Pretenţii. Decizia nr. 671/2015. Tribunalul OLT
| Comentarii |
|
Decizia nr. 671/2015 pronunțată de Tribunalul OLT la data de 24-09-2015 în dosarul nr. 671/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL O.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIE Nr. 671/2015
Ședința publică de la 24 Septembrie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE V. V.
Judecător S. O.
Grefier A. D.
Pe rol judecarea apelului civil declarat de apelantul reclamant S. C. JUDEȚEAN DE URGENȚĂ C., prin reprezentantul legal Dr. F. B., cu sediul în C., ., Județul D., împotriva sentinței civile nr. 973 din 30.04.2015 pronunțată de Judecătoria Caracal în dosarul civil nr._ în contradictoriu cu intimatul pârât N. I. V., domiciliat în ., având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier după care:
Instanța în conformitate cu prevederile 131 alin. 1 raportate la dispozițiile art. 95 alin. 2 privitoare la competența Tribunalului și art. 466 alin. 1 Cp. Civ. privitoare la calea de atac a apelului, constată că este competentă general, material și teritorial să soluționeze prezenta cauză.
Întrucât prin cererea de apel apelantul a solicitat judecarea cauzei în lipsă, nemaifiind cereri de formulat sau probe de administrat, instanța constată cauza în stare de soluționare și reține cauza spre soluționare.
INSTANȚA,
Deliberând asupra apelului de față, constată următoarele:
P. cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Caracal sub nr._, reclamantul S. C. Județean de Urgență C. a chemat în judecată pe pârâtul N. I. V., solicitând instanței ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună obligarea acestuia la plata sumei de 946,56 lei, reprezentând contravaloarea cheltuielilor de spitalizare ocazionate cu internarea sa, la S. C. Județean de Urgență C..
In motivarea cererii, s-a arătat că pârâtul N. I. V. a necesitat spitalizare în perioada 04.02 – 06.02.2012 la secția „Chirurgie toracică”, din cadrul Spitalului C. de Urgență C., beneficiind de îngrijiri medicale a căror c/v. nu a fost achitată până în prezent, astfel că fiind întrunite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale prev. art.998 și 999 C. civil precum și condițiile prev. de art.313 din Legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, reclamantul solicită obligarea pârâtului la plata sumei datorate, cu titlul de despăgubiri reprezentând contravaloarea serviciilor medicale acordate acestuia.
Având in vedere dispozițiile art.313 din Legea nr.95/2006 privind reforma in domeniul sănătății: "persoanele care prin faptele lor aduc daune sănătății altei persoane, răspund potrivit legii și au obligația să repare prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale reprezentând cheltuielile efective ocazionate de asistența medicală acordată. Sumele reprezentând cheltuielile efective vor fi recuperate de către furnizorii se servicii medicale. Pentru litigiile având ca obiect recuperarea acestor sume, furnizorii de servicii medicale se subroga in toate drepturile si obligațiile procesuale ale caselor de asigurări de sănătate si dobândesc calitatea procesuala a acestora " iar, spitalul in calitate de furnizor de servicii medicale are obligația de a recupera prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale de la persoanele care datorează debitul reprezentând cheltuielile efective ocazionate de asistenta medicala acordata, întrucât pârâtul a fost victima unei agresiuni, iar sumele ocazionate de spital cu tratamentul acordat acestuia potrivit Normelor metodologice de aplicare a Contractului cadru privind condițiile acordării asistentei medicale in cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate și art. 313 din Legea 95/2006, cheltuielile de spitalizare pentru agresiuni, accidente rutiere, accidente de muncă și boli profesionale nu se suportă din fondul asigurărilor sociale de sănătate, astfel încât spitalul trebuie să deconteze casei de asigurări de sănătate cheltuielile de spitalizare, de la persoanele vinovate.
În cauza de față a apreciat reclamantul ca printr-o interpretare gramaticala a dispozițiilor art.313 alin. 1 din actul normativ mai sus menționat, rezultă că cel obligat la repararea prejudiciului este persoana care prin fapta proprie a produs o vătămare sănătății altei persoane, însă printr-o interpretare teleologica se ajunge la concluzia că în acele situații în care, din culpa beneficiarului îngrijirilor medicale nu a fost stabilită persoana a cărei fapta proprie sa fi produs o vătămare, cel obligat la repararea prejudiciului este chiar beneficiarul. Cu alte cuvinte, fapta ilicita a beneficiarului de servicii medicale consta tocmai in lipsa sa de diligenta in stabilirea persoanei vinovate.
