Despăgubiri Legea nr.221/2009. Sentința nr. 812/2014. Tribunalul PRAHOVA
| Comentarii |
|
Sentința nr. 812/2014 pronunțată de Tribunalul PRAHOVA la data de 17-03-2014 în dosarul nr. 1573/105/2011*
ROMÂNIA
TRIBUNALUL PRAHOVA - SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
SENTINȚA CIVILĂ NE. 812
Ședința publică din data de 17.03.2014
PREȘEDINTE - C. R.
GREFIER - T. S.
Ministerul Public - Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova reprezentat de PROCUROR - E. A.
Pe rol fiind soluționarea acțiunii civile formulată de reclamanta M. (B.) E. V. domiciliata in Ploiești, ., (., . cu pârâtul S. R. prin MINISTERUL FINANTELOR PUBLICE București, cu sediul in București, ., jud. Prahova.
La apelul nominal făcut în ședința publică au lipsit părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinita.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședința, după care:
Reprezentantul parchetului având cuvântul învederează că alte cereri nu mai are de formulat și probe de administrat si solicită cuvântul asupra fondului.
Tribunalul analizând actele și lucrările dosarului constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra fondului cauzei.
Reprezentantul parchetului având cuvântul pe fond solicită admiterea in parte a acțiunii formulate in sensul obligării pârâtului la plata către reclamantă a despăgubirile materiale reprezentând c. valoare bunurilor confiscate și să fie respins capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor morale ca, neîntemeiat.
TRIBUNALUL
Deliberând asupra cauzei civil de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr._ reclamanta M. (B.) E. V. a chemat în judecată pe pârâtul S. Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să dispună obligarea acestuia la plata sumei de 10.000 euro cu titlu de despăgubiri morale și materiale pentru condamnarea cu caracter politic a tatălui acesteia.
În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că tatăl său, B. S. M. a fost arestat de securitate la data de 23.03.1961, prin sentința nr. 61/19.02.1962 a Tribunalului M. București acesta a fost condamnat la 4 ani închisoare pentru uneltire contra ordinii sociale și injurii la adresa conducătorilor de stat și de partid, fiind încadrat în categoria „contrarevoluționar”, iar la data de 15.01.1963 a fost grațiat, iar urmare a acestei condamnări autorul său nu a beneficiat de pensie până în anul 1967, astfel că întreaga familie a rămas fără mijloace de subzistență în toată această perioadă, iar ea și fratele său, B. G. F., au trebuit să-și întrețină părinții.
A mai arătat reclamanta că la venirea din penitenciar starea de sănătate a tatălui său era precară, situație în care au fost necesare eforturi suplimentare pentru tratament și recuperare.
Deși legal citat pârâtul nu a formulat întâmpinare.
Prin sentința civilă nr.1156 din 6 iunie 2011, a respins acțiunea formulata de reclamanta M. (B.) E. V. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice Bucuresti, ca neîntemeiată, reținând că prin sentința civilă nr.61/19.02.1962 a Tribunalului M. București, definitivă prin decizia nr. 215/11.04.1962, a Tribunalului M. de regiune, Colegiul de recurs București, în temeiul art. 209 pct. 2 lit. a Cod penal, tatăl reclamantei ( decedat în anul 1982) a fost condamnat la 4 ani închisoare și 3 ani interdicție corecțională, cu suspendarea exercițiului drepturilor prevăzute de art. 59 Cod penal combinat cu art. 58 pct. 2-4 Cod penal, dispunându-se totodată, confiscarea totală a averii personale, stabilindu-se de către instanță că din fișa matricolă penală a rezultat că executarea pedepsei a început la data de 23.03.1961, iar la data de 15.01.1963 autorul reclamantei a fost grațiat și ulterior la data de 19.07.1963 s-a constatat că acesta nu beneficiază de pensie de bătrânețe ca urmare a condamnării aplicate.
