Pensie întreţinere. Decizia nr. 2288/2015. Tribunalul PRAHOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2288/2015 pronunțată de Tribunalul PRAHOVA la data de 26-05-2015 în dosarul nr. 2288/2015
ROMÂNIA
TRIBUNALUL PRAHOVA - SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 2288
Ședința publică din data de 26.05.2015
Președinte: P. – A. A.
Judecător: Ș. O.-C.
Grefier: A. I. A.
Pe rol fiind soluționarea apelurilor declarate de apelanta-reclamantă D. A.-M., prin reprezentant legal P. M., ambele domiciliate în Ploiești, ., ., ., și apelantul-pârât D. R. A., domiciliat în Ploiești, .. 30, ., ., cu domiciliul procesual ales la Cabinetul de Avocat „C. D.–C.”, cu sediul în București, .. 63, sector 5, împotriva sentinței civile nr. 7895/30.05.2014, pronunțată de Judecătoria Ploiești.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 15.05.2015, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de la acea dată ce face parte integrantă din prezenta, când tribunalul apreciind că există un caz justificat, respectiv necesitatea studierii cauzei raportat la complexitatea acesteia a amânat pronunțarea la data de 19.05.2015 și respectiv la data de 26.05.2015, dată la care a pronunțat următoarea hotărâre:
TRIBUNALUL
Deliberând asupra apelului civile de față, constată:
P. cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploiești la data de 09.09.2013 sub nr._, reclamanta D. A.-M., prin reprezentant legal P. M., a solicitat instanței, pe cale de ordonanță președințială, pronunțarea unei hotărâri executorii, fără somație și fără trecerea vreunui termen, până la soluționarea irevocabilă a litigiului asupra fondului dedus judecății, prin care pârâtul D. R.-A. să fie obligat să respecte dreptul minorei la legături cu acesta în următoarele modalități:
- prin vizitarea minorei în fiecare duminică, în intervalul 14-18, la adresa la care locuiește sau într-o altă locație, în prezența reprezentantului său legal, cu anunțarea sa prealabilă;
- prin corespondență ori altă formă de comunicare a minorei cu pârâtul;
- prin transmiterea de informații copilului cu privire la pârât; prin transmiterea de informații referitoare la minoră, inclusiv fotografii recente, evaluări medicale sau școlare, către pârât;
Cu cheltuieli de judecată.
În motivarea în fapt a cererii, reprezentantul legal al minorei a învederat că din relația sa cu pârâtul a rezultat minora D. A.-M., născută la data de 10.12.2012, iar prin sentința civilă nr. 4598/26.04.2013 pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București s-a luat act de tranzacția privind exercitarea autorității părintești în mod exclusiv de către mamă, stabilirea domiciliului minorei la mamă, precum și de dreptul pârâtului de a o vizita pe minoră în fiecare duminică din lună, între orele 14-18, în domiciliul mamei sau în orice alt loc, în prezența mamei și cu anunțarea prealabilă a acesteia.
S-a menționat faptul că minora a fost văzută de către pârât de 4 ori: de 3 ori până la pronunțarea sentinței mai sus-menționate, cu ocazia deplasării sale în domiciliul mamei în vederea realizării unui acord privind încheierea tranzacției, iar după pronunțarea hotărârii o singură dată în ziua de 11 mai 2013, de atunci trecând mai mult de 4 luni, pârâtul declarând expres că nu dorește să mai aibă vreo legătură cu minora și subliniind că hotărârea pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București stabilește în favoarea sa un drept pe care nu dorește să și-l exercite, neavând vreo obligație în acest sens.
S-a menționat și faptul că la data de 1 august 2013 pârâtul a fost pus în întârziere, fiind notificat prin executor judecătoresc să procedeze de îndată la respectarea dreptului legal al minorei de a avea legături personale cu acesta, în modalitatea în care acest drept i-a fost recunoscut, astfel cum a fost solicitat prin sentința civilă nr. 4598/26.04.2013 pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București, respectiv în modalitatea vizitării minorei în fiecare duminică din lună, în intervalul 14-18, în domiciliul mamei sau în orice altă locație, ori într-o altă modalitate stabilită pe cale amiabilă.
Reprezentantul legal al minorei a învederat că și înainte de data notificării - prin mesaje telefonice la datele de 17.05.2013, 19.05.2013, 13.06.2013, 15.06.2013, 16.06.2013, 05.07.2013, 07.07.2013, 03.08.2013 și 11.08.2013, precum și prin mesaje pe mail în datele de 30.04.2013, 01.05.2013, 09.07.2013 și 14.07.2013 - i-a amintit pârâtului despre programul stabilit și, totodată, că și minora are un drept de a întreține relații personale cu acesta, în calitatea sa de părinte, cu aceeași solicitare de respectare a acestui drept, însă pârâtul a ignorat toate aceste solicitări. Totodată, reprezentantul legal al minorei a menționat că a făcut demersuri pentru convocarea pârâtului la mediere, însă pârâtul a încunoștințat prin reprezentant convențional că nu se va prezenta.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 996-1001 NCPC, art. 255 alin. 2 NCPC, art. 2 alin. 2, art. 5 alin. 2, art. 6, art. 14 alin. 2, art. 15, art. 31 alin. 2, art. 32 lit. d), art. 90, art.91, art. 92, art. 106 alin. 1 lit. a) și e) din Legea 272/2004; art. 1 alin. 2, art. 4, art. 5, art. 262 alin. 2 și art. 263 NCC, art. 2, art. 7, art. 10 din Legea 87/2007, art. 8 din CEDO, art. 9.3 din Legea 18/1990, art. 24 alin. 3 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, Ordinul 95/2006 și Ordinul 289/2006.
Cererea a fost timbrată cu taxă judiciară de timbru în cuantum de 20 lei conform chitanței . nr._ din data de 09.09.2013 (f. 2 dosar).
În susținerea cererii au fost depuse la dosarul cauzei următoarele înscrisuri: procesul-verbal privind procedura de informare a avantajelor medierii (în original) și copii conform cu originalul de pe următoarele înscrisuri: confirmarea de primire a invitației la mediere; sentința civilă nr. 4598/26.04.2013 pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București în dosar nr._ ; întâmpinare și cerere reconvențională în dosar nr._ ; notificare pârât (f.11-19 dosar).
La data de 19.09.2013, reclamanta, prin reprezentant legal, a depus la dosarul cauzei o cerere prin care a solicitat ca toate actele de procedură privind pârâtul să fie comunicate acestuia doar la adresa din Ploiești, indicată prin acțiune, și nu la sediul avocatului D. M.-E. din București, întrucât până la această dată pârâtul nu a indicat un domiciliu ales. Totodată, a solicitat ca la calculul termenului legal de depunere a întâmpinării de către pârât să se aibă în vedere data comunicării acțiunii la domiciliul pârâtului din Ploiești, .. 30,..
În cauză a fost dispusă din oficiu citarea Autorității Tutelare din cadrul Consiliului L. Ploiești și efectuarea unui referat de anchetă psihosocială privitor la situația minorei, precum și la efectele lipsei tatălui în diverse etape ale dezvoltării copilului în raport de situația concretă constatată în cauză, informațiile solicitate fiind comunicate la dosarul cauzei (f. 44-46 dosar).
La termenul de judecată din data de 04.10.2013, reclamanta prin reprezentant legal a depus la dosarul cauzei cerere de transformare a acțiunii de ordonanță președințială într-o acțiune de drept comun și de modificare și completare a acțiunii, astfel cum a fost transformată, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună:
1. majorarea pensiei de întreținere stabilită în sarcina pârâtului și în favoarea minorei prin sentința civilă nr. 4598/26.04.2013 pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București la ¼ din venitul net lunar al acestuia, începând cu data introducerii acesteia, urmând ca plata majorată a pensiei să se facă în ziua de 10 a fiecărei luni, pentru luna în curs;
2. obligarea pârâtului să respecte dreptul minorei la legături personale cu acesta în următoarele modalități:
a) în principal: în prima duminică a fiecărei luni, în intervalul orar 15-19 prin vizitarea minorei la adresa la care aceasta locuiește, în prezența mamei; în a treia duminică a fiecărei luni, în intervalul orar 15-19 prin primirea minorei la adresa unde locuiește pârâtul, în prezența mamei; în două zile de lucru din fiecare săptămână (marțea și joia), în intervalul orar 19:30-21:30, prin vizitarea minorei la adresa la care aceasta locuiește, în prezența mamei ori prin luarea minorei la plimbare, cu acordul expres al mamei, inclusiv în ce privește locația unde va fi deplasată minora, precum și în prezența mamei (în lipsa acordului părinților pentru luarea minorei de la adresa unde locuiește, în zilele de lucru, urmând ca legăturile personale să aibă loc la această adresă); de ziua de naștere a minorei, pe data de 10 decembrie a fiecărui an, între orele 15-19 din zilele nelucrătoare și între orele 19:30-21:30 din zilele lucrătoare, de zilele onomastice ale acesteia, pe datele de 15 august, 8 septembrie și 22 decembrie, precum și de 1 iunie și 6 decembrie din fiecare an, între orele 15-19 din zilele nelucrătoare și între orele 19:30-21:30 din zilele lucrătoare, prin primirea minorei la adresa unde locuiește pârâtul, iar în anii pari și prin vizitarea acesteia la adresa la care locuiește minora, în anii impari, în prezența mamei; a doua zi de P. și a doua zi de C. din fiecare an, de 1 mai și 1 decembrie din fiecare an, în intervalul orar 15-19, prin primirea minorei la adresa unde locuiește pârâtul, în anii impari și prin vizitarea acesteia la adresa la care locuiește minora, în anii pari, în prezența mamei; orice formă de comunicare a minorei cu pârâtul; transmiterea de informații copilului cu privire la pârât; transmiterea de informații referitoare la minoră, inclusiv fotografii recente, evaluări medicale sau școlare, către pârât;
b) în prim subsidiar: în prima și a treia duminică a fiecărei luni, în intervalul orar 15-19 prin vizitarea minorei la adresa la care aceasta locuiește, în prezența mamei; în a doua și a patra duminică a fiecărei luni, în intervalul orar 15-19 prin primirea minorei la adresa unde locuiește pârâtul, în prezența mamei; în fiecare zi de miercuri din săptămână, în intervalul orar 19:30-21:30, prin vizitarea minorei la adresa la care aceasta locuiește, în prezența mamei ori prin luarea minorei la plimbare, cu acordul expres al mamei, inclusiv în ce privește locația unde va fi deplasată minora, precum și în prezența mamei (în lipsa acordului părinților pentru luarea minorei de la adresa unde locuiește, în zilele de lucru, urmând ca legăturile personale să aibă loc la această adresă); de ziua de naștere a minorei, pe data de 10 decembrie a fiecărui an, între orele 15-19 din zilele nelucrătoare și între orele 19:30-21:30 din zilele lucrătoare, de zilele onomastice ale acesteia, pe datele de 15 august, 8 septembrie și 22 decembrie, precum și de 1 iunie și 6 decembrie din fiecare an, între orele 15-19 din zilele nelucrătoare și între orele 19:30-21:30 din zilele lucrătoare, prin primirea minorei la adresa unde locuiește pârâtul, iar în anii pari și prin vizitarea acesteia la adresa la care locuiește minora, în anii impari, în prezența mamei; a doua zi de P. și a doua zi de C. din fiecare an, de 1 mai și 1 decembrie din fiecare an, în intervalul orar 15-19, prin primirea minorei la adresa unde locuiește pârâtul, în anii impari și prin vizitarea acesteia la adresa la care locuiește minora, în anii pari, în prezența mamei; orice formă de comunicare a minorei cu pârâtul; transmiterea de informații copilului cu privire la pârât; transmiterea de informații referitoare la minoră, inclusiv fotografii recente, evaluări medicale sau școlare, către pârât;
c) în secund subsidiar: prin vizitarea acesteia la adresa la care aceasta locuiește, precum și, alternativ, prin primirea minorei la adresa unde locuiește pârâtul, în ambele situații în prezența mamei, într-o modalitate ce va fi precizată în funcție de programul minorei și de programul de lucru al pârâtului, așa cum va rezulta din probele ce se vor administra, astfel încât să poată fi asigurate legături personale între pârât și minoră în două duminici din lună, precum și în două zile lucrătoare din fiecare săptămână (în acest caz, cu posibilitatea luării minorei la plimbare timp de două ore, doar cu acordul expres al mamei, inclusiv în ceea ce privește locația unde va fi deplasată minora, numai în prezența mamei, în lipsa acordului părinților pentru luarea minorei de la adresa unde locuiește, în zilele de lucru, urmând ca legăturile personale să aibă loc la această adresă; de ziua de naștere a minorei, pe data de 10 decembrie a fiecărui an, între orele 15-19 din zilele nelucrătoare și între orele 19:30-21:30 din zilele lucrătoare, de zilele onomastice ale acesteia, pe datele de 15 august, 8 septembrie și 22 decembrie, precum și de 1 iunie și 6 decembrie din fiecare an, între orele 15-19 din zilele nelucrătoare și între orele 19:30-21:30 din zilele lucrătoare, prin primirea minorei la adresa unde locuiește pârâtul, iar în anii pari și prin vizitarea acesteia la adresa la care locuiește minora, în anii impari, în prezența mamei; a doua zi de P. și a doua zi de C. din fiecare an, de 1 mai și 1 decembrie din fiecare an, în intervalul orar 15-19, prin primirea minorei la adresa unde locuiește pârâtul, în anii impari și prin vizitarea acesteia la adresa la care locuiește minora, în anii pari, în prezența mamei; orice formă de comunicare a minorei cu pârâtul; transmiterea de informații copilului cu privire la pârât; transmiterea de informații referitoare la minoră, inclusiv fotografii recente, evaluări medicale sau școlare, către pârât; 3.- obligarea pârâtului să comunice cu mama minorei, în calitate de reprezentant legal al minorei, în orice problemă ce privește îndeplinirea de către acesta a obligațiilor sale legale față de minoră, prin telefon, e-mail, sms-uri, scrisori semnate sau în persoană, inclusiv pentru punerea în întârziere referitor la executarea acestor obligații, precum și obligarea pârâtului să răspundă solicitărilor adresate referitor la obligațiile sale legale față de minoră, de îndată, în cazurile urgente, cel târziu în 48 ore, în celelalte cazuri – obligații pozitive ce decurg din obligațiile stabilite în sarcina ambilor părinți prin art.2 alin.2 și art.32 lit. d din Legea nr.272/2004, fiind necesare și pentru exercitarea minorei la legături personale cu pârâtul și punerea în executare a hotărârii sub acest aspect.
3. Totodată, pentru punerea în executare a hotărârii ce se va pronunța s-a solicitat stabilirea următoarelor garanții:
- obligarea pârâtului la plata unei amenzi de 1.000 lei pe fiecare zi de întârziere în punerea în executare sau în respectarea programului și modalităților de realizare a legăturilor personale cu minora, începând cu data când hotărârea devine executorie;
- dispunerea monitorizării pentru durata de 1 an a relațiilor personale dintre pârât și minoră de către Serviciul public de asistență socială Ploiești, în sensul dispunerii ca un reprezentant al serviciul public de asistență socială să asiste la primirea pârâtului în vizită la minoră și la primirea minorei în vizită la locuința pârâtului, la înapoierea acesteia, să realizeze intervievarea părinților minorei și a persoanelor cu care copilul locuiește, precum și a altor persoane, în vederea întocmirii raportului de monitorizare, urmând ca, la finalul perioadei de monitorizare, reprezentantul Serviciul public de asistență socială Ploiești sau după caz, persoana cu atribuții de asistență socială care a întocmit raportul să poată propune prelungirea perioadei de monitorizare, să poată recomanda consilierea psihologică a pârâtului, precum și o . măsuri pentru îmbunătățirea relației personale dintre copil și pârât. Acest raport de monitorizare va fi înmânat fiecăruia dintre părinți și va putea fi folosit ca probă în instanță;
- în modalitatea luării minorei de la adresa unde locuiește, obligarea pârâtului de a prelua pe aceasta și pe persoana ce-o supraveghează de la această locuință la începutul programului de legături personale și de a o aduce în același loc la terminarea programului de legături personale, precum și de a asigura transportul pentru copil și pentru oricare altă persoană care îl însoțește;
- obligarea pârâtului să respecte dreptul minorei la legături personale în locurile și intervalele orare stabilite prin hotărâre, urmând ca pârâtul să anunțe în prealabil atât intenția de a o vizita pe minoră, cât și de a o lua la adresa unde locuiește, cel târziu vinerea, până la ora 16:00, pentru programul de week-end, respectiv până la ora 16:00 din ziua anterioară, pentru programul din zilele lucrătoare; în cazul în care legăturile personale nu au loc la adresa unde locuiește minora sau la adresa unde locuiește pârâtul, locurile și adresele unde acesta se va deplasa cu minora vor fi stabilite prin acord expres cu mama minorei, exprimat în formă scrisă, cel târziu vinerea, până la ora 16:00, pentru programul de week-end, respectiv până la ora 16:00 din ziua anterioară, pentru programul din zilele lucrătoare (în lipsa acordului părinților pentru luarea minorei de la adresa unde locuiește, în zilele de lucru, urmând ca legăturile personale să aibă loc la această adresă);
- obligarea pârâtului să participe la ședințe de consiliere cu psihologul SPAS Ploiești ori al Centrului de consiliere și sprijin pentru părinți și copii din cadrul Complexului de Servicii Comunitare Sf. A. Ploiești, conform procedurilor reglementate de Ordinul nr.289/2006 pentru aprobarea standardelor minime obligatorii privind centrul de consiliere și sprijin pentru părinți și copii și a ghidului metodologic de implementare a acestui standard, pe o durată determinată potrivit acelorași proceduri;
- dispunerea ca pârâtul și reprezentantul legal să mențină actualizate informațiile de contact, informându-se reciproc neîntârziat cu privire la orice schimbare intervenită în datele lor de contact (domiciliul legal, reședință temporară, număr de telefon fix, număr de telefon mobil, adresă de e-mail validă), comunicarea la distanță între cei doi părinți urmând a se efectua prin telefon, e-mail, sms-uri, scrisori semnate sau în persoană, comunicarea la distanță între pârât și copil urmând a se realiza, în funcție de vârsta minorei și de abilitățile sale dobândite, prin sms, telefon fix sau telefon mobil sau mail;
- dispunerea ca fiecare părinte să se asigure că există cel puțin un număr de telefon la dispoziția celuilalt părinte, o adresă de e-mail, plus 1-2 numere alternative de telefon, unde poate fi contactat de către copil sau de către celălalt părinte;
- dispunerea ca fiecare părinte, pe perioada în care copilul se află la el, să se asigure că există posibilitatea efectivă ca minora să poată fi contactată de către celălalt părinte, prin modalitățile arătate mai sus;
- dispunerea oricărei alte garanții reale sau personale, ori a oricărei garanții sau măsuri asiguratorii ce, potrivit circumstanțelor cauzei și ca urmare a administrării probatoriului, vor fi socotite necesare de către instanță;
- orice refuz al pârâtului (sau al persoanelor din anturajul acestuia) de a respecta programul de relații personale cu minora stabilit prin hotărârea ce se va pronunța, ori de a o preda pe minoră la sfârșitul acestuia se va constata de către organele de poliție (serviciul 112 sau agentul de proximitate), de către executorul judecătoresc, de către personalul DGASPC, SPAS, sau de către martori, iar refuzul probat cu un proces-verbal de refuz eliberat de către organele de poliție (serviciul 112 ori agentul de proximitate) sau de către serviciile de protecție a minorilor (DGASPC) sau de către executorul judecătoresc.
S-a solicitat, de asemenea, obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.
În motivarea primului capăt de cerere s-a învederat că se solicită majorarea pensiei de întreținere stabilită în favoarea minorei prin sentința civilă sus-menționată, din considerentul că cheltuielile pe care le implică întreținerea curentă a minorei depășesc cu mult estimarea de 1000 lei făcută la momentul încheierii tranzacției cuprinsă în sentință, cât și din împrejurarea că, niciodată nu s-a știut care sunt veniturile pârâtului, apreciindu-se că la stabilirea întinderii pensiei de întreținere a minorei trebuie avute în vedere atât nevoia creditorului întreținerii, cât și veniturile și mijloacele debitorului întreținerii, la stabilirea nevoilor minorei urmând a se avea în vedere nu numai cheltuielile pe care le implică traiul zilnic, iar în ce privește pe pârât, urmează a se avea în vedere veniturile salariale nete obținute la . SRL București, precum și mijloacele sale în sensul art. 527 alin. 2 NCC.
Privitor la cel de-al doilea capăt de cerere s-a învederat că din întreaga legislație ce reglementează drepturile copilului, inclusiv relațiile personale ale acestuia, rezultă că minorul are un drept de a întreține relații personale cu părinții săi, că acestui drept al minorului îi corespunde obligația corelativă a părinților, de a face sau de a nu face, în una din modalitățile reglementate de lege, precum și că acesta are prioritate în raport cu drepturile părinților, legea neprevăzând în favoarea părinților vreun drept de a nu-și vedea copilul, singurele limitări putând fi justificate doar de interesul superior al copilului, iar relațiile personale copil-părinte se caracterizează prin constanță și regularitate, cu excepția cazului în care acestea sunt contrare interesului superior al copilului, statul având obligația de a respecta dreptul copilului separat de ambii părinți sau de unul dintre ei de a întreține relații personale și contacte directe cu cei doi părinți ai săi, în mod regulat.
S-a apreciat, astfel, că dreptul minorei D. A.-M., născută la data de 10.12.2013, de a întreține legături personale cu pârâtul D. R.-A., în calitate de părinte, este recunoscut prin art.14 alin.2 din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului care prevede „dreptul copilului de a-și cunoaște rudele și de a întreține relații personale cu acestea, (...) în măsura în care nu contravine interesului său”, prin art. 4.1 din Legea nr. 87/2007 pentru ratificarea Convenției asupra relațiilor personale care privesc copiii, adoptată la Strasbourg la 15 mai 2003 care prevede „copilul și părinții au dreptul de a obține și de a întreține relații personale constante”, prin art.9.3 din Legea nr.18/1990 pentru ratificarea Convenției cu privire la drepturile copilului care prevede „obligația statelor părți de a respecta dreptul copilului separat de ambii părinți sau de unul dintre ei de a întreține relații personale și contacte directe cu cei doi părinți ai săi, în mod regulat, exceptând cazul în care acest lucru contravine interesului suprem al copilului”, prin art. 24 (3) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene care prevede „orice copil are dreptul de a întreține cu regularizare relații personale și contacte directe cu ambii părinți, cu excepția cazului în care acestea sunt contrare interesului său”, la stabilirea modalităților în care pârâtul urmează a fi obligat la respectarea dreptului minorei la legături personale cu acesta constant și în mod regulat urmând a se ține seama de reglementările cuprinse art. 15 din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, în art.2 lit. a) și art. 4.3 din Legea nr. 87/2007, art. 9.3 din Legea nr.18/1990 și principiul 3:26(2) din Principiile Dreptului European al Familiei.
Reprezentantul legal al minorei a învederat, de asemenea, că dreptul minorei recunoscut prin actele normative menționate poate fi limitat, în sensul restrângerii sau excluderii acestuia, doar dacă interesul superior al copilului ar justifica această măsură, nicidecum în funcție de bunul plac sau lipsa de conștiință și de responsabilitate a vreunuia dintre părinți, în acest sens arătându-se că, în cauza M. și Armagan Akin c. Turciei nr. 4694/03 Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că menținerea legăturilor cu copiii este prea importantă pentru a fi lăsată la discreția părinților și în voia capriciilor acestora.
S-a arătat că este în interesul superior al oricărui copil să întrețină relații personale cu tatăl iar relația tată-fiică este una specială, numeroase studii și cercetări psihologice demonstrând că tații au un rol foarte important în maturizarea psiho-afectivă și de formare a personalității fetei, în formarea respectului de sine, tatăl este cel care învață fetele să comunice, să aibă încredere în ele, le insufă siguranță și prin atitudinea sa față de înfățișarea fetelor poate infuența grija față de sine, lipsa tatălui conducând la dificultăți serioase în viața oricărui copil, oricărei fete.
În cauză, s-a învederat că interesul superior al minorei justifică recunoașterea prin hotărâre judecătorească a dreptului ei de a întreține relații personale cu pârâtul, precum și stabilirea obligației corelative a pârâtului în una din modalitățile prevăzute de art.15 din Legea nr.272/2004, respectiv art.2 lit. a) și art. 4.3 din Legea nr. 87/2007, punând capăt formei grave de abuz emoțional, constând în rejectarea, refuzul contactului cu propria familie, izolare, ignorare, respingere, indiferență, pe care acesta o exercită asupra propriei fiice în vârstă de 10 luni prin refuzul declarat și obstinent de a avea vreo legătură cu ea, pârâtul urmărind prin orice mijloc, prin încercarea de a crea aparența existenței unui confict între părinți, tocmai în scopul de a folosi aceasta ca o justificare a atitudinii sale culpabile, cu ignorarea principiului „nemo auditur propria turpitudem allegans”, să zădărnicească orice demers de realizare a unei relații de atașament și afecțiune tată-fiică, suprimând prin propria voință un drept al copilului.
