite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una dintre aceste măsuri fiind restituirea în natură a imobilului.
Faptul că acest act normativ – Legea nr. 10/2001 - prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă, legea prevede calea contestației în instanță, căreia i se conferă o jurisdicție deplină.
Printr-o jurisprudență unificată prin Decizia nr. XX din 19.03.2007 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secțiile Unite s-a recunoscut competența instanțelor de judecată de a soluționa pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și notificarea persoanei pretins îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate.
În consecință, întrucât persoana îndreptățită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării, este evident că are deplin asigurat accesul la justiție.
Adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție, ci situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este efectivă.
Faptul că această cale specială este sau nu efectivă poate fi constatată printr-o analiză în concret a fiecărei cauze.
Pierderea posibilității de a obține restituirea în natură a imobilului pe calea procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001, din motive ce-i sunt imputabile, nu-i conferă reclamantului posibilitatea de a obține, ulterior, într-o acțiune întemeiată pe dispozițiile dreptului comun și ale art. 1 din Protocolul 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceeași măsură reparatorie (de restituire în natură a imobilului) ca cea instituită prin legea specială, teza contrarie ducând la concluzia caracterului facultativ al procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001. Mai mult, această teză contrarie ar fi de natură să genereze un climat de insecuritate juridică în domeniul proprietății imobiliare o perioadă nelimitată de timp.
Prin edictarea Legii nr. 10/2001 legiuitorul nu a făcut altceva decât să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea dreptului de proprietate fixând limitări rezonabile în exercitarea acestui drept în vederea asigurării securității circuitului civil în conformitate cu dispozițiile art. 44 din Constituție.
Astfel, pentru revendicarea acestor imobile trebuie urmată calea prevăzută de Legea nr. 10/2001, în caz contrar persoanele îndreptățite pierd însuși dreptul de proprietate, întrucât dispozițiile art. 42 prevăd că imobilele care nu se restituie în urma prevederilor prevăzute de această lege rămân în administrarea deținătorilor actuali putând fi înstrăinate potrivit legislației în vigoare.
Măsura reparatorie reglementată de Legea nr.10/2001 nu este altceva decât o acțiune în revendicare specială supusă unui regim juridic aparte.
Prin urmare, reclamantul căreia îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr.10/2001 nu are posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și cea a dreptului comun în materia revendicării, reglementată prin dispozițiile art.480 Cod civil, având în vedere regula „electa una via”.
Dispoziția de excepție referitoare la admisibilitatea acțiunii în revendicare statuată prin decizia nr. 33/2008 a Î. C. C.J. nu este aplicabilă în cauza de față.
În speță, nu există contradicții între dispozițiile legii speciale și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nici din perspectiva accesului la justiție, nici din cea a respectării art.1 din Protocolul nr.1.
Art.1 din Primul protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale, nimeni neputând fi privat de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Astfel, în cauza M. A. și alții împotriva României, Curtea, amintind decizia din cauza Kopecky împotriva Slovaciei, prin care a stabilit că adoptarea unei legislații care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior se poate considera că generează un nou drept de proprietate apărat de art.1 din Protocolul 1, în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de restituire, a stabilit totodată că: „de la . Legilor nr.1/2000, nr.10/2001 și mai ales a Legii nr.247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea de despăgubiri. Prin urmare, transformarea într-o valoare patrimonială în sensul art.1 din protocolul nr.1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării, este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparații și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi”.
Prin urmare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că apărarea dreptului de proprietate protejat de art.1 din Protocolul 1 din Convenție se face prin intermediul mecanismelor reglementate de legea specială, prin parcurgerea procedurii prevăzută de această lege.
Trebuie avut în vedere că pentru admisibilitatea acțiunii în revendicare reclamantul trebuia să se prevaleze de un bun, în sensul art.1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană.
Aprecierea existenței unui „bun” în patrimoniul reclamantului implică recunoașterea în conținutul noțiunii explicitate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, inclusiv în cea dezvoltată în cauzele împotriva României, atât a unui „bun actual” cât și a unei „speranțe legitime” de valorificare a dreptului de proprietate.
Or, în jurisprudența actuală a Curții a avut loc, după pronunțarea hotărârii – pilot în cauza A. și alții contra României, o schimbare de raționament privind conținutul noțiunii de „bun”, diferită de practica anterioară (cauzele P. contra României, S. și Porteanu contra României)
Astfel, în cauza A. și alții contra României (hotărârea din 12 oct. 2010) se arată că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus în sensul restituirii bunului.
Pe cale de consecință, cum reclamantul nu deține „un bun actual” care să-l îndreptățească la redobândirea posesiei imobilului revendicat, acțiunea acestuia nu poate fi admisă.
În prezent, nu mai poate fi reținută nici împrejurarea (constatată anterior de Curtea Europeană a Drepturilor Omului) că mecanismul de acordare a despăgubirilor (de care ar fi putut beneficia reclamantul în ipoteza în care s-ar fi constatat imposibilitatea restituirii în natură) nu este unul eficient deoarece prin Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate abuziv în perioada comunistă s-au stabilit măsuri concrete de plată într-un termen rezonabil a despăgubirilor.
Pentru considerentele arătate, tribunalul constatând că sentința instanței de fond este netemeinică și nelegală, în conformitate cu dispozițiile art. 312 Cod procedură civilă, urmează a admite recursul, a modifica în totalitate sentința, a admite excepția invocată și a respinge, ca inadmisibilă, acțiunea în revendicare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâta S.C. Transmarflemn Tulgheș SRL, cu sediul în comuna Tulgheș, . Hraghita, împotriva sentinței civile nr. 506 din 28.05.2013 a Judecătoriei B..
Modifică în totalitate sentința recurată, în sensul următor:
Respinge ca inadmisibilă acțiunea în revendicare formulată de reclamantul R. I. în contradictoriu cu pârâta S.C. Transmarflemn Tulgheș SRL.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 29.04.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI, GREFIER,
E. O. B. C. și C. M. L. R.
Red. C. M./16.06.2014
Tehnored. L. R./07.07.2014
Ex. 2
Fond M. C.M.
| ← Contestaţie la executare. Decizia nr. 711/2014. Tribunalul NEAMŢ | Pretenţii. Decizia nr. 588/2014. Tribunalul NEAMŢ → |
|---|
