Ordin de protecţie. Decizia nr. 267/2015. Tribunalul PRAHOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 267/2015 pronunțată de Tribunalul PRAHOVA la data de 07-05-2015 în dosarul nr. 693/281/2015
ROMÂNIA
TRIBUNALUL PRAHOVA
SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 267
Ședința publică din data de 07.05.2015
Președinte: P.-A. A.
Judecători: Ș. O.-C.
M. C. A.
Grefier: N. L. E.
Ministerul Public – P. de pe lângă Tribunalul Prahova -
- reprezentat prin procuror A. E.
Pe rol fiind soluționarea recursului declarat de recurentul-intimat C. A., CNP_, cu reședința în comuna Ploiești, ., ., ., împotriva sentinței civile nr. 3436/20.03.2015, pronunțată de Judecătoria Ploiești, în contradictoriu cu intimata-petentă C. I., CNP_, domiciliată în Ploiești, ., ., ., și cu domiciliul ales la Cabinetul de Avocatură M. M., cu sediul în Ploiești, ., ., ..
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă recurentul-intimat personal și asistat de avocat E. C., și intimata-petentă personal și asistată de avocat M. M..
Procedura de citare este îndeplinită.
Cerere scutită de plata taxei judiciare de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că intimata-petentă a depus la dosar întâmpinare, după care
Tribunalul, verificându-și competența, constată că este competent general, material și teritorial să soluționeze cauza, conform disp. art. 131 cod proc. civilă și 30 din Legea nr. 217/2013, după care comunică recurentului-intimat, prin apărător, un exemplar al întâmpinării formate și depuse la dosar de către intimata-petentă.
Tribunalul, în baza art. 457 alin 3 cod proc. civilă, invocă din oficiu excepția inadmisibilității recursului promovat, în considerarea mențiunii inexacte inserate în dispozitivul sentinței atacate, și acordă cuvântul asupra acesteia.
Apărătorul recurentului-intimat, având cuvântul, solicită admiterea excepției inadmisibilității recursului promovat, deși în dispozitivul sentinței atacate este menționat „cu drept de recurs”, urmând a apela sentința respectivă.
Apărătorul intimatei-petente, având cuvântul, solicită admiterea excepției inadmisibilității recursului și respingerea acestuia ca inadmisibil.
Reprezentantul Parchetului, având cuvântul, solicită admiterea excepției inadmisibilității recursului promovat.
Tribunalul rămâne în pronunțare asupra excepției inadmisibilității căii de atac promovate, invocată din oficiu.
TRIBUNALUL
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploiești sub nr._, la data de 19.01.2015, petenta C. I. a solicitat pronunțarea unui ordin de protecție prin care să se dispună obligarea intimatului C. A. să păstreze o distanță minimă de 100 m față de petentă, obligarea intimatului să păstreze o distanță minimă de 100 m față de locuința petentei din Ploiești, ., ., ., județ Prahova și față de locul de muncă al petentei - . din Ploiești, precum și să se interzică intimatului să ia orice contact, inclusiv telefonic, prin corespondență sau în orice alt mod cu petenta. Petenta a solicitat instanței și obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acțiunii, petenta a arătat că este căsătorită cu intimatul din anul 2005, însă din toamna anului 2014, urmare a discuțiilor tot mai dese dintre părți, petenta a plecat la părinții săi, introducând pe rolul Judecătoriei Ploiești acțiune de divorț și de încredințare a fiului minor al părților. Petenta a mai menționat că deși i-a explicat intimatului că nu dorește să reia conviețuirea cu acesta, intimatul o hărțuiește în permanență, o sună de foarte multe ori pe zi (fiind sunată într-o noapte chiar și de 206 ori), insistă să se întâlnească, îi trimite foarte multe mesaje. Totodată, petenta a învederat că, atunci când se întâlnesc, intimatul o amenință spunându-i că o va distruge, va pune pe cineva să îi rupă picioarele, se va prezenta la serviciu și va face scandal, folosind și cuvinte obscene.
În drept au fost invocate prevederile Legii 217/2003.