S-a mai susținut că pârâtul încurajează instalarea sindromului înstrăinării parentale prin exercitarea abuzului psiho-emoțional asupra minorei și prin încălcarea obligațiilor pozitive de a asigura acesteia un climat afectiv-emoțional stabil.
Privitor la cel de-al treilea capăt de cerere s-a învederat că acestea sunt obligații pozitive care își au temeiul legal în Legea 272/2004, care stabilește în sarcina părinților obligația de a-și exercita drepturile și de a-și îndeplini obligațiile față de copil ținând seama în primul rând de interesul superior al acestuia, precum și obligația de a întreprinde toate măsurile necesare pentru realizarea drepturilor copilului, având, totodată, și rolul de garanții pentru punerea în executare a hotărârii privind relațiile personale părinte-copil.
În drept, au fost invocate dispozițiile art.255 alin.2, art.996-1001 Cod proc. civ., art.2 alin.2, art.5 alin.2, art.6, art.14 alin.2, art.15, art.31 alin.2, art.32 lit.d), art.90, art.91, art.92, art.106 alin.1 lit.a) și e) din Legea nr.272/2004; art.1 alin.2, art.4, art.5, art.262 alin.2, art.263, art.499, art.525, art.527 alin.2, art.529, art.531 alin.1, art.532 alin.1, art.533 alin.1 NCC, art.2, art.7, art.10 din Legea nr.87/2007, art.8 din CEDO, art.9.3 din Legea nr.18/1990, art.24 alin.3 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, Principiul 3:25(1) și 3:26(2) din Principiile Dreptului European al Familiei, Ordinul nr.95/2006, Ordinul nr.286/2006, Ordinul 289/2006, Ordinul nr.288/2004, HG nr.1434/2004.
În dovedirea cererii, s-a solicitat proba cu înscrisuri, interogatoriul pârâtului, proba testimonială cu 2 martori indicați, anchetă psihosocială. S-au depus la dosarul copie certificată pentru conformitate cu originalul de pe diploma de licență în drept a reprezentantului legal al minorei (f. 80 dosar).
Cererea a fost timbrată cu taxă judiciară de timbru în cuantum de 40 lei conform chitanțelor . nr._ din data de 09.09.2013 și . nr._ din data de 04.10.2013 (f. 2, 60 dosar).
În cauză, s-a solicitat judecarea în ședință nepublică, conform art. 213 alin. 2 NCPC.
Pârâtul a invocat excepția litispendenței, pe rolul instanței afându-se un alt dosar cu aceeași cauză, același obiect și între aceleași părți.
La data de 18.10.2013, reprezentantul legal al reclamantei a depus la dosarul cauzei certificat de grefă privind cauza la care s-a invocat excepția litispendenței la termenul din data de 04.10.2013, afată pe rolul Judecătoriei Ploiești - dosar nr._/281/2013 - prin care se arată că s-a luat act de renunțarea la judecată formulată de reclamantă (f.138-139 dosar).
La data de 20.10.2013 pârâtul, prin avocat, a depus la dosar copie de pe cererea de strămutare a cauzei adresată Curții de Apel București, iar la data de 21.10.2013 a solicitat comunicarea tuturor actelor de procedură în prezenta cauză la domiciliul ales CA M. D. – București, sectorul 3, ., ., .>
La data de 31.10.2013, pârâtul a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția necompetenței Judecătoriei Ploiești, solicitându-se trimiterea cauzei la una din instanțele judecătorești de același grad afate în circumscripția oricăreia din curțile de apel învecinate cu Curtea de Apel Ploiești și excepția inadmisibilității acțiunii, urmare a neîndeplinirii procedurii prealabile, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată; cu cheltuieli de judecată.
Cu privire la excepția necompetenței Judecătoriei Ploiești, pârâtul a arătat că reclamanta, deținând funcția de judecător în cadrul Curții de Apel Ploiești, a nesocotit dispozițiile art.127 alin.1 NCPC, conform cărora „Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competența instanței la care își desfășoară activitatea, va sesiza una din instanțele judecătorești de același grad afate în circumscripția oricăreia din curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea”, obiectivitatea și imparțialitatea judecătorului care judecă cauza sunt puse la îndoială, urmare a funcției deținute de către reclamantă, cu atât mai mult cu cât, instanța în cadrul căreia își desfășoară activitatea reclamanta este superioară Judecătoriei Ploiești, având și atribuțiuni de control asupra acesteia și, totodată, prin judecarea cauzei la Judecătoria Ploiești se încalcă grav dreptul la un proces echitabil instituit prin art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dar și prin art.1 din Carta Universală a Judecătorului; mai mult, însăși reclamanta recunoaște necompetența Judecătoriei Ploiești prin introducerea în cursul lunii martie 2013 a acțiunii privind exercitarea autorității părintești la Judecătoria Sector 6 București.
Cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii, pârâtul a arătat că reclamanta a nesocotit prevederile legale imperative și a introdus acțiunea în lipsa unei convocări legale și serioase la efectuarea procedurii obligatorii de informare cu privire la avantajele medierii, în acest sens arătând că reclamanta a procedat la convocarea sa în vederea efectuării procedurii de informare prin Cabinet de Avocat „R. M. A.” însă, urmare a faptului că dna. R. a avut calitatea de avocat al reclamantei în cadrul dosarului nr._ afat pe rolul Judecătoriei Sector 6 București, având ca obiect exercitare autoritate părintească asupra minorei D. A.-M., stabilire program vizitare, precum și stabilire pensie de întreținere, a apreciat că aceasta este incompatibilă în vederea efectuării procedurii de informare, cu atât mai mult cu cât confictul avea același obiect ca și dosarul în cadrul căruia a reprezentat reclamanta și, prin adresa din data de 28.08.2013 i-a comunicat reclamantei că este de acord cu efectuarea procedurii de informare, însă nu de către av. R., întrucât aceasta este în confict de interese conform dispozițiilor art.2.6 din cadrul Codului de etică și deontologie profesională a mediatorilor. Față de această situație, reclamanta nu a înțeles să procedeze la contactarea unui alt mediator și a introdus cererea de chemare în judecată fără îndeplinirea procedurii prealabile obligatorii.
Pe fondul cererii, cu privire la primul capăt de cerere privind majorarea pensiei de întreținere stabilită în favoarea minorei, pârâtul a solicitat să fie respins, ca neîntemeiat.
Acesta a arătat că, în conformitate cu art. 2 din tranzacția încheiată de părți la data de 26.04.2013 și consfințită de către instanță prin sentința civilă nr. 4598, părțile de comun acord au decis ca pârâtul să achite lunar suma de 1.000 lei cu titlu de pensie de întreținere pentru minora D. A.-M., născută la data de 10.12.2012, începând cu data de 1 aprilie 2013 și până la intervenția unei cauze legale de modificare sau încetare a acesteia însă, față de dispozițiile art. 531 alin.1 NCC aplicabile în speță, veniturile pârâtului nu au suferit modificări, iar în ce privește nevoile minorei reclamanta nu a arătat în ce modalitate acestea au suferit modificări.
S-a mai susținut că referirea reclamantei la faptul că este necesară supravegherea copilului pe perioada cât aceasta este la muncă nu poate fi primită, atâta timp cât aceasta avea posibilitatea legală (art. 2 alin. 1 din OUG 111/2010) de a beneficia de concediu de creștere și îngrijire copil pentru o perioadă de 1 an sau 2 ani. Faptul că aceasta a înțeles să revină la locul de muncă după concediul obligatoriu de 42 de zile nu poate produce vreo obligație în sarcina pârâtului.
S-a mai învederat că, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, reclamanta face o . referiri cu privire la importanța părinților în viața copilului, precum și cu privire la importanța primelor 12 luni din viața copilului. Cu toate acestea, reclamanta însăși încalcă toate drepturile minorei la o creștere normală și armonioasă, prin reîntoarcerea la locul de muncă, cu atât mai mult cu cât legea îi permitea să stea în concediu de creștere și îngrijire copil 2 ani.
Pârâtul a mai precizat că reclamanta nu a produs nicio dovadă în sensul majorării pensiei de întreținere a minorei, că stabilirea cuantumului pensiei de întreținere se stabilește avându-se în vedere, pe de o parte, nevoile creditorului obligației de întreținere, iar pe de altă parte, veniturile și mijloacele debitorului obligației de întreținere și, față de prevederile art. 499 alin.1 NCC, potrivit căruia „Tatăl și mama sunt obligați, în solidar, să dea întreținere copilului minor, asigurându-i cele necesare traiului, precum și educația, învățătura și pregătirea sa profesională”, suma de 2000 lei/lună (1000 lei pârâtul + 1000 lei reclamanta) este mult mai mare decât suficientă pentru asigurarea creșterii și îngrijirii armonioase a unui copil de 9 luni, numai dacă prin sintagma „eu niciodată n-am avut cunoștință care sunt veniturile pârâtului” reclamanta nu are intenția de îmbogățire fără justă cauză.
Cu privire la capătul de cerere privind obligarea pârâtului la respectarea dreptului minorei de a avea legături personale cu acesta, pârâtul a solicitat păstrarea programului de vizitare stabilit prin tranzacția încheiată de părți și consfințită prin sentința civilă nr. 4598/26.04.2013 a Judecătoriei Sector 6 București.
Pârâtul a învederat că locul său de muncă este în București și, în virtutea atribuțiilor de serviciu, efectuează frecvent deplasări în țară și în străinătate, astfel că programul propus de reclamantă este imposibil de materializat, neavând fizic posibilitatea de a fi în Ploiești 2 zile în fiecare săptămână în vederea vizitării minorei.
Totodată, a învederat că în ceea ce privește primirea minorei în prezența reclamantei la adresa unde locuiește în București, nu va fi agreată de către logodnica cu care locuiește și nici de către reclamantă, la fel când merge în vizită la părinții săi în Ploiești, întrucât logodnica îl însoțește. Pârâtul a arătat că minora este agreată atât de logodnică cât și de către părinții săi, persoana neagreată fiind însă mama minorei, din cauza numeroaselor notificări și procese intentate de aceasta împotriva sa în ultimele luni cu intenția de destabiliza relația sa cu o altă femeie, precum și cu părinții. Acesta a mai arătat că întâlnirile cu minora trebuie să aibă loc într-un cadru agreabil și plăcut atât pentru copil cât și pentru părinți, or prezența reclamantei în casa sa sau a părinților săi nu va face decât să creeze tensiuni care, în final, se vor răsfrânge asupra copilului, această situație nefiind nicicând în interesul superior al copilului, interes la care reclamanta, deși face referire în tot cuprinsul acțiunii, se pare că nu îl are în vedere la formularea capetelor de cerere.
Pârâtul a mai menționat că a respectat programul de vizitare a minorei stabilit de către instanță, însă din cauza agresivității permanente a reclamantei este împiedicată realizarea unei legături tată-minoră, minoră-tată firești, normale.
Cu privire la obligația respectării programului de vizitare, pârâtul a învederat că cererea reclamantei nu are temei juridic, fiind bazată doar pe interpretarea defectuoasă a textelor legale, aceasta fiind o altă dovadă de rea-credință a acesteia și nicidecum faptul că urmărește interesul superior al copilului.
În acest sens, s-a arătat că legiuitorul a înțeles să denumească această instituție „dreptul părintelui de vizitare a minorului”, o acțiune de obligare a părintelui la a-și vedea copilul fiind inadmisibilă.
Pârâtul a arătat că toate prevederile referitoare la programul de vizitare minor al părintelui sunt în sensul limitării dreptului tatălui la un anumit interval maxim de timp de vizită și nu la impunerea ca obligatorie a acelui program, respectiv a unui interval minim de timp de vizită, că întreaga legislație și jurisprudență, națională sau europeană, se referă la dreptul de a vizita ca fiind „dreptul părintelui necustodian și al copilului”, astfel că dreptul copilului de a-și cunoaște părintele nu poate fi invocat ca obligație a părintelui, că dreptul de vizitare al minorului aparține părintelui nerezident și obligația corelativă aparține părintelui rezident care este obligat să permită accesul celuilalt părinte în timpul programului de vizitare și să respecte acest program, că obligația corelativă a dreptului copilului este obligația părintelui rezident de a nu îngrădi dreptul copilului de a-și „cunoaște rudele și de a avea relații personale cu acestea”.
Cât privește concluziile specialiștilor cu privire la importanța și rolul tatălui în creșterea și dezvoltarea normală a copilului, pârâtul a arătat că există o . studii și concluzii privitoare la importanța prezenței permanente a mamei în primii doi ani de viață ai copilului, în cauză reclamanta fiind mai mult interesată să revină de îndată la locul de muncă și să formuleze acțiuni împotriva sa decât să rămână acasă 2 ani sau cel puțin 1 an pentru a-și crește copilul al cărui interes superior îl clamează. Copilul nu avea nici 2 (două) luni când reclamanta a revenit la locul de muncă.
Referitor la obligarea pârâtului la plata unei amenzi de 1.000 lei pe fiecare zi de întârziere în punerea în executare sau în respectarea programului și modalităților de realizare a legăturilor personale cu minora, pârâtul a învederat această cerere este nelegală și netemeinică.
În acest sens, s-a arătat că dispozițiile art. 10.2 din Legea nr. 87/2007 invocate de către reclamantă se referă exclusiv la părintele cu care copilul locuiește, în vederea asigurării că părintele rezident respectă dreptul părintelui nerezident și al copilului de a avea legături personale și netemeinică pentru că interesul superior al minorului presupune stabilirea de legături cu persoane care își doresc astfel de legături, nu cu persoane care păstrează legăturile cu minorul doar de teama unei sancțiuni, în realitate reclamanta având propriul interes de a primi vizite săptămânal de la pârât.
Referitor la prezența reprezentantului serviciului public de asistență socială sau a unei persoane de specialitate pe perioada monitorizării legăturilor personale tată-fiică, precum și la obligarea de a participa la ședințele de consiliere psihologică, pârâtul a învederat că nu se află în niciuna din situațiile arătate chiar de reclamantă prin acțiune și că întreaga acțiune a reclamantei este abuzivă și fondată exclusiv pe reaua-credință a acesteia și pe dorința de a-l șicana întrucât nu a răspuns nevoilor sale sentimentale, nicidecum ale minorei.
Referitor la obligarea de a comunica cu reclamanta, în calitate de mamă a minorei, pârâtul a învederat că, într-o situație aparent normală, o bună comunicare între părinți este mai mult decât necesară numai că, în cauza prezentă reclamanta dorește să comunice cu el de 3-4 ori pe zi, dar nu despre copil ci pur și simplu să comunice, în acest sens sunându-l de nenumărate ori la locul de muncă doar pentru că vroia să vorbească și nicidecum despre copil, pârâtul fiind mustrat de mai multe ori de către superiori ca urmare a acestor telefoane, aceeași atitudine agasantă având-o reclamanta și față de familia sa, înainte și după nașterea minorei, uitând însă un aspect fundamental: copilul are nevoie și de mamă.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 127, art. 174, art. 453 NCPC, art. 2, art. 60 și urm. din Legea 192/2006, art. 499, art. 529 și urm. NCC, art. 10.2 din Legea nr. 87/2007.
În apărare, pârâtul a solicitat proba cu înscrisuri, interogatoriul reclamantei, proba testimonială cu 2 martori și a depus la dosarul cauzei copii conform cu originalul de pe următoarele înscrisuri: cerere de strămutare; extrase studii și concluzii privitoare la importanța prezenței permanente a mamei în primii doi ani de viață ai copilului; notificare nr.177/22.07.2013 prin executor judecătoresc al B. „P. și M.” Ploiești și cerere pentru comunicare notificare din 22.07.2013; adresa de răspuns din data de 27.08.2013 a pârâtului către reprezentantul legal al minorei cu privire la notificare prin CA „M. D.”; invitație la mediere către pârât prin CA „R. M. A.” din data de 22.08.2013 și adresa de răspuns a pârâtului cu privire la mediere din data de 28.08.2013 prin CA „M. D.”; adresa din data de 21.08.2013 a reprezentantului legal al minorei cu privire la solicitarea indicării de către pârât a instanței judecătorești cu privire la soluționarea litigiilor referitoare la exercitarea dreptului minorei la legături personale cu pârâtul, respectiv pensia de întreținere a minorei și răspunsul pârâtului prin e-mailul solicitat prin CA „M. D.”; sentința civilă nr.4598/26.04.2013 pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București în dosar nr._ ; e-mail-uri reciproce (f. 144-183 dosar).
La termenul de judecată din data de 01.11.2013, față de certificatul de grefă afat la dosar, apărătorul pârâtului asistat, având cuvântul, a arătat că renunță la excepția de litispendență, invocată la termenul anterior.
Totodată, reclamanta prin reprezentant legal, în temeiul art.185 și art.208 alin.2 NCPC, a invocat excepția decăderii pârâtului din dreptul de a mai propune probe și de a invoca excepții, în afară de cele de ordine publică, arătând că întâmpinarea afată la dosarul cauzei a fost depusă peste termenul reglementat legal și că, potrivit legii, întâmpinarea trebuia depusă cu cel puțin 10 zile înaintea termenului fixat, respectiv până la data de 22.10.2013.
În acest sens, a depus la dosar notă de ședință, prin care a solicitat și termen de două săptămâni pentru a lua la cunoștință de conținutul întâmpinării și a formula răspuns la întâmpinare și a propune probe.
Totodată, printr-o cerere separată a solicitat, în temeiul art. 7 din Legea 87/2007, față de obiectul cauzei, să se dispună ca pârâtul să se înfățișeze personal la fiecare termen de judecată și, în temeiul art. 12 alin. 2 NCPC, obligarea pârâtului la plata unei despăgubiri în cuantum de 50 lei pentru prejudiciul moral suferit prin conduita procesuală culpabilă a pârâtului și contrară principiului bunei-credințe, prin amânarea nejustificată a cauzei prin invocarea excepției litispendenței la termenul din data de 04.10.2013, fără a depune înscrisuri doveditoare, singura cale de a invoca excepțiile socotite de cuviință, după transformarea ordonanței președințiale în acțiune de drept comun și modificarea acesteia, fiind întâmpinarea (f.184-187 dosar). S-au depus la dosar și un set de înscrisuri, reprezentând e-mail-uri între reprezentantul legal al minorei și pârât, analize medicale, facturi, mandate poștale (f.187-213).
La data de 14.11.2013, reclamanta prin reprezentantul legal a depus la dosarul cauzei răspuns la întâmpinare însoțit de un set de înscrisuri cu opis depuse în dosarul nr._ al Judecătoriei Sectorului 6 București, respectiv: note de ședință privind excepția de necompetență teritorială a Judecătoriei Sectorului 6 București; răspuns la întâmpinare și întâmpinare la cererea reconvențională; mesaje telefonice, mesaje de e-mail; notificarea înregistrată sub nr.177/22.07.2013 la B. M.; dovada de comunicare a notificării din 01.08.2013; notificare adresată pârâtului la 22.08.2013, de alegere a judecătoriei competente teritorial, primită de acesta la 26.08.2013; confirmarea de primire de către pârât la 26.08.2013 a notificării din 22.08.2013, de alegere a judecătoriei competente teritorial; răspunsul pârâtului la notificarea înregistrată sub nr.177/22.07.2013 la B. M. (28.08.2013); punct de vedere asupra răspunsului la notificare; răspuns la invitația la ședința de informare asupra avantajelor medierii; punct de vedere asupra răspunsului la invitația la ședința de informare asupra avantajelor medierii; împuternicire avocațială pentru faza de comunicare informală, anterioară introducerii cererii de chemare în judecată; adresă DGASPC Prahova – mesaj telefonic către mama copilului; facturi detaliate Vodafone și Orange iunie-octombrie 2013, bonuri fiscale cheltuieli minoră aprilie-octombrie 2013; bon fiscal 27.10.2013 (f.223-237; 258-417).
Cu privire la excepția de necompetență teritorială a Judecătoriei Ploiești invocată de către pârât prin întâmpinare reclamanta prin reprezentant legal a solicitat a se constata că pârâtul e decăzut din dreptul de a invoca această excepție, dat fiind că nu a invocat-o în termen legal, respectiv la termenul din data de 04.10.2013, iar în subsidiar că e decăzut din dreptul de a invoca această excepție ca urmare a admiterii excepției de decădere invocate.
S-a învederat că excepția de necompetență teritorială este o excepție relativă, de ordine privată, conform art.129 alin. 3 NCPC, norma ce o reglementează – art.107 NCPC - ocrotind un interes privat, astfel încât ea poate fi invocată potrivit art. 130 alin. 3 NCPC, „doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe. În speță, acțiunea fiind inițiată în procedura ordonanței președințiale și întâmpinarea nefiind obligatorie în această procedură (art. 992 alin. 2 NCPC), pârâtul trebuia să invoce această excepție la primul termen de judecată din data de 04.10.2013. Or, la acel termen, cu ocazia verificării din oficiu de către instanță a competenței sale inclusiv competența teritorială, chiar pârâtul, prin apărător, a fost de acord că această instanță e competentă teritorial, prin urmare și în judecata fondului rămâne competentă teritorial aceeași instanță.
Reprezentantul legal al minorei a mai arătat că prezenta acțiune este formulată de minoră prin reprezentant legal, prin urmare, reclamantă în cauză este minora, așa după cum s-a rectificat și citativul la primul termen de judecată, iar funcția de judecător la Curtea de Apel Ploiești a reprezentantului legal al reclamantei nu justifică necompetența teritorială a Judecătoriei Ploiești afată în circumscripția teritorială a acestei curți. Mai mult, textul de lege invocat de către pârât – art.127 alin.1 NCPC – care instituie o normă de competență facultativă – nu se poate socoti că are incidență în cauză, nici măcar ca facultate, întrucât reclamanta nu are funcția de judecător.
b) Cu privire la excepția de inadmisibilitate a acțiunii pentru neregularitatea procedurii prealabile de informare asupra avantajelor medierii, invocată de către pârât prin întâmpinare, reclamanta prin reprezentant legal a solicitat în situația admiterii excepției de decădere a pârâtului din dreptul de a propune probe și de a invoca excepții, în afara acelora de ordine publică, să se constate că pârâtul e decăzut din dreptul de a invoca excepția inadmisibilității, iar dacă instanța apreciază că excepția inadmisibilității a fost invocată în termenul legal, excepția inadmisibilității, excepție relativă, să fie respinsă ca neîntemeiată.
S-a arătat că prin modificarea adusă legii medierii - Legea 192/2006 – prin Legea 214/2014 legiuitorul a dat efectuarea procedurii de informare asupra avantajelor medierii și în competența judecătorului, a procurorului, a consilierului juridic, a avocatului și a notarului, fără ca prin aceasta să-i transforme pe acești participanți la procesul judiciar în mediatori, ei nedesfășurând nici un moment o activitate de mediere, ci doar o procedură de informare cu privire la avantajele medierii, neavând nici un moment calitatea de mediator, calitate ce poate fi dobândită potrivit legii. În procedura de informare asupra avantajelor medierii avocatul care o efectuează nu este ținut să respecte dispozițiile din Codul de etică și deontologie profesională a mediatorilor, aceste dispoziții devenind aplicabile doar acelor avocați care, fiind autorizați să exercite și profesia de mediator, după efectuarea procedurii de mediere asupra avantajelor medierii și după ce părțile au convenit că sunt de acord ca litigiul să fie stins prin mediere, sunt în situația de a încheia cu aceștia un contract de mediere. În speță, avocatul R. M. A. nu e autorizat ca mediator și nu poate desfășura activitate de mediere, prin invitația comunicată pârâtului dând curs doar unei cereri de efectuare a ședinței de informare asupra avantajelor medierii la solicitarea reprezentantului legal al minorei, convocarea fiind făcută cu respectarea legii și fără ca avocatul să fie ținut de dispozițiile art. 2 alin. 6 din Codul de etică și deontologie profesională a mediatorilor, iar pentru ședința de informare nu era necesar acordul pârâtului.
Cu privire la excepția decăderii pârâtului din dreptul de a mai propune probe și de a invoca excepții, în afară de cele de ordine publică, invocată de reclamantă la termenul din data de 01.11.2013, s-a învederat că, potrivit dispozițiilor art. 204 alin. 1 NCPC, pârâtul trebuia să depună întâmpinarea în termenul legal de cel puțin 10 zile înaintea termenului fixat, or pârâtul a depus întâmpinarea la data de 31.10.2013, în ziua anterioară la care s-a amânat cauza - 01.11.2013.
