Acţiune în constatare. Decizia nr. 524/2015. Tribunalul PRAHOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 524/2015 pronunțată de Tribunalul PRAHOVA la data de 26-11-2015 în dosarul nr. 524/2015
ROMÂNIA
TRIBUNALUL PRAHOVA
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 524
Ședința publică din data de 26.11.2015
PREȘEDINTE – M. N.
JUDECĂTOR – N. A.
JUDECĂTOR – C. R.
GREFIER – L. E. A.
Pe rol fiind soluționarea recursului declarat de recurenții-reclamanți V. S., CNP_ și V. V., CNP_, ambii cu domiciliul în Ploiești, ., jud. Prahova, împotriva încheierii pronunțate la data de 23.03.2015 de Judecătoria Ploiești în dosar nr._ 13, în contradictoriu cu intimații-pârâți I. A. M., CNP_ și I. L. D., CNP_, ambii cu domiciliul în Ploiești, .. 4, jud. Prahova.
Cerere de recurs timbrată cu taxă judiciară de timbru în cuantum de 20,00 lei, conform chitanței . nr._/23.06.2015, anulată și atașată la dosar.
La apelul nominal făcut în ședința publică, au răspuns recurentul V. V. personal și asistat de avocat S. A., recurenta V. S. reprezentată de avocat S. A., intimații reprezentați de avocat M. I. V..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că a fost atașat dosarul nr._ 13 al Judecătoriei Ploiești.
Apărătorii părților arată că nu au alte cereri de formulat.
Tribunalul, față de actele și lucrările dosarului, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra cererii de recurs.
Apărătorul recurenților-reclamanți, având cuvântul în dezbateri, solicită admiterea recursului, astfel cum a fost formulat. Arată că dovada eliberată de Romtelecom din care rezultă transmiterea prin fax, către Judecătoria Ploiești, la data de 23.03.2015, orele 07,17, a cererii de strigare a cauzei la orele 14,00, constituie probă directă, iar reclamanta V. S. nu a putut rămâne din motive medicale, fiind înaintată în vârstă. Solicită casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei pentru reluarea judecății. Nu solicită cheltuieli de judecată.
Apărătorul intimaților-pârâți, având cuvântul în dezbateri, solicită respingerea recursului ca nefondat. Faptul că a comunicat la fond o cerere de strigare a cauzei la orele 14,00 nu a ajuns la dosar, iar ședința s-a terminat până în orele 14,00. Mai mult decât atât, cererea este facultativă pentru instanță, și nu este obligatorie, doar dacă este temeinic dovedită.
Așadar, cererea pe care apărătorul susține că a comunicat-o prin fax nu este la dosar, iar faptul că a depus desfășurătorul de la Telekom este insuficientă, conform art. 411 C.pr.civ. De asemenea, potrivit Regulamentului de ordine interioară al instanțelor judecătorești, se face o primă strigare a cauzei, apoi dosarul se strigă a doua oară, după care cauza se ia la ultima strigare, instanța de fond procedând așadar corect.
Mai mult decât atât, cauzele civile sunt guvernate de principiul disponibilității, deci partea trebuie să depună diligențe pentru soluționarea dosarului, inclusiv să verifice dacă cererile formulate ajung la dosar. Solicită să se constate că nu sunt îndeplinite condițiile de fapt și de drept pentru admiterea recursului.
TRIBUNALUL
Deliberând asupra cauzei civile de față constată:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploiești sub nr._ 13, reclamanții V. S. si V. V., au chemat în judecată pe pârâtul I. A. M., solicitând instanței ca prin hotărârea ce veți pronunța să se constate valabilitatea convenției de vânzare-cumpărare încheiată la data de 27.11.1974, asupra terenului în suprafață de 184 mp, iar hotărârea ce se va pronunța să țină loc de act autentic de vânzare cumpărare și de asemenea, să fie obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată (taxa timbru, timbru judiciar și onorariu avocat)
În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că în anul 1974 între defunctul V. M. (soțul reclamantei V. S. și tatăl lui V. V. reclamanții din prezenta cauză) și pârâtul I. A. M. a fost încheiat un înscris sub semnătură privată prin care pârâtul a înstrăinat suprafața de 180 mp, ce face obiectul prezentului litigiu, iar după încheierea acestui înscris defunctul V. M. a împrejmuit (a edificat un gard din stâlpi de beton cu plasă) suprafața de teren și a construit un garaj.