Instanța de fond a reținut în continuare că din procesul verbal nr.2207/ 1962 reiese că averea personală confiscată cuprindea: un aparat radio tip „Baltica”, tip vechi, în stare de nefuncționare, uzură 75% în valoare de 200 lei, un costum de haine bărbătesc bleumarin, decolorat, uzură 75% în valoare de 100 lei, un palton bărbătesc întors și demodat, uzat în proporție de 80%, în valoare de 120 lei.
Astfel, Tribunalul Prahova a constatat că potrivit actelor dosarului reclamanta este fiica defunctului, B. S. M., decedat la data de 07.11.1982, iar condamnarea aplicată prin sentința civilă nr. 61/19.02.1962 a Tribunalului M. București, definitivă prin decizia nr. 215/11.04.1962, în baza art. 209 pct. 2 lit. a Cod penal, constituie de drept condamnare cu caracter politic potrivit art. 1 alin. 2 din Legea nr. 221/2009.
Prin urmare, s-a reținut că persoanele care au suferit asemenea condamnări sau moștenitorii acestora au dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, beneficiind de aceste drepturi și persoanele cărora le-au fost recunoscute drepturile prevăzute de Decretul-lege nr. 118/1990.
În ceea ce privește solicitarea reclamantei, în sensul acordării daunelor morale în cuantum de 100.000 lei, astfel cum s-a precizat în dezbateri, pentru prejudiciul suferit prin condamnare de autorul său, Tribunalul a apreciat-o ca fiind neîntemeiată motivat de faptul că temeiul juridic al acestei cereri, respectiv art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009, a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial nr. 761 din 15 noiembrie 2010, prin care s-a reținut, în esență, că aceste dispoziții contravin prevederilor art. 1 alin. (3) si (5) din Legea fundamentală.
De altfel, prin Decizia nr. 1354 din 20.10. 2010 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial nr. 761 din 15 noiembrie 2010, s-a constatat că sunt neconstituționale și dispozițiile art. I pct. 1 (prin care s-a modificat art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009, introducându-se pct. 1-3 la teza II) și art. II din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, și pentru suspendarea aplicării unor dispoziții din titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente.
În raport cu această situație, instanța a reținut că este necesar a se avea în vedere și a se da deplină eficiență dispozițiilor art.31 alin.1 și 3 din Legea nr.47/ 1992 și art.147 alin. 1 din Constituție.
Ori, potrivit acestor prevederi, decizia Curții Constituționale prin care o normă de drept dintr-o lege sau o ordonanță a fost declarată neconstituțională își încetează efectele juridice după 45 zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial, pe durata acestui termen dispozițiile în cauză fiind suspendate de drept.
În speță, Tribunalul a constatat faptul că, întrucât Decizia nr.1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 761 din 15 noiembrie 2010, reiese că, la data de 31 decembrie 2010, efectele juridice ale art. 5 alin. 1 lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 au încetat, atâta vreme cât, în perioada 15 noiembrie-31 decembrie 2010, nu a fost adoptat nici de Parlament, nici de Guvern, vreun act normativ care să pună de acord prevederile declarate neconstituționale cu dispozițiile Constituției.
Această decizie a Curții Constituționale este, conform art. 31 alin. 1 din Legea nr. 47/1992, definitivă și obligatorie, fiind, așadar, opozabilă "erga omnes", inclusiv pentru instanțele judecătorești, obligativitate care decurge din principiul înscris în art. 1 alin. 5 din Constituție potrivit căruia respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor, este obligatorie.
Referitor la cererea privind acordarea despăgubirilor materiale, tribunalul a apreciat că și acest petit este neîntemeiat, întrucât, deși procesul-verbal nr. 2207/1962 face dovada preluării unor bunuri personale ale autorului reclamantei, potrivit art. 5 alin. 1 lit. b din Legea nr. 221/2009 acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare are loc numai dacă bunurile nu i-au fost restituite sau nu s-au obținut despăgubiri în condițiile altor legi speciale.
Prin urmare, s-a stabilit că, Procesul verbal nr. 2207/1962, necoroborat cu alte probe, nu justifică pretențiile materiale ale reclamantei.