În dovedirea cererii, petenta a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri, doi martori și interogatoriul intimatului.
Legal citat, intimatul a formulat întâmpinare prin care a solicitat instanței respingerea cererii ca neîntemeiată.
În motivarea întâmpinării acesta a arătat faptul că între părți au apărut discuții urmare a bănuielii acestuia privind infidelitatea petentei, iar în data de 21.10.2014 petenta a părăsit domiciliul conjugal, mergând să locuiască la părinții săi. Urmare a demersurilor de împăcare întreprinse de intimat, părțile au reluat conviețuirea la mijlocul lunii noiembrie, pentru o perioadă de 3 săptămâni. Intimatul a mai arătat că, în data de 02.12.2014 petenta a plecat din domiciliu, amenințând că se va arunca în fața trenului, lipsind de acasă aproximativ 45 minute, timp în care a sunat-o aproape continuu, de teamă să nu pățească ceva, dar nu avea cum să o apeleze de 206 ori, așa cum a afirmat petenta. Intimatul a susținut că petenta lua calmante cu 6 luni înainte de despărțirea părților, motivând că nu poate face față sarcinilor casnice, iar în data de 05.12.2014 a luat un cuțit în mână, amenințând că se va înjunghia întrucât nu mai rezistă. Intimatul a susținut că nu a amenințat-o niciodată pe petentă și din momentul introducerii acțiunii de divorț părțile comunică doar în legătură cu copilul, fie prin scurte convorbiri telefonice, fie prin SMS-uri.
În dovedirea susținerilor sale, intimatul a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri și interogatoriul petentei.
În cauză, au fost încuviințate pentru petentă și intimat probele cu înscrisuri, interogatorii și testimonială cu depozițiile a câte 2 martori.
În urma administrării probatoriului încuviințat în cauză, instanța de fond, prin sentința civilă nr. 3436/13.03.2015, a admis în parte cererea, a emis ordin de protecție a petentei C. I., a dispus pentru o perioadă de șase luni de la data emiterii ordinului, următoarele obligații și interdicții pentru intimatul C. A.: a obligat intimatul să păstreze o distanță minimă de 100 metri față de victima C. I.; a obligat intimatul C. A. să păstreze o distanță minimă de 100 metri față de locuința victimei din Ploiești, ., ., ., județul Prahova; a obligat intimatul să păstreze o distanță minimă de 100 metri față de locul de muncă al victimei – . din Ploiești.
Prin aceeași sentință, instanța de fond a respins în rest acțiunea cu privire la cealaltă măsură de protecție solicitată, ca neîntemeiată, a obligat intimatul la plata către petentă a sumei de 600 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, iar în temeiul art. 31 alin. 2 din Legea 217/2003 a dispus punerea de îndată în executare a ordinului de protecție, sub supravegherea poliției.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că, în fapt, părțile sunt căsătorite, fiind înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploiești o acțiune având ca obiect „divorț”, dosar nr._/281/2014, petenta și intimatul fiind despărțiți în fapt din luna decembrie 2014.
Din ansamblul probator administrat în cauză, instanța a reținut existența certă a unei stări conflictuale profunde între părți, datorată în principal insistențelor intimatului de a se împăca cu petenta.
Sub aspectul pretinselor urmăriri ale petentei de către intimat după momentul despărțirii în fapt, instanța a reținut că intimatul a recunoscut parțial aceste aspecte cu ocazia administrării interogatoriului, prin răspunsul dat la întrebarea 7, când acesta a recunoscut că în cursul lunii trecute a așteptat-o în stația de autobuz și i-a solicitat să se împace. Totodată, instanța a reținut faptul că martora P. I., mama petentei, a afirmat că l-a văzut pe intimat în aproprierea blocului unde locuiește petenta.
Instanța a apreciat că, în contextul în care că petenta nu dorește reluarea conviețuirii cu intimatul, exprimându-i foarte clar acest lucru în nenumărate ocazii (aspect recunoscut și de intimat prin răspunsul la întrebarea 9 din interogatoriu), formulând și acțiune de divorț, manifestarea intimatului de a o urmări și a insista în mod constant să se împace poate fi calificată ca o formă de violență psihică, de natură să creeze o stare de tensiune și un sentiment de insecuritate și constrângere a libertății de mișcare, conform art. 4 litera b) din Legea 217/2003.