Reclamanții au arătat că pârâtul I. A. M. în anul 2010 a inițiat o acțiune în revendicare cu privire la același teren ,ce a format obiectul dosarului_, ce a fost soluționat prin sentința civilă 4192 din 15.04.2011 de Judecătoria Ploiești prin respingerea acțiunii, sentință ce a fost schimbată în apel prin admiterea acesteia, soluție menținută și de Curtea de Apel Ploiești prin decizia civilă 3704 din 06.11.2012.
Reclamanții au menționat că în cadrul acțiunii în revendicare reclamanții din prezenta cauză nu au invocat chitanța de mână. Ei au probat dreptul de proprietate prin două hotărâri judecătorești din dosarul_ ,în care instanța de fond a pronunțat sentința civilă 189 /10.01.2008 admițând acțiunea în constatarea uzucapiunii, în contradictoriu cu Primăria Ploiești. Acesta sentință a rămas definitivă și irevocabilă prin decizia civilă 1310 din 04.12.2008 a Tribunalului Prahova.
Reclamanții au menționat că uzucapiunea invocată de aceștia a fost reținută de prima instanță de fond și a determinat respingerea acțiunii în revendicare la această instanță, ( așa cum am arătat mai sus) însă ulterior, în apel, instanța de apel a admis acțiunea în revendicare, soluție menținută de instanța de recurs, cu motivarea că hotărârea judecătorească pe uzucapiune, obținută în contradictoriu cu Primăria Ploiești ,nu a fost opozabilă pârâtului I. A. M..
Reclamanții au arătat că hotărârea judecătorească în revendicare a fost pusă în executare de pârât, astfel încât posesia lor asupra terenului de 184 mp a încetat în aprilie 2013.
Reclamanții au precizat că, dat fiind faptul că la data încheierii chitanței de mână a avut loc o vânzare valabilă, care nu a fost urmată de încheierea unui contract de vânzare - cumpărare autentic, au promovat prezenta acțiune.
În drept, reclamanții au invocat art.1073 și 1295 cod civil de la 1864 aplicabile față de data încheierii actului juridic și art. 35 Cod Procedură Civilă
În dovedire, reclamanții au solicitat probele cu înscrisuri, martorii, interogatoriu și expertiză topo.
Pârâtul I. A. M. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiata, obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecata in baza art. 453 Cod Pr Civ
Pârâtul a arătat că prin contractul de vanzare-cumparare autentificat sub nr._/1974, paratul I. A.-M. a obținut impreuna cu soția sa I. L. D., dreptul de proprietate al imobilului din Ploiești, .. 4, Jud. Prahova, compus din teren in suprafața de 1389 m.p si construcție constând in corpul de clădire B, de la numitul P. D..
Pârâtul a menționat că de la acea data parații au figurat in mod continuu in evidentele Consiliului Local al Mun. Ploiești insris cu suprafața de 1389 m.p, pentru care au achitat taxe si impozite in concordanta.
Pârâtul a arătat că în perioada 1947-1990, prin diverse acte normative adoptate succesiv, s-a instituit un control administrativ prealabil al instrainarilor tuturor categoriilor de terenuri si s-a impus condiția formei autentice a actului de înstrăinare și, ulterior, in anul 1974, au fost adoptate Legea nr. 58 privind sistematizarea teritoriului si a localităților urbane si rurale, precum si Legea nr. 59 privitoare la fondul funciar, prin care terenurile au fost scoase din circuitul civil general, singura lor modalitate de dobândire recunoscuta fiind moștenirea legala.
Pârâtul a învederat că, în speța, reclamanții susțin ca in anul 1974 a fost incheiat un inscris sub semnătura privata prin care paratul I. A. M. a înstrăinat suprafața de 180 m.p, ce face obiectul prezentului litigiu. Ori, sub un prim aspect, se va observa ca in cauza sunt aplicabile dispozițiile Lg 58/1974 respectiv Lg. 59/1974, ce interziceau instrainarea terenurilor prin vanzare-cumparare.
In aceasta nota, pârâtul a precizat ca înscrisul prezentat nu poate produce efecte in ceea ce privește transmiterea dreptului de proprietate, din perspectiva legilor aflate in vigoare la acel moment.
Sub un alt aspect, chiar si in situația ipotetica in care dispozițiile legilor menționate anterior nu sunt aplicabile, pârâtul a arătat că se va observa ca forma presupului act de instrainare nu este una autentica, intrând in contradicție cu prevederile legale la data incheierii. Si in aceasta imprejurare inscrisul incheiat nu poate produce efecte cu privire la transmiterea dreptului de proprietate.
Pârâtul a arătat că,în acord cu doctrina in materie, interpretarea actului juridic civil se face in acord cu principiul bunei credințe. In speța, termenii utilizați in chitanța de mana incheiata intre parti, nu lasa nici un dubiu in ceea ce privește voința reala a pârtilor si nici a obligațiilor si drepturilor asumate de acestea.