S-a mai învederat că nu se poate reține aplicabil în speță, în privința termenului de depunere de către pârât a întâmpinării, prin transformarea cererii de ordonanță președințială în acțiune de drept comun, termenul de 25 de zile de la comunicarea cererii de chemare în judecată prevăzut de art.201 alin.1 NCPC, dat fiind că acest termen e prevăzut, după cum reiese și din denumirea marginală a articolului („fixarea primului termen de judecată”) pentru întâmpinările la cereri ce se află în procedura de regularizare și nu au primit un prim termen de judecată, ceea ce nu e cazul în speță.
Mai mult, s-a învederat că privitor la termenul de 10 zile prevăzut în art. 204 alin. 1 NCPC, instanța nu are obligația de a-l pune în vedere pârâtului, asistat de apărător, precum cel de 25 de zile prevăzut de art. 201 alin. 1 NCPC.
c) Pe fondul cauzei, în răspunsul la întâmpinare s-a învederat că situația de fapt prezenta de pârât la „scurt istoric” nu este cea reală, că în raportul juridic obligațional generat de recunoașterea dreptului copilului la legături personale cu ambii părinți nu se poate identifica existența unei obligații doar în sarcina părintelui rezident în sensul de a nu împiedica astfel de legături personale – așa cum, pur speculativ, susține pârâtul – ci și în sarcina părintelui nerezident, fiind evident că acest drept al copilului nu se poate exercita în lipsa conduitei corespunzătoare a părintelui nerezident. Părintele nerezident trebuie să respecte acest drept al copilului, conduita concretă a acestuia, respectiv - acțiunea sau inacțiunea la care este îndreptățită minora și la care este îndatorat pârâtul sau acțiunea sau inacțiunea pe care o pretinde minora și pe care trebuie să o execute pârâtul – subsumându-se modalităților reglementate de art.15 din Legea 272/2004; că dreptul părintelui la legături personale cu minorul, conform art.401 NCC, este în realitate un mijloc pentru îndeplinirea obligațiilor pe care le are orice părinte față de copilul său, astfel cum reiese și din decizia nr. 82/2003 a Curții Constituționale, or în speță pârâtul militează, de fapt, pentru dreptul de a nu avea legături cu copilul său, invocând o inexistentă legislație, că nu ar fi în interesul minorei să mențină legături personale cu el, că acest drept la legături personale este condiționat de sentimentele părintelui față de copil.
Cu referire la capătul de cerere privind majorarea pensiei minorei, în răspunsul la întâmpinare s-a arătat că suma reală necesară pentru asigurarea nevoilor de trai, precum și pentru educația minorei depășește cu mult suma de 1000 lei/lunar stabilită prin tranzacție - enumerând în acest sens cheltuielile cu o sumedenie de cumpărături necesare minorei - vizând nevoile de hrană, igienă, îmbrăcăminte, precum și cheltuielile suplimentare -„cele necesare traiului”- ce incumbă ambilor părinți. Totodată, s-a arătat că nevoile de întreținere ale minorei sunt asigurate de mamă în natură, prin muncă proprie sau prin suportarea unor cheltuieli care nu se materializează neapărat în mod direct ori prin cumpărarea unor bunuri pentru aceasta (alimente din gospodăria proprie, cheltuieli de întreținere – apă, gaz, căldură, alte cheltuieli, astfel că, susținerea pârâtului ca și mama să aloce pentru minoră tot 1.000 lei/lunar este o înțelegere deviantă a responsabilității părintești.
Tot în răspunsul la întâmpinare s-a arătat că pronunțarea în cauză a unei hotărâri de obligare a pârâtului la respectarea dreptului minorei la legături personale cu acesta fără garanțiile solicitate în acțiune înseamnă a pronunța o hotărâre lipsită de eficiență practică și a expune în continuare atât pe minoră cât și pe mama sa conduitei abuzive a pârâtului.
D. fiind că prin întâmpinarea depusă pârâtul nu a identificat martorii a căror audiere a solicitat-o, în baza art. 311 alin. 3 NCPC, reclamanta s-a opus la audierea oricărui martor ce va fi identificat de pârât în viitor.
La data de 15.11.2013, reclamanta prin reprezentantul legal a depus la dosarul cauzei acte normative și decizii cu opis însoțitor, sms-uri, e-mail-uri și convorbiri pe messenger în perioada 13.04-2012 – 20.03.2013 cu opis însoțitor, bonuri fiscale, facturi (f.1-360 vol. II dosar).
La data de 20.11.2013 Curtea de Apel București a comunicat că cererea de strămutare a prezentului dosar nr._ a fost respinsă (f. 221-222).
La termenul de judecată din data de 22.11.2013, pârâtul asistat de apărător a depus la dosarul cauzei în integralitate convorbirile purtate on-line cu mama minorei, precizând că reprezentantul legal al reclamantei a depus la dosarul cauzei doar anumite pasaje (f. 361-584 vol. II dosar).
P. încheierea de ședință din data de 22.11.2013, instanța de fond a respins excepția de necompetență teritorială a Judecătoriei Ploiești invocată de către pârât prin întâmpinare, ca neîntemeiată, a respins excepția tardivității formulării întâmpinării invocată de către reclamantă, ca neîntemeiată și a respins excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârât prin întâmpinare, raportat la procedura de informare asupra avantajelor medierii, ca neîntemeiată, pentru considerentele arătate în încheierea de ședință.
Totodată, instanța a luat act că la dosarul cauzei a fost depusă la data de 20.11.2013 adresă din partea Curții de Apel București prin care se arată că a fost respinsă cererea de strămutare formulată în privința prezentei cauze.
La termenul de judecată din data de 20.12.2013, reclamanta prin reprezentantul legal a depus la dosarul cauzei un set de acte cu opis (f. 625-684 vol. II dosar), notă de probe (f. 685-691 vol. II dosar).
În temeiul art. 255 NCPC, instanța de fond a admis în parte cererea de probatorii, în sensul că pentru reclamantă a încuviințat proba cu înscrisuri, interogatoriul pârâtului, un martor, iar pentru pârât a încuviințat proba cu înscrisuri, interogatoriul reprezentantului legal a minorei și în temeiul art. 254 alin. 2 pct. 4 NCPC proba testimonială cu un martor.
Totodată, a fost emis[ adresă către Autoritatea Tutelară – C. L. Ploiești în vederea efectuării unei anchete sociale la domiciliile părților și adresă către DGASPC Prahova pentru evaluarea raporturilor dintre părinți și minoră.
Instanța de fond a respins cererea formulată de reprezentantul reclamantei în sensul de a se solicita adresa de la locul de muncă al pârâtului, pentru a se comunica relații cu privire la programul de lucru al pârâtului pentru o anumită perioadă, respectiv locația în care și-a desfășurat activitatea, ca nefiind utilă soluționării cauzei, având în vedere adeverința de venituri existentă la dosarul cauzei.
La data de 06.01.2014, reclamanta prin reprezentantul legal a depus la dosarul cauzei, „precizări cu privire la probatoriul propus și încuviințat în cauza pendinte”, solicitând, pentru a se evita o eventuală necesitate a completării probatoriului, „să se dispună expres ca din adeverința ce s-a dispus a fi prezentată în acest sens în instanță să reiasă clar programul de lucru și locația în care și-a desfășurat activitatea angajatul D. R.-A. în perioada mai-iulie 2013, precum și furnizarea acelorași informații și pentru perioada ce urmează, astfel cum acestea rezultă din contractul individual”.
Tot în același sens, pentru a se evita o eventuală necesitate a completării probatoriului, a mai solicitat ca în „adeverința ce s-a dispus a fi depusă la dosarul cauzei de către pârât și de către ITM București să fie indicate toate veniturile lunare, inclusiv prestațiile suplimentare în bani sau în natură, indemnizațiile de deplasare, indemnizațiile aferente unei eventuale clauze de mobilitate sau neconcurență ori ce rezultă din faptul desfășurării activității în străinătate, ori a oricăror alte clauze, precum și alte bonusuri, fie ele și periodice, dar și tichetele de masă sau alte beneficii acordate de angajator ca și contraprestație pentru munca depusă de pârât, cât și clauze de majorare periodică a veniturilor salariale, ori alte drepturi și prestații efectuate în baza contractului colectiv de muncă la nivel de unitate sau de ramură, dacă este cazul”.
P. încheierea de ședință din camera de consiliu din data de 17.01.2014 s-a respins cererea reclamantei de preschimbare a termenului de judecată, ca neîntemeiată, avându-se în vedere în esență că acțiunea de față este formulată pe calea dreptului comun, fiind necesară asigurarea caracterului util și eficient a termenului de judecată acordat în cauză necesar comunicării multitudinii de relații solicitate precum și a evaluărilor psihologice.
La data de 07.02.2014, reprezentantul legal al reclamantei a depus la dosarul cauzei prin serviciul de registratură Note de ședință (f.724-763 vol. II dosar).
La termenul de judecată din data de 14.02.2014, a fost depusă la dosarul cauzei ancheta socială efectuată la domiciliile părților întocmită de către Autoritatea Tutelară din cadrul Primăriei Ploiești și o adresă emisă de DGASPC prin care se menționează că pentru efectuarea referatului de anchetă psihosocială sunt necesare cel puțin 6 ședințe (f.721-723; 765-766 vol. II dosar).
Reclamanta prin reprezentant, având cuvântul, a solicitat verbal și prin nota de ședință depusă (f.767-778 vol. II), decăderea pârâtului din proba cu martori încuviințată, întrucât lista cu martorul încuviințat a fost depusă de către pârât după împlinirea termenului legal de 5 zile, luându-se în calcul și zilele libere acordate pentru sărbătorile de iarnă conform HG 965/2013, respectiv încuviințarea martorului a avut loc la termenul din data de 20.12.2013, iar lista cu martorul a fost transmisă prin fax la data de 07.01.2014.
Totodată, reprezentantul reclamantei a solicitat ca instanța să dispună prin adresă comunicarea datelor pârâtului cu privire la locul de muncă în țară sau străinătate și programul de lucru; depunerea la dosarul cauzei a contractului individual de muncă al pârâtului și contractul colectiv de muncă cu toate clauzele generatoare de venituri de natură salarială în prezent și în viitor; adeverința cu venituri a pârâtului, permanente și nepermanente, defalcată pe toate tipurile de venituri obținute de la angajator; adresă către ANAF Ploiești pentru a se comunica bunurile pârâtului defalcate conform declarației 112; adrese către Primăria Mun. Ploiești și Primăria Păulești pentru comunicarea situației patrimoniale a pârâtului; obligarea pârâtului să depună la dosar nota cu convorbirile telefonice; a renunțat la adresa ITM.
Instanța a respins cererea reclamantei privind obligarea pârâtului să depună la dosar nota cu convorbirile telefonice. Totodată, a dispus emiterea unei adrese către locul de muncă al pârâtului S.C Emerson Process Management SRL București pentru a se depune la dosarul cauzei contractul individual de muncă al acestuia, contractul colectiv de muncă, adeverință din care să rezulte programul de lucru și locația din țară și străinătate în care și-a desfășurat activitatea pârâtul angajat, afat în funcția de inginer la această unitate; adeverință cu veniturile nete realizate, defalcate pe categorii, să se indice dacă a beneficiat de tichete de masă, prime și alte beneficii salariale; emiterea de adrese către Primăria Mun. Ploiești și Primăria Păulești pentru comunicarea situației patrimoniale a pârâtului; adresă către ANAF Ploiești pentru a se comunica venitul net lunar al pârâtului pe ultimele 12 luni, astfel cum reiese din declarația 112 comunicată de angajator, respectiv S.C Emerson Process Management SRL București; adresă revenire la AFP Ploiești pentru a se comunica dacă pârâtul realizează venituri impozabile din alte surse, cu arătarea acestora începând cu anul 2012 și până în prezent.
Pârâtul, asistat de apărător, a depus la dosarul cauzei adeverința nr. 1568/10.02.2014 cu veniturile brute și nete obținute la locul de muncă în perioada aprilie 2013 – ianuarie 2014 și sesizare către DGASPC Prahova pentru ca aceasta să procedeze la sesizarea instanței competente în vederea pronunțării decăderii pârâtului din drepturile părintești față de minora reclamantă D. A. M. (f. 779-783 vol. II dosar).
La data de 26.02.2014, cu adresa nr. 737/26.02.2014, DGASPC a comunicat la dosarul cauzei prin serviciul de registratură referatul întocmit în urma desfășurării a doar 3 ședințe efectuate până în prezent (f.795-801 vol. II), cu adresa nr._/26.02.2014, ANAF a comunicat veniturile realizate de pârât pe anul 2012 și precizarea că solicitarea privind prețul mediu de închiriere nu se poate furniza, organul fiscal deținând informații despre veniturile anuale realizate (f.808 vol. II), cu adresa nr. 1582/25.02.2014, angajatorul pârâtului a comunicat faptul că unitatea nu a întocmit contract colectiv de muncă la nivel de societate și a depus la dosarul cauzei adeverința nr.1581/25.02.2014 în care se menționează că pârâtul este încadrat în funcția de inginer automatist, cu contract pe perioadă nedeterminată de la data de 01.09.2011 și salariul pe lunile mai-iulie 2013 defalcat în salariu de bază lunar brut, venitul brut și salariu net. De asemenea s-a menționat că pârâtul nu beneficiază de tichete de masă și nici de alte sume cu caracter permanent, în afara salariului de bază lunar brut. P. adeverința nr. 1580/25.02.2014 angajatorul a menționat că programul de lucru al pârâtului angajat este de luni până vineri, între orele 09:00-17:30, cu 30 minute pauză de masă, iar activitatea se desfășoară la sediul societății. Se mai menționează că în perioada mai-iulie 2013 pe lângă activitatea desfășurată la sediul societății, salariatul a efectuat și vizite la clienții din țară în interes de serviciu, fără a-i fi plătite sume suplimentare (f. 802-805 vol. II dosar).
La termenul de judecată din data de 28.02.2014, apărătorul pârâtului a depus la dosar cerere prin care a solicitat repunerea pârâtului în termenul de depunere a listei cu martorul încuviințat, cerere timbrată cu taxă judiciară de timbru în cuantum de 20 lei. Reprezentantul reclamantei, având cuvântul, a învederat că la termenul anterior instanța a rămas în pronunțare asupra excepției de decădere din proba cu martorul încuviințat ca urmare a neindicării acestuia în termenul legal de 5 zile de la încuviințare, astfel încât instanța trebuie să se pronunțe asupra acestei excepții, urmând a constata că cererea de repunere în termenul de depunere a listei cu martorul încuviințat e tardiv formulată.
Instanța a respins excepția decăderii pârâtului din dreptul de a administra proba cu martori, apreciind că, deși lista cu numele și adresa martorului a fost depusă peste termen, martorul propus a fost prezent la termenul anterior, astfel că viciile unei atare depășiri a termenului au fost acoperite. Instanța a apreciat că este necesară audierea martorului pentru soluționarea cauzei și lămurirea sub toate aspectele necesare stabilirii faptelor, urmând să se procedeze la administrarea probei testimoniale, cererea de repunere în termen rămânând fără obiect.
Reprezentantul reclamantei a arătat că se opune la audierea martorului propus de către pârât, întrucât acesta este rudă în grad oprit de lege cu pârâtul, D. E. este mama pârâtului și aceasta se raportează cu dușmănie la situația existentă, precizând că va depune la dosar dovada că susnumita a solicitat reprezentantului reclamantei să facă întrerupere de sarcină, socotind că prin situația existentă fiul său „și-a distrus viața”, refuzând orice colaborare pentru a facilita comunicarea de către pârât în cursul sarcinii a unor date necesare pentru monitorizarea acesteia, făcând afirmații răuvoitoare în privința reprezentantului legal al minorei, refuzând în mod repetat s-o cunoască pe minoră, răspunzând negativ invitațiilor repetate ale mamei acesteia în acest sens, refuzând să-i mai răspundă la telefon și cerându-i explicit „s-o lase în pace, că nu vrea s-o vadă și să-și vadă de copil, că nu vorbesc aceeași limbă”, arătându-se de acord cu decizia pârâtului de a nu avea vreo legătură cu copilul său, trecând chiar pe lângă aceasta și întorcându-i spatele. De altfel, față de această atitudine, concordantă cu a fiului său, hotărârea de a nu avea vreo legătură cu reclamanta fiind una luată în familia extinsă, față de conținutul dispozițiilor art.14 din Legea nr.272/2004, temeiul legal al prezentei acțiuni și aceasta ar fi putut fi chemată în judecată în calitate de pârâtă, arată că aceasta este o persoană în vârstă, atitudinea ei fiind de neînțeles și socotește că nu poate face o relatare obiectivă. A solicitat a se răspunde dacă aceasta ar mai fi audiată în calitate de martor al fiului său dacă reclamanta ar completa acțiunea și ar cere introducerea în cauză a mamei pârâtului în calitate de pârâtă. A depus la dosar note scrise privind susținerile referitoare la opoziția reclamantei la audierea martorului pârâtului, iar în dovedirea acestora a atașat convorbiri on-line și un sms trimis mamei pârâtului, prin care își exprimă dezamăgirea, în sensul că ar fi dorit ca minora, dacă nu are tată, să aibă măcar bunici.
Instanța a constatat că susținerea reprezentantului reclamantei, în sensul că se află în dușmănie martorului propus de pârât și opoziția la audierea acestuia sunt neîntemeiate, aprecierile reprezentantului reclamantei nefiind suficiente pentru a justifica o conduită dușmănoasă, sens în care a procedat la audierea martorului propus.
Reprezentantul reclamantei, față de cele dispuse de instanță privind opoziția la audierea ca martor a mamei pârâtului, a solicitat ca sms-urile și convorbirile on-line depuse în dovedirea faptului că mama pârâtului, martor încuviințat acestuia, se raportează cu dușmănie la minoră, la situația existentă, la reprezentantul său legal, să fie avute în vedere la aprecierea sincerității depoziției acestuia.
Instanța a procedat la administrarea probei cu interogatoriul pârâtului formulat de către reclamantă, răspunsurile pârâtului fiind consemnate în scris și atașate la dosarul cauzei. Au fost respinse întrebările nr. 21, 35, 40.
Instanța a procedat la administrarea probei cu interogatoriul reprezentantului reclamantei formulat de către pârât, răspunsurile fiind consemnate în scris și atașate la dosarul cauzei (f. 823-824 vol. II dosar).
S-a procedat la audierea martorilor încuviințați părților în persoana numiților F. N. și D. E., pe rând și sub prestare de jurământ, declarațiile acestora fiind consemnate în scris și atașate la dosarul cauzei (f. 829-830; 831-832 vol. II dosar).
Reprezentantul reclamantei a mai depus la dosar înscrisuri, studii psihologice, extrase din acestea, extras din manualul „Rolul judecătorului și procurorului în protecția copilului”, articolul „Necesitatea lărgirii programelor de legături personale sub imperiul noului NCC”, practică judiciară (f.810-816; 833-952 vol. II dosar.
La data de 04.03.2014, reprezentantul legal al reclamantei a depus la dosarul cauzei precizări, iar la data de 17.03.2014 a depus practică judiciară și alte înscrisuri ( f. 963-993 vol. II dosar).
La data de 20.03.2014, cu adresa nr._/20.03.2014 Primăria Municipiului Ploiești –Serviciul Taxe și Impozite și Primăria Comunei Păulești cu adresa nr. 2888/20.03.2014 au comunicat relațiile solicitate privind situația patrimonială a pârâtului. Tot la data de 20.03.2014, angajatorul pârâtului a comunicat la dosarul cauzei adeverința nr. 1600 cu venitul net al pârâtului pe lunile 03._ și adeverința nr.1601 cu programul de lucru al pârâtului în perioada mai-iulie 2013 (f. 1080-1088 vol. II dosar).
La termenul de judecată din data de 21.03.2014, reprezentantul legal al minorei reclamante a arătat că înțelege să-și precizeze primul capăt de cerere al acțiunii, solicitând majorarea pensiei de întreținere stabilită în favoarea minorei prin sentința nr. 4598/26.04.2013 a Judecătoriei Sectorului 6 București la ¼ din media veniturilor nete lunare ale pârâtului stabilită în sumă fixă, depunând în acest sens o notă scrisă, însoțită de alte înscrisuri (f.994 -1075 vol. II dosar). Reprezentantul legal al reclamantei a mai învederat că, față de conținutul adeverințelor emise de către angajatorul pârâtului la termenul anterior și pentru acest termen, se constată că angajatorul refuză a comunica relațiile cerute expres de instanță și solicită sancționarea cu amendă judiciară a reprezentantului legal al angajatorului pârâtului. Totodată, a solicitat îndreptarea erorii materiale din cuprinsul încheierii de ședință din data de 28.02.2014.
Instanța a luat act de precizarea primului capăt de cerere în sensul că reclamanta solicită majorarea pensiei de întreținere stabilită în favoarea minorei prin sentința nr.4598/26.04.2013 a Judecătoriei Sectorului 6 București la ¼ din media veniturilor nete lunare ale pârâtului stabilită; a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în cuprinsul încheierii de ședință din data de 28.02.2014, conform procesului-verbal încheiat în concordanță cu înregistrarea audio a ședinței din data de 28.02.2014, afat la dosar, în sensul că s-a dispus comunicarea contravalorii tuturor categoriilor de venituri ale pârâtului în mod defalcat, categorii enumerate, conform dispozițiilor codului muncii și codului fiscal, prin precizările depuse de către reclamantă pentru termenul din data de 14.02.2014; a respins cererea reclamantei de sancționare cu amendă judiciară a reprezentantului legal al angajatorului pârâtului, pentru necomunicarea în mod complet a informațiilor solicitate, precum și cererea de a fi abilitată prin încheierea de ședință pentru a obține relațiile de la angajator și ANAF; s-a revenit cu adrese către angajatorul pârâtului, către ANAF București – AFP Sector 2, ANAF Ploiești, adrese cu conținutul prevăzut la fila 1090-1093 vol. II dosar.
La data de 25.03.2014, cu adresa nr. 2888/20.03.2014, Primăria Comunei Păulești a comunicat relațiile solicitate privind situația patrimonială a pârâtului, la data de 26.03.2014 cu adresa nr._/21.03.2014 AFP Ploiești a depus informațiile existente în baza de date privind pe pârât (f. 1108 -1109; 1112 - 1118 vol. II ).