În ceea ce privește starea emoțională a petentei, în raport de comportamentul manifestat fața de ea de intimat, de la momentul despărțirii în fapt, instanța a reținut că martora B. A., sora petentei, a declarat că aceasta are o stare de teamă permanentă, chiar și la orice zgomot.
Împrejurarea că intimatul a încetat demersurile de împăcare cu petenta, iar de la data introducerii acțiunii de divorț și a prezentei acțiuni s-a limitat la a discuta cu aceasta doar în legătură cu copilul, prin scurte convorbiri telefonice și sms-uri, nu a fost considerată de instanță ca fiind un motiv de respingere a acțiunii, apreciind că modificarea atitudinii intimatului s-a datorat tocmai formulării acestor acțiuni și s-ar putea schimba după soluționarea cererilor.
Sub aspectul măsurilor de protecție solicitate de petentă, instanța a apreciat că se impune admiterea în parte, considerând că solicitarea de a se interzice intimatului să o contacteze telefonic ar afecta interesul superior al fiului minor al părților și ar îngrădi exercitarea de drepturilor și obligațiilor părintești de către intimat.
Reținând afirmațiile părților în sensul că ambii părinți se ocupă de creșterea și educarea fiului lor în vârstă de 4 ani care locuiește câte 4 zile la fiecare, instanța a apreciat că, la acest moment, atât timp cât părinții exercită o autoritate părintească comună cu privire la copilul lor minor, părțile nu ar putea să înceteze orice contact telefonic, existând posibilitatea de a interveni o situație privitoare la minor care să necesite intervenția celuilalt părinte sau asupra căreia să se impună a fi încunoștințat.
Totodată, instanța a constatat că, astfel cum ambele părți au arătat, de la momentul introducerii de către petentă a acțiunii de divorț și a prezentei acțiuni, părțile comunică doar în legătură cu copilul și doar prin scurte convorbii telefonice și sms-uri, părțile recunoscând astfel, implicit, importanța menținerii legăturii dintre părinți cu privire la creșterea și educarea copilului.
Având în vedere toate motivele de fapt și de drept reținute, instanța a admis în parte cererea și a dispus emiterea ordinului de protecție a petentei C. I., pentru o perioadă de șase luni de la data pronunțării, obligând intimatul C. A. să păstreze o distanță minimă de 100 de metri față de victimă, de locuința acesteia și de locul de muncă.
În temeiul art. 453 Cod proc. civ, instanța a admis cererea privind cheltuielile de judecată și a obligat intimatul la plata către petentă a sumei de 600 lei cu titlul de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.
În același timp, instanța a dispus comunicarea de îndată a ordinului de protecție structurilor Poliției Române de la domiciliul victimei și cel al agresorului.
Împotriva acestei soluții, în termen legal, au declarat recurs intimatul C. A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea căii de atac declarate,recurentul-intimat a arătat că, din probele administrate în cauză cu interogatorii și depozițiile martorilor, nu reiese niciun motiv care să justifice o astfel de măsură.
Cu privire la relațiile dintre părți, recurentul a menționat că despărțirea celor doi soți s-a produs brusc, neașteptat, în urma unor discuții generate de suspiciunea existenței unei relații între intimată și un alt bărbat.
Astfel, recurentul a arătat că a contactat-o telefonic pe intimata-petentă pentru a discuta o eventuală împăcare, în același scop mergând la casa părinților acesteia, fără a fi primit. După ce a reușit să discute cu intimata, aceasta a acceptat să se întoarcă acasă, dar după aproximativ 3 săptămâni a părăsit din nou domiciliul conjugal.
Recurentul-intimat a subliniat că a sperat în continuare că va reuși să se împace cu intimata-petentă, având în vedere și existența unui copil minor, fiind dispus să o ierte.