Pârâtul a menționat că, astfel, asa cum rezulta din conținutul intelegerii, voința reala a pârtilor nu a fost aceea de a instraina suprafața de 184 m.p(modalitatea incheierii intelegerii confirma acest aspect) ci aceea de a o inchiria, contra sumei de 200 lei/an, asa cum se arata.
Pârâtul a arătat că aceasta convenție a fost denunțata de parați in anul 1990 in acord cu mențiunile din cuprinsul convenției (chiria de 200 lei/an acoperind doar perioada 1975-1990), insa reclamanții au refuzat sa mai elibereze suprafața in litigiu, conducând la apariția litigiului având ca obiect revendicare.
Pârâtul a arătat că se va observa in acest sens, ca poziția susținuta de către I. Anqhel M. si I. L. in cadrul dosarului nr._ având ca obiect revendicare a fost identica, invederandu-se ca reclamanții au deținut terenul in calitate de detentori precari, aspect ce făcea imposibila dobândirea in proprietate a terenului ce face obiectul cauzei.
Pârâtul a arătat că susținerile noastre sunt confirmate si de faptul ca reclamanții au păstrat o stare de pasivitate un interval foarte indelungat de timp(1975-2013), nesolicitand in aceasta perioada sa se constate valabilitatea intelegerii incheiate intre parti.
Ori, daca voința reala a pârtilor ar fi fost ca suprafața de 184 m.p sa fie înstrăinata fara condiții, asa cum susțin reclamanții, este evident ca aceștia si-ar fi valorificat șansele pana la acest moment in cadrul unui litigiu si ar fi infatisat de asemenea „chitanța" in cadrul dosarului nr._, pentru a putea fi studiat conținutul sau.
Pârâtul a menționat că, mai mult, aceștia au încercat sa obtina dreptul de proprietate asupra suprafeței in litigiu prin intermediul unei acțiuni având ca obiect uzucapiune, unde s-au judecat nu cu adevărații proprietari ci cu Mun. Ploiești.
Nu in ultimul rand, pârâtul a susținut că voința reala a pârtilor cuprinsa in cadrul inscrisului intitulat „chitanța" rezulta si din alta imprejurare: înstrăinarea suprafeței de 184 m.p necesita si acordul coproprietarului, in speța I. L.-D., calitate reținuta in cadrul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr._/23.11.1974.
Pârâtul a menționat că, însa, cum paratul I. A. M. a dorit doar sa inchirieze terenul in litigiu, actul in sine nu a cuprins si semnătura coproprietarului I. L.-D., urmând a se retine ca nu exista consimțământul ambilor soti la instrainarea bunului comun, motiv de nulitate a convenției incheiata.
Pârâtul a arătat că înscrisul intitulat „chitanța" nu poate fi considerat o promisiune de vânzare-cumpărare ce a dat naștere unei obligații de a face, având in vedere tocmai termenii prevăzuți in cadrul acestuia si faptul ca nu stabilește in mod concret obligații pentru vreuna din parti.
De asemenea, pârâtul a arătat că, in cauza nu pot fi reținute dispozițiile art. 1073 si 1295 Cod Civil, ce reprezintă temeiul de drept insusit de către reclamanți, in raport de imprejurarea ca pot fi aplicate doar in situația in care exista un act autentic de vanzare-cumparare incheiat intre parti, cu respectarea actelor normative aflate in vigoare la data incheierii acelui inscris. Astfel, condițiile pentru validitatea vânzării nu sunt indeplinite, având in vedere inexistenta unui act autentic de vanzare-cumparare.
Pârâtul a arătat că în speța, discutam de un regim derogatoriu de la dreptul comun, dispozițiile generale producând efecte strict atat timp cat au fost respectate dispozițiile normelor speciale.
În dovedire, pârâtul a solicitat proba cu inscrisurile anexate, interogatoriul reclamanților, proba testimoniala cu doi martori.
Pârâtul a anexat înscrisuri: contract vânzare-cumpărare_/1974, Decizie 1310/04.12.2008, Decizia 184/1973, plan de situație 1:500, certificat de atestare fiscala, copii C.I. I. M. si I. L. D..
Reclamanții au formulat răspuns la întâmpinare prin care au arătat că primul aspect din întâmpinare prin care se invocă incidența în cauză a Legilor 58/1974 și 59/1974 care impuneau forma autentică a actelor de înstrăinare a terenurilor, este nefondat întrucât ne aflăm în prezența unei promisiuni bilaterale de vânzare cumpărare.