Împotriva sentinței civile nr.1156 din 6 iunie 2011 pronunțată de Tribunalul Prahova a formulat recurs reclamanta M. (B.) E. V., criticând-o pentru nelegalitate, în baza art.304 pct.9 Cod pr. civilă și solicitând modificarea în tot a sentinței instanței de fond în sensul admiterii acțiunii așa cum a fost formulată.
Astfel, recurenta a arătat că dispozițiile art.304 pct.9 Cod pr. civilă enunță faptul că o hotărâre judecătorească poate fi modificată atunci când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
În spiritul aplicării legii, apreciază recurenta, că instanțele judecătorești sunt obligate, în temeiul art.20 din Constituție și a obligațiilor pe care România și le-a asumat în urma ratificării acestor pacte, convenții și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, să ignore legile interne și interpretările Curții Constituționale a României care contravin interpretărilor date acestora de organele abilitate.
A susținut recurenta că, sub acest aspect, Curtea Constituțională are posibilitatea raportării și la dispozițiile internaționale în materia drepturilor fundamentale ale omului, în condițiile în care instanța de judecată investită să soluționeze o cerere având ca temei art.5 alin.1, litera a, teza I din legea 221/2009 trebuia să se raporteze la toate prevederile legale ce au caracter universal.
Statuările Curții Constituționale, aflate în contradicție cu cele ale forurilor internaționale competente să interpreteze aceste prevederi, nu pot fi reținute de instanțele judecătorești sesizate cu soluționarea unui litigiu în care își găsesc aplicarea.
În acest sens, recurenta a arătat că a criticat hotărârea instanței de fond prin faptul că aceasta fiind investită cu o cerere reparatorie pentru prejudiciul material și moral pe care l-a suferit, s-a mărginit să rețină în considerentele sale doar punctul de vedere exprimat de Curtea Constituțională, desconsiderând alte prevederi legale ce îi oferă o satisfacție materială și morală ca urmare a prejudiciului suferit, tocmai ca urmare a faptelor săvârșite de autoritatea statului.
A mai susținut recurenta că, deși a dovedit fără putință de tăgadă că tatăl său a suferit o condamnare politică, pentru curajul de a-și afirma convingerile intime și, deși instanța reține că în mod abuziv autoritățile statului au confiscat bunuri aparținând acestuia, în mod greșit consideră pretențiile sale ca fiind nejustificate. Afirmația sa, este cu atât mai concludentă, cu cât pârâtul S. Român prin reprezentantul său legal, nu și-a exprimat nicio poziție față de cerere sa, dar pe care instanța a interpretat-o ca fiind suficientă să echivaleze cu nonvaloarea probelor sale.
În privința criteriilor de stabilire a despăgubirilor, instanța supremă a fost constantă în a decide că acestea se stabilesc prin apreciere, în raport cu consecințele negative suferite de victimă pe plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională, socială în raport cu valorile afirmate în societate.
Totodată, recurenta reclamantă a menționat faptul că satisfacția echitabilă pretinsă cuprinde în speță două componente, respectiv reparația daunelor materiale și o compensație pentru prejudiciul moral, acesta din urmă neputând fi disociat de cel material, întrucât au condiții cauzale asemănătoare.
În continuare, recurenta a precizat că prejudiciului moral nu este supus unor criterii legale de determinare, iar daunele morale se stabilesc prin apreciere, ca urmare a aplicării de către instanța de judecată a criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de cei în cauză în plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate și măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea percepției consecințelor vătămării, măsura în care le-a fost afectată situația familială, profesională și socială.
De asemenea, a arătat recurenta că toate aceste criterii de cuantificare a prejudiciului moral sunt subordonate conotației aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs tatălui său și ei însăși prin efortul fizic suplimentar și traumei psihice la care a fost supusă, iar existența unor criterii de apreciere care să fie avute în vedere de instanța de judecată, le-a produs prin probele administrate.
Pentru motivele invocate, recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii instanței de fond, în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată.