În plus, recurentul a menționat că părțile au convenit ca, până la stabilirea de către instanța de judecată a situației minorului, acesta să locuiască, alternativ, pentru început câte 2 zile la fiecare, apoi câte 3 zile, în prezent copilul locuind câte 4 zile sau o săptămână la fiecare dintre cei doi soți.
În ceea ce privește încercările sale de reconciliere, recurentul a recunoscut posibilitatea ca acestea să nu fi fost pe placul intimatei-petente.
Recurentul a precizat că, atunci când a apreciat că nu este posibilă împăcarea părților, a introdus acțiune de divorț, iar din acel moment nu a mai discutat cu intimata decât aspecte legate de copil, fie prin scurte convorbiri telefonice, fie prin mesaje.
Astfel, recurentul a subliniat că intimata-petentă a formulat acțiune de divorț anterior cererii sale, în opinia acestuia ordinul de protecție fiind introdus pentru a-și asigura admiterea cererii privind stabilirea domiciliului copilului la aceasta.
În aprecierea recurentului, din nici o probă administrată în cauză nu reiese împrejurarea că ar fi oprit-o pe intimată pe stradă, ca s-ar fi dus la ea la serviciu, că ar fi provocat scandal, că ar fi agresat-o fizic sau verbal în public.
Mai mult, recurentul a arătat că emiterea ordinului de protecție este de natură a afecta buna înțelegere dintre părți și relațiile viitoare ale acestora, împiedicându-i să se comporte ca niște buni părinți și să decidă în comun problemele curente legate de copilul minor, astfel că cel mai afectat de o astfel de situație ar fi minorul.
Pe de altă parte, locuind în apropiere, este inevitabilă întâlnirea părților, intimata-petentă luând zilnic autobuzul din stația situată în fața blocului în care locuiesc părinții recurentului, pe care acesta îi vizitează frecvent, respectiv la cca. 100 de metri de locuința sa, zonă în care se află și grădinița la care merge minorul.
Recurentul a subliniat împrejurarea că intimata a formulat cererea de emitere a ordinului de protecție abia la data de 19.01.2015, în condițiile în care la acel moment nu au existat întâlniri între cele două părți, intimata-petentă invocând fapte anterioare și nu recente.
Mai mult, intimata nu a făcut dovada că recurentul s-a apropiat de ea, nu a formulat nici o plângere împotriva acestuia, nu a apelat serviciul unic de urgență 112, situație în care recurentul a apreciat că nu se justifică instituirea unui ordin de protecție.
Cu privire la sentința civilă nr. 3436/2015, recurentul a învederat că instanța de judecată trebuie, chiar potrivit legii, să stăruie în aplanarea conflictelor de acest gen, întrucât orice fel de conflict afectează inclusiv minorul, apreciind că instanța de fond nu a interpretat corect probele, pentru a observa că neînțelegerile dintre părți s-au stins, mulțumindu-se să dea satisfacție procurorului de ședință care a cerut această interdicție, fără să o motiveze și, în plus, părților nu li s-a acordat cuvântul pentru a se apăra cu privire la solicitarea reprezentantului Ministerului Public.
În accepțiunea recurentului, soluția instanței de fond este de natură a influența opinia completului investit cu cererea de stabilire a domiciliului minorului, ceea ce ar reprezenta o preconstituire de probe în favoarea mamei și ar împiedica judecarea imparțială a cauzei.
La data de 27 martie 2015, recurentul a înaintat la dosar o completare a motivelor de recurs, arătând că instanța de fond nu a verificat susținerile sale cum că, în momentul în care a realizat că nu mai este nici o cale de împăcare, fără a ști că intimata formulase acțiune de divorț, a introdus la rândul său o astfel de acțiune, orice alte discuții între părți, în afara celor legate de copil, încetând înaintea introducerii cererii de emitere a ordinului de protecție și care se referă la fapte anterioare.
Recurentul a mai precizat că instanța de fond nu a dorit să stabilească dacă insistența sa în împăcarea părților a fost anterioară sau ulterioară reluării conviețuirii pentru acea scurtă perioadă de cca. 3 săptămâni.