Reclamanții au arătat că promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare este un contract nenumit, adică nu se bucură de o reglementare în codul nostru civil, dar ea și-a găsit o largă aplicare practică în perioada regimului comunist, datorită restricțiilor și formalităților impuse înstrăinării imobilelor.
Reclamanții au învederat că în literatura juridică și în practica judiciară s-a admis că promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare se poate încheia nu numai printr-un consimțământ expres, dar și printr-un consimțământ tacit (implicit) al părților. De exemplu, atunci când părțile încheie direct, pe loc, un contract de vânzare-cumpărare cu privire la un teren, dacă nu se respectă forma autentică un asemenea contract va fi nul ca vânzare-cumpărare. Insă, deși nul ca vânzare, un asemenea contract poate fi considerat - prin conversiune - o promisiune de vânzare-cumpărare, căci dacă părțile au dorit, pe loc, să vândă și să cumpere, înseamnă că ele au acceptat implicit și o simplă promisiune de vânzare cumpărare.
Reclamanții au arătat că în speța, se va observa ca prețul a fost plătit si terenul a fost predat noua la data încheierii chitanței, teren pe care l-am stapinit netulburati pina în anul 2010, astei ca ne aflam in prezența unei promisiuni de vinzare-cumpărare.
Reclamanții au menționat că probleme frecvente în practica judecătorească au fost cele privind antecontractele având ca obiect terenuri cu construcții, mai ales după impactul acestor convenții cu dispozițiile Legii nr. 58/1974 și art. 44 și urm. din Legea nr. 59/1974, firește, cât timp acestea au fost în vigoare . S-a considerat că acele înscrisuri care cuprindeau înstrăinarea bunurilor imobile erau lovite de nulitate absolută ca acte de vânzare, dar aveau valoare de antecontract de vânzare-cumpărare (Plen. Trib. Suprem, dec. îndrumare nr. 71/1967, în Culegere de decizii, 1967, pp. 26-29.)
Reclamanții au menționat că în ce privește forma promisiunii de vânzare-cumpărare aceasta este indiferentă. încheierea valabilă a promisiunii de vânzare-cumpărare se face prin simplul consimțământ al părților, chiar dacă contractul promis nu va putea fi încheiat valabil decât în formă autentică - De exemplu, chiar dacă vânzarea unui teren nu se poate face valabil decât în formă autentică, sub sancțiunea nulității absolute, promisiunea de vânzare-cumpărare a terenului este consensuală. Aceasta deoarece promisiunea de vânzare-cumpărare nu este translativă de proprietate, fiind un contract distinct de însuși contractul de vânzare-cumpărare.
Reclamanții au arătat că în dreptul nostru nu există un text de lege care să impună promisiunii forma autentică, ad validitatem, așa cum există în unele legislații europene (Elveția, Italia etc.). Dacă legiuitorul nostru ar fi considerat necesar, atunci ar fi prevăzut expres forma autentică a promisiunii în art. 5 alin.2, Titlul X, din Legea nr.247/2005.
Prin urmare, reclamanții au precizat că, fără un text de lege care să o prevadă expres, considerăm că nu sunt motive întemeiate pentru a pretinde promisiunii forma autentică ad validitatem, în cazul în care vânzarea promisă este solemnă. în acest sens s-au pronunțat constant și instanțele noastre judecătorești, inclusiv instanța supremă, atât înainte, cât și după . art. 5 alin.2, Titlul X, din Legea nr.247/2005.(C.S.J., s. civ., dec. nr. 222/1993; dec. nr.765/1993; dec. nr. 1237/1993; dec.nr.879/1993; dec.nr. 1356/1993, în „Dreptul" nr. 7/1994, p. 74-79; dec. nr. 2221/1993, în „Dreptul" nr.8/1994, p.96-97; Î.C.C.J. dec.nr. 1212 din 17 februarie 2005, cit. supra nr. 67; a se vedea și T. D., Antecontractul de vânzare-cumpărare, în „Dreptul" nr. 3/2000, p 57-58.)
În al treilea rând, reclamanții au arătat că potrivit art. 1073 din C.civ. creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligației, și numai în caz contrar are dreptul la dezdăunare.
Reclamanții au învederat că în practica judiciară s-a hotărât că atunci când promitentul-cumpărător a preluat imobilul, deținerea lui cu acordul promitentului-vănzător echivalează cu recunoașterea dreptului.