Prin decizia nr.1023/09.11.2011 a admis recursul, a casat sentința sus-menționată și a trimis cauza, spre rejudecare, la Tribunalul Prahova, reținând că în mod corect instanța de fond a respins cererea reclamantei sub aspectul daunelor morale, soluție legală în raport de reglementările în vigoare, ținând seama că art. 5 alin. 1 lit. a din Legea nr. 221/2009 statuează că orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie_89 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții săi până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, la stabilirea cuantumului despăgubirilor urmând să se țină seama și de măsurile reparatorii deja acordate persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri și al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001.
Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare au fost declarate neconstituționale de către Curtea Constituțională prin deciziile nr.1.358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1.360 din 21 octombrie 2010 pe considerentul că ele contravin art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală privind statul de drept, democratic și social, în care dreptatea este valoare supremă, încalcă normele de tehnică legislativă, prin crearea unor situații de incoerență și instabilitate, contrare prevederilor Legii nr. 24/2000, republicată.
Potrivit art. 147 alin. 1 din Constituție și art. 31 alin.3 din Legea nr.47/1992 republicată, decizia Curții Constituționale prin care o normă de drept dintr-o lege sau o ordonanță a fost declarată neconstituțională își încetează efectele juridice după 45 zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial, dacă în acest interval Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, pe durata acestui termen dispozițiile în cauză fiind suspendate de drept .
În speță, întrucât Deciziile nr.1358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1360/21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale au fost publicate în Monitorul Oficial nr. 761 din 15 noiembrie 2010, reiese că, la data de 31 decembrie 2010, efectele juridice ale art.5 alin.1 litera a) teza I din Legea nr.221/2009 au încetat, atâta vreme cât, în perioada 15 noiembrie - 31 decembrie 2010, nu a fost adoptat nici de Parlament, nici de Guvern, vreun act normativ care să pună de acord prevederile declarate neconstituționale cu dispozițiile Constituției.
Aceste decizii ale Curții Constituționale sunt, conform art. 31 alin. 1 din Legea nr. 47/1992, definitive și obligatorii, fiind, așadar, opozabile "erga omnes", inclusiv pentru instanțele judecătorești, obligativitate care decurge din principiul înscris în art.1 alin. 5 din Constituție potrivit căruia respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor, este obligatorie.
Se impune a se face precizarea că, prin hotărârea Curții Constituționale, nr. 838/27 mai 2009 s-a stabilit că efectele unor astfel de decizii nu pot viza decât actele, acțiunile, inacțiunile sau operațiile ce urmează a se înfăptui pe viitor de către autoritățile publice implicate în conflictul juridic de natură constituțională.
În speța dedusă judecății, la momentul introducerii acțiunii, respectiv 28.02.2011, prevederile art. 5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr. 221/2009 care reglementau posibilitatea obținerii de despăgubiri de către reclamantă pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a stabilirii domiciliul obligatoriu în perioada 18.06._55 erau deja declarate ca fiind neconstituționale prin decizia nr.1358/21 octombrie 2010, decizie publicată în Monitorul Oficial nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Prevederea normativă a cărei neconstituționalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată de nici un subiect de drept, întrucât își încetează de drept efectele pentru viitor.
Prin urmare, câtă vreme data promovării cererii de chemare în judecată se situează după momentul declarării neconstituționalității prevederilor art. 5 alin. 1 lit. a teza I din legea nr.221/2009, înseamnă că aceste dispoziții erau suspendate de drept și nu mai puteau fi aplicate, iar în atare context în mod corect instanța a dispus respingerea acțiunii.
O atare soluție se impune cu atât mai mult cu cât chiar în ceea ce privește acțiunile introduse anterior publicării în Monitorul Oficial a deciziilor sus-menționate, Înalta Curte de Casație și Justiție, în recurs în interesul legii, a rezolvat această problemă prin decizia nr. 12/19.09.2011 stipulând că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr.1358/2010 și nr.1360/2010, dispozițiile art.5 alin. 1 lit. a teza I din Legea nr.221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul Oficial.
Pentru a dispune astfel instanța supremă a reținut că "deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează", întrucât "dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre . și declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de constituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată" și prin urmare instanțele sunt obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale.