La data de 26.03.2014, reclamanta prin reprezentant legal P. M. și apărător ales T. E., a formulat contestație privind tergiversarea procesului solicitând instanței admiterea acesteia și luarea tuturor măsurilor legale pentru asigurarea la termenul de judecată următor a relațiilor solicitate, necesare soluționării cauzei, în mod corect și complet, pentru aflarea adevărului și lămurirea tuturor aspectelor cauzei, cu siguranța că ele reprezintă un răspuns la cererile sale, respectiv:
1. - să dispună de îndată adrese către angajatorul pârâtului, prin care să solicite în mod corect și complet relațiile privind toate veniturile nete ale pârâtului pe ultimele 12 luni, precum și pentru lămurirea aspectelor referitoare la programul său de lucru și locațiile unde își desfășoară activitatea, astfel cum ele au fost încuviințate, potrivit precizărilor făcute de reclamantă în notele de ședință depuse pentru termenele din 14.02.2014 (f.724-727 vol.2) și 21.03.2014 (f.979-982 vol.2), cu înlăturarea oricărei posibilități de interpretare sau omisiune, după cum urmează: venitul net lunar realizat de pârât pe ultimele 12 luni (martie 2013 – aprilie 2014), cu toate componentele sale, astfel cum acestea au fost enumerate în respectiva notă de ședință din 14.02.2014, adică acelea încasate în baza contractului individual de muncă, precum și a contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, grup de unități, pe ramură sau unic la nivel național, urmând să precizeze dacă și în ce cuantum pârâtul beneficiază de fiecare dintre categoriile de venituri și beneficii indicate, reprezentând nu numai salariul de bază, indemnizațiile, sporurile ci și recompensele, stimulentele și premiile de orice fel, precum și adaosurile de orice fel (adaosul de acord; premiile acordate din fondul de premiere; alte adaosuri, alte venituri – cota-parte din profit ce se poate repartiza salariaților cu aprobarea Consiliului de Administrație; valoarea nominală a tichetelor de masă, tichetelor cadou, tichetelor de creșă și a altor instrumente similare acordate conform prevederilor legale și înțelegerii părților; prestațiile suplimentare în bani sau în natură aferente unei eventuale clauze de mobilitate și confidențialitate (art.18 alin.1 lit. b) și c) din Codul Muncii; indemnizațiile de deplasare, indemnizațiile aferente clauzei de mobilitate sau neconcurență ce rezultă din faptul desfășurării activității în străinătate sau în afara localității, precum și alte drepturi sau avantaje de natură salarială ori asimilate salariilor (exemplu, folosirea vehiculelor de orice tip din patrimoniul societății în scop personal; acordarea de produse alimentare, sume de bani decontate lunar în baza dovedirii contravalorii cheltuielilor efectuate în unități de alimentație publică, îmbrăcăminte și altele; abonamente la radio și televiziune, pentru mijloacele de transport, abonamentele și costul convorbirilor telefonice; permisele de călătorie pe diversele mijloace de transport; cadourile primite cu diverse ocazii; contravaloarea folosinței unei locuințe în scop personal și a cheltuielilor conexe de întreținere, cum sunt cele privind consumul de apă, consumul de energie electrică și termică și altele asemenea, cu excepția celor prevăzute în mod expres la art. 55 alin. 4 lit. c) din Codul fiscal; cazarea și masa acordate în unități proprii de tip hotelier; contravaloarea primelor de asigurare suportate pentru angajat, cu excepția primelor de asigurare obligatorii potrivit legislației în materie, sumele primite pentru procurarea de bunuri și servicii, precum și sumele acordate pentru distracții sau recreere);
- să evidențieze separat indemnizațiile de deplasare încasate lunar de pârât în ultimele 12 luni;
- să precizeze dacă pârâtul beneficiază de decontarea lunară de sume de bani ca și contravaloare a consumației în unități de alimentație publică (sumele decontate pentru hrană în ultimele 12 luni) și forma în care o asemenea clauză se regăsește în contractul individual sau colectiv de muncă (conținutul acesteia), informație ce trebuie verificată, având cunoștință de aceasta de la pârât și fiind confirmată de pârât și apărătorul acestuia la termenul de judecată anterior;
- să arate frecvența, ritmicitatea, programul după care se desfășoară deplasările, perioadele și locațiile pentru care s-au efectuat în ultimele 12 luni, localitățile din țară sau din afara țării unde se efectuează deplasările, documentele și intervalele de timp la care se fixează programul acestor deplasări, respectiv cu cât timp înainte sunt stabilite acestea (pe ideea că pentru executarea programului de legături personale ar putea fi stabilită garanția comunicării reprezentantului legal al minorei de către pârât a programului lunar/periodic privind deplasările – în acest sens a se vedea planul parental atașat prezentei);
2. să dispună emiterea unei adrese către ANAF Ploiești pentru a comunica veniturile realizate de pârât din muncă, precum și din alte surse pe ultimele 12 luni (în anul 2013 și până în prezent);
3. să dispună emiterea unei adrese către ANAF București pentru a se comunica venitul net lunar al pârâtului pe ultimele 12 luni, astfel cum reiese din declarația nr.112 comunicată lunar de angajator, respectiv . SRL București;
4. adresele către ANAF Ploiești și ANAF București să menționeze în mod expres, ”că urmare a necomunicării în mod repetat a relațiilor solicitate s-a provocat amânarea succesivă a judecății cauzei la termenele din 28.02.2014 și 21.03.2014, iar refuzul sau omisiunea de a comunica aceste relații la termenul fixat e sancționată cu amendă judiciară potrivit art.187 alin.1 lit. g) NCPC și refuzul de a pune la dispoziția instanței, în tot sau în parte informațiile sau înscrisurile deținute, ce au fost solicitate în mod explicit în vederea soluționării cauzei, constituie infracțiunea de obstrucționare a justiției prev. de art. 271 C.pen. și se pedepsește cu închisoarea de la 3 luni la un an sau amendă”;
5. aplicarea amenzii judiciare de 700 lei reprezentantului legal al angajatorului, conform art.187 alin.1 lit. g) NCPC pentru omisiunea de a comunica, la cererea instanței, datele ce rezultă din actele și evidențele angajatorului, în acest sens a se dispune adresă către angajator pentru a comunica datele de stare civilă ale reprezentantului legal al acestuia, inclusiv CNP;
6. abilitarea reclamantei, prin reprezentant legal și apărător, pentru a obține de la angajator și ANAF Ploiești și București, relațiile dispuse a se comunica de către acestea, conform art.241 alin.4 NCPC.
7. transmiterea de îndată către reclamantă, prin fax, a abilitării reclamantei și adreselor celor de mai sus, în vederea obținerii relațiilor necesare soluționării cauzei.
În motivarea contestației reclamanta a învederat, că la termenul din data de 20.12.2013, instanța a încuviințat la solicitarea reclamantei a se comunica la dosar veniturile nete lunare ale pârâtului și datele privind programul său de lucru și locațiile în care își desfășoară activitatea și, deși reclamanta a solicitat în acest sens emiterea unei adrese către angajator, instanța a respins această cerere și a încuviințat solicitarea pârâtului de a obține și depune el însuși o adeverință privind veniturile și programul de lucru cu motivarea că nu ar fi normal ca problemele sale judiciare să fie cunoscute la locul său de muncă, sens în care s-a acordat termen la data de 14.02.2014; că termenul acordat a fost de aproape două luni de zile și că reclamanta a încercat preschimbarea termenului, dar instanța i-a respins cererea cu motivarea că este necesar a se asigura obținerea tuturor relațiile solicitate, însă pârâtul a depus la dosar la termenul din data de 14.02.2014 o adeverință din care reiese salariul său net începând cu luna aprilie 2013 și până în ianuarie 2014 (f. 779 vol.2), fără alte componente ale venitului net lunar și fără să înfățișeze vreun înscris privind programul său de lucru.
S-a mai arătat că, urmare a adreselor efectuate de către instanță, față de mențiunile incomplete ale adeverinței de venituri prezentată de către pârât și a refuzului acestuia de a înfățișa relații privind programul său de lucru, precum și a notelor de ședință depuse de reclamantă, angajatorul a depus la dosar la termenul din data de 28.02.2014 două adeverințe cu nr. 1580/25.02.2014 și nr. 1581/25.02.2014, care însă nu constituie un răspuns la solicitările instanței, față de forma, mențiunile acestora și raportat la faptul că nu furnizează informațiile solicitate: veniturile nete, defalcate pe categorii, inclusiv dacă acesta primește tichete de masă, prime sau orice ale beneficii salariale, precum și programul său de lucru, cu arătarea locațiilor din țară și străinătate unde și-a desfășurat activitatea. Astfel, adeverința nr. 1581/25.02.2014 (f. 863 vol. II) indică salariul net pe lunile mai-iulie 2013, cu precizarea că pârâtul nu beneficiază de tichete de masă și alte sume cu caracter permanent și evidențiază încasarea în luna iunie 2013 a unei prime de 1464 lei, iar adeverința nr. 1580/25.02.2014 (f.864 vol.II) precizează, pentru același interval, că pârâtul a efectuat vizite la clienții din țară în interes de serviciu, fără a i se plăti sume suplimentare.
S-a mai precizat că instanța, reținând caracterul incomplet al relațiilor primite la dosar, a dispus amânarea judecății cauzei, pentru ca angajatorul să comunice toate veniturile pe ultimele 12 luni, precum și programul de lucru, deplasările făcute în țară și străinătate, intervalul acestor deplasări și zonele unde pârâtul și-a desfășurat activitatea (f. 953 vol. II) și a respins cererea reclamantei de a se aplica amendă judiciară reprezentantului legal al angajatorului și de a i se pune în vedere faptul că refuzul de a pune la dispoziția instanței, în tot sau în parte, informațiile sau înscrisurile deținute, ce au fost solicitate în mod explicit în vederea soluționării cauzei, constituie infracțiunea de obstrucționare a justiției prev. de art. 271 C.pen. și se pedepsește cu închisoarea de la 3 luni la un an sau amendă.
În acest sens, s-a arătat că la termenul din data de 21.03.2014, în ciuda dispozițiilor instanței, la dosarul cauzei s-au depus două adeverințe, tot incomplete, necuprinzând informațiile solicitate de instanță (f. 953 vol. II): prima adeverință indicând același salariu net pe lunile martie-decembrie 2012 și ianuarie-februarie 2013, iar a doua adeverință indicând același program de lucru, în plus arătarea a 7 locații în care pârâtul s-a deplasat, pentru una până în 5 zile, în aceeași perioadă mai-iulie 2013 (f. 1087 vol. II) cu precizarea că pentru aceste deplasări nu se plătesc, în fapt, indemnizații de deplasare, contrar legislației în vigoare, instanța dispunând o nouă amânare a cauzei la data de 09.05.2014 și refuzând aplicarea de sancțiuni reprezentantului legal al angajatorului și abilitarea reclamantei de a face demersuri pentru obținerea relațiilor necesare soluționării cauzei, cu atât mai mult cu cât există dubii că înscrisurile depuse de angajator constituie răspuns la adresele emise de către instanță.
În concluzie, față de situația de fapt prezentată, pentru a se asigura respectarea dreptului reclamantei la soluționarea prezentei cauze într-un termen optim și rezonabil, drept reglementat de art. 6 NCPC, văzând și dispozițiile art. 7 și art. 8 din același act normativ, precum și art. 6 lit. j din Legea 272/2004, legislația comunitară și jurisprudența CEDO privind interesul superior al copilului, reclamanta a solicitat admiterea cererii, astfel cum a fost formulată.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 522 alin. 1 și 2 pct. 3 și 4 NCPC.
P. încheierea de ședință din Camera de Consiliu din data de 04.04.2014, instanța a respins contestația formulată de reclamantă privind tergiversarea procesului, ca neîntemeiată, având în vedere că, în esență, prin contestația formulată se tinde la o repunere în discuție a probatoriului și la modificarea măsurilor dispuse în cauză de instanță potrivit doleanțelor părții (f.1136-1137 vol. II dosar).
La data de 06.05.2014, cu adresa nr._/29.04.2014, ANAF Ploiești a comunicat venitul brut din salarii al pârâtului obținut pe ultimul an calendaristic cum reiese din declarația 112 comunicată de angajator . SRL București, la data de 07.05.2014, angajatorul a depus adeverința nr. 1786/06.05.2014 cu venitul net al pârâtului pe ultimele 12 luni, adeverința nr. 1787/06.05.2014 cu anexa 1 cu deplasările pârâtului în perioada martie 2013-martie 2014, decontările aferente cu cazarea, hrana și alimentația efectuându-se pe baza documentelor justificative (f. 1110 – 1111; 1119-1122 vol. II dosar).
La termenul de judecată din data de 09.05.2014, reclamanta prin reprezentant legal P. M. și apărător ales T. E., a formulat precizare a acțiunii transformate, modificate și completate, referitor la primele două capete de cerere solicitând:
1. majorarea pensiei de întreținere lunară stabilită în sarcina pârâtului și în favoarea minorei prin sentința civilă nr.4598/26.04.2013 pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București la ¼ din media veniturilor nete lunare ale acestuia pe anul 2013 (astfel cum reiese din declarația 205 pe anul 2013, emisă de ANAF Ploiești), compuse din salariul net lunar și indemnizațiile de deplasare încasate în această perioadă, stabilită în sumă fixă de 2510 lei, la care instanța să aprecieze asupra adăugirii unei sume fixe, potrivit procentului corespunzător de ¼ aplicat la suma estimată ca reprezentând posibilitatea de realizare de venituri lunare din chirii, conform situației patrimoniale a acestuia, în aplicarea art. 572 alin. 2 NCC, pensie lunară ce se va indexa de drept, trimestrial, în funcție de rata infației, începând cu data introducerii acțiunii și până la intervenția unei cauze legale de modificare a acesteia. Dispunerea ca plata majorată a pensiei de întreținere să se facă în ziua de 10 a fiecărei luni.
2. obligarea pârâtului să respecte dreptul minorei la legături personale cu acesta, drept recunoscut de art.14 din Legea nr.272/2004, modificată, privind protecția și promovarea drepturilor copilului și art.262 NCC, în următoarele modalități:
a) în principal:
- a.1-în prima și a treia duminică a fiecărei luni, de la ora 15 la ora 19, prin vizitarea minorei la adresa la care aceasta locuiește, în prezența reprezentantului legal;
- a.2-în a doua și a patra duminică a fiecărei luni, de la ora 15 la ora 19, prin primirea minorei la adresa unde locuiește pârâtul, în prezența reprezentantului legal;
- a.3-în fiecare zi de miercuri din fiecare săptămână, prin vizitarea minorei la adresa la care aceasta locuiește, de la ora 19:30 la ora 21:30, în prezența reprezentantului legal ori prin luarea minorei la plimbare, cu acordul expres al reprezentantului legal, inclusiv în ce privește locația unde va fi deplasată minora, precum și în prezența reprezentantului legal (în lipsa acordului pârâtului și a reprezentantului legal pentru luarea minorei de la adresa unde locuiește, în zilele de miercuri urmând ca legăturile personale să aibă loc la această adresă);
- a.4-de ziua de naștere a minorei, pe data de 10 decembrie a fiecărui an, de la ora 15 la ora 19 din zilele nelucrătoare și de la ora 19:30 la ora 21:30 din zilele lucrătoare, de zilele onomastice ale acesteia, pe datele de 15 august, 8 septembrie și 22 decembrie, precum și de 1 iunie și 6 decembrie din fiecare an, de la ora 15 la ora 19 din zilele nelucrătoare și de la ora 19:30 la ora 21:30 din zilele lucrătoare, prin primirea minorei la adresa unde locuiește pârâtul, iar în anii pari și prin vizitarea acesteia la adresa la care locuiește minora, în anii impari, în prezența reprezentantului legal al minorei;
- a.5- a doua zi de P. și a doua zi de C. din fiecare an, de 1 Mai și 1 Decembrie din fiecare an, de la ora 15 la ora19, prin primirea minorei la adresa unde locuiește pârâtul, în anii impari și prin vizitarea acesteia la adresa la care locuiește minora, în anii pari, în prezența reprezentantului legal al minorei;
- a.6- orice formă de comunicare a minorei cu pârâtul;
- a.7- transmiterea de informații copilului cu privire la pârât;
- a.8- transmiterea de informații referitoare la minoră, inclusiv fotografii recente, evaluări medicale sau școlare, către pârât;
b) în subsidiar:
- a.1-în prima duminică a fiecărei luni, de la ora 15 la ora 19, prin vizitarea minorei la adresa la care aceasta locuiește, în prezența reprezentantului legal;
- a.2-în a treia duminică a fiecărei luni, de la ora 15 la ora19, prin primirea minorei la adresa unde locuiește pârâtul, în prezența reprezentantului legal;
- a.3-în două zile din fiecare săptămână, marțea și joia din fiecare săptămână, prin vizitarea minorei la adresa la care aceasta locuiește, de la ora 19:30 la 21:30, în prezența reprezentantului său legal ori prin luarea minorei la plimbare, cu acordul expres al reprezentantului legal, inclusiv în ce privește locația unde va fi deplasată minora, precum și în prezența reprezentantului legal (în lipsa acordului pârâtului și a reprezentantului legal pentru luarea minorei de la adresa unde locuiește, în zilele de marți și joi din fiecare săptămână urmând ca legăturile personale să aibă loc la această adresă);
- a.4- de ziua de naștere a minorei, pe data de 10 decembrie a fiecărui an, de la ora 15 la ora19 din zilele nelucrătoare de la ora 19:30 la ora 21:30 din zilele lucrătoare, de zilele onomastice ale acesteia, pe datele de 15 august, 8 septembrie și 22 decembrie, precum și de 1 iunie și 6 decembrie din fiecare an, de la ora 15 la ora 19 din zilele nelucrătoare și de la ora 19:30 la ora 21:30 din zilele lucrătoare, prin primirea minorei la adresa unde locuiește pârâtul, iar în anii pari și prin vizitarea acesteia la adresa la care locuiește minora, în anii impari, în prezența reprezentantului legal al minorei;
- a.5-a doua zi de P. și a doua zi de C. din fiecare an, de 1 Mai și 1 Decembrie din fiecare an, de la ora 15 la ora 19, prin primirea minorei la adresa unde locuiește pârâtul, în anii impari și prin vizitarea acesteia la adresa la care locuiește minora, în anii pari, în prezența reprezentantului legal al minorei;
- a.6- orice formă de comunicare a minorei cu pârâtul;
- a.7- transmiterea de informații copilului cu privire la pârât;
- a.8- transmiterea de informații referitoare la minoră, inclusiv fotografii recente, evaluări medicale sau școlare, către pârât.
Stabilirea următoarelor garanții pentru punerea în executare a prezentei hotărâri:
- obligarea pârâtului la plata unei amenzi de 1.000 lei pe fiecare zi de întârziere în punerea în executare sau în respectarea programului și modalităților de realizare a legăturilor personale cu minora, începând cu data când prezenta hotărâre devine executorie;
- dispunerea monitorizării pentru durata de 1 an a relațiilor personale dintre pârât și minoră de către Serviciul public de asistență socială Ploiești, în sensul dispunerii ca un reprezentant al Serviciul public de asistență socială, în sensul dispunerii ca un reprezentant al serviciul public de asistență socială să asiste la primirea pârâtului în vizită la minoră și la primirea minorei în vizită la locuința pârâtului, la înapoierea acesteia, să realizeze intervievarea părinților minorei și a persoanelor cu care copilul locuiește, precum și a altor persoane, în vederea întocmirii raportului de monitorizare, urmând ca, la finalul perioadei de monitorizare, reprezentantul Serviciul public de asistență socială Ploiești sau după caz, persoana cu atribuții de asistență socială care a întocmit raportul să poată propune prelungirea perioadei de monitorizare, să poată recomanda consilierea psihologică a pârâtului, precum și o . măsuri pentru îmbunătățirea relației personale dintre copil și pârât. Acest raport de monitorizare va fi înmânat fiecăruia dintre părinți și va putea fi folosit ca probă în instanță;
- în modalitatea luării minorei de la adresa unde locuiește, obligarea pârâtului de a prelua pe aceasta și pe reprezentantul său legal de la această locuință la începutul programului de legături personale și de a o aduce în același loc la terminarea programului de legături personale, precum și de a asigura transportul pentru copil și reprezentantul legal;
- obligarea pârâtului să respecte dreptul minorei la legături personale în locurile și intervalele orare stabilite prin hotărâre, urmând ca pârâtul să anunțe în prealabil în scris, prin e-mail sau sms, atât intenția de a o vizita pe minoră, cât și de a o lua la adresa unde locuiește, cel târziu vinerea, până la ora 16:00, pentru programul de week-end, respectiv până la ora 16:00 din ziua anterioară, pentru programul din zilele lucrătoare; în cazul în care legăturile personale nu au loc la adresa unde locuiește minora sau la adresa unde locuiește pârâtul, locurile și adresele unde acesta se va deplasa cu minora vor fi stabilite prin acord expres cu reprezentantul legal minorei, exprimat în formă scrisă, prin e-mail sau sms, cel târziu vinerea, până la ora 16:00, pentru programul de week-end, respectiv până la ora 16:00 din ziua anterioară, pentru programul din zilele lucrătoare (în lipsa acordului părinților pentru luarea minorei de la adresa unde locuiește, în zilele de lucru urmând ca legăturile personale să aibă loc la această adresă);
- obligarea pârâtului să participe la ședințe de consiliere cu psihologul SPAS Ploiești ori al Centrului de consiliere și sprijin pentru părinți și copii din cadrul Complexului de Servicii Comunitare Sf. A. Ploiești, conform procedurilor reglementate de Ordinul nr.289/2006 pentru aprobarea standardelor minime obligatorii privind centrul de consiliere și sprijin pentru părinți și copii și a ghidului metodologic de implementare a acestui standard, pe o durată determinată potrivit acelorași proceduri;
- dispunerea ca, pentru a asigura punerea în executare a programului și modalităților de realizare a legăturilor personale, pârâtul și reprezentantul legal al minorei să mențină actualizate informațiile de contact, informându-se reciproc neîntârziat cu privire la orice schimbare intervenită în datele lor de contact (domiciliul legal, reședință temporară, număr de telefon fix, număr de telefon mobil, adresă de e-mail validă), comunicarea la distanță între cei doi părinți urmând a se efectua prin telefon, e-mail, sms-uri, scrisori semnate, comunicarea la distanță între pârât și copil urmând a se realiza, în funcție de vârsta minorei și de abilitățile sale dobândite, prin sms, telefon fix sau telefon mobil sau mail;
- dispunerea ca fiecare părinte să se asigure că există cel puțin un număr de telefon la dispoziția celuilalt părinte, o adresă de e-mail, plus 1-2 numere alternative de telefon, unde poate fi contactat de către copil sau de către celălalt părinte;
- dispunerea ca fiecare părinte, pe perioada în care copilul se află la el, să se asigure că există posibilitatea efectivă ca minora să poată să fie contactată de către celălalt părinte, prin modalitățile enumerate mai sus;
- dispunerea oricărei alte garanții reale sau personale, ori a oricărei garanții sau măsuri asiguratorii ce, potrivit circumstanțelor cauzei și ca urmare a administrării probatoriului, vor fi socotite necesare de către instanță;
- obligarea pârâtului de a informa pe reprezentantul legal al reclamantei în legătură cu orice schimbare a programului de serviciu ce îl împiedică a respecta programul de legături personale stabilit prin prezenta hotărâre, în ziua în care află de această schimbare, precum și de a-i înfățișa documentele justificative de serviciu doveditoare ale imposibilității respectării programului de legături personale determinată de deplasările în interes de serviciu.
- orice refuz al pârâtului (sau al persoanelor din anturajul acestuia) de a respecta programul de relații personale cu minora stabilit prin hotărârea ce se va pronunța, ori de a o preda pe minoră la sfârșitul acestuia se va constata de către organele de poliție (serviciul 112 sau agentul de proximitate), de către executorul judecătoresc, de către personalul DGASPC, SPAS, sau de către martori, iar refuzul probat cu un proces-verbal de refuz eliberat de către organele de poliție (serviciul 112 ori agentul de proximitate) sau de către serviciile de protecție a minorilor (DGASPC) sau de către executorul judecătoresc.
3. Obligarea pârâtului să comunice cu mama minorei D. A.-M., în calitate de reprezentant legal al minorei D. A.-M., în orice problemă ce privește îndeplinirea de către acesta a obligațiilor sale legale față de minoră, prin telefon, e-mail, sms-uri, scrisori semnate sau în persoană, inclusiv pentru punerea în întârziere referitor la executarea acestor obligații, precum și să răspundă solicitărilor adresate referitor la obligațiile sale legale față de minoră, de îndată, în cazurile urgente, cel târziu în 48 ore, în celelalte cazuri.
Cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.
La dosarul cauzei au fost depuse concluzii scrise.
În urma probelor administrate în cauză, prin sentința civilă nr. 7895/30.05.2014 Judecătoria Ploiești a admis în parte cererea formulată de reclamanta D. A.-M., prin reprezentant legal P. M., în contradictoriu cu pârâtul D. R.-A., obligând pârâtul la plata lunară a unei pensii de întreținere majorate de la suma de 1000 lei, stabilită prin sentința civilă nr. 4598/26.04.2013 pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București, la un procent de 25% din veniturile nete lunare realizate de pârât, în favoarea minorei D. A.-M., născută la data de 10.12.2012 cu începere de la data introducerii acțiunii și până la împlinirea vârstei majoratului.
Totodată, instanța a dispus obligarea pârâtului la stabilirea de legături personale cu minora D. A.-M., născută la data de 10.12.2012 în conformitate cu următorul programul de vizitare: în prima și a treia săptămână a fiecărei luni, de la ora 15:00 la ora 19:00, prin vizitarea minorei la adresa unde aceasta locuiește, în prezența reprezentantului legal; de ziua de naștere a minorei în fiecare an, de la ora 15:00 la ora 19:00 în zilele nelucrătoare, respectiv de la ora 19:30 - 21:30, iar în zilele lucrătoare prin vizitarea minorei la adresa unde aceasta locuiește, în prezența reprezentantului legal; a doua zi de P. și a doua zi de C. precum și în data de 1 mai și 1 decembrie, în fiecare an, prin vizitarea minorei la adresa unde aceasta locuiește, în prezența reprezentantului legal.
Instanța a stabilit că modalitățile de comunicare a minorei cu pârâtul sunt cele prevăzute de dispozițiile legii nr. 272/2004 inclusiv transmiterea de fotografii recente și evaluări școlare sau medicale către pârât, urmând ca părțile să asigure date actualizate de contact, respectiv domiciliu, număr de telefon, adresă de e-mail pentru înlesnirea acestora.
P. aceeași sentință, au fost respinse capetele de cerere privitoare la obligarea pârâtului la consiliere psihologică, monitorizarea legăturilor personale dintre tată și minoră, obligarea acestuia la plata unei amenzi de 1.000 de lei pe fiecare zi de întârziere în executarea prezentei sentințe, obligarea pârâtului la a comunica cu reprezentantul legal al minorei în orice problemă ce privește îndeplinirea de către acesta a obligațiilor sale legale, obligarea pârâtului la a informa pe reprezentantul legal al minorei în legătură cu orice schimbare a programului de lucru care îl împiedică la stabilirea legăturilor personale cu minora și la a-i înfățișa reprezentantul legal al minorei documente justificative de serviciu în legătură cu imposibilitatea de respectare a programului de legături personale cu minora, ca neîntemeiate.