Reclamanții au susținut că dacă lucrul promis se află în patrimoniul promitentului-vânzător și nu există alte impedimente legale, pentru îndeplinirea exactă a obligației pe cale de executare silită în natură a promisiunii oricare dintre părțile contractante poate cere instanței de judecată: fie obligarea promitentului la încheierea contractului, sub sancțiunea daunelor cominatorii sau a amenzii civile, în temeiul art. 580 indice 3 din C.pr.civ.; fie pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare, în temeiul art. 1073 C.civ.
Reclamanții au arătat că o altă susținere nefondată a pârâților este cea conform căreia nu ne-am afla în prezența unui contract autentic de vânzare cumpărare, ci a unui contract de închiriere.
Reclamanții au arătat că analizând conținutul chitanței și făcând în cauză aplicarea dispozițiunilor art. 977 C. civ., referitoare la interpretarea contractelor după intenția comună a părților, rezultă până la evidența, că avem de a face cu un contract de vânzare cumpărare și nu cu unul de închiriere așa cum au susținut pârâții prin întîmpinare, în acest sens termenii ,,am primit,,- ,,am cedat ,,din chitanță sunt elocvenți ,iar referirea la „chirie,, este făcută in contextul în care unul din cei doi semnatari doresc să anuleze înțelegerea, avînd rolul unor daune interese.
Reclamanții au precizat că este nereală susținerea pîrîților că au denunțat convenția în anul 1990 atîta timp cît au stăpînit terenul netulburati pînă in anul 2010 cînd aceștia au introdus acțiunea in revendicare,după ce obținusem constatarea dreptului de proprietate în contradictoriu cu Primăria Ploiești.
Cât privește afirmația potrivit căreia era necesar consimțămîntul ambilor soți, reclamanții au precizat că nu este fondată întrucît, atât timp cât prin antecontract nu se realizează un transfer de proprietate, dreptul celuilalt soț asupra bunului promis nu este încălcat, el rămânând, în continuare, în patrimoniul comun.
În temeiul art. 78 Cod Procedură Civilă, reclamanții au solicitat introducerea în cauză a soției prârâtei I. L. D. domiciliată în mun. Ploiești, .. 4, județul Prahova.
Reclamanții au arătat că referitor la întrebarea de ce nu au folosit chitanța în procesul anterior, menționăm că nu am știut unde se afla, deși aveau cunoștiință de faptul că a fost încheiată. Chitanța a fost găsită întâmplător într-un sertar al unui bufet ce era depozitat în garajul ce l-am demolat.
În drept, reclamanții au invocat art. 205 Cod Procedură Civilă.
În susținerea cererii, reclamanții au solicitat probe cu înscrisuri, martori, interogatoriu pentru ambii pârâți și expertiză topo.
Pârâta I. L.-D. a formulat întâmpinare-cerere reconventionala la cererea de chemare in judecata formulata de reclamanții V. S. si V. V., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună respingerea acțiunii principale ca neintemeiata; admiterea cererii reconventionale in sensul de a dispune anularea înscrisului sub semnătura privata incheiat la data de 27.11.1974 intre I. A.-M. si V. M., intitulat „chitanța"; obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecata in baza art. 453 Cod Pr. Civ.
Reclamanta - pârâtă I. L.-D. a arătat că potrivit doctrinei in materie, interpretarea actului juridic civil se face in acord cu principiul bunei credințe. In speța, termenii utilizați in chitanța de mana încheiata intre parti, nu lasa nici un dubiu in ceea ce privește voința reala a pârtilor si nici a obligațiilor si drepturilor asumate de acestea.
Astfel, asa cum rezulta din conținutul intelegerii, voința reala a pârtilor nu a fost aceea de a instraina suprafața de 184 m.p (modalitatea incheierii intelegerii confirma acest aspect) ci aceea de a o inchiria, contra sumei de 200 lei/an, asa cum se arata.
Reclamanta - pârâtă I. L.-D. a arătat că aceasta convenție a fost denunțata de parați in anul 1990 in acord cu mențiunile din cuprinsul convenției (chiria de 200 lei/an acoperind doar perioada 1975-1990), insa reclamanții au refuzat sa mai elibereze suprafața in litigiu, conducând la apariția litigiului având ca obiect revendicare.
Reclamanta - pârâtă I. L.-D. a menționat că se va observa in acest sens, ca poziția susținuta de către I. A.-M. si I. L.-D. in cadrul dosarului nr._ (revendicare) a fost identica, invederandu-se ca reclamanții au deținut terenul in calitate de detentori precari, aspect ce făcea imposibila dobândirea in proprietate a terenului ce face obiectul cauzei.