Din punctul de vedere al dreptului intern, s-a stabilit că judecata nu se poate întemeia pe o dispoziție legală inexistentă din punct de vedere juridic, ca urmare a declarării ei ca fiind neconstituțională.
Având în vedere jurisprudența comunitară (cauza Slavov și alții împotriva Bulgariei) s-a concluzionat de Înalta Curte de Casație și Justiție că intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ jurisdicțional a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii și de a da coerență ordinii juridice.
Așadar, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.
Prin urmare, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil în sensul art. 6 din CEDO pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.
Înalta Curte de Casație și Justiție a concluzionat că prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii, astfel încât drepturile pretinse nu mai au o astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de temei legal s-a datorat, nu intervenției intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.
Față de toate considerentele expuse, raportate nu numai la cadrul normativ intern, ci și la blocul de convenționalitate, reprezentat de textele Convenției europene a drepturilor omului și de jurisprudența instanței europene creată în aplicarea acestora, s-a concluzionat de instanța supremă că efectele deciziilor nr. 1.358 din 21 octombrie 2010 și nr. 1.360 din 21 octombrie 2010 ale Curții Constituționale nu pot fi ignorate și ele trebuie să își găsească aplicabilitatea asupra raporturilor juridice aflate în curs de desfășurare.
Având în vedere considerentele expuse anterior soluția de respingere a cererii reclamantei sub aspectul daunelor morale, apare ca fiind legală, situație în care criticile recurentei sub acest aspect urmează a fi înlăturate.
O a doua nemulțumire a recurentei a vizat împrejurarea că in mod greșit instanța de fond a respins solicitarea sa privind acordarea daunelor materiale, considerând că nu justifică pretențiile sub acest aspect.
Prin adoptarea Legii nr. 221/2009 s-a dorit acordarea unor reparații materiale persoanelor care au suferit măsuri abuzive pentru manifestarea opiniilor și convingerilor lor politice considerate o împotrivire față de regimul totalitar instaurat la 6 martie 1945.
Obligația statului de reparare a prejudiciului material, rezultă din dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. b din acest act normativ, care statuează că „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945/22.12.1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții săi până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare”.
În ceea ce privește cererea reclamantei privind acordarea daunelor materiale Curtea de Apel Ploiești a apreciat că hotărârea instanței de fond sub acest aspect este nelegală fiind dată cu încălcarea art.1169 cod civil, cât timp prin sentința penală nr.61/19.02.1962 a TMB s-a dispus confiscarea averii autorului reclamantei, respectiv potrivit procesului verbal nr.2207/1962 acestuia i-au fost confiscate un aparat radio tip „Baltica”, un costum de haine bărbătesc bleumarin și un palton bărbătesc, bunuri care au fost depuse la magazinul „Consignația”.
A precizat instanța de recurs că în condițiile în care reclamanta a făcut dovada preluării acestor bunuri de către stat, iar pârâtul căruia îi revenea sarcina în contraprobă) nu a probat că ar fi fost restituite aceste bunuri sau că s-ar fi achitat prețul obținut din valorificarea lor autorului reclamantei, înseamnă că solicitarea recurentei și criticile formulate în recurs, vizând obligarea pârâtului la plata daunelor materiale, sunt întemeiate și se justifică obligarea statului la achitarea acestora, însă având în vedere că nu se poate proceda la modificarea în mod direct de către instanța de recurs a hotărârii atacate câtă vreme în cauză este necesară efectuarea unei expertize care să evalueze bunurile confiscate în baza art.312 C.pr.civilă, se impune admiterea recursului, casarea hotărârii și trimiterea cauzei la prima instanță, în vederea administrării de probe, pentru stabilirea valorii bunurilor confiscate tatălui reclamantei.
Primindu-se dosarul la Tribunalul Prahova, cauza a fost reînregistrată la nr._ la data de 05.12.2011.
Pe linia deciziei de casare, instanța a dispus efectuarea unei expertize de specialitate evaluări bunuri mobile care a fost efectuată de către expert L. I..