In cazul in care s-ar accepta ideea ca doar persoana vinovata de vătămarea sănătății altei persoane trebuie obligata la repararea prejudiciului ar presupune implicit imposibilitatea reparării efective, in condițiile in care, in lipsa oricăror demersuri judiciara ale celui vătămat, nu se poate vorbi de vinovăția celui presupus a fi produs aceasta vătămare.
Având in vedere faptul ca pârâtul a fost victima unei agresiuni, iar spitalul a efectuat cheltuieli și a asigurat asistență medicală pârâtului, este evident că S. C. Județean de Urgență C., a suferit o diminuare a patrimoniului, fără ca pentru aceasta să existe o justă cauză.
Acest text de lege stabilește clar care sunt persoanele împotriva cărora furnizorii de servicii medicale se pot îndrepta în vederea recuperării cheltuielilor efectiv ocazionate de asistența medicală acordată - adică persoanele care prin faptele lor aduc daune sănătății altei persoane - fără să prevadă și posibilitatea furnizorilor de servicii medicale de a se adresa în anumite condiții împotriva persoanelor vătămate, Legea 95/2006, fiind o lege specială de la care nu se poate deroga, fiind cunoscută regula potrivit căreia pe cale de interpretare nu pot fi create excepții în drept.
Din dispozițiile legale mai sus menționate se poate concluziona faptul ca, paratul avea obligația sa efectueze demersurile legale, pentru a stabili vinovăția făptuitorului, chiar si numai in scopul rezolvării obligațiilor ce rezulta din acordarea serviciilor medicale, demers nedovedit anterior demarării acțiunii in instanța, astfel, se poate prezuma ca parata își recunoaște culpa prevăzuta de dispozițiile art.998-999 C.Civ., constând in omisiunea sau neglijenta de a întreprinde demersuri judiciare pentru a face dovada că starea sănătății sale a fost afectata de o alta persoana care ar răspunde fata de furnizorul de servicii medicale conform dispozițiilor art.313 din Legea nr.95/2006.
Angajarea răspunderii civile delictuale a autorului faptei, presupune întrunirea a patru condiții cumulative - existența faptei ilicite, existența unui prejudiciu, existența legăturii de cauzalitate între fapta săvârșită și prejudiciul produs și vinovăția făptuitorului.
Fapta ilicită în cazul acesta constă în neformularea unei plângeri penale împotriva agresorului pentru a atrage incidența prevederilor art. 313 din Legea 95/2006.
Raportul de cauzalitate între fapta săvârșită și prejudiciul produs, ca legătură de la cauză la efect, rezultă din materialitatea acestora.
Este îndeplinită și condiția vinovăției făptuitorului ca atitudine psihică a acestuia față de fapta sa și prejudiciul produs, în momentul săvârșirii faptei, în cazul răspunderii civile delictuale răspunderea autorului faptei fiind antrenată chiar în cazul celei mai ușoare forme a culpei, culpa levissima.
In drept, se invocă disp. art. 998 și 999 C.Civil,112 Cod Procedura Civila si art. 313 din Legea 95/2006 privind reforma in domeniul sănătății.
Potrivit dispoz.art. 30 alin. 1 din OUG nr.80/2013, acțiunea este scutită de obligația achitării taxei judiciare de timbru întrucât S. C. Județean de Urgenta C. este o instituție publica, iar acțiunea formulată are ca obiect venituri publice .
In temeiul art.411 Cod Procedura Civila a solicitat judecarea si in eventuala lipsă a reclamantului.
În probațiune, s-a depus la dosar decontul de cheltuieli al pârâtului din data de 06.02.2012.
Legal citat, pârâtul nu a formulat întâmpinare, nu s-a prezentat în instanță, nu a produs probe în apărare.