Cu privire la starea de temere a petentei, recurentul subliniază că a arătat instanței de fond că aceasta avea probleme de natură nervoasă anterioare, chiar din timpul căsătoriei și conviețuirii în comun, motiv pentru care a exemplificat incidentul cu cuțitul și cel cu amenințarea cu sinuciderea prin aruncarea pe liniile de tren, considerând că nu s-a dovedit că, în timpul demersurilor pentru împăcare, i-ar fi aplicat violențe fizice sau psihice intimatei-petente, demersurile de împăcare fiind recomandate chiar de lege, chiar instanța având obligația să dea părților de sfaturi de împăcare.
Recurentul nu-și poate explica de ce intimata nu a formulat cerere de emitere a ordinului de protecție în perioada în care s-ar fi petrecut faptele relatate - noiembrie-decembrie 2014 - acțiunea fiind introdusă abia în luna ianuarie 2015, după ce acesta a formulat acțiune de divorț.
Recurentul consideră că ordinul de protecție emis îl împiedică să-și desfășoare activitatea profesională, fiind nevoit să întârzie la serviciu pentru a evita o întâlnire cu intimata-petentă care se deplasează cu ajutorul mijloacelor de transport în comun, luând autobuzul din stația aflată lângă domiciliul său.
Recursul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Prahova la data de 27.04.2015, sub același număr unic de dosar, iar intimata C. I. a formulat întâmpinare, solicitând ca, prin decizia ce se va pronunța, să fie respins recursul, ca fiind nefondat.
În motivarea întâmpinării, intimata a arătat că instanța de fond a admis în mod corect, în parte, acțiunea, dând o corectă interpretare susținerilor sale și probelor administrate în cauză, reținând că recurentul i-a creat intimatei o stare de temere datorită insistentelor sale de a se împăca, aspect recunoscut prin răspunsurile la interogatoriu date de recurent.
Intimata a subliniat că a introdus divorț încă de la sfârșitul anului 2014 (dosar_/281/2014) și, cu toate că i-a adus la cunoștință acest aspect recurentului, amenințările, insistențele și hărțuirea psihică a intimatei au continuat.
Intimata a mai arătat că cererea de stabilire a ordinului de protecție nu are nici o legătură cu dosarul de divorț, fiind necesare alte probe pentru pronunțarea unei soluții corecte asupra custodiei minorului.
În ceea ce privește susținerile recurentului cu privire la intenția indirectă a intimatei de a se folosi de soluția instanței de fond în dosarul de divorț, s-a subliniat că sunt nefondate, cu atât mai mult cu cât ambele părți sunt de acord cu desfacerea căsătoriei.
Concluzionând, intimata a arătat că instanța de fond a pronunțat o soluție corectă, reținând starea de temere creată de atitudinea recurentului pentru soția sa, acest lucru încetând tocmai după formularea cererii de emitere a ordinului de protecție și nu anterior, cum greșit s-a susținut, respingerea ei putând duce la continuarea presiunilor și amenințărilor la care a fost supusă intimata în ultima perioadă.
În ședința publică din data de 07.05.2015, instanța a invocat, din oficiu, excepția inadmisibilității recursului, pe care a pus-o în discuția părților și a rămas în pronunțare asupra acesteia.
Examinând cu prioritate, conform art.248 alin.1 cu aplicarea art.494 cod procedură civilă, excepția inadmisibilității recursului, invocată de instanță din oficiu, tribunalul constată că, potrivit art. 457 Cod procedură civilă, hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei.
Mențiunea inexactă din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac deschisă contra acesteia nu are nici un efect asupra dreptului de a exercita calea de atac prevăzută de lege.
Dacă instanța respinge ca inadmisibilă calea de atac neprevăzută de lege, exercitată de partea interesată în considerarea mențiunii inexacte din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac, hotărârea pronunțată de instanța de control judiciar va fi comunicată din oficiu tuturor părților care au luat parte la judecată, în care s-a pronunțat hotărârea atacată. De la data comunicării începe să curgă, dacă este cazul, termenul pentru exercitarea căii de atac prevăzute de lege.