S-a dispus obligarea pârâtului la plata sumei de 580 de lei cu titlu de cheltuieli judiciare reprezentând taxă judiciară de timbru, timbru judiciar și onorariu apărător.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut următoarele:
I.) Obligația de întreținere reprezintă îndatorirea impusă de lege unei persoane de a asigura altei persoane mijloacele necesare traiului, în cazul obligației de întreținere a părinților față de copiii lor minori, constând în asigurarea mijloacelor necesare creșterii, educării și pregătirii profesionale, în temeiul solidarității familiale, precum și a raporturilor de rudenie, ce implică sprijin moral și material din partea membrilor.
Aceasta prezintă, prin excelență, caracter variabil, date fiind criteriile avute în vedere la stabilirea sa, respectiv: existența, cuantumul, precum și modalitățile de executare, determinate de starea concretă în care se găsesc părțile (starea de nevoie a celui de pretinde întreținerea și posibilitățile materiale ale celui obligat să asigure întreținerea).
În conformitate cu dispozițiile art. 531 NCC, relative la modificarea și încetarea pensiei de întreținere, în cazul intervenirii unei schimbări în privința mijloacelor celui care prestează întreținerea, respectiv în privința nevoii celui care o primește, instanța de tutelă, potrivit împrejurărilor, poate mări sau micșora pensia de întreținere sau poate hotărî încetarea plății ei.
În speță, prima instanță a constatat că prin sentința civilă nr. 4598/26.04.2013 pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București în dosarul nr._, având ca obiect „exercitarea autorității părintești, stabilirea domiciliului minorei, contribuția lunară de întreținere și programul de vizitare”, definitivă, s-a luat act de tranzacția părților – reclamantă P. M. și pârât D. R.-A. - privind exercitarea autorității părintești asupra minorei D. A.-M., născută la data de 10.12.2012, în mod exclusiv de către reclamanta P. M., stabilirea domiciliului minorei la reclamantă, pârâtul urmând să achite lunar, potrivit înțelegerii părților, suma de 1.000 lei cu titlu de pensie de întreținere pentru minoră, începând cu data de 1 aprilie 2013 și până la intervenția unei cauze legale de modificare sau încetare a acesteia și să beneficieze de program de vizitare a minorei în fiecare duminică, în intervalul 14:00-18:00, la domiciliul reclamantei sau într-o altă locație, în prezența reclamantei, cu anunțarea prealabilă a acesteia (f. 164-180 vol. I dosar).
a). În conformitate cu dispozițiile art. 525 alin. 1 NCC, starea de nevoie a minorului care nu se poate întreține din munca sa, chiar dacă ar avea bunuri, este prezumată de legiuitor, iar potrivit art. 527 NCC, cel care are datoria de a presta întreținere, potrivit ierarhiei imperativ stabilite de lege, poate fi obligat numai dacă are mijloacele pentru a o plăti sau are posibilitatea de a dobândi aceste mijloace, ținând seama de veniturile, bunurile sale, posibilitățile de realizare ale acestora, precum și celelalte obligații existente în sarcina sa.
Examinând situația de fapt din prezenta cauză, în raport de criteriile stabilite prin dispozițiile legale anterior menționate, s-a reținut că minora D. A.-M., născută la data de 10.12.2012, în vârstă de 1 an și 5 luni, nu prezintă posibilitatea asigurării mijloacelor proprii de întreținere prin muncă, în lipsa capacității de muncă.
Totodată, referitor la starea de nevoie a copilului, instanța a constatat că de la momentul consfințirii înțelegerii părților cu privire la pensia de întreținere necesar a fi achitată de către tată în favoarea minorei, s-a scurs un interval de un an, în toată această perioadă cheltuielile implicate de creșterea minorei multiplicându-se exponențial odată cu înaintarea în vârstă. În acest sens, instanța a avut în vedere faptul că minora se află în etapa inițială de creștere căreia îi corespunde o diversificare rapidă a necesităților, sfera acestora depășind nivelul cheltuielilor curente ce țin de prima necesitate, pentru hrană și îmbrăcăminte, apreciate corespunzătoare de părți la momentul nașterii și incluzând treptat pe cele decurgând din prezervarea stării de sănătate a copilului, asigurarea contactului și integrării acestuia în mediul social ori desfășurarea de activități educative.
În acest sens, au fost avute în vedere facturile și bonurile fiscale depuse la dosarul cauzei de către reprezentantul legal al minorei (f. 387-417 vol. I; 354-360 vol. II și 661-676; 998;999 vol. II; 1021;1024 – vol. II dosar), cu precizarea că judecătoria a înlăturat înscrisurile doveditoare privitoare la achiziționarea de dicționare de neologisme, limbi străine ori cărți pentru școlari, apreciind că la soluționarea cererii de majorare a pensiei de întreținere în sarcina celuilalt părinte trebuie avute în vedere, în mod obiectiv, nevoile obișnuite ale unui minor pentru faza inițială de creștere în care se află, inclusiv din punct de vedere al cheltuielilor privitoare la activitățile educative.
Atare cheltuieli suplimentare, indubitabil în favoarea asigurării unei educații calitative minorei, într-un viitor mai îndepărtat, la o vârstă la care va avea capacitatea psihofizică și intelectuală pentru a valorifica atare posibilități, rămân la aprecierea suverană a fiecărui părinte. Cu toate acestea, s-a apreciat că ele nu pot constitui temei pentru a justifica nașterea ori modificarea obligațiilor existente în sarcina celuilalt părinte la care copilul nu locuiește. În acest sens, noțiunea de „stare de nevoie” la care se referă legiuitorul are în vedere necesități de actualitate și curente prin raportare la vârsta copilului, bineînțeles cu luarea în considerare a situației familiale a copilului și a statutului familial, însă nu poate depinde de un atare criteriu subiectiv.
De asemenea, prima instanță a considerat că, în contextul înțelegerii inițiale a părților, cunoașterea ori necunoașterea cuantumului integral al veniturilor tatălui nu prezintă relevanță pentru soluționarea prezentei cauze de vreme ce părțile au consimțit la stabilirea unei sume fixe inițiale raportat la nevoile copilului cunoscute la acea dată, de bunăvoie și fără a se fi invocat, din această perspectivă, existența vreunui viciu de consimțământ. Totodată, nu au fost avute în vedere nici chestiunile privitoare la modalitatea de îndeplinire de către tată a obligațiilor consfințite în privința întreținerii astfel după cum au fost reținute în cuprinsul sentinței civile pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București, de vreme ce atare aspecte țin de faza de executare a hotărârii menționate, nefăcând obiectul prezentului litigiu.
Privitor la cheltuielile de creștere și educare, s-a constatat că însuși pârâtul recunoaște, inclusiv în concluziile scrise depuse la dosarul cauzei, faptul că față de suma stabilită inițial prin înțelegerea părților (1.000 de lei lunar), cheltuielile curente efectuate de reclamantă în privința minorei depășesc lunar cuantumul inițial, chiar cu excluderea costurilor suplimentare, raportat la necesitățile obiective ale copilului.
Din această perspectivă, s-a reținut că starea de nevoie a minorului este prezumată de legiuitor, iar potrivit art. 499 NCC, tatăl și mama sunt obligați în solidar să dea întreținere copilului minor, asigurându-i cele necesare traiului, precum și educația, învățătura și pregătirea sa profesională. În acest sens, instanța a atras atenția că variabilitatea unei atare obligații prin raportare la cheltuielile efectuate pentru traiul zilnic al copilului nu presupune aprecierea infinitezimală a costurilor efectuate de părinți cu creșterea și educarea, ci o apreciere în ansamblu bazată pe criterii obiective, particularizate exclusiv în raport de situația concretă a copilului din perspectiva necesităților curente în funcție de etapa de creștere și educare în care se află.
Totodată, instanța a atras atenția asupra faptului că statutul de părinte nu comportă derogări în planul drepturilor și obligațiilor cuprinse în sfera acestuia în raport de manifestarea de voință a subiectului vizat, obligativitatea suportării cheltuielilor de creștere și educare neputând fi atribuită în mod exclusiv vreunuia dintre părinți după cum, de altfel, rezultă din conținutul dispozițiilor legale menționate. Din această perspectivă, opțiunea mamei de a-și relua activitatea profesională remunerate cu determinarea unor costuri inerente legate de supravegherea minorei nu poate fi interpretată drept o acțiune având ca unic scop majorarea intenționată și artificială a cheltuielilor legate de întreținerea copilului, aceasta înscriindu-se în cursul firesc al evenimentelor.
b). În ceea ce privește mijloacele pârâtului, potrivit art. 527 alin. 2 NCC, la stabilirea acestora se ține seama de veniturile și bunurile debitorului întreținerii precum și de posibilitățile de realizare ale acestora, urmând a fi avute în vedere și celelalte obligații ale sale.
Din această perspectivă, s-a considerat că în speță nu pot fi reținute susținerile reprezentantului legal al reclamantei în sensul ca sumele cu titlu de indemnizații de deplasare încasate de pârât (diurne) să fie avute în vedere de instanță la stabilirea cuantumului pensiei de întreținere cuvenite minorei. Astfel, în ceea ce privește sfera mijloacelor patrimoniale ale debitorului avută în vedere de legiuitor la edictarea normei precizate, aceasta se circumscrie exclusiv veniturilor cu caracter permanent, stabil, iar nu celor cu caracter sporadic, cum este cazul: veniturilor acordate pentru efectuarea de ore suplimentare, indemnizații de deplasare, transfer, diurne, sporul pentru condiții deosebite de muncă, ajutorul pentru îngrijirea copilului bolnav, ajutorul de maternitate ori cel de deces. Această interpretare a normei juridice majoritară atât în doctrină cât și în jurisprudență rezultă cu evidență din modalitatea de reglementare a obligației legale de întreținere existentă în sarcina părinților ce relevă caracter de continuitate, permanentizare. (a se vedea Trib. Suprem dec. civ. nr. 1627/1987, în R.R.D. nr. 4/1988, p. 74; Trib. Mun. București, s. a IV-a civ., dec. nr. 513/1992, în Tribunalul Municipiului București, Culegere de practică judiciară civilă pe anul 1992, p. 57; ÎCCJ, s.civ. și de propr. int., dec. nr. 3317 din 25,04,2005, www.scj.ro).
Aceasta nu poate fi stabilită în sarcina debitorului prin raportare la sume obținute cu titlu excepțional, fortuit, întrucât într-o astfel de ecuație părintele respectiv ar urma să fie obligat la plata unor sume în privința cărora nu are nicio garanție de obținere și care l-ar plasa pe o poziție inferioară, grevându-i în mod excesiv patrimoniul.
Or, potrivit art. 529 alin. 1 NCC, întreținerea este datorată potrivit cu nevoia celui care o cere și cu mijloacele celui care urmează a o plăti, instituindu-se astfel principiul proporționalității, al echilibrului ce trebuie asigurat de instanță la stabilirea cuantumului și modalității de executare a obligației de întreținere existente în sarcina debitorului și dreptul corelativ de a obține această întreținere existent în patrimoniul creditorului descendent.
Sub acest aspect, argumentele utilizate de practica judiciară invocată de reprezentantul legal al reclamantei în privința veniturilor ce vor fi avute în vedere la stabilirea pensiei de întreținere nu conduc la o soluție contrară, ci dimpotrivă, o confirmă de vreme ce veniturile care se plătesc semestrial, trimestrial sau anual debitorului se încadrează în caracterul periodic, continuu, stabil, cu toate că nu sunt obținute lunar (cum e regula), însă asigură debitorului certitudinea obținerii lor chiar dacă la intervale mai îndelungate de timp. P. urmare, pentru stabilirea venitului mediu lunar, în raport de care se determină cuantumul obligației de întreținere, trebuie avute în vedere veniturile din muncă realizate de debitorul acesteia pe întreaga perioadă analizată de instanță, constând în retribuția fixă, alte sporuri lunare, primele, ajutoarele și alte sume care se plătesc anual sau trimestrial (a se vedea ÎCCJ, s. civ.., dec. nr. 2973/2004, www.scj.ro).
În ceea ce privește sursa veniturilor ce trebuie avute în vedere, în general, la stabilirea bazei de calcul aferentă obligației de întreținere, s-a reținut că textul art. 527 alin. 2 NCC nu distinge pe categorii, în acord cu majoritatea doctrinei și practicii judiciare, în considerarea multiplicării surselor de venituri licite, urmând a se ține seama de toate mijloacele patrimoniale ale debitorului, nu doar veniturile din muncă, ci și cele obținute din chirii, dividende, exploatarea unor drepturi de proprietate intelectuală sau industrială etc. cu condiția caracterului stabil, de continuitate, periodic, precum și mijloace asimilate veniturilor din muncă (exempli gratia: indemnizația de șomaj, compensația datorată ca urmare a disponibilizării) (a se vedea I.P. F., Tratat 2000, p. 475; Î.C.C.J. s.civ. dec. nr. 2648/2004; dec. nr. 2649/2004, www.scj.ro).
Cu toate acestea, s-a considerat că o distincție trebuie efectuată între veniturile efective cu caracter suplimentar celor obținute din muncă și posibilitatea obținerii acestora. Astfel, în speță, cu toate că pârâtul deține în proprietate o . imobile, instanța a apreciat că nu s-a făcut dovada că acesta ar obține venituri din închirierea acestora. În acest sens, instanța a avut în vedere faptul că, deși textul art. 527 NCC se referă și la posibilitățile debitorului de a obține venituri, obligarea acestuia la plata unei pensii de întreținere raportat la eventuale acte de administrare a bunurilor deținute în patrimoniu cu caracter viitor și incert suplimentar față de veniturile obținute din muncă apare excesivă prin raportare la starea de nevoie a minorei ale cărei necesități pot fi asigurate corespunzător din salariul debitorului, în acord cu respectarea principiului proporționalității.
Desigur că o situație distinctă de aplicare a normelor ar fi fost aceea în care debitorul nu ar fi obținut niciun fel de remunerație cu caracter laboral ori cuantumul acesteia ar fi fost deosebit de scăzut de natură să afecteze interesul superior al minorului în complinirea nevoilor specifice etapei de creștere și educare, caz în care analizarea posibilităților de obținere a unor venituri suplimentare, din alte surse de tipul chirii, s-ar fi impus cu necesitate.
În speța de față,s-a stabilit că nu este cazul, apreciind că, raportat la nevoile copilului, cel puțin pentru un interval de timp în care elementele stării de nevoie și a mijloacelor creditorului vor rămâne neschimbate, asigurarea interesului superior al copilului și a echilibrului între dreptul la întreținere și obligația corelativă nu comportă explorarea altor surse de venit ale debitorului, cu atât mai mult cu cât acestea prezintă caracter pur eventual.
În ceea ce privește necesitatea asigurării unui nivel de trai minorului în concordanță cu statutul familial, deci cu nivelul de trai al părinților săi, s-a subliniat că stabilirea întreținerii în raport și de aceste circumstanțe particulare este necesară pentru a evita situația furnizării unor mijloace de existență minimale, de subzistență, minorului într-o vădită contrapoziție cu părinții săi.
Cu toate acestea, de vreme ce prin stabilirea pensiei de întreținere prin raportare la nivelul venitului obținut din muncă se asigură imperativul respectării dreptului copilului de a beneficia de un nivel de trai care să îi permită dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală și socială, potrivit art. 44 din Legea 272/2004, în concordanță cu nevoile specifice vârstei și etapei de creștere și educare prin crearea unor condiții firești și în termeni rezonabili, raportarea la veniturile debitorului în mod integral apare drept excesivă, disproporționată față de nevoile actuale ale minorului.
Este motivul pentru care în prezenta cauză baza de calcul pentru obținerea pensiei de întreținere datorată de tată minorei a fost circumscrisă exclusiv la veniturile nete obținute din muncă - salariu, cu excluderea diurnelor de deplasare sau posibilităților eventuale și incerte de obținere a unor venituri din închirierea imobilelor deținute în proprietate.
În ceea ce privește modul de calcul al pensiei de întreținere în sumă fixă ori procent, instanța a stabilit obligația în sarcina tatălui la un procent de 25% din veniturile nete obținute lunar din muncă, potrivit înscrisurilor existente la dosarul cauzei, furnizate de angajator.
Astfel, instanța a apreciat că stabilirea pensiei de întreținere în această modalitate corespunde mai bine nevoilor minorei, fluctuația cuantumului veniturilor tatălui afectând-o mai puțin din perspectiva necesității obținerii pe viitor a unor hotărâri judecătorești suplimentare care să reflecte o eventuală majorare.
În opinia instanței, soluția asigură nu doar evitarea introducerii unor acțiuni repetate pentru majorarea sau reducerea cuantumului în acord cu respectarea principiului proporționalității și înlăturarea prejudiciilor cauzate de factorul inerent temporal de satisfacere a necesităților imediate ale copilului, ci se evită și procesul inflaționist prin asigurarea unui calcul facil al sumei lunare datorate.
În final, în referire la solicitarea formulată de reclamantă, prin reprezentant legal, în sensul stabilirii zilei de 10 a fiecărei luni pentru plata pensiei de întreținere, instanța a constatat că acesta este un aspect ce ține de faza de executare a prezentei sentințe, solicitându-se stabilirea unei obligații suplimentare în sarcina tatălui pe considerentul că acesta s-ar putea să nu își îndeplinească în viitor obligația stabilită de instanță.
În acest sens, s-a reținut că simpla susținere a reprezentantului legal al reclamantei nu poate justifica prezumarea relei credințe a celeilalte părți în executarea obligațiilor decurgând din prezenta sentință, aspectul executării hotărârii aparținând celei de-a doua faze a procesului civil.
De altfel, instanța a remarcat că stabilirea unei atare date în lipsa unor relații certe privitoare la momentul obținerii veniturilor de către pârât de la angajator, cu atât mai mult cu cât acest element este supus unor variabile ce țin de persoane terțe raportului juridic (modul de gestionare a resurselor financiare proprii ale angajatorului pârâtului) ori chiar posibilitatea schimbării locului de muncă de către tată pe viitor, nu poate fi efectuată prin raportare și la complicațiile juridice imediate ale unei eventuale întârzieri neimputabile.
P. urmare, obligarea tatălui la plata lunară a procentului de 25% din veniturile nete obținute lunar din salariu a fost considerată suficientă pentru asigurarea îndeplinirii acesteia, fără a fi necesară stabilirea unei date fixe a efectuării plății sumei datorate.
Față de considerentele anterior expuse, având în vedere prevederile art. 529 alin. 2 NCC potrivit cărora, când întreținerea este datorată de părinte, ea se stabilește până la o pătrime din câștigul său din muncă pentru un copil, o treime pentru doi copii și o jumătate pentru trei sau mai mulți copii, precum și cele ale art. 532 alin. 1 NCC, ținând cont și de faptul că pârâtul nu mai are în întreținere un alt copil minor, instanța a dispus obligarea pârâtului la plata în favoarea minorei D. A.-M., născută la data de 10.12.2012 a unei pensii lunare de întreținere majorate de la suma de 1000 lei stabilită prin sentința civilă nr. 4598/26.04.2013 pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București, la un procent de 25% din veniturile nete lunare realizate de pârât, cu începere de la data introducerii acțiunii și până la împlinirea vârstei majoratului.
II. În ceea ce privește capătul de cerere referitor la program de vizitare instanța a reținut că legăturile personale efective sunt principala modalitate de a menține relațiile normale dintre părinți și copii, atunci când aceștia nu mai locuiesc împreună, asigurând păstrarea afecțiunii reciproce și oferind posibilitatea ambilor părinți de a veghea în continuare la buna creștere și educare a minorilor, astfel încât despărțirea părinților să nu afecteze dezvoltarea lor echilibrată.
Dreptul părintelui care locuiește separat de copil, de a menține legături personale cu acesta ca o componentă a dreptului la viața de familie este garantat de art. 8 CEDO, precum și de reglementarea internă în materie, acesta neconstituind o simplă facultate oferită de legiuitor ci și o obligație legală, a cărei finalitate rezidă tocmai în asigurarea prezenței ambilor părinți în evoluția ulterioară a copilului pentru respectarea interesului său superior.
În conformitate cu dispozițiile art. 401 NCC, părinții separați de copilul lor păstrează dreptul de a avea legături personale cu acesta, în caz de neînțelegere instanța de tutelă stabilind modalitatea de exercitare a dreptului, ținând seama și de poziția minorului a cărui ascultare este obligatorie, potrivit art. 264 NCC. În acest sens, art. 496 alin. 5 NCC stabilește că părintele la care copilul nu locuiește în chip statornic are dreptul de a avea legături personale cu minorul la locuința acestuia, exercițiul acestui drept putând fi limitat de către instanța de tutelă, în considerarea interesului superior al copilului.
P. urmare, prin derogare de la regula dreptului comun conform căreia orice drept dă expresie unui interes legitim, dreptul părintelui de a avea legături personale cu minorul este recunoscut exclusiv în considerarea interesului superior al copilului care prevalează în raporturile de familie.
În acest sens, s-a remarcat că dreptul părintelui de a păstra legături personale cu minorul este recunoscut acestuia chiar și în cazul în care copilul refuză aceasta, în considerarea sentimentelor profunde de afecțiune pe care copiii le au față de părinți, chiar dacă exprimarea acestora poate induce în raport de un psihic infantil și în prezența lipsei discernământului la o impresie contrară. În acest context, instabilitatea afectivă și emoțională a copilului pe fondul unei imaturități psihice și a lipsei experienței de viață îl privează pe acesta de posibilitatea de a sesiza care este adevăratul său interes și de a discerne între bine și rău, astfel că a recunoaște copilului un drept de veto la valorificarea drepturilor atribuite de lege părintelui său conduce la nesocotirea finalității întregii reglementări existente în materie.
Dreptul de a păstra legături personale este recunoscut însă nu numai părintelui în raport cu copilul său ci și copilului, atât prin acte normative interne cât și prin acte internaționale ratificate de România.
Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 14 din Legea 272/2004 (în forma în vigoare la data formulării acțiunii), copilul care a fost separat de ambii părinți sau de unul dintre aceștia printr-o măsură dispusă în condițiile legii are dreptul de a menține relații personale și contacte directe cu ambii părinți, cu excepția situației în care acest lucru contravine interesului superior al copilului, când instanța poate limita exercitarea acestui drept dacă există motive temeinice de natură a periclita dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială a copilului.
Potrivit art. 9 pct. 3 din Convenția O. cu privire la drepturile copilului, ratificată de România prin Legea 18/1990, statele părți vor respecta dreptul copilului care a fost separat de ambii părinți sau de unul dintre ei de a întreține relații personale și contacte directe cu cei doi părinți ai săi, în mod regulat, exceptând cazul în care acest lucru contravine interesului suprem al copilului.
Totodată, potrivit art. 4 din Convenția asupra relațiilor personale care privesc copiii, adoptată la Strasbourg la 15 mai 2003 și ratificată de România prin Legea 87/2007, copilul și părinții săi au dreptul de a obține și de a întreține relații personale constante, iar aceste relații personale nu pot fi restrânse sau excluse decât atunci când acest lucru este necesar în interesul superior al copilului.
P. urmare, restrângerea relațiilor copilului cu părintele său poate fi efectuată exclusiv în considerarea interesului său superior, atunci când există motive temeinice de natură a primejdui dezvoltarea fizică, psihică, intelectuală sau morală a copilului.
În acest sens, instanța a reținut că, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că posibilitatea părintelui și a copilului de a se bucura unul de compania celuilalt reprezintă un element fundamental al vieții de familie, iar măsurile naționale care stânjenesc această posibilitate reprezintă o ingerință în dreptul la viață privată protejat de art. 8 CEDO (Ignaccolo-Zenide c. României, 25.01.2000.)
Din coroborarea dispozițiilor legale anterior menționate, rezultă în mod indubitabil că dreptului copilului de a păstra legături personale cu părintele îi corespunde obligația corelativă existentă în sarcina părintelui, raporturile de familie desfășurate între părinte și copil circumscriindu-se exclusiv interesului superior al acestuia, în virtutea căruia exercitarea acestui drept poate fi recunoscut, limitat sau chiar înlăturat părintelui.
În acest sens, susținerile pârâtului în sensul că în mod corelativ dreptului copilului de a avea legături personale cu părintele nu îi poate corespunde vreo obligație din partea părintelui, nu au fost primite de instanță de vreme ce într-o interpretare ad absurdum recunoașterea de către legiuitor a unor drepturi, fie acestea și nepatrimoniale, în beneficiul unor subiecte de drept fără posibilitatea obținerii respectării lor de către celelalte subiecte ar fi lipsită de orice finalitate logică, juridică și practică, ceea ce apare inadmisibil.
Prima instanță a atras atenția că îndatoririle decurgând din statutul de părinte nu comportă derogări în raport de manifestarea de voință a subiectului vizat, cu lezarea interesului superior al copilului, astfel că minorului îi poate fi recunoscut dreptul de a păstra legături personale cu tatăl chiar dacă acesta din urmă nu înțelege să își respecte obligația de a se implica activ în viața copilului său, a cărui dezvoltare armonioasă implică prezența ambilor părinți.