Din oficiu, la termenul de judecată, din 30.04.2015, instanța de fond în temeiul art.247 alin.1, C.p.c., a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, având în vedere data nașterii dreptului la acțiune și anume 06.02.2012 când s-a întocmit decontul de cheltuieli ce reprezintă prejudiciul produs în patrimoniul reclamantului creditor, raportat la data înregistrării cererii de chemare în judecată, respectiv 03.03.2015.
P. sentința civilă nr. 973/30.04.2015 Judecătoria Caracal a admis excepția prescripției acțiunii, invocată din oficiu, și a respins ca prescrisă acțiunea formulată de reclamantul S. C. Județean de Urgență C., în contradictoriu cu pârâtul N. I. V..
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond, analizând cu precădere excepția invocată din oficiu, a reținut că pârâtul N. I. V. a necesitat îngrijiri medicale cu ocazia spitalizării la Secția chirurgie toracică a SPITALULUI C. JUDEȚEAN DE URGENȚĂ C., în perioada 04.02.-06.02.2012, a căror c/v. în cuantum de 946,56 lei, nu a fost achitată până în prezent.
În acest sens, s-a întocmit decontul de cheltuieli în data de 06.02.2012, care evidențiază toate cheltuielile pe perioada spitalizării, ce justifică suma totală mai sus menționată.
Recuperarea acestor costuri reprezentând servicii medicale de care a beneficiat pârâtul, se face într-un anumit termen, iar acțiunea care însoțește dreptul de creanță, este supusă termenului general de prescripție de 3 ani, reglementat de art.3 al.1 din Decretul nr.167/1958, privitor la prescripția extinctivă, potrivit căruia dreptul material la acțiune având un obiect nepatrimonial se stinge prin prescripție dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege.
În speță, instanța de fond a apreciat că suma solicitată de reclamant, care este o instituție publică cu caracter autonom, reprezintă o creanță – un venit public.
S-a invocat ca temei de drept răspunderea civilă delictuală prev.de art.998 – 999 din vechiul c.civil, având în vedere data producerii prejudiciului în patrimoniul reclamantului, 06.02.2012.
Potrivit art. 201 din Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a legii nr.287/2009 privind c.civil, prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a c.civil, sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.
Dreptul la acțiune în sens material, în repararea oricărei pagube indiferent dacă aceasta s-a produs în exercitarea unei obligații contractuale sau în afara oricărui raport contractual, se stinge într-un termen de 3 ani, deci acțiunea este prescriptibilă conform disp.art.3 al.1 din Decretul nr.167/1958.
În acest caz, prescripția începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba sau pe cel care răspunde de ea (art.8 din Decretul nr.167/1958).
De menționat, că ceea ce se stinge prin prescripția extinctivă, este numai dreptul la acțiune în sens material iar nu și dreptul subiectiv care supraviețuiește.
Titularul dreptului subiectiv își păstrează și după expirarea termenului de prescripție, dreptul de a sesiza instanța, urmând ca aceasta să cerceteze în cadrul judecării acțiunii unele probleme discutabile, ca: stabilirea termenului de prescripție ce se aplică în speță, determinarea momentului de începere a cursului prescripției, existența unor cauze de suspendare a cursului sau de întrerupere, stabilirea unor împrejurării care ar justifica repunerea în termen.
În funcție de soluționarea acestora, instanța poate stabili dacă dreptul la acțiune în sens material s-a stins sau nu.
Așadar, cum în speță s-a împlinit termenul de prescripție al dreptului reclamantului la acțiune în data de 06.02.2015, având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată 03.03.2015, raportat la data întocmirii decontului de cheltuieli 06.02.2012 când s-a cunoscut valoarea prejudiciului produs în patrimoniul reclamantului, ce reprezintă momentul de când începe să curgă prescripția, s-a apreciat ca admisibilă excepția invocată din oficiu de instanța de fond și s-a respins acțiunea formulată de reclamant, ca fiind prescrisă.
Împotriva acestei soluții, în termen legal, a declarat apelantul reclamant S. C. Județean de Urgență C., prin care solicită admiterea apelului, desființarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond și pe cale de consecință obligarea pârâtului la plata sumei de 946,56 lei, reprezentând contravaloarea serviciilor medicale acordate acestuia, actualizată cu indicele de inflație până la data plății efective.
În ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune, arată că art. 262 alin. 1 lit. a din legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății cu privire la utilizarea Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate, prevede că veniturile fondului se utilizează pentru plata serviciilor medicale, medicamentelor, materialelor sanitare și a dispozitivelor medicale, inclusiv a celor acordate în baza documentelor internaționale cu prevederi în domeniul sănătății la care România este parte, stabilite în contractul cadru.
Totodată alin. 2 prevede că „cheltuielile prevăzute la alin. 1 se suportă de la bugetul de stat”,
Astfel, „prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale reprezentând cheltuielile efective ocazionate de asistența medicală acordată” la care face referire art. 313 din legea nr. 95/2006 face parte din categoria „altor sume care constituie venituri ale bugetului general consolidat”, definit de art. 21 din c.p.fiscală cu privire atât la conținutul cât și la cuantumul creanțelor fiscale.
Conform dispoz. art. 131 Cod procedură fiscală, termenul general de prescripție privind creanța bugetară este de 5 ani, iar potrivit alin. 1, termenul începe să curgă de la 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naștere acest drept, întrucât debitul menționat în cererea de chemare în judecată este o creanță bugetară. Potrivit Codului fiscal, creanța bugetară constă în impozite, taxe, contribuții, amenzi și alte venituri bugetare, precum și accesoriile acestora, menționând că debitul solicitat face parte din categoria alte venituri bugetare, întrucât unitatea, în calitate de furnizor de servicii medicale are obligația de a recupera aceste sume de bani și de a le returna Casei de Asigurări de Sănătate.
Potrivit principiului simetriei, cheltuielile efective fiind suportate din bugetul de stat, în momentul recuperării de reîntorc tot la bugetul de stat, acesta fiind singura sursă de finanțare a acestor cheltuieli, atât spitalul clinic județean de urgență cât și casele de asigurări de sănătate fiind doar pârghiile prin care sunt asigurate atât sursa finanțării asistenței medicale cât și acordarea efectivă a acestei asistențe, acțiunea fiind promovată în termenul legal.
De asemenea, menționează apelantul reclamant faptul că debitul solicitat constituie venit public iar potrivit art. 30 (2) din OUG nr. 80/2013 în înțelesul prezentei ordonanțe de urgență, în categoria veniturilor publice se includ: veniturile bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetelor locale precum și veniturile instituțiilor publice finanțate integral sau parțial din bugetul de stat.
Potrivit art. 313 alin. 1 și 2 din Legea 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății furnizorul de servicii medicale are obligația de a ține o evidență distinctă a cazurilor privind victimele accidentelor și agresiunilor pe care le transmite la CAS D. precum și recuperarea și returnarea/virarea sumelor recuperate acesteia (CAS).
De asemenea, potrivit art. 92 alin. 1 din legea 95/2006, acordarea asistenței medicale publice de urgență, la toate nivelurile ei, este o datorie a statului și un drept al cetățeanului, iar potrivit art. 93 din aceeași lege, finanțarea acordării asistenței medicale publice de urgență se face de la bugetul de stat, din bugetul Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate, din bugetul autorităților publice locale precum și din alte surse prevăzute prin donații și sponsorizări. Se susține că, în acest caz, creanța constând în contravaloarea cheltuielilor cu asistența medicală de urgență, este o creanță fiscală, fiind suportată din bugetul de stat și i se aplică termenul de prescripție de 5 ani, conform art. 131 din OG nr. 92/2003.
În drept, s-au invocat dispoz. art. 282-298 C.p.civ., art. 262, art. 313 din legea 95/2006, art. 21 și urm. C.pr.fiscală, art. 89 și urm. c.pr.fiscală.
A menționat apelantul reclamant că în baza art. 26 alin. 3 din OUG nr. 80/2013, sunt scutiți de obligația achitării taxei de timbru.
A solicitat judecarea cauzei și în lipsă conform art. 242 alin. 2 C.p.civ.
Intimatul pârât nu a depus la dosar întâmpinare.
Analizând sentința prin prisma motivelor de apel, în considerarea dispozițiilor legale incidente în cauză și prin raportare la probele de la dosar, tribunalul constată că apelul este fondat, având în vedere următoarele considerente:
Prealabil, tribunalul constată că în speță se pune în discuție incidența prescripției extinctive în reglementarea dată de Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, reținută de instanța de fond.