Examinând actele și lucrările dosarului atât înainte cât și după casare, instanța reține următoarele:
Prin sentința penală nr.61/19.02.1962 a Tribunalului M. București, autorul reclamantei a fost condamnat la 4 ani închisoare și 3 ani interdicție corecțională pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 209 pct.1 lit. a cod penal și s-a dispus confiscarea averii acestuia, respectiv un aparat radio tip Baltica, un costum de haine bărbătesc bleumarin și un palton bărbătesc, bunuri care au fost depuse la magazinul „Consignația”, astfel cum rezultă din procesul verbal nr. 2207/1962.
Potrivit raportului de expertiză specialitatea evaluări bunuri întocmit de expert L. I., c./valoarea actuală a bunurilor confiscate autorului reclamantei este de 295 lei.
Art. 5 alin.1 lit.b din Legea nr.221/2009, prevede acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărârea de condamnare în situația în care bunurile nu au fost restituite ori nu s-au acordat despăgubiri în condițiile altor legi speciale.
Așadar, din analiza actelor și lucrărilor dosarului reiese că prin sentința penală nr.61/19.02.1962 a Tribunalului M. București, autorul reclamantei a fost condamnat la 4 ani închisoare și 3 ani interdicție corecțională pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 209 pct.1 lit. a cod penal și s-a dispus confiscarea averii acestuia, respectiv un aparat radio tip Baltica, un costum de haine bărbătesc bleumarin și un palton bărbătesc, bunuri care au fost depuse la magazinul „Consignația”, astfel cum rezultă din procesul verbal nr.2207/1962, valoarea actuală a acestor bunuri fiind stabilită de expert la suma de 295 lei, neexistând nicio dovadă la dosar că bunurile confiscate au fost restituite ori că s-a achitat autorului recurentei prețul obținut din valorificarea acestora.
Prin urmare, tribunalul în raport de aceste considerente, în baza disp. art.5 alin.1 lit.b din Legea nr.221/2009, va admite în parte acțiunea și va obliga pârâtul să plătească reclamantei, în calitate de moștenitoare a defunctului B. S. M., despăgubiri materiale în sumă de 295 lei reprezentând c./valoarea bunurilor confiscate autorului reclamantei, și va respinge capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor morale, ca neîntemeiat, având în vedere deciziile nr.1358/21.10.2010 și nr.1360/ 21.10.2010 ale Curții Constituționale în baza cărora efectele juridice ale art.5 alin.1 lit. a teza I din Legea nr.221/2009 au încetat, decizii definitive și obligatorii, astfel încât, atât timp cât la momentul introducerii acțiunii, respectiv 28.02.2011 prevederile art.5 alin.1 lit.a, teza I din legea nr.221/2009 care reglementau posibilitatea obținerii de despăgubiri de către reclamantă pentru prejudiciul moral suferit de autorul său erau deja declarate ca fiind neconstituționale, înseamnă că această prevedere și-a încetat de drept efectele pentru viitor, nemaiputând fi aplicate, pretențiile reclamantei vizând acordarea despăgubirilor morale, fiind astfel neîntemeiate.
Pentru aceste motive
În numele legii
HOTĂRĂȘTE:
Admite în parte acțiunea formulată de reclamanta M. (B.) E. V. domiciliata în Ploiești, ., (., . cu pârâtul S. R. prin MINISTERUL FINANTELOR PUBLICE București, cu sediul în București, ., jud. Prahova și, în consecință:
Obligă pârâtul să plătească reclamantei despăgubirile materiale suma de 295 lei reprezentând c./valoarea bunurilor confiscate autorului reclamantei.
Respinge capătul de cerere privind acordarea despăgubirilor morale, ca neîntemeiat.
Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 17.03.2014.
PREȘEDINTE,
C. R. GREFIER,
T. S.
Operator de date cu caracter personal nr. 5595
Red. CR / Tehnored. TS
4 ex/30.03.2014
| ← Obligaţie de a face. Hotărâre din 07-02-2014, Tribunalul PRAHOVA | Partaj judiciar. Decizia nr. 666/2014. Tribunalul PRAHOVA → |
|---|