Reclamanta - pârâtă I. L.-D. a susținut că, cu toate acestea, in situația ipotetica in care instanța de judecata considera ca voința pârtilor din cuprinsul inscrisului sub semnătura privata a fost instrainarea imobilului, va rugam sa aveți in vedere dispozițiile art. 35 alin. (1) si (2) C. Fam. (in vigoare la data incheierii convenției).
Reclamanta - pârâtă I. L.-D. a menționat că potrivit acestora, soții administrează si folosesc împreuna bunurile comune si tot astfel dispun de ele, cat si alin. (2) al aceluiași articol ce prevede ca oricare dintre soti, exercitând singur aceste drepturi, este socotit ca are si consimțământul celuilalt sot, între soti funcționând prezumția mandatului tacit reciproc.
Cu toate acestea, reclamanta - pârâtă I. L.-D. a arătat că mandatul tacit reciproc dintre soti nu exista în cazul actelor de dispoziție cu privire la imobile, care presupun consimțământul expres al ambilor soti.
Reclamanta - pârâtă I. L.-D. a arătat că, în speța, inscrisul sub semnătura privata incheiat la data de 27.11.1974 a fost încheiat fara consimțământul paratei I. L.-D., deci cu incalcarea dispozițiilor legale menționate.
Reclamanta - pârâtă I. L.-D. a precizat că lipsa consimțământului paratei la încheierea actului juridic menționat, condiție esențiala prevăzuta de art. 948 Cod civil C. pentru validitatea convențiilor, se sancționează cu nulitatea/anularea promisiunii de vânzare/contractului de vanzare-cumparare, act pe care, de altfel, parata nu l-a confirmat pana in prezent nici expres, nici tacit.
Reclamanta - pârâtă I. L.-D. a arătat că dimpotrivă, se poate retine ca dupa perioada prevăzuta in cadrul inscrisului sub semnătura privata pentru inchiriere, aceasta a acționat impreuna cu soțul sau pentru recuperarea terenului in litigiu, de unde rezulta fara echivoc voința sa.
Reclamanta - pârâtă I. L.-D. a arătat că susținerile sale sunt confirmate si de faptul ca reclamanții au păstrat o stare de pasivitate un interval foarte indelungat de timp (1975-2013), nesolicitand in aceasta perioada sa se constate valabilitatea intelegerii incheiate intre parti.
Ori, daca voința reala a pârtilor ar fi fost ca suprafața de 184 m.p sa fie instrainata fara condiții, asa cum susțin reclamanții, este evident ca aceștia si-ar fi valorificat șansele pana la acest moment in cadrul unui litigiu si ar fi infatisat de asemenea „chitanța" in cadrul dosarului nr._, pentru a putea fi studiat conținutul sau.
Reclamanta - pârâtă I. L.-D. a susținut că, mai mult, aceștia au incercat sa obtina dreptul de proprietate asupra suprafeței in litigiu prin intermediul unei acțiuni având ca obiect uzucapiune, unde s-au judecat nu cu adevărații proprietari ci cu Mun. Ploiești.
De asemenea, reclamanta - pârâtă I. L.-D. a arătat că in cauza nu pot fi reținute dispozițiile art. 1073 si 1295 Cod Civil, ce reprezintă temeiul de drept insusit de către reclamanți, in raport de imprejurarea ca pot fi aplicate doar in situația in care exista un act autentic de vanzare-cumparare incheiat intre parti, cu respectarea actelor normative aflate in vigoare la data incheierii acelui inscris. Astfel, condițiile pentru validitatea vânzării nu sunt indeplinite, având in vedere inexistenta unui act autentic de vanzare-cumparare.
Reclamanta - pârâtă I. L.-D. a susținut că în speța, discutam de un regim derogatoriu de la dreptul comun, dispozițiile generale producând efecte strict atat timp cat au fost respectate dispozițiile normelor speciale.
Reclamanta - pârâtă I. L.-D. a solicitat proba cu înscrisurile de la dosar, interogatoriul reclamanților, proba testimoniala cu doi martori.
Instanța de fond prin încheierea din data de data 23.03.2015 a dispus suspendarea judecății cauzei având în vedere dispozițiile prevăzute de art. 411 alin. 1 pct. 2 N.C.P.C. potrivit cărora: „Judecătorul va suspenda judecata când niciuna dintre părți, legal citate, nu se înfățișează la strigarea cauzei”, precum și împrejurarea că niciuna dintre părți nu a cerut judecarea în lipsă,.