În dispozitivul sentinței civile nr. 3436/13.03.2015 prima instanță a indicat recursul ca fiind calea de atac căreia îi este supusă respectiva hotărâre, mențiune inexactă în considerarea prevederilor art. 466 alin (1) Cod procedură civilă, ce statuează că hotărârile pronunțate în primă instanță pot fi atacate cu apel, dacă legea nu prevede în mod expres altfel.
Este adevărat că prima instanță și-a întemeiat mențiunea privind calea de atac ce poate fi exercitată împotriva hotărârii prin care s-a dispus ordinul de protecție pe dispozițiile legii speciale, respectiv pe prevederile art. 29 din Legea 25/2012 privind modificarea si completarea Legii nr. 217/2003 pentru prevenirea si combaterea violentei în familie. Legea nr. 25/2012, care stipulează că potrivit art. 27 ind. 6 alin. (1) introdus prin legea menționată, hotărârea prin care se dispune ordinul de protecție este supusă numai recursului, în termen de 3 zile de la pronunțare dacă s-a dat cu citarea părților și de la comunicare, dacă s-a dat fără citarea lor.
Cu toate acestea, tribunalul nu poate face abstracție de prevederile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 76/2012, “...ori de câte ori printr-o lege specială de prevede că hotărârea judecătorească de primă instanță este “definitivă”, de la data intrării în vigoare a Codului de procedură civilă, aceasta va fi supusă numai apelului la instanța ierarhic superioară” – alin. (2) al aceluiași articol precizând expres că dispozițiile alin. (1) se aplică și în cazul în care printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească este “supusă recursului” sau că “poate fi atacată cu recurs” ori, după caz, legea specială folosește o altă expresie similară.
Or, față de împrejurările arătate, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată promovate de intimata-petentă, respectiv cerere de emitere a unui ordin de protecție, tribunalul constată că hotărârea supusă controlului judiciar poate fi atacată doar cu apel, iar nu cu/și cu recurs, conform art. 483 alin. (2) Cod procedură civilă.
Prin urmare, în baza art. 248 alin. (1) cu aplicarea art. 494, art. 483, art. 466 și art. 457 Cod procedură civilă rap. la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 76/2012, tribunalul va admite excepția inadmisibilității recursului declarat, invocată din oficiu, urmând a respinge această cale de atac, ca fiind inadmisibilă.
Hotărârea pronunțată de instanța de control judiciar va fi comunicată din oficiu tuturor părților care au luat parte la judecată, în care s-a pronunțat hotărârea atacată. De la data comunicării începe să curgă, dacă este cazul, termenul pentru exercitarea căii de atac prevăzute de lege
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite excepția de inadmisibilitate a recursului, invocată din oficiu.
Respinge recursul declarat de recurentul-intimat C. A., CNP_, domiciliat în Ploiești, ., ., ., în contradictoriu cu intimata - petentă C. I., CNP_, domiciliată în Ploiești, ., ., ., județul Prahova, cu domiciliul ales pentru comunicarea actelor de procedură în Ploiești, Bulevardul Republicii, nr.10, ., etaj 3, ., la Cabinet de Avocat M. M., împotriva sentinței civile nr. 3436/13.03.2015 a Judecătoriei Ploiești, ca fiind inadmisibil.
DEFINITIVĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi, 07.05.2015.
Președinte, | Judecători, | |
P. – A. A. | Ș. O. C. Fiind plecat la seminar, Semnează președintele completului: | M. C. A. |
Grefier, | ||
N. L. | ||
Operator de data cu caracter personal 5595.
Red. P.A.A./Tehnored. S.L.F.
5 ex/08.05.2015
Dosar fond nr._ /2014– Judecătoria Ploiești
j.f. I. A.
| ← Pensie întreţinere. Decizia nr. 2276/2015. Tribunalul PRAHOVA | Pensie întreţinere. Hotărâre din 05-05-2015, Tribunalul PRAHOVA → |
|---|