În speță, s-a constatat că între părinții minorei există divergențe în privința modalității de stabilire a legăturilor personale dintre copil și tată, în mare parte determinate de disensiunile ivite între aceștia ulterior separării. Din această perspectivă, instanța a atras atenția că despărțirea părinților și stabilirea locuinței minorului la unul dintre aceștia nu trebuie să afecteze relația dintre copil și tată, părțile trebuind să aibă în vedere în mod constant interesul copilului lor în luarea deciziilor importante legate de creșterea și evoluția acestuia, asigurând prezența ambilor părinți în viața copilului, independent de faptul că nu mai conviețuiesc.
Astfel, calitatea de părinți prevalează în raport de alte aspecte ale relației anterioare de cuplu a părților, interesul superior al copilului constând în a avea alături atât tatăl cât și mama, în egală măsură, pentru o dezvoltare echilibrată, armonioasă. P. urmare, părinții trebuie să aibă înțelepciunea de a acționa cu respectarea interesului superior al minorei pentru a evita repercutarea în mod inadmisibil a conflictelor existente între dânșii asupra copilului și cauzarea de traume acesteia, asigurându-i un climat familial stabil și orientat către nevoile sale.
În ceea ce privește afirmațiile pârâtului referitoare la faptul că un părinte nu poate fi constrâns la a-și iubi copilul, nicio lege neputându-l obliga să fie tată pentru copilul său respectiv că nu este în interesul superior al copilului ca acesta să întrețină contacte cu un străin care îndeplinește o obligație stabilită de instanță, instanța a atras atenția că statutul de părinte decurge din raporturile de filiație directă, biologică și comportă niște îndatoriri ale ascendentului față de descendentul său aflat în etapa inițială de cunoaștere și adaptare în mediul în care trăiește.
Copilul are dreptul să cunoască persoana care i-a dat viață și desigur că dezvoltarea unor relații reciproce de afecțiune firești pentru orice raporturi familiale necesită un interval de acomodare precum și înțelepciunea ambilor părinți de a lăsa de-o parte diferențele ireconciliabile și de a nu permite ca acestea să se repercuteze asupra viitorului copilului lor prin acțiuni cu scop vindicativ care să conducă la alienare parentală.
În acest sens, instanța a constatat că, în speță, potrivit pârâtului, refuzul de a avea contacte cu copilul său țin strict de conduita mamei acestuia, percepută drept șicanatoare, descriindu-și relația cu copilul său asemenea unei poveri.
Cu toate că afirmă că nu dorește nicio relație cu minora, din ansamblul probator administrat în prezenta cauză a rezultat că tatăl a dezvoltat sentimente față de copilul său inhibate din cauza relației conflictuale cu mama acestuia. Astfel, la întrebarea nr. 63 din interogatoriul adresat acestuia, tatăl a răspuns că în acțiunea formulată la Judecătoria Sectorului 6 București a solicitat inițial custodie comună și că fiica sa îi este dragă ca orice copil (f. 822 dosar). Totodată, declarațiile martorilor audiați în cauză au relevat faptul că tatăl s-a preocupat inițial de copil, cu toate că a avut dubii cu privire la paternitatea acestuia, sens în care a efectuat un test ADN, însă încercările timide de apropiere au fost sistate ca urmare a atitudinii mamei copilului care i-ar fi comunicat că urmează să intenteze diverse acțiuni în justiție.
În final, tatăl și-a motivat solicitarea de respingere a prezentei acțiuni pe considerentul că, pe viitor, va manifesta indiferență față de copilul său.
S-a apreciat că cele învederate nu pot constitui motive temeinice pentru limitarea dreptului minorului de a-și vedea tatăl, exclusiv în baza manifestării de voință a acestuia. Instanța a constatat că nu poate prezuma reaua-credință ori manifestări reprobabile viitoare ale tatălui de natură să îi afecteze copilului interesul superior, cu atât mai mult cu cât a constatat că motivul inexistenței unor raporturi familiale normale îl constituie permanentizarea stării conflictuale dintre părți care nu s-au putut detașa de problemele personale pentru a asigura respectarea nevoilor copilului de a avea alături ambii părinți.
În concluzie, instanța a apreciat că este necesar ca părinții să lase de-o parte divergențele existente între dânșii și să asigure copilului un climat favorabil dezvoltării de relații personale cu ambii părinți, pentru evitarea unor repercusiuni negative asupra dezvoltării psiho-fizice și emoționale ale acestuia pe viitor.
Față de considerentele anterior expuse, raportat la programul de lucru al pârâtului care are posibilitatea vizitării minorei duminica, după cum s-a stabilit prin înțelegerea părților și inițial, precum și având în vedere necesitatea asigurării unui program de vizitare etapizat și clar ca punct de plecare în inițierea contactelor dintre minoră și tatăl său, ținând seama și de vârsta foarte mică a copilului, necesitatea asigurării unui mediu stabil de vizitare cunoscut și evitarea unor variații majore ori activități multiple care să implice scoaterea copilului din mediul familial pe perioade de timp ce ar putea să îl destabilizeze, precum și prezența indispensabilă a mamei în această etapă inițială de creștere, s-a procedat la obligarea pârâtului la stabilirea de legături personale cu minora D. A.-M., născută la data de 10.12.2012 în conformitate cu următorul programul de vizitare: în prima și a treia duminică a fiecărei luni, de la ora 15:00 la ora 19:00, prin vizitarea minorei la adresa unde aceasta locuiește, în prezența reprezentantului legal; de ziua de naștere a minorei în fiecare an, de la ora 15:00 la ora 19:00 în zilele nelucrătoare, respectiv de la ora 19:30 – 21:30 în zilele lucrătoare, prin vizitarea minorei la adresa unde aceasta locuiește, în prezența reprezentantului legal; a doua zi de P. și a doua zi de C. precum și în data de 1 mai și 1 decembrie, în fiecare an, prin vizitarea minorei la adresa unde aceasta locuiește, în prezența reprezentantului legal.
S-a stabilit că modalitățile de comunicare a minorei cu pârâtul vor fi cele prevăzute de dispozițiile Legii 272/2004, inclusiv transmiterea de fotografii recente și evaluări școlare sau medicale către pârât, urmând ca părțile să asigure date actualizate de contact, respectiv domiciliu, număr de telefon, adresă de e-mail pentru înlesnirea acestora.
De asemenea, instanța a respins capetele de cerere privitoare la obligarea pârâtului la consiliere psihologică, monitorizarea legăturilor personale dintre tată și minoră, obligarea acestuia la plata unei amenzi de 1000 de lei pe fiecare zi de întârziere în executarea prezentei sentințe, obligarea pârâtului la a comunica cu reprezentantul legal al minorei în orice problemă ce privește îndeplinirea de către acesta a obligațiilor sale legale, obligarea pârâtului la a informa pe reprezentantul legal al minorei în legătură cu orice schimbare a programului de lucru care îl împiedică la stabilirea legăturilor personale cu minora și la a-i înfățișa reprezentantului legal al minorei documente justificative de serviciu în legătură cu imposibilitatea de respectare a programului de legături personale cu minora, ca neîntemeiate.
Astfel, în ceea ce privește solicitarea de consiliere psihologică, instanța a constatat că potrivit art. 18 alin. 4 din Legea 272/2004 republicată, pentru restabilirea și menținerea relațiilor personale ale copilului, serviciul public de asistență socială și, după caz, direcțiile generale de asistență socială și protecția copilului de la nivelul fiecărui sector al municipiului București au obligația de a oferi consiliere, acordată de specialiști atât copilului, cât și părinților săi, la solicitarea acestora. Față de conținutul dispozițiilor precizate instanța a constatat că ipoteza necesară aplicabilității acestora nu se regăsește în speță și anume solicitarea tatălui de a i se acorda atare servicii. În acest sens, instanța a concluzionat că textul nu poate fi interpretat în mod logic ca fundament pentru luarea unor măsuri obligatorii de consiliere psihologică.
În privința celorlalte solicitări formulate pe motivul asigurării unor garanții în privința executării prezentei hotărâri instanța a apreciat că nu poate prezuma reaua credință viitoare a pârâtului în executarea obligațiilor decurgând din prezenta hotărâre civilă, aspectele invocate punând în discuție o fază ulterioară a procesului civil.
Totodată, în raport de prevederile art. 453 alin. 2 NCPC, urmare a solicitării formulate de reclamantă prin reprezentant legal și a admiterii în parte a acțiunii introductive, instanța a dispus obligarea pârâtului la plata sumei de 580 de lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru, timbru judiciar și onorariu apărător conform chitanței . nr._ din data de 09.09.2013 (f. 2 dosar) chitanțelor . nr._ din data de 09.09.2013 și . nr._ din data de 04.10.2013 (f. 2, 60 dosar); chitanței nr. 276/06.05.2014.
Împotriva sentinței civile nr. 7895/30.05.2014 au declarat apel, în termen legal, reclamanta D. A.-M., prin reprezentant legal, precum și pârâtul D. R. A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
De asemenea, reclamanta a înțeles să declare apel și împotriva a încheierilor de îndreptare eroare materială pronunțate în ședința din Camera de Consiliu din data de 03.06.2014 și din data de 30.06.2014, precum și a celorlalte încheieri premergătoare pronunțate în același dosar.
În motivarea apelului declarat, reclamanta, prin reprezentant legal, a arătat următoarele:
Asupra soluției pronunțate cu privire la capătul de cerere referitor la majorarea pensiei de întreținere datorată de pârât minorei, reclamanta a considerat că instanța de fond a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor legale, atunci când a dat eficiență cu prioritate, ca izvor de drept în speță, opiniei unei părți a doctrinei și practicii judiciare existente anterior intrării în vigoare a NCC și modificării art. 55 (2) lit. i) din Codul Fiscal prin OG 8/2013 din 1 februarie 2013, ignorând aceste dispoziții legale și, totodată, art. 529 (2) și art. 1 NCC, pct. 67-87 din Normele Metodologice de aplicare a Codului Fiscal, art. 44 (2), art. 160 (3) și 165 din Codul Muncii, atunci când a procedat la excluderea indemnizației de deplasare încasată de pârât din baza de calcul a pensiei de întreținere a reclamantei, precum și atunci când a socotit că în această bază de calcul intră doar veniturile din muncă și nu toate veniturile, indiferent de sursă.
Astfel, asupra excluderii indemnizației de delegare prima instanță a folosit trei argumente: sfera „mijloacelor" pârâtului, potrivit art. 527 (2) NCC, se circumscrie exclusiv veniturilor cu caracter permanent, stabil, iar nu celor cu caracter sporadic, cum e cazul indemnizațiilor de deplasare, interpretare ce ar fi majoritară în doctrină și jurisprudență, rezultând tocmai din faptul că obligația de întreținere este permanentă, continuă; pârâtul nu poate fi obligat la plata unor sume de bani în privința cărora nu există nici o garanție de obținere și care l-ar plasa pe o poziție inferioară, grevându-i excesiv patrimoniul; principiul proporționalității instituit de art. 529 (1) NCC între obligația de întreținere și dreptul corelativ.
În opinia reclamantei, soluția pronunțată cu acest argument este nelegală, fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 1 NCC, art. – 529 (2) NCC art. 44 (2), art. 160 (3) și 165 din Codul Muncii, art. 55 (2) lit. i) din Codul Fiscal modificat prin OG 8/2013 din 1 februarie 2013, dispoziții legale ce au fost invocate în fata primei instanțe în ședințele nepublice din 14.02.2014, 28.02.2014, 21.03.2014, 09.05.2014 și în notele de ședință (filele 724-763 - vol. 2 dosar fond) și concluziile scrise depuse la dosarul cauzei, paginile 9-10, fila 1199-vol. 2 dosar fond), prin evocarea unor soluții de speță întemeiate pe o legislație anterioară (anii 1987, 1992 și 2005) și care vizau alte situații de fapt și cu ignorarea situației de fapt din speță.
Astfel, art. 1 (1) NCC recunoaște ca izvoare ale dreptului civil legea și principiile generale ale dreptului, nicidecum practica judiciară și doctrina, acestea din urmă neputând fi invocate în susținerea unei soluții a instanței de judecată, cu atât mai mult cu cât vin în contradicție cu dispozițiile legale în vigoare la momentul judecății prezentei, precum și cu principiile generale ale dreptului, fiind pronunțate în baza unei legislații anterioare.
Problema includerii indemnizației de delegare, precum și a oricăror venituri, indiferent de sursa acestora (din chirii, dividende, exploatarea unor drepturi de proprietate intelectuală sau industrială etc., a mijloacelor asimilate veniturilor din muncă-indemnizație de șomaj, compensație ca urmare a disponibilizării etc.), în baza de calcul a pensiei lunare de întreținere, își are rezolvarea în analiza dispozițiilor legale în vigoare, evocate în fața primei instanțe, neanalizate în nici un fel de aceasta.
Potrivit art. 529 (2) NCC pensia de întreținere se stabilește la un procent calculat la venitul net lunar al debitorului, aici putând fi incluse nu numai veniturile din muncă, ci și orice altfel de venituri, indiferent de sursa lor.
În ceea ce privește veniturile din muncă, art.160 (3) din Codul Muncii prevede că salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri.
Printre indemnizațiile reglementate de Codul Muncii este și indemnizația de delegare (art. 44 (2) Codul Muncii - „Salariatul delegat are dreptul la plata cheltuielilor de transport și cazare, precum și la o indemnizație de delegare, în condițiile prevăzute de lege sau de contractul colectiv de muncă aplicabil”).
Astfel, în condițiile existenței unei reglementări legale a componenței salariului, care atestă că acesta cuprinde și indemnizațiile, fără a face distincție după felul lor, a exclude în speță indemnizația de delegare din componența salariului pârâtului, la care trebuie calculată pensia de întreținere datorată, invocând o practică judiciară care nu constituie izvor de drept și nu poate substitui legea, este în opinia apelantei un demers nelegal al instanței, cu atât mai mult cu cât această practică e mult anterioară (anii 1987, 1992, 1995), de atunci legislația suferind modificări și, totodată, o încălcare a principiului „ubi lex non distiguit nec nos distinguere debemus".
În speță prima instanță a reținut că „baza de calcul a pensiei se circumscrie exclusiv veniturilor nete obținute din muncă-salariu", dar a dispus expres excluderea indemnizațiilor de delegare, modificând conținutul legal al noțiunii de salariu, de vreme ce a statuat că pensia se calculează în raport de salariul pârâtului, adăugând însă că în acest salariu nu intră și indemnizațiile de delegare, ce constituie o componentă legală a acestuia. Cu alte cuvinte, prima instanță a stabilit că în speță noțiunea de ,,salariu" are un alt conținut decât cel legal, mai restrâns, considerentul instanței fiind în contradicție nu numai cu el însuși ci, în mod grav, chiar cu dispozițiile legale ce reglementează componența salariului.
În sensul includerii indemnizației de delegare în categoria venitului net lunar, ca o componentă a salariului, sunt și celelalte dispoziții legale evocate, în speță art. 55 din Codul Fiscal și pct. 68 din Normele Metodologice de aplicare a acestuia, potrivit cărora sunt considerate venituri din salarii toate veniturile în bani și/sau în natură obținute de o persoană fizică ce desfășoară o activitate în baza unui contract individual de muncă sau a unui statut special prevăzut de lege, indiferent de perioada la care se referă, de denumirea veniturilor ori de forma sub care ele se acordă, inclusiv indemnizațiile pentru incapacitate temporară de muncă, respectiv totalitatea sumelor încasate ca urmare a unei relații contractuale de muncă. Art. 55 din Codul Fiscal și pct. 67-87 din Normele Metodologice de aplicare a acestuia enumeră toate categoriile de venituri, precizând care dintre acestea sunt impozabile și care sunt neimpozabile.
Din acestea reiese că, în contractele individuale sau colective de muncă aplicabile pot fi cuprinse următoarele categorii de venituri din muncă: salariile de bază; sporurile și adaosurile de orice fel;... recompensele și premiile de orice fel; sumele reprezentând premiul anual și stimulentele acordate salariaților agenților economici; sumele primite pentru concediul de odihnă; valoarea nominală a tichetelor de masă, tichetelor de creșă, tichetelor de vacanță, acordate potrivit legii; orice alte câștiguri în bani și în natură, primite de la angajatori de către angajați, ca plată a muncii lor (pct. 68 lit. a din Normele Metodologice); indemnizația primită de angajați pe perioada deplasării și detașării în altă localitate, în țară și în străinătate, în interesul serviciului, precum și orice alte sume de aceeași natură (art. 55 (2) lit. i din Codul Fiscal și pct. 68 lit. n); alte drepturi sau avantaje de natură salarială ori asimilate salariilor (art. 55 (2) lit. k din Codul Fiscal și pct. 68 lit. o din Normele Metodologice).
Așadar, a aprecia că în baza de calcul a pensiei de întreținere ar trebui să intre doar veniturile cu caracter permanent, stabil, înseamnă a introduce un criteriu artificial, pe de o parte, a adăuga la lege, căci art. 529 (2) din NCC, intrat în vigoare la 1 octombrie 2011, spre deosebire de vechea reglementare a codului familiei, ce făcea referire la „câștigul din muncă", sintagmă ce a generat interpretări contrare și o practică neunitară cu privire la înțelesul acestei noțiuni, prevăzând că pensia de întreținere se stabilește în procent din venitul net lunar, nefăcând distincție între veniturile ocazionale, întâmplătoare și cele permanente, ori după sursa acestora (sarcina instanței fiind aceea de a identifica toate veniturile, indiferent de sursă, caracterul lor sau alte distincții), executarea constând strict în aplicarea procentului stabilit de instanță la veniturile nete totale din orice sursă realizate de debitor în fiecare lună, cuantum variabil în raport de totalul veniturilor nete din luna în care are loc executarea, iar pe de altă parte, a încălca principiul de drept „ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus".
Astfel, cu nesocotirea principiului legalității față de faptul că există dispoziții legale ce reglementează noțiunea de „salariu”, precum și pe aceea de „venituri din salarii", care prevăd că se au în vedere veniturile din orice sursă, nu numai cele din muncă-salariul, a principiului de drept „ubi lex non distiguit, nec nos distiguere debemus”, apelanta apreciază că prima instanță a introdus un criteriu artificial, reținând o parte a practicii judiciare formată pe o reglementare veche, care nu este izvor de drept (hotărârile judecătorești evocate sunt din anii 1988, 1992 și 1995, când în vigoare era vechiul cod al familiei și nu existau reglementări care să definească indemnizația de delegare ca venit salarial).
Mai mult, chiar această invocată opinie a unei părți din practica judiciară referitoare la indemnizația de delegare, formată pe o altă bază legală decât cea în vigoare, nu putea fi aplicată decât după efectuarea de verificări cu privire la specificul muncii debitorului obligației, la atribuțiile sale, căci dacă specificul muncii implică în mod obișnuit efectuarea de deplasări în alte localități din țară sau străinătate (cum e cazul personalului navigant, a aceluia ce își desfășoară activitatea în domeniul petrolului - cum e și cazul pârâtului - a șoferilor de transport internațional), cu toate că programul acestora nu e predeterminat, previzibil, depinzând de contractele cu clienții, cum e cazul în speță (în acest sens, adeverința nr. 1787/06.05.2014 emisă de angajator - filele 1241-1242 - vol. 2 - atestă că în perioada martie 2013 - martie 2014 pârâtul a făcut mai multe deplasări în fiecare lună, chiar pârâtul susținând atât în întâmpinare, în răspunsul la interogatoriu - întrebarea 17 -,,...serviciul meu implică multe deplasări în țară și străinătate" - fila 819 - vol. 2, cât și în fața Autorității Tutelare că „locul său de muncă implică deplasări pe perioade îndelungate atât în țară, cât și în străinătate" - fila 766 - vol. 2 dosar fond), atunci devine evident că indemnizația de delegare este o componentă stabilă a veniturilor salariale și devine venit permanent.
Astfel, indemnizația de delegare pe care un salariat o primește în considerarea faptului că specificul muncii, atribuțiile de serviciu, impun deplasarea constantă în interes de serviciu pentru un anumit număr de zile din lună devine venit stabil, în timp ce indemnizația de delegare primită de un salariat care se deplasează în afara localității sau țării în interes de serviciu o dată la o perioadă îndelungată de timp, accidental, ocazional, are caracterul unui venit ocazional.
De asemenea, din examinarea aceleiași adeverințe nr. 1787/06.05.2014 emisă de angajator reiese că totalul sumelor încasate anual cu titlu de indemnizație de delegare nu poate fi socotit ca unul minor, nesemnificativ, fiind evident că aceasta este o componentă permanentă a veniturilor salariale.
Așadar, chiar și în acea opinie doctrinară și jurisprudențială veche îmbrățișată de instanța de fond, față de cele ce rezultă din probatoriul administrat rezultă concluzia că în speță diurna este venit salarial permanent.
Or, prima instanță nu a analizat în niciun mod aceste aspecte, socotind ab initio indemnizația de delegare ca venit ocazional, accidental, independent de situația de fapt, deși din probele evocate rezultă clar că pârâtul încasează lunar sume de bani cu titlu de diurnă, dat fiind că în atribuțiile sale de serviciu intră și efectuarea de deplasări la clienți din țară și străinătate.
În concret, reținerea generală că indemnizația de delegare nu face parte din baza de calcul a pensiei a fost considerată de apelantă cu atât mai periculoasă și cu consecințe nefaste pentru minoră cu cât, în virtutea principiului libertății contractuale, se poate ajunge ca ceea ce încasează pârâtul cu titlu de indemnizație de delegare să fie o sumă infinit mai mare decât salariul pe care îl primește lunar. În acest sens, aceasta a arătat că în practică există situații în care salariul net lunar este de cca. 800 lei, pe când indemnizația de delegare lunară e de cea 15.000 lei (un exemplu concret reieșind din declarația de avere atașată acestei cereri de apel).
În opinia apelantei este evident că prima instanță a ignorat realitățile prezente ce țin de modificarea legislației, de formele de manifestare actuale a libertății contractuale în relația angajat-angajator.
Cât privește argumentul primei instanțe că diurna nu este o componentă a venitului bază de calcul pentru pensia de întreținere, dat fiind că pârâtul nu poate fi obligat la plata unor sume de bani în privința cărora nu există nicio garanție de obținere și care l-ar plasa pe o poziție inferioară, grevându-i excesiv patrimoniul, precum și argumentul că a se reține altfel ar însemna încălcarea principiului proporționalității între obligația debitorului și dreptul creditorului, apelanta a evidențiat că acestea nu pot fi validate logic, dat fiind că executarea pensiei se face lunar prin aplicarea procentului de 25 % la sumele pe care pârâtul le încasează efectiv în fiecare lună, sumele încasate cu titlu de indemnizație de delegare fiind luate în calcul numai dacă și numai în măsura în care au fost încasate în luna pentru care se face executarea, păstrându-se astfel și acea proporționalitate amintită, care în prezent nu funcționează în detrimentul minorei.
Cât privește faptul că în speță prima instanță a inclus în categoria veniturilor nete lunare ale pârâtului, ca bază de calcul a pensiei, doar venitul din muncă-salariul său, cu consecința excluderii veniturilor din orice altă sursă, apelanta a solicitat instanței de apel să constate că o astfel de concluzie este în contradicție atât cu disp. art. 529(2) care se referă la venitul net lunar, fără a face deosebire de sursa din care e obținut, a principiului „ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus ", cât și art. 527 (2) NCC și cu considerentele instanței expuse la paragraful 4 pagina 27 din sentință, „textul art. 527 alin. 2 NCC nu distinge pe categorii, în acord cu majoritatea doctrinei și practicii judiciare, în considerarea multiplicării surselor de venituri licite, urmând a se ține seama de toate mijloacele patrimoniale ale debitorului, nu doar veniturile din muncă, ci și cele obținute din chirii, dividende, exploatarea unor drepturi de proprietate intelectuală sau industrială etc. cu condiția caracterului stabil, de continuitate, periodic, precum și mijloace asimilate veniturilor din muncă (exempli gratia: indemnizația de șomaj, compensația datorată ca urmare a disponibilizării)."
Totodată, apelanta a arătat că, în mod netemeinic și nelegal, cu ignorarea materialului probator, a disp. art. 499 (2) NCC, art. 47 (2) din Legea 272/2004, a principiului interesului superior al copilului, posibil tratând capătul de cerere ca pe o acțiune în despăgubire, prima instanță a apreciat că nu se impune adăugarea la procentul din venitul net lunar stabilit ca și pensie majorată a unei sume fixe, apreciată de aceasta în raport de înscrisurile depuse (filele 1070-1075, 1081, 1082-1083 - vol. 2 dosar fond și răspunsul la interogatoriu - întrebarea nr. 56-fila 822-vol.2), ca posibilitate de obținere de venituri din chirii, conform art. 527(2) NCC.