Împotriva acestei încheieri au declarat recurs reclamanții V. S. si V. V., motivând că prin încheierea sus-menționată s-a dispus suspendarea cauzei pentru lipsa părților, deși în dimineața acelei zile, la orele 07,17, apărătorul acestora a transmis prin fax o cerere de strigare a cauzei după orele 14,00, învederând faptul că în prima parte a zilei este prezent la o altă instanță din afara localității, având în vedere și faptul că în cauza urma să se administreze proba cu interogatoriu și audierea a 4 martori.
Recurenții reclamanți au arătat că acest aspect a fost făcut cunoscut și apărătorului părții adverse, astfel încât având convingerea că se va da curs acestei cereri, s-au prezentat împreună în instanță, inclusiv cu martorii ce urmau să fie audiați, în jurul orelor 13.00, când le-a fost adus la cunoștință faptul că dosarul a fost suspendat.
Recurenții-reclamanți au susținut că după suspendarea cauzei, au consultat dosarul și au constatat cu surprindere că cererea de lăsare a cauzei la a doua strigare nu a ajuns în dosar, însă din motive independente de voința acestora.
Recurenții-reclamanți au menționat că dovada transmiterii acestei cereri o fac cu înscrisul eliberat de Romtelecom SA, din care rezultă că la orele 7,17 a fost transmisă cererea prin fax, de la nr. de telefon 0244/_ (post telefonic ce aparține av. S. A.) la nr. de fax al Judecătoriei Ploiești –_.
In concluzie, constatând că în cauză nu sunt îndeplinite disp.art.411 alin.2 Cod pr.civilă și le-a fost încălcat dreptul la apărare, recurenții-reclamanți au solicitat admiterea recursului, casarea încheierii și trimiterea cauzei pentru continuarea judecății la Judecătoria Ploiești.
În drept, recurenții reclamanți au invocat art.496 alin.2 Cod pr.civilă.
In dovedirea recursului recurenții au atașat factura fiscală nr. RRCFF/_ din 22.06.2015 însoțită de detalierea apelurilor telefonice automate emise de Romtelecom SA și bon fiscal emis la aceeași dată.
Primindu-se dosarul la Tribunalul Prahova, cauza a fost înregistrată sub nr._ la data de 30.06.2015.
Intimații-pârâți au formulat întâmpinare la cererea de recurs formulata de reclamanții-recurenți, solicitând a se respinge recursul ca nefondat și obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecata in baza art. 453 Cod Pr Civ
Intimații-pârâți au arătat că asa cum rezulta din redactarea art. 411 Cod pr. Civila, aceasta norma are caracter imperativ („judecătorul va suspenda judecata"), iar pe cale de consecința, daca niciuna dintre părțile legal citate nu se prezintă la strigarea pricinii si nici nu a cerut judecarea in lipsa, suspendarea pronunțata de judecător este obligatorie, si nu facultativa.
Intimații-pârâți au arătat că, mai mult, trebuie reținut ca noua reglementare este mai detaliata decât cea din Vechiul Cod de procedura Civila, impunând drept condiții ca in cazul in care niciuna dintre parti nu se prezintă la strigarea pricinii, judecătorul sa lase dosarul la sfârșitul ședinței când, după o noua strigare, în ordinea listei, se va proceda la suspendarea cauzei daca partile lipsesc in continuare (a se vedea HCSM nr. 387/2005 pentru aprobarea Regulamentului de Ordine interioara al instanțelor judecătorești, completat prin HCSM 637/2012/ completat prin HCSM 781/2012, modificat si completat prin HCSM nr. 1093/2012).
Intimații-pârâți au arătat că în speța pendinte, judecătorul fondului a urmat procedura reglementata de actele normative In vigoare, strigând dosarul in mod repetat pana la sfârșitul ședinței de judecată (sedința nu a durat pana la orele 13:00), iar în situația in care părțile nu au fost prezente si nici nu a fost depusa o cerere de judecata în lipsa, a purces in mod temeinic si legal Ia suspendarea cauzei.
Intimații-pârâți au apreciat că motivul indicat de către reclamanții-recurenți constând in faptul ca apărătorul acestora a transmis o cerere de lăsare a cauzei dupa orele 14:00 nu poate conduce la o alta soluție pronunțata de instanța de recurs, atâta vreme cat solicitarea nu a ajuns la dosarul cauzei iar ședința de judecata oricum a fost finalizata înainte de ora indicata, aceasta cerere nefiind de altfel obligatorie pentru instanța de fond, ci facultativa, in raport de dovezile care sa justifice pretențiile reclamantilor (prezenta la alta instanța la acea data nu este dovedita).
Intimații-pârâți au arătat că, pe de alta parte, si in situația ipotetica in care cererea ar fi ajuns la dosarul cauzei, aceasta nu înlătura obligația instanței de a suspenda cauza, cate vreme nu s-au prezentat părtile in timp util si nu a existat o cerere scrisa pricind judecarea cauzei in lipsa.
