Consfiinţire acord mediere. Decizia nr. 96/2015. Tribunalul OLT
| Comentarii |
|
Decizia nr. 96/2015 pronunțată de Tribunalul OLT la data de 20-04-2015 în dosarul nr. 96/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL O.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 96/2015
Ședința publică de la 20 Aprilie 2015
Completul constituit din:
PREȘEDINTE D. S.
Judecător O. M. P.
Judecător S. O.
Grefier R. I. T.
Pe rol soluționarea recursului civil declarat de recurentul A. C. M. împotriva sentinței civile nr. 6484/27.06.2014 pronunțată de Judecătoria Slatina în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata B. G., având ca obiect consfințire acord mediere.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă recurentul A. C. M. și intimata B. G..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Nemaifiind alte cereri de formulat, excepții de invocat sau probe de administrat, instanța constată terminată cercetarea judecătorească și acordă cuvântul asupra recursului declarat.
Recurentul A. C. M., solicită admitere recursului.
Intimata B. G., solicită admiterea recursului și să se soluționeze procesul astfel cum s-au înțeles părțile.
TRIBUNALUL
Prin sentința civilă nr. 6484/27.06.2014 pronunțată de Judecătoria Slatina în dosarul nr._ s-a respins cererea, formulată de petenții A. C.-M. și B. G., ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această sentință instanța de fond a reținut că părțile au solicitat prin cererea formulată, ca instanța să ia act de acordul de mediere privind pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare-cumpărare pentru suprafațele de teren menționate.
Acordul de mediere este un contract între părți, prin care acestea se obligă reciproc să dea, să facă sau să nu facă ceva.
Instanța nu poate lua act de înțelegerea părților, deoarece în prezentul acord de mediere depus la dosar la f. 10, părțile nu au prevăzut nicio obligație reciprocă, ci s-au înțeles ca instanța să pronunțe o hotărâre care să țină loc de act de vânzare-cumpărare, astfel că părțile au convenit asupra condițiilor de admisibilitate ale unei acțiuni.
Singura obligație, care rezultă din chitanța de la fila 19 ds., este aceea ca părțile să meargă la notar în termen de o lună de la data de 27.09.2011.
Pe cale de consecință, simpla neprezentare a uneia dintre părți la notar, deschide celeilalte părți calea unei acțiuni în justiție pentru pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare-cumpărare, ceea ce presupune o neînțelegere între părți, instanța fiind chemată să analizeze, printre alte condiții, și pe aceea a refuzului părții de a se prezenta pentru încheierea actului în formă autentică.
Așa cum rezulta din actele depuse la dosar, pârâta, de bunavoie, a consimțit în fata unui mediator să-și respecte în totalitate obligațiile pe care si le-a asumat prin înscrisul sub semnătura privata, încheind în acest sens un acord de mediere. Dar, singura obligație pe care aceasta si-a asumat-o este să meargă la un notar pentru autentificarea înscrisului, astfel că părțile nu pot tranzacționa asupra unui drept care nici măcar nu s-a constituit în favoarea reclamantului.
În cauză, instanța nu poate pronunța o hotărâre de expedient, prin care sa ia act de acordul încheiat între părți, deoarece, potrivit dispozițiilor art. 2 alin. 4 din Legea 192/2006, nu pot face obiectul medierii acele drepturi si obligații asupra cărora părțile nu pot dispune potrivit legii. Totodată, părțile nu pot conveni asupra condițiilor de admisibilitate ale unei acțiuni, instanța fiind cea care analizează aceste condiții urmând ca, pe baza probelor, să pronunțe o hotărâre prin care constituie sau nu un drept de proprietate.
Pentru motivele expuse, instanța a respins cererea de a se lua act de acordul de mediere încheiat de părți, ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel petentul A. C. M., solicitând schimbarea in tot a sentinței atacate în sensul admiterii pronunțării unei hotărâri care să consfințească înțelegerea părților potrivit acordului de mediere nr. 12/07.05.2014 încheiat intre părți și întocmit la data de 7.05.2014 de către Biroul de Mediator I. D. ca urmare a voinței comune libere și neviciate.
În motivarea apelului, arată că instanța de fond putea lua act de înțelegerea părților, având în vedere că părțile prin acordul de mediere soluționau litigiul deja existent între părți privitor la transmiterea unui drept de proprietate, părțile având în vedere obligațiile reciproce, neafectând condițiile de admisibilitate ale unei acțiuni.
Neînțelegerea părților a fost creată ca urmare a refuzului numitei B. G. de a merge la notariat în vederea perfectării actelor de vânzare cumpărare în formă autentică, ori simpla neprezentare a uneia dintre părți la notar, deschide celeilalte părți calea unei acțiuni în justiție pentru pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare-cumpărare, ceea ce presupune o neînțelegere între părți, instanța fiind chemată să analizeze, printre alte condiții, și pe aceea a refuzului părții de a se prezenta pentru încheierea actului în formă autentică.
Calea de atac a fost calificată ca fiind recurs.
Examinând sentința atacată prin prisma motivelor invocate, se constată că recursul este nefondat.
Prin recursul declarat recurentul a susținut că prin acordul de mediere prezentat instanței părțile au înțeles să soluționeze un litigiu deja existent între ele privitor la transmiterea unui drept de proprietate. Într-adevăr, în acordul de mediere încheiat la data de 07.05.2014 a fost inserată o clauză care prevede „stingerea totală a litigiului pe cale amiabilă”. Însă, pe rolul instanței, între părți nu exista și nici nu există vreun litigiu, fiind vorba cel mult despre un conflict în sensul art. 58 din Legea nr. 192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator.