Apelanta a subliniat că prima instanță a achiesat la susținerile reclamantei în sensul că, de vreme ce, conform disp. art. 527 (2) NCC, noțiunea de „mijloace" include nu numai veniturile, bunurile, ci și posibilitățile de realizare a acestora, e de netăgăduit (față de prepoziția folosită –„și", iar nu „sau"-) că referirea la posibilitățile de realizare nu privește ipoteza în care debitorul obligației de întreținere nu are niciun fel de venituri, iar pensia stabilită în sarcina sa la venitul minim pe economie are în vedere posibilitatea de a le obține, ci toate cazurile în care debitorul obligației are posibilitatea de realizare de venituri, oricare ar fi sursa.
Cu toate acestea, a respins solicitarea de a adăuga la procentul stabilit din veniturile pârâtului și a unei sume fixe, potrivit procentului corespunzător aplicat la suma estimată ca reprezentând posibilitatea de realizare de venituri lunare din chirii, conform situației patrimoniale a acestuia și având în vedere înscrisurile depuse la filele 1070-1075, 1081-1082 și 1083-vol. 2 dosar fond și răspunsul la interogatoriu - întrebarea nr. 56 - fila 822 - vol.2, cu argumentul că pensia majorată la procentul legal din salariu e suficientă pentru a acoperi nevoile copilului, cel puțin pentru un interval de timp în care elementele stării de nevoie și mijloacele creditorului vor rămâne neschimbate, astfel încât nu se impune explorarea altor surse de venit ale debitorului.
Or, apelanta a menționat că o asemenea constatare e în contradicție cu probatoriul administrat precum și cu criteriile legale de determinare a nevoilor de creștere si educare ale minorului, astfel cum rezultă din art. 47 (2) din Legea 272/2004, cu caracterul complex al obligației de întreținere, dar chiar și cu motivarea primei instanțe în sensul că „cheltuielile implicate de creșterea minorei s-au multiplicat exponențial odată cu înaintarea în vârstă, că aceasta se află în etapa inițială de creștere căreia îi corespunde o diversificare rapidă a necesităților, sfera acestora depășind nivelul cheltuielilor curente ce țin de prima necesitate, pentru hrană și îmbrăcăminte, apreciate corespunzătoare de părți la momentul nașterii, și incluzând treptat pe cele decurgând din prezervarea stării de sănătate a copilului, asigurarea contactului și integrării acestuia în mediul social ori desfășurarea de activități educative” (paragraful 4 pagina 24-fila 1189-vol. 2 dosar fond).
Sub aspectul probatoriului apelanta a precizat că, deși prima instanță a invocat facturile și bonurile fiscale depuse la dosarul cauzei de reclamantă (filele 387-417 vol. 1; 354-360 vol. 2 și 661-676, 998-999 vol. 2; 1021-1024 – vol. 2 dosar), aceasta le-a ignorat în fapt, inclusiv susținerile sale că ele privesc exclusiv nevoile de hrană și igienă ale minorei și în foarte mică măsură achiziționarea unor obiecte de îmbrăcăminte de valoare foarte redusă, având în vedere că în perioada la care acestea se refereau minora avea vârsta de 5 luni - 1 an și faptul că în acea perioadă de vară - când avea doar câteva luni - aceste nevoi au fost minime (îmbrăcăminte sumară pentru bebeluși, cheltuieli diminuate de încălzire, întreținere), că imediat după naștere minora a primit în dar obiecte de îmbrăcăminte și jucării, cu consecința reducerii cheltuielilor aferente pentru o perioada următoare, că a încercat să urmeze „dispoziția" pârâtului, în sensul că „trebuie să mă încadrez în sumă", iar timpul redus rămas între îndeplinirea îndatoririlor de îngrijire și supraveghere a minorei, a îndatoririlor de serviciu și a treburilor gospodărești a avut repercusiuni asupra celui cu adevărat necesar pentru achiziționarea bunurilor de consum pentru minoră, astfel încât ele nu reprezintă reflectarea exactă a ceea ce se circumscrie noțiunii de „cele necesare traiului”.
Astfel, apelanta a considerat că prima instanță trebuia să constate că bonurile fiscale depuse la dosar pentru perioada aprilie - 13 decembrie 2014 atestă că media cheltuielilor lunare făcute exclusiv pentru hrană, igienă și în mică măsură îmbrăcăminte pentru care acestea au putut fi obținute când minora avea 5 luni - 1 an a fost de cca. 4.000 lei lunar.
În opinia apelantei, prima instanță a ignorat acest fapt, dar și susținerea potrivit căreia chiar și această medie lunară nu constituie întinderea fidelă a cheltuielilor efectuate cu minora, având în vedere că ele nu includ acele cheltuieli pentru achiziționarea unor bunuri, alimente și servicii pentru care nu pot fi obținute bonuri ori acte (alimente cumpărate din piață, carne de pasăre de țară, cheltuieli ocazionate de sărbătorirea zilelor onomastice și de naștere ale minorei, a zilelor de naștere unde a fost invitată, cheltuieli pentru prepararea hranei, pentru încălzire, pentru îngrijirea zilnică, pentru petrecerea timpului liber, cheltuieli de îngrijire a sănătății și de boală etc.).
Față de această situație, apelanta a arătat că este evidentă netemeinicia constatării primei instanțe în sensul că pensia majorată la procentul legal din salariu este suficientă pentru a acoperi nevoile copilului, având în vedere, pe de o parte, faptul că din probatoriu reiese că pentru perioada aprilie - 13 decembrie 2013, când minora avea 5 luni - 1 an, numai cheltuielile de hrană, igienă și în mică măsură de îmbrăcăminte, ce s-au putut dovedi cu bonuri, s-au ridicat ca medie lunară la aproximativ 4000 lei, iar pe de altă parte, chiar reținerea primei instanțe că „cheltuielile implicate de creșterea minorei s-au multiplicat exponențial odată cu înaintarea în vârstă, că aceasta se află în etapa inițială de creștere căreia îi corespunde o diversificare rapidă a necesităților, sfera acestora depășind nivelul cheltuielilor curente ce țin de prima necesitate, pentru hrană si îmbrăcăminte și incluzând treptat pe cele decurgând din prezervarea stării de sănătate a copilului, asigurarea contactului și integrării acestuia în mediul social ori desfășurarea de activități educative" (paragraful 4 pagina 24-fila 1189-vol. 2 dosar fond).
În fapt, apelanta a apreciat că nu a fost avută în vedere susținerea sa în sensul că obligația de întreținere la care face referire art. 499 (1) NCC nu se reduce la a asigura copilului doar condițiile pentru a vegeta, respectiv doar hrană și îmbrăcăminte, având un caracter complex, necircumscriindu-se exclusiv cheltuielilor pe care le implică traiul zilnic, ci și celor ce privesc asigurarea unei bune supravegheri în perioada în care mama minorei se află la serviciu, precum și cele necesare pentru îngrijirea sănătății, dezvoltării fizice, psihice și intelectuale, de educație și învățătură a acesteia (art. 499 (1) NCC - „Tatăl și mama sunt obligați, în solidar, să dea întreținere copilului său minor, asigurându-i cele necesare traiului, precum și educația, învățătura și pregătirea sa profesională”) (pentru caracterul complex al obligației de întreținere a părintelui a se vedea decizia nr. 1493/05.11.2009 și decizia nr. 771/06.05.2009 ale Curții de Apel București).
Sub acest aspect, s-a arătat că instanța, deși a achiesat la ideea că în prezent nevoile minorei nu mai sunt acelea pe care le avea la 5 luni - 1 an, la acestea adăugându-se și cele generate de necesitatea prezervării stării de sănătate, pentru asigurarea contactului și integrarea în mediul social, pentru implicarea în activități educative, recreative, pentru supravegherea minorei în perioada când mama se află la serviciu, a omis faptul că toate acestea implică costuri semnificative, a căror imagine a încercat a o forma prin depunerea de înscrisuri (a se vedea filele 933-934 vol. 2 costul unui program educațional pentru vârsta minorei, precum și al unui curs de înot, oferte de preț grădinițe - filele 995-997-vol. 2, 1021, 1024 – vol. 2), la care prima instanță nu a făcut nicio referire, ignorându-le.
Or, reducerea în fapt a întreținerii datorate de pârât exclusiv la cheltuielile de hrană și îmbrăcăminte, astfel cum în fapt a procedat instanța, echivalează în accepțiunea apelantei fie cu anularea oricărei șanse a copilului de a se dezvolta potrivit potențialului lui și posibilităților părinților săi, condamnându-l la limitare mentală, spirituală, psihică, intelectuală și socială, fie cu lăsarea în sarcina exclusivă a mamei a acestor cheltuieli, ceea ce apare ca nelegal.
Astfel, apelanta a evidențiat că prin soluția pronunțată, prin felul în care aceasta a fost motivată, prima instanță a tratat capătul de cerere privind majorarea pensiei ca pe o acțiune în despăgubire, ignorând susținerile reclamantei că în nicio cauză având ca obiect stabilirea sau majorarea pensiei de întreținere reprezentantul legal al minorului nu e chemat să facă probe asupra cuantumului exact al cheltuielilor efectuate cu copilul său (care, de altfel, din motive obiective și în parte expuse, sunt imposibile), la un moment dat (căci pensia de întreținere nu se stabilește pentru 1, 2, 3 luni, ori pentru un sezon) pentru ca acesta să fie apoi consfințit de instanță într-o sumă cu titlu de pensie de întreținere (nefiind vorba de o acțiune în despăgubire, în care cuantumul sumei stabilite să fie concordant cu dovada cuantumului prejudiciului, ci de stabilirea unei sume care să asigure copilului cele mai bune condiții de viață, singura limită fiind posibilitățile părinților – art. 47 (2) din Legea 272/2004 - „...(2) Părinților ... le revine în primul rând responsabilitatea de a asigura, în limita posibilităților, cele mai bune condiții de viață necesare creșterii și dezvoltării copiilor; părinții sunt obligați să le asigure copiilor locuință, precum și condițiile necesare pentru creștere, educare, învățătură și pregătirea profesională.", din care reiese fără putință de tăgadă că copilul trebuie să se bucure de același nivel de trai ca și al părinților săi, obligația stabilită în sarcina părinților de a asigura „cele mai bune condiții de viață necesare creșterii și dezvoltării copiilor lor” fiind limitată doar în raport de „posibilitățile" acestora.
De asemenea, apelanta a arătat că deși și-a întemeiat soluția privind excluderea diurnei din baza de calcul a pensiei pe hotărâri judecătorești pronunțate pe o legislație anterioară, prima instanță a ignorat practica judiciară curentă învederată de reclamantă, concretizată în faptul stabilirii de pensii pornind de la un procent din venitul minim pe economie până la câteva sute de mii Ron, tocmai în aplicarea art. 47 (2) din Legea 272/2004, potrivit căreia un copil trebuie să se bucure de posibilitățile și de același nivel de trai cu părinții săi, raportat și la multiplele și variatele posibilități de satisfacere a unei diverse palete de nevoi de trai, educative oferite de societatea actuală, antrenând costuri considerabile, la faptul că în prezent grija părinților pentru nevoile de educație, învățătură și pregătire profesională, ce implică mobilizarea unor resurse financiare importante pe parcursul minorității, se materializează nu numai în implicarea copilului în multiple activități, ci și în efectuarea de economii, precum și în încheierea de asigurări de studii încă de la nașterea copilului (a se vedea practica judiciară depusă la dosar - filele 935-941-vol. 2).
Și sub acest aspect al aprecierii nevoilor minorei, apelanta a criticat soluția primei instanțe, considerând că s-au ignorat realitățile actuale.
Astfel, față de nevoile minorei, al căror caracter complex l-a învederat, apelanta a menționat că se impunea ca, în raport de art. 527(2) NCC, prima instanță să stabilească și o sumă fixă, reprezentând procentul de 1/4 din suma estimată de aceasta ca reprezentând posibilitatea de realizare de venituri lunare din chirii, conform situației patrimoniale a pârâtului, astfel cum reiese din înscrisurile afate la filele 1081-1082 și 1083 - vol. 2 dosar fond și din răspunsul pârâtului la interogatoriu - întrebarea nr. 56 - fila 822-vol.2).
Sub acest din urmă aspect, apelanta a arătat că are știință de la pârât că închiriază locuințele pe care le deține, în număr de 5, astfel cum a recunoscut la interogatoriu (răspunsul la întrebarea nr.56 fila 822-vol.2), recunoaștere ce nu poate fi revocată, chiar dacă acesta a refuzat sa dea relații în privința uneia dintre ele, celelalte 4 afându-se în Ploiești, conform înscrisurilor depuse la filele 1081 – 1082 – vol. 2. În acest sens, apelanta a solicitat să se rețină că operează o prezumție judiciară simplă că pârâtul a achiziționat mai multe imobile nu pentru a achita taxe și impozite către stat ci pentru a-și îmbunătăți veniturile prin cedarea folosinței.
În aprecierea apelantei, pentru ca instanța să dispună astfel nu mai sunt necesare alte dovezi, disp. art. 527(2) NCC arătând că noțiunea de „mijloace" include nu numai veniturile, bunurile, ci și posibilitățile de realizare a acestora, fiind de netăgăduit (față de prepoziția folosită -,, și", iar nu „sau"-) că referirea la posibilitățile de realizare nu privește ipoteza în care debitorul obligației de întreținere nu are niciun fel de venituri, iar pensia stabilită în sarcina sa la venitul minim pe economie are în vedere posibilitatea de a le obține, ci toate cazurile în care debitorul obligației are posibilitatea de realizare de venituri, oricare ar fi sursa.
La estimarea sumei fixe ce va fi adăugată la cea reprezentând procentul de 1/4 din media veniturilor nete lunare din muncă în considerarea art. 527(2) NCC apelanta a solicitat a se avea în vedere înscrisurile depuse la filele 1070-1075,1081-1082 si 1083-vol. 2 dosar fond.
O altă critică adusă soluției instanței de fond constă în aceea că, urmare a modului defectuos în care prima instanță a dispus încuviințarea și administrarea probatoriului, a faptului că după încuviințarea acestuia a revenit asupra celor dispuse, a refuzat a face demersurile legale pentru administrarea integrală a probelor, în vederea lămuririi tuturor faptelor ce fac obiectul probei, refuzând repetat să sancționeze reaua-credință a angajatorului care, fie a comunicat alte relații decât cele solicitate, fie le-a comunicat în mod incomplet sau astfel încât să creeze confuzie, în cauză nu a fost stabilită întinderea certă a venitului net lunar din salariul pârâtului, cu toate componentele sale, astfel cum rezultă din contractul individual de muncă și contractele colective de muncă ce-i sunt aplicabile, componente enumerate prin notele de ședință și precizările depuse pentru termenele din 14.02.2014, 28.02.2014 și 21.03.2014, conform disp. art 55(2) lit. i) din Codul Fiscal, art. 67-87 din Normele Metodologice de aplicare a Codului Fiscal, art. 44(2), art. 160(3) și 165 din Codul Muncii, art 38( 3) și (4) și art 42 (1) din Contractul Colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2011-2014.
De asemenea, apelanta a menționat că prima instanță nu a făcut nicio referire la dispozițiile legale susmenționate ce definesc noțiunea de venituri din salariu în considerente, deși ele au fost invocate în mod repetat de reclamantă, această referire fiind cu atât mai necesară cu cât și considerentele intră în autoritate de lucru judecat, aspectele invocate rezultând potrivit susținerilor acesteia din încheierile de ședință din 20.12.2013, 14.02.2014, 21.03.2014, 04.04.2014, din notele de ședință și precizările depuse pentru aceste termene de judecată, din adeverințele nr.1581/25.02.2014-fila 863-vol. 2 dosar fond, nr. 1580/25.02.2014 - fila 864-vol. 2, cele depuse pentru termenul de judecată din 21.03.2014, din adeverința nr. 1787/06.05.2014 emisă de angajator - filele 1241-1242 - vol. 2 dosar fond, din procesul verbal aflat la filele 1288-1291-vol. 2 dosar fond.
Apelanta a mai criticat soluția primei instanțe și prin argumentul că aceasta a încălcat disp. art. 533(1) NCC și principiul interesului superior al copilului atunci când a respins cererea de a se dispune ca plata majorată a pensiei de întreținere să se facă în ziua de 10 a fiecărei luni.
Astfel, s-a arătat că prima instanță a motivat soluția de respingere a cererii pe faptul că acesta este un aspect ce ține de faza de executare a prezentei sentințe, pe faptul că nu poate fi prezumată reaua-credință a pârâtului în executarea obligațiilor din sentință, precum și pe lipsa unor relații certe privitoare la momentul obținerii veniturilor de către pârât de la angajator, că acest element este supus unor variabile ce țin de persoane terțe raportului juridic (modul de gestionare a resurselor financiare proprii ale angajatorului pârâtului) ori chiar posibilitatea schimbării locului de muncă de către tată pe viitor, prin raportare și la complicațiile juridice imediate ale unei eventuale întârzieri neimputabile.
În aceste condiții, apelanta a apreciat că, statuând astfel prima instanță a ignorat conținutul art. 533 (1) NCC și faptul că a făcut dovada că a convenit cu pârâtul ca plata pensiei să se facă pe data de 10 a fiecărei luni (răspunsul pârâtului la interogatoriu-întrebarea 58 - fila 822 - vol. 2 dosar fond) iar din înscrisurile de la filele 1000-1001 - vol. 2 reiese că acesta depune pensia la poștă, fie pe data de 10 (fiind evident că mandatul se execută la 3-4 zile distanță), fie la câteva zile de la aceasta, fiind astfel necesar ca în aplicarea articolului susmenționat să se consfințească printr-o hotărâre ziua plății, conform acordului inițial recunoscut de pârât, având în vedere și faptul că în cursul procesului nu s-a opus la reglementarea acestui aspect și că e în interesul superior al minorei să fie determinată cert data plății și să nu existe întârzieri în achitarea pensiei, având în vedere caracterul alimentar al obligației. Mai mult, apelanta a menționat că și în acest caz, ca de altfel pe tot parcursul judecății, prima instanță a înțeles să manifeste o grijă deosebită față de interesele pârâtului, confundându-l cu minora în cauză.
În concluzie, asupra capătului de cerere referitor la majorarea pensiei de întreținere, apelanta a solicitat instanței ca, admițând apelul, să schimbe în parte sentința, în sensul că pensia de întreținere stabilită prin sentința 4598/26.04.2013 a Judecătoriei Sectorului 6 București în favoarea minorei D. A. M., ns. la 10.12.2012, majorată la 25% din venitul net lunar al pârâtului prin sentința apelată, să fie calculată cu includerea în baza de calcul și a indemnizației de delegare încasată de acesta, a oricăror venituri, indiferent de sursa acestora, la care instanța de apel să adauge o sumă fixă reprezentând procentul de 25% din suma estimată ca reprezentând posibilitatea de realizare de venituri lunare din chirii, conform situației patrimoniale a pârâtului, astfel cum reiese din înscrisurile aflate la filele 1070-1075, 1081-1082 și 1083-vol. 2 dosar fond și din răspunsul pârâtului la interogatoriu-întrebarea nr. 56-fila 822-vol.2, urmând ca instanța de apel să raporteze conținutul venitului net lunar la dispozițiile din Codul Fiscal, din Normele Metodologice de Aplicare a acestuia și din Codul Muncii invocate de reclamantă. În același timp, a solicitat să se dispună ca plata majorată a pensiei de întreținere să se facă în ziua de 10 a fiecărei luni.
În ceea ce privește soluția primei instanțe cu privire la capătul de cerere referitor la obligarea pârâtului la legături personale cu reclamanta-minoră, astfel cum s-a dispus prin sentința apelată, îndreptată prin încheierile de îndreptare eroare materială din 03.06.2014 și 30.06.2014, precum și a acestor încheieri, apelanta a formulat mai multe critici, arătând că hotărârea a fost dată cu încălcarea disp. art. 425 (2) NCPC, în sensul că: nu există o expunere a situației de fapt avută în vedere de instanță pe baza tuturor probelor administrate, cu arătarea motivelor pentru care au fost reținute sau înlăturate probele administrate și susținerile părților; instanța a ignorat și nu a analizat niciuna dintre susținerile făcute asupra situației de fapt de către reclamantă, expuse de acesta prin răspunsul la întâmpinare filele 238-257 - vol. l dosar fond) și prin concluziile scrise filele 1195-1253 - vol. 2 dosar fond), a căror veridicitate rezultă din probele administrate în cauză, ce în mod evident nu au fost examinate; considerentele instanței sunt contradictorii.
Astfel, apelanta a subliniat că instanța de fond, preluând în totalitate afirmațiile neadevărate făcute de pârât în cuprinsul întâmpinării (pag. 8-10 din sentință-filele 1182-1183-vol. 2 dosar fond), a „omis" să expună punctul de vedere al reclamantei, din răspunsul la întâmpinare (filele 238-257-vol.l dosar fond), limitându-se la a reține că „Pe fondul cauzei, în răspunsul la întâmpinare s-a învederat că situația de fapt prezentată de pârât la „scurt istoric” nu este cea reală;..." (fila 12 din sentință – pag. 1183 - vol. 2 dosar fond).
Din examinarea considerentelor sentinței apelanta solicită a se observa că în locul a ceea ce ar fi trebuit să reprezinte în cuprinsul acestora „expunerea situației de fapt", reținută din analiza coroborată a întregului probatoriu administrat în sensul art. 425(2) NCPC instanța face următoarele rețineri, ce nu reprezintă un rezultat al aprecierii probelor, ci o veritabilă denaturare a acestora în procesul interpretării lor, urmare a atitudinii părtinitoare manifestată de parcursul întregului proces în defavoarea reclamantei-minore și în folosul pârâtului, astfel: pag. 29 paragraful 7 din sentință - pag. 1192 - vol. 2 dosar fond – „în speță, instanța constată că, între părinții minorei există divergențe în privința modalității de stabilire a legăturilor personale dintre copil și tată, în mare parte determinate de disensiunile ivite între aceștia ulterior separării."; pag. 30 paragrafele 1-5 din sentință-pag. 1192 - vol. 2 dosar fond „Copilul are dreptul să cunoască persoana care i-a dat viață și desigur că dezvoltarea unor relații reciproce de afecțiune firești pentru orice raporturi familiale necesită un interval de acomodare precum și înțelepciunea ambilor părinți de a lăsa de-o parte diferențele ireconciliabile și de a nu permite ca acestea să se repercuteze asupra viitorului copilului lor prin acțiuni cu scop vindicativ care să conducă la alienare parentală. În acest sens, instanța constată că, în speță, potrivit pârâtului, refuzul de a avea contacte cu copilul său țin strict de conduita mamei acestuia, percepută drept șicanatoare, descriindu-și relația cu copilul său asemenea unei poveri.
Cu toate că afirmă că nu dorește nicio relație cu minora, din ansamblul probator administrat în prezenta cauză a rezultat că tatăl a dezvoltat sentimente față de copilul său inhibate din cauza relației conflictuale cu mama acestuia. Astfel, la întrebarea nr. 63 din interogatoriul adresat acestuia, tatăl a răspuns că în acțiunea formulată la Judecătoria Sectorului 6 București a solicitat inițial custodie comună și că fiica sa îi este dragă ca orice copil (f. 822 dosar). Totodată, declarațiile martorilor audiați în cauză au relevat faptul că tatăl s-a preocupat inițial de copil, cu toate că a avut dubii cu privire la paternitatea acestuia, sens în care a efectuat un test ADN, însă încercările timide de apropiere au fost sistate ca urmare a atitudinii mamei copilului care i-ar fi comunicat că urmează să intenteze diverse acțiuni în justiție. În final, tatăl și-a motivat solicitarea de respingere a prezentei acțiuni pe considerentul că pe viitor va manifesta indiferență față de copilul său. Instanța apreciază că cele învederate nu pot constitui motive temeinice pentru limitarea dreptului minorului de a-și vedea tatăl, exclusiv în baza manifestării de voință a acestuia. Instanța nu poate prezuma reaua-credință ori manifestări reprobabile viitoare ale tatălui de natură să îi afecteze copilului interesul superior cu atât mai mult cu cât constată că motivul inexistenței unor raporturi familiale normale îl constituie permanentizarea stării conflictuale dintre părți care nu s-au putut detașa de problemele personale pentru a asigura respectarea nevoilor copilului de a avea alături ambii părinți."
Apelanta apreciază că cele reținute de prima instanță ca și situație de fapt, astfel cum au fost expuse anterior, nu își au suport probator și, totodată, sunt argumente contradictorii.