D. pentru care, intimații-pârâți au apreciat ca Judecătoria Ploiești a făcut o corecta aplicare a dispozițiilor art. 411 alin (1) pct. 2 Cod pr. Civ., astfel încât reluarea judecații nu este posibila decât prin cererea de redeschidere formulata de partea interesata in condițiile art. 415 pct. 1 Cod pr. Civ.
În drept, intimații-pârâți au invocat art. 204 si 411 Cod pr.civ.
Tribunalul examinând cauza în raport de sentința civilă recurată, situația de fapt reținută, de probele administrate în cauză, de criticile formulate și, ținând seama de dispozițiile legale incidente în cauză, constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente:
Prin Încheierea de ședință pronunțată de Judecătoria Ploiești la data de 23.03.2015, în temeiul disp. art. 411 alin. 1 pct. 2 N.C.P.C. s-a dispus suspendarea judecății cauzei motivat de lipsa părților, legale citate, precum și de faptul că niciuna dintre părți nu a cerut judecarea în lipsă.
Potrivit disp. art. 411 alin. 1 pct. 2 N.C.P.C. „ judecătorul va suspenda judecata când niciuna dintre părți, legal citate, nu se înfățișează la strigarea cauzei. Cu toate acestea, cauza se judecă dacă reclamantul sau pârâtul a cerut în scris judecarea în lipsă”.
Văzând acțiunea dedusă judecății, întâmpinarea, precum și celelalte cereri adresate instanței de fond, tribunalul reține că niciuna dintre părțile litigante nu a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Totodată, la sfârșitul ședinței de judecată de la termenul de judecată din data de 23.03.2015, făcând aplicarea prevederilor art. 104 alin. 13 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor aprobat prin HCSM nr. 387/2005 pentru aprobarea Regulamentului de Ordine interioara al instanțelor judecătorești, completat prin HCSM 637/2012/ completat prin HCSM 781/2012, modificat si completat prin HCSM nr. 1093/2012, s-a constatat lipsa părților, legal citate conform dovezilor privind îndeplinirea procedurii de citare pentru termenul respectiv, precum și împrejurarea potrivit cu care niciuna dintre părți nu a solicitat judecarea în lipsă.
Susținerea recurenților în sensul că au solicitat instanței o cerere de lăsare a cauzei după orele 14,00 nu poate fi reținută întrucât la dosarul instanței de fond nu se regăsește o astfel de cerere, iar înscrisurile depuse în recurs, respectiv factura fiscală nr. RRCFF/_ din 22.06.2015 însoțită de detalierea apelurilor telefonice automate emise de Romtelecom SA și bon fiscal emis la aceeași dată nu fac dovada afirmațiilor acestora în lipsa coroborării cu alte probatorii.
Este adevărat că din înscrisul intitulat „Detalierea apelurilor telefonice automate” emise de Romtelecom SA rezultă că la data de 23.03.2015 la ora 07,17 a fost efectuat un apel pentru numărul de telefon_ de la numărul de telefon_, însă recurenții nu au atașat nici măcar dovada comunicării prin fax a unei astfel de cereri și nici cererea nu se regăsește la dosarul cauzei.
Prin urmare, câtă vreme dispozițiile incidente în cauză au caracter imperativ, niciuna dintre părțile legal citate nu s-a prezentat la strigarea pricinii si nici nu a cerut judecarea in lipsa, în mod corect a reținut instanța de fond că în cauză se impune suspendarea judecății, suspendarea pronunțata de judecător fiind obligatorie, nu facultativă.
Pentru considerentele arătate, Tribunalul va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți V. S., CNP_ și V. V., CNP_, ambii cu domiciliul în Ploiești, ., jud. Prahova, împotriva încheierii pronunțate la data de 23.03.2015 de Judecătoria Ploiești în dosar nr._ 13, în contradictoriu cu intimații-pârâți I. A. M., CNP_ și I. L. D., CNP_, ambii cu domiciliul în Ploiești, .. 4, jud. Prahova, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 26 noiembrie 2015.
Președinte, Judecători,
M. N. N. A., C. R.
Grefier,
L. E. A.
Operator de date cu caracter personal 5595.
Red. A.N./Tehnored. B.M.D.
2 ex./15.12. 2015
D.f._ 13 Jud. Ploiești
J.f. B. M. R.
| ← Rectificare carte funciară. Decizia nr. 3152/2015. Tribunalul... | Contestaţie la executare. Sentința nr. 3155/2015. Tribunalul... → |
|---|