De asemenea, în mod judicios a observat judecătoria că acordul de mediere prezentat de părți nu cuprinde obligațiile reciproce specifice unui contract de vânzare-cumpărare și, de altfel, nici obiectul (prețul fiind un element esențial al contractului, alături de bun).
Conform art. 58 alin. 4 din Legea nr. 192/2006, în cazul în care conflictul mediat vizează transferul dreptului de proprietate privind bunurile imobile, precum și al altor drepturi reale, partaje și cauze succesorale, sub sancțiunea nulității absolute, acordul de mediere redactat de către mediator va fi prezentat notarului public sau instanței de judecată, pentru ca acestea, având la bază acordul de mediere, să verifice condițiile de fond și de formă prin procedurile prevăzute de lege și să emită un act autentic sau o hotărâre judecătorească, după caz, cu respectarea procedurilor legale. Acordurile de mediere vor fi verificate cu privire la îndeplinirea condițiilor de fond și de formă, notarul public sau instanța de judecată, după caz, putându-le aduce modificările și completările corespunzătoare cu acordul părților.
Însă, chiar dacă acordul de mediere ar fi fost modificat și completat în sensul celor menționate mai sus, instanța tot n-ar fi putut lua act de înțelegerea părților privind transferul dreptului de proprietate deoarece art. 59 alin. 2 din Legea nr. 192/2006 prevede că părțile acordului de mediere se pot înfățișa la instanța judecătorească pentru a cere, îndeplinind procedurile legale, să se dea o hotărâre care să consfințească înțelegerea lor.
Or, la data de 11.04.2014 a intrat în vigoare Legea nr. 17/2014, lege care instituie o procedură derogatorie de la cea de drept comun cu privire la exercitarea dreptului de preempțiune în cazul vânzării unui teren agricol situat în extravilan și prevede expres că cazul în care se solicită pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare (cum este cazul în speță), imobilul ce face obiectul antecontractului trebuie să fie înscris la rolul fiscal și în cartea funciară.
Tribunalul apreciază că Legea nr. 17/2014 este aplicabilă în speță în temeiul principiului aplicării imediate a legii noi, care prevede că de la data intrării sale în vigoare legea nouă se aplică tuturor actelor, faptelor și situațiilor juridice viitoare (facta futura), actelor, faptelor și situațiilor juridice în curs de constituire, modificare sau stingere, precum și efectelor viitoare ale unor situații juridice anterior născute, dar neconsumate la data intrării în vigoare a legii noi (facta pendentia). Cu alte cuvinte, aplicarea imediată a legii noi semnifică faptul că o situație juridică produce acele efecte juridice care sunt prevăzute de legea în vigoare la data constituirii ei (tempus regit actum).
Aplicarea prevederilor Legii nr. 17/2014, în vigoare la data realizării transferului dreptului de proprietate, nu echivalează cu o încălcare a principiului neretroactivității legii civile (principiu constituțional prevăzut de art. 15 alin. 2 din Constituție), ci este în concordanță cu principiul activității legii, potrivit căruia orice act normativ acționează cât timp este în vigoare, fiind aplicabil tuturor actelor, faptelor și situațiilor juridice născute în acest interval de timp.
În acest sens este și jurisprudența Curții Constituționale, potrivit căreia legea nouă este aplicabilă de îndată tuturor situațiilor care se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după ., precum și tuturor efectelor produse de situațiile juridice formate după abrogarea legii vechi (Decizia nr. 287/01.07.2004, publicată în M.O. nr. 729/12.08.2004, Decizia nr. 755/16.12.2014, publicată în M.O. nr. 101/09.02.2015).
Art. 5 din Legea nr. 17/2014 prin prevede că în toate cazurile în care se solicită pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare, acțiunea este admisibilă numai dacă sunt întrunite condițiile prevăzute la art. 3, 4 (dreptul de preempțiune) și 9 (avizul final, sau, după caz, adeverința eliberată de primărie privind respectarea dreptului de preempțiune, potrivit art. 10 alin. 1 teza finală) din această lege, iar imobilul ce face obiectul antecontractului este înscris la rolul fiscal și în cartea funciară.
Or, având în vedere înscrisurile depuse la dosar, precum și dispozițiile art. 5 din Legea nr. 17/2014, tribunalul constată că acțiunea dedusă judecății în speță nu putea fi primită întrucât terenurile arabile extravilane care fac obiectul acordului de mediere nu sunt înscrise în cartea funciară și nici nu s-a obținut avizul final prevăzut de art. 9 din Legea nr. 17/2004 sau, după caz, adeverința eliberată de primărie conform art. 10 teza finală din Legea nr. 17/2004.
Pe cale de consecință, recursul declarat urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul A. C. M., domiciliat în . Optași, .. 60, jud. O. împotriva sentinței civile nr. 6484/27.06.2014 pronunțată de Judecătoria Slatina în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata B. G., domiciliată în București, sector 2, ., nr. 4, ., ., având ca obiect consfințire acord mediere.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică de la 20 Aprilie 2015.
Președinte, D. S. | Judecător, O. M. P. | Judecător, S. O. |
Grefier, R. I. T. |
Red. OMP
Tehnored. MS
4 ex./18.06.2015
Jud. fond: MVD
| ← Încuviinţare executare silită. Decizia nr. 266/2015.... | Asigurare dovezi. Decizia nr. 288/2015. Tribunalul OLT → |
|---|