În această privință, tribunalul constată că dispozițiile art. 6 alin. 4 N.C.civ. și art. 201 din Legea nr. 71/2011 stabilesc că prescripțiile extinctive (precum și decăderile și uzucapiunile) începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.
P. urmare, legea aplicabilă prescripției extinctive, sub toate aspectele (început, termen, suspendare, întrerupere, repunere în termen, efecte) este legea în vigoare la data la care prescripția a început să curgă. Practic, trebuie stabilit dacă, pentru situația concretă, prescripția extinctivă a început să curgă potrivit dispozițiilor din reglementarea anterioară, iar în caz afirmativ această reglementare se va aplica prescripției sub toate aspectele; dacă, însă, se ajunge la concluzia că prescripția nu a început să curgă sub imperiul reglementării anterioare potrivit regulii stabilite de aceasta, atunci devin incidente dispozițiile Codului civil din 2009.
În speța de față, tribunalul constată că apelantul reclamant a chemat în judecată pe intimatul pârât, solicitând, în temeiul răspunderii civile delictuale, obligarea pârâtului să plătească suma de 946,56 lei, reprezentând contravaloarea îngrijirilor medicale acordate în perioada 04.02._12, despre care a pretins că reprezintă prejudiciul ce i s-a produs în urma spitalizării pârâtului.
Tribunalul reține că în privința valorificării pretențiilor reclamantei sunt aplicabile dispozițiile art. 2.500, 2.501, 2.512 și 2.513 C.civ., atât timp cât prescripția a început să curgă ulterior datei de 01.10.2011, data intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, instanța de fond stabilind eronat că în cauză sunt incidente dispozițiile Decretului nr. 167/1958.
Or, cu referire la momentul până la care poate fi invocată prescripția, dar și cu privire la cel care este îndreptățit să o facă, dispozițiile Codului civil sunt exprese.
Astfel, potrivit art. 2.512 C.civ., „Prescripția poate fi opusă numai de cel în folosul căruia curge, personal sau prin reprezentant, și fără a fi ținut să producă vreun titlu contrar ori să fi fost de bună-credință.
(2) Organul de jurisdicție competent nu poate aplica prescripția din oficiu.
(3) Dispozițiile prezentului articol sunt aplicabile chiar dacă invocarea prescripției ar fi în interesul statului sau al unităților sale administrativ-teritoriale.”
De asemenea, potrivit art. 2.513 C.civ., „Prescripția poate fi opusă numai în primă instanță, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate”.
Instanța de fond a nesocotit ambele condiții de invocare a excepției prescripției, în condițiile în care, din observarea actelor de procedură de la dosar, rezultă cu puterea evidenței că pârâtul a rămas în pasivitate, neformulând în termen întâmpinare și neprezentându-se la primul termen de judecată cu procedura de citare îndeplinită pentru a invoca excepția prescripției.
Raportat la aceste considerente, în temeiul art. 480 alin. 2 și 3 C.proc.civ., constatând că în mod greșit, cu încălcarea dreptului de dispoziție al părților, instanța de fond a soluționat cauza fără a intra în cercetarea fondului și apelantul a solicitat anularea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare, tribunalul urmează să admită apelul declarat de apelantul reclamant, să anuleze sentința și să trimită cauza spre rejudecare la aceeași instanță.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul declarat de apelantul reclamant S. C. JUDEȚEAN DE URGENȚĂ C., prin reprezentantul legal Dr. F. B., cu sediul în C., ., Județul D., împotriva sentinței civile nr. 973 din 30.04.2015 pronunțată de Judecătoria Caracal în dosarul civil nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât N. I. V., domiciliat în ., având ca obiect pretenții.
Anulează sentința civilă nr. 973/30.04.2015 și să trimită cauza spre rejudecare la aceeași instanță.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică de la 24 Septembrie 2015.
Președinte, V. V. | Judecător, S. O. | |
Grefier, A. D. |
Red./tehnored. S.O.
Ex.4/29.09.2015
Judecător fond V.B.
| ← Ordonanţă preşedinţială. Sentința nr. 917/2015. Tribunalul OLT | Pretenţii. Hotărâre din 08-09-2015, Tribunalul OLT → |
|---|