În acest sens, constatarea potrivit căreia între părinții minorei există divergențe în privința modalității de stabilire a legăturilor personale dintre copil și tată (pag. 29 paragraful 7 din sentință - pag. 1192-vol. 2 dosar fond) este apreciată drept eronată, în opinia apelantei prima instanță ignorând faptul că o astfel de reținere nu poate fi reală, câtă vreme există sentința civilă nr. 4598/26.04.2013 pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București (fila 180- vol. 1 dosar fond), prin care s-a stabilit un program de vizitare a minorei în fiecare duminică, în intervalul 14:00-18:00, la domiciliul acesteia sau într-o altă locație, în prezența reprezentantului legal al reclamantei, cu anunțarea prealabilă a acestuia, sentință ce a consfințit tranzacția încheiată între părți.
Astfel, în fapt, apelanta a evidențiat că prezentul litigiu nu își are originea în „disensiunile ivite între aceștia (n. red. -părinții minorei) ulterior separării”, ci exclusiv faptului că pârâtul a refuzat să execute sentința nr. 4598/26.04.2013 pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București în ceea ce privește programul de legături personale cu fiica sa, declarând permanent că nu dorește să aibă vreo legătură cu ea. Însuși pârâtul a recunoscut că nu și-a îndeplinit obligația de a avea legături personale cu copilul său, deși reprezentantul legal al minorei a stăruit pentru aceasta, pentru că nu a dorit, că nu dorește nici în continuare să dezvolte sentimente de afecțiune față de fiica sa și să se implice în creșterea și educarea ei, arătând totodată că motivul pentru care are această atitudine este faptul că în prezent are o relație cu altă femeie, cu care locuiește, situație socotită de acesta incompatibilă cu îndeplinirea obligațiilor pe care le are față de propriul copil.
În acest sens apelanta a făcut trimitere la declarația făcută de pârât în ședința publică din 20.12.2013 în sensul că nu a vizitat-o pe minoră pentru că nu a dorit, consemnată în încheierea de ședință de la acea dată, fila 704-vol. 2 dosar fond), moment ce a marcat schimbarea tacticii anterioare de apărare a acestuia, ce se baza pe afirmațiile nereale că și-ar fi îndeplinit obligația față de minoră, c-ar fi vizitat-o, dar nu atât de des, de „vină" fiind doar „atribuțiile de serviciu" și o inventată „atitudine agresivă" a reprezentantului reclamantei.
În continuare apelanta a făcut trimitere la sesizarea făcută de pârât la DGASPC Prahova, înregistrată la 11.11.2013 (la două luni de la introducerea prezentei acțiuni și la doar 10 zile de la înfățișarea prin întâmpinare a unor apărări pe care le-a catalogat drept mincinoase), arătând că pârâtul a solicitat decăderea sa din drepturile părintești - filele 780—782-vol. 2 dosar fond - cu următoarele argumente: pag.2 ultimul paragraf-fila 781-vol.2 dosar fond: „Astfel cum reiese și din notificările transmise de doamna P., subsemnatul nu mi-am îndeplinit obligațiile părintești, în sensul că nu am mers să vizitez copilul..."; pag. 3 paragraful 3 - fila 782 - vol. 2 dosar fond. Până în prezent subsemnatul nu mi-am îndeplinit aceste obligații, iar când am încercat să le îndeplinesc am făcut-o exclusiv la solicitarea expresă și insistentă a mamei copilului, fără a-mi schimba în vreun fel percepția față de copil"; pag. 3 paragrafele 4 și 5 - fila 782 - vol. 2 dosar fond: „ Astfel, având în vedere că nu îmi doresc să fiu tată pentru acest copil, și nici nu intenționez în viitor să-mi îndeplinesc aceste obligații, vă rog să procedați la efectuarea tuturor verificărilor/demersurilor necesare în vederea decăderii subsemnatului din exercițiul drepturilor părintești față de minoră. În acest sens, vă rugăm să aveți în vedere interesul superior al copilului, care nu e acela de a avea legături cu o persoană care nu dorește să vadă copilul și să fie implicat în creșterea și educarea sa"; pagina 3 paragraful 7-fila 782-vol. 2 dosar fond: „obligație pe care subsemnatul nu mi-am îndeplinit-o și nici nu doresc să îndeplinesc în viitor".
În același sens, reclamanta a evidențiat răspunsurile pârâtului la interogatoriul propus de reclamantă (filele 817-822 vol. 2 dosar fond): răspunsul la întrebarea 7-fila 817- vol. 2 „E adevărat că în scurta convorbire telefonică din cursul lunii iulie 2013, cerându-vă să vă vedeți copilul, mi-ați replicat că acela e un drept pe care nu vreți să vi-l exercitați, continuând apoi cu injurii?,, Fără injurii, da.”; răspunsul la întrebarea 17 - fila 818 vol. 2- „Ce dovezi intenționați să aduceți referitor la susținerile din răspunsul la notificare în sensul că nu v-ați văzut copilul pentru că îndeplinirea atribuțiilor de serviciu n-a făcut posibilă prezența dvs. în Ploiești în niciuna din cele 16 duminici din perioada 12 mai-8 septembrie 2013”-... „Nu vreau să aduc nicio dovadă, din moment ce nu vreau să văd copilul.”; răspunsul la întrebarea 19- fila 818- vol. 2- „Puteți menționa de ce ați refuzat să vă vedeți copilul?-,, Nu îmi doresc; răspunsul la întrebarea 41- fila 820 vol. 2- „Sunteți de acord să respectați dreptul minorei la legături personale cu dvs. în modalitatea solicitată în varianta 1 a acțiunii transformate, modificate și completate, cu garanțiile și măsurile asigurătorii propuse în acțiune? Dacă nu, ce modalitate agreați?” - „Nu agreez nicio modalitate.”.
Totodată, au fost evidențiate declarația pârâtului, făcută în fata reprezentantului Autorității Tutelare, cuprinsă în raportul de anchetă socială fila 766 - vol. 2 dosar fond: „dorește să dezvolte sentimente de afecțiune față de acesta și să se implice în creșterea și educarea lui... De asemenea, pârâtul declară că în prezent locuiește cu logodnica sa, fapt ce îl pune în imposibilitate de a păstra legături personale cu minora.”; declarația martorului pârâtului, chiar mama acestuia-fila 832-vol.2 dosar fond: „...Arăt că pârâtul nu a vrut să aibă legături personale cu acest copil..."; declarația martorului reclamantei – fila 829-830-vol. 2 dosar fond:”...am fost împreună cu părțile la efectuarea expertizei medico-legale și am perceput direct atitudinea de refuz a pârâtului privitoare la copil"; „...cred că pârâtul are aptitudini de părinte, însă refuză în mod intenționat acest lucru conduita pârâtului față de copilul său până în acest moment nu mi s-a părut a fi a unui tată...;” întrebările 2 și 3 din interogatoriul propus de pârât a fi luat reclamantei prin reprezentant (fila 823-vol. 2 dosar fond), în care tinde a dovedi tocmai faptul că nu s-a preocupat de minoră, că nu i-a arătat afecțiune și că a arătat în nenumărate rânduri reprezentantului legal al fiicei sale că aceasta nu-l interesează și că nu dorește să se implice în creșterea sa, refuzând chiar s-o vadă (întrebarea 2: „Puteți preciza dacă m-am preocupat de copil și dacă i-am arătat afecțiunea unui tată?”; întrebarea 3: „Este adevărat că v-am spus în nenumărate rânduri că nu mă interesează acest copil și că nu vreau să mă implic în creșterea sa, refuzând chiar să-l văd ?”; concluziile scrise depuse de pârât, care la pagina 6 (fila 1264-vol. 2 dosar fond) solicită ca instanța să rețină „declarațiile exprese ale pârâtului, care în mai multe rânduri a arătat în mod direct instanței faptul că nu dorește să aibă legături cu minora și nu dorește să o vadă, în același sens cerând a se reține declarațiile pe care acesta le-a făcut și în fața reprezentantului Autorității Tutelare și DGASPC, astfel cum le-a evocat mai sus, precum și în „cererile” de decădere din drepturile părintești.
Față de cele ce rezultă din mijloacele de probă enumerate anterior, apelanta a arătat că reiese fără putință de tăgadă caracterul eronat al „constatărilor” instanței, expuse la pag. 30 paragraful 2 din sentință - pag. 1192 - vol. 2 dosar fond, conform cărora „în speță, potrivit pârâtului, refuzul de a avea contacte cu copilul său țin strict de conduita mamei acestuia, percepută drept șicanatoare ".
Totodată, apelanta consideră inadmisibil ca instanța să preia, ca și reținere a situației de fapt, exclusiv susținerile făcute inițial în întâmpinare de pârât, debitorul obligației, înainte de a recunoaște adevăratul motiv pentru care solicită respingerea acțiunii, fără vreun suport probator cert.
De altfel, apelanta apreciază considerentele instanței ca fiind contradictorii, de vreme ce ceea ce reține prima instanță în paragraful 2 din pagina 30 a sentinței este în contradicție cu cele atestate în următorul paragraf („Cu toate că afirmă că nu dorește nicio relație cu minora...”), precum și cu în paragraful 4 („în final, tatăl și-a motivat solicitarea de respingere a prezentei acțiuni pe considerentul că pe viitor va manifesta indiferență față de copilul său”) din care aceasta consideră că reiese tocmai poziția pârâtului de refuz de a avea legături personale cu propriul copil doar în considerarea interesului personal și egoist de a se degreva de responsabilitate și de a-și continua nestingherit viața personală alături de altă femeie, care probabil a pus condiții ce implică excluderea minorei din planurile sale, văzută ca o „complicație” ce decurge din faptul că altundeva mai are un copil și obligații față de acesta, pârâtul percepând situația sa personală prezentă ca fiind incompatibilă cu îndeplinirea obligațiilor pe care le are față de propriul copil.
Tot în argumentarea caracterului contradictoriu al considerentelor, apelanta arată că instanța, apreciind că cele învederate (n. red.-declarația pârâtului că pe viitor va manifesta indiferență față de copilul său) nu pot constitui motive temeinice pentru limitarea dreptului minorului de a-și vedea tatăl, exclusiv în baza manifestării de voință a acestuia, pentru ca în paragraful 5 al paginii 30 din sentință să „constate” că „motivul inexistenței unor raporturi familiale normale îl constituie permanentizarea stării conflictuale dintre părți care nu s-au putut detașa de problemele personale pentru a asigura respectarea nevoilor copilului de a avea alături ambii părinți", concluzie pe care o consideră ca fiind fără suport probator.
În același sens, apelanta subliniază că în mod cu totul inexplicabil și străin de probatoriul administrat, în ciuda declarației repetate a pârâtului în sensul că refuză să aibă legături personale cu reclamanta minoră, a celor ce rezultă din mijloacele de probă anterior menționate, instanța concluzionează că „din ansamblul probator administrat în prezenta cauză a rezultat că tatăl a dezvoltat sentimente față de copilul său inhibate din cauza relației conflictuale cu mama acestuia.”
Apelanta apreciază evident că prima instanță - folosind argumentul că răspunsul pârâtului la întrebarea nr. 63 din interogatoriul ce i-a fost administrat fila 822 vol. 2 dosar fond), reținând că acesta a răspuns că în acțiunea formulată la Judecătoria Sectorului 6 București a solicitat inițial custodie comună și că fiica sa îi este dragă ca orice copil, concluzie bazată și pe „declarațiile martorilor audiați în cauză” care „au relevat faptul că tatăl s-a preocupat inițial de copil, cu toate că a avut dubii cu privire la paternitatea acestuia, sens în care a efectuat un test ADN, însă încercările timide de apropiere au fost sistate ca urmare a atitudinii mamei copilului care i-ar fi comunicat că urmează să intenteze diverse acțiuni în justiție.” - nu numai că nu a înțeles motivul pentru care întrebarea nr. 63 se regăsește în interogatoriul pârâtului, dar nici nu a reținut explicațiile date de reprezentantul reclamantei la momentul depunerii în ședința publică din 28.02.2014 (fila 836 vol. 2 dosar fond) a convorbirii on-line în care pârâtul a făcut această afirmație, susțineri reiterate și consemnate în încheierea de ședință din 21.03.2014 (fila 1096 vol. 2 dosar fond - paragraful 8) și nici nu a parcurs concluziile scrise formulate de reclamantă, din acestea reieșind că înscrisul cuprinzând convorbirea din 02.04.2013, când era în curs procesul privind exercitarea autorității părintești asupra minorei, a fost depus, iar întrebarea evocată a fost formulată ca unul dintre nenumăratele argumente invocate pentru evidențierea personalității duplicitare, a lipsei de credibilitate și responsabilitate a pârâtului, a caracterului mincinos al celor învederate de acesta într-o primă fază prin întâmpinare, precum și a celor relatate de martorul acestuia (pentru alte argumente ce s-au solicitat a fi reținute în aprecierea caracterului mincinos al apărărilor pârâtului făcând trimitere la paginile 19-27 din concluziile scrise depuse de reclamantă la prima instanță - filele 1195-1253 vol. 2 dosar fond).
În opinia apelantei, prima instanță nu s-a pronunțat în baza materialului probator administrat în prezenta cauză, ci eventual în baza unor impresii care nicidecum nu pot constitui rezultatul unui proces de apreciere a probelor ci, astfel cum a mai susținut, se constituie într-un adevărat demers de denaturare a acestora și o altă formă de manifestare a atitudinii părtinitoare în favoarea pârâtului.
În plus, în paragraful 1 din pagina 30 a sentinței prima instanță face o afirmație ce poate da naștere la interpretarea că demersurile făcute de reprezentantul reclamantei ar constitui „acțiuni cu caracter vindicativ”. Or, pe de o parte, considerentele instanței trebuie să fie clare, neinterpretabile, iar, pe de altă parte, dacă așa ar fi socotit prima instanță a reține, solicită instanței de apel a înlătura această motivare, apreciind inadmisibil ca o instanță să rețină că faptul de a aduce printr-o notificare la cunoștința unui debitor ce nu-și execută o obligație o perioadă îndelungată, declarând permanent că nu dorește aceasta, refuzând să iasă din pasivitate (atitudine adoptată și relevată chiar de pârât, după cum a arătat), împrejurarea că în caz de continuare a refuzului de executare vor fi făcute demersuri legale în instanță pentru a obține consacrarea și executarea obligației, constituie „acțiune cu caracter vindicativ” ori „amenințare", astfel cum a apreciat-o pârâtul.
În caz contrar, în orice situație în care o persoană nu dorește să-și îndeplinească o obligație stabilită prin lege, aceasta resimte ca o constrângere, ca o amenințare ideea chemării sale în judecată pentru obținerea executării ei, simțindu-se în mod firesc agasată de solicitările de executare de bunăvoie, primul demers pe care trebuie să-1 facă orice creditor de bună-credință.
Apelanta evidențiază că a socoti drept amenințare, demers efectuat în scop șicanator, „acțiuni cu scop vindicativ" solicitarea din cuprinsul notificării adresate de reclamantă prin executor judecătoresc la sfârșitul lunii iulie 2013 (fila 309 vol. 1 dosar fond), după aproape 3 luni de refuz al pârâtului de executare în privința dreptului la legături personale, astfel cum s-a stabilit prin sentința nr. 459/26.04.2013 a Judecătoriei Sectorului 6 București (fila 180 vol. 1 dosar fond), de a proceda de îndată la respectarea dreptului legal al minorei de a avea legături personale cu acesta, în modalitatea în care acest drept i-a fost recunoscut acestuia prin sentința evocată, ori într-o altă modalitate stabilită pe cale amiabilă, cu mențiunea că în caz contrar vor fi folosite toate mijloacele legale în vederea recunoașterii și exercitării acestui drept, după ce anterior formulării acestei notificări s-a încercat inițierea reglementării pe cale amiabilă a situației litigioase de către reprezentantul legal al reclamantei-minore prin sms, e-mail sau telefon, în perioada 17.05-28.08.2013, fără niciun răspuns din partea pârâtului, a reține drept „șicană" acțiunea formulată pentru stabilirea statutului legal al minorei prin sentința Judecătoriei Sectorului 6 București, reprezintă pentru prima instanță o reținere neîntemeiată și fără suport legal, iar pentru pârâtul care a invocat inițial acest aspect, dovadă de infinită rea-credință, de vreme ce tocmai refuzul său în privința fiicei sale a determinat efectuarea demersurilor legale menționate.
În consecință, reclamanta a solicitat instanței să admită apelul și, efectuând o nouă judecată, prin reaprecierea probelor administrate, să statueze în fapt, înlocuind considerentele din sentința primei instanțe ce au făcut obiectul criticilor formulate prin prezenta cerere de apel, cu situația de fapt ce rezultă din probele administrate, astfel cum au fost expuse de reclamantă la paginile 12-16 din concluziile scrise - filele 1201-1203 vol. 2 dosar fond.
Reclamanta a mai solicitat a se avea în vedere că, din momentul în care în ședința publică din 20.12.2013 a făcut declarația în sensul că, de fapt, n-a vizitat-o pe reclamantă pentru că nu dorește s-o vadă, pârâtul și-a schimbat tactica de apărare adoptată prin întâmpinare, învederând care este adevăratul motiv pentru care nu a respectat programul de vizitare stabilit prin hotărârea Judecătoriei Sectorului 6 București, ce a dus la ivirea prezentului litigiu, continuând să facă aceeași declarație în fața instanței și a unor autorități cu atribuții în protecția și promovarea drepturilor copilului, motivând că în prezent are logodnică și este în imposibilitate să aibă legături personale cu fiica sa.
Din aceste considerente, a solicitat ca să se înlăture depoziția martorului pârâtului, mama acestuia, apreciind că aceasta nu a făcut o relatare obiectivă și conformă adevărului, atitudinea adoptată față de minoră recomandând-o, de altfel, pentru calitatea de pârâtă în cauză.
În ceea ce privește stabilirea întinderii programului de exercitare a dreptului la legături personale prin sentința apelată, astfel cum a fost îndreptată prin încheierile din Camera de Consiliu din data de 03.06.2014 și 30.06.2014, apelanta a formulat următoarele critici:
- prima instanță a dat eficiență exclusiv „preferințelor” pârâtului, expuse și reținute de aceasta în paragraful 10 din pagina 2 a încheierii de ședință din 28.02.2014, ignorând în integralitate dispozițiile legale aplicabile în cauză, invocate de reclamantă, așa cum a fost expuse la punctul II din acțiunea transformată, modificată, completată și precizată în ședința nepublică din 09.05.2014, principiul interesului superior al copilului, astfel cum e definit în art. 2 (5) din Legea 272/2004, modificată și completată prin Legea 257/2013 („în determinarea interesului superior al copilului se au în vedere cel puțin: a) nevoile de dezvoltare fizică, psihologică, de educație și sănătate, de securitate și stabilitate si apartenență la o familie; ...o) menținerea relațiilor personale...**),criteriile de dimensionare a programelor de legături personale ce rezultă din concluziile studiilor psihologice existente în materie, invocate și depuse integral și în extras de reclamantă (filele 866-887 dosar fond - „Folosirea cercetărilor din domeniul dezvoltării copilului în luarea deciziilor adecvate privind custodia și planurile de legături personale pentru copiii de vârste mici„ și 889-915 - vol. 2 dosar fond - „îmbunătățirea calității contactului dintre părinte și copil în familiile care se separă, cu copii și adolescenți: Fundația de Cercetare Empiricii”- autori M.E. Lamb și J.B. Kelly în extras la filele 1248 și urm. vol. 2), preluate de Recomandarea nr. 1 a Asociației Române pentru Custodie Comună privind dimensionarea optimă a programului de legături personale dintre copil si părintele nerezident, pentru situația în care cei doi părinți locuiesc în aceeași localitate (în anexă la prezenta acțiune-filele 74-77 și 861-864-vol. 2), de doctrina („Necesitatea lărgirii programelor de legături personale sub imperiul noului NCC - autor C. B. - fila 865 vol. 2 dosar fond) și practica judiciară conturată sub imperiul NCC, depuse de aceeași reclamantă, precum și împrejurările de fapt relevante în cauză, ajungându-se să se instituie un program de legături personale restrâns, astfel încât scopul măsurii, acela de stabilire și menținere a unor raporturi de familie care să corespundă nevoilor minorei nu poate fi atins.
- raționamentul juridic și logic, neargumentat de instanță, prin care aceasta a ajuns să nu încuviințeze obligarea pârâtului la legături personale cu reclamanta în zilele onomastice ale acesteia -15 august, 8 septembrie și 22 decembrie din fiecare an, de 1 Iunie și 6 decembrie din fiecare an, conform programului solicitat, ajungând astfel la aprecierea irațională că Ziua Internațională a Muncii, Ziua Națională a României, când au fost încuviințate astfel de contacte, sunt mai importante în viața unui copil decât zilele sale onomastice, ziua Copilului și M. N..
- prima instanță a stabilit programul de legături personale din a doua zi de P. și a doua zi de C. din fiecare an, precum și de 1 Mai și 1 Decembrie din fiecare an, fără a indica orele de program de vizitare.
- ajungând la concluzia neargumentată în vreun fel a necesității „etapizării” programului de legături personale, prima instanță, contrar rolului pe care-l are, acela de a promova, ameliora și garanta stabilirea și menținerea relațiilor personale părinte-copil, introduce un nou element cu efect devastator, ce constituie, pe lângă atitudinea pârâtului și programul restrâns deja stabilit, o piedică în plus pentru crearea unei relații părinte-copil, ca scop al formulării prezentei acțiuni, de vreme ce, neprocedând ea înseși la etapizarea socotită necesară, deschide calea unor noi litigii, ignorând faptul că acestea se întind pe perioade de ani de zile, implică menținerea și perpetuarea unei situații conflictuale, ajungându-se nu numai la situația contrară în care această hotărâre împiedică stabilirea unei relații tată-copil, ci și la lipsirea minorei de întreaga atenție a singurului părinte ce-i este alături, implicat și măcinat de litigii consumatoare de uriașe resurse fizice, psihice, de timp și financiare, astfel cum a și explicat în cuprinsul concluziilor scrise.
Reclamanta a precizat că la dimensionarea programului de legături personale ce se va stabili a solicitat primei instanțe să aibă în vedere că potrivit legislației aplicabile în cauză, așa cum a fost expusă la punctul II din prezenta acțiune transformată, modificată, completată și precizată în ședința nepublică din 09.05.2014, relațiile personale trebuie să se caracterizeze prin constanță și regularitate, precum și studiile psihologice depuse la dosarul cauzei.
Astfel, potrivit criteriilor stabilite de specialiști în psihologie, așa cum au fost sintetizate în Recomandarea nr. 1 a ARPPC, prima instanță trebuia să aibă în vedere următoarele:
a.Copilul și părintele nerezident ar trebui să aibă interacțiuni regulate cu minorul de o anumită frecvență, nu numai în week-end, cel puțin două din lună, ci și să poată vizita minorul cel puțin în două zile ale săptămânii de lucru, pentru cel puțin 3 ore. În mod normal vizita ar trebui să se poată desfășura la locuința copilului sau în afara locuinței acestuia.
b.Nevoia de stabilitate a copilului este mai degrabă legată de interacțiunile regulate și constante cu persoanele față de care a dezvoltat atașament.
c. Hotărârea instanței trebuie să conțină cel puțin o prevedere cu caracter asiguratoriu relativ la respectarea dreptului la legături personale dintre părintele nerezident și copilul său, ca de pildă definirea unei amenzi pe ziua de întârziere pentru acel părinte nerezident care refuză punerea în aplicare a programului de legături personale.
Apelanta a apreciat că prima instanță a încălcat si ignorat toate criteriile de dimensionare a programelor de legături personale părinte-copil, desprinse din studiile psihologice mai sus invocate, expuse pe larg în extrasul anexă la concluziile scrise, depus de reclamantă la fond, nemotivând în niciun fel dimensionarea programului stabilit, ideile de bază ale acestor studii psihologice fiind redate în extras și în anexă la prezenta cerere, cu privire la care apelanta a solicitat să fie avută în vedere la aprecierea temeiniciei criticilor privind dimensionarea programului de legături personale acordat de prima instanță.
Raportat la criticile formulate, apelanta a solicitat instanței ca, efectuând o nouă judecată, având în vedere susținerile, argumentele și probele arătate, în temeiul art. 480 NCPC să admită apelul și să schimbe în parte sentința, modificând programul de legături personale stabilit de prima instanță în concordanță cu acestea, în sensul de a dispune obligarea pârâtului la legături personale cu reclamanta după un program mai larg, urmând a considera asupra uneia din variantele solicitate.
În subsidiar, apelanta a solicitat instanței să aibă în vedere orice variantă o socotește corespunzătoare în raport cu criteriile arătate, de nevoile psihologice, de apartenență ale minorei, de principiul interesului superior al copilului, de liniile directoare oferite de studiile psihologice în materia stabilirii și menținerii relațiilor personale, prin asigurarea numărului minim de contacte ce rezultă din acestea, cu valorizarea și a programului de lucru al pârâtului, a împrejurării că locuiește în aceeași localitate și deține autoturism.
De asemenea, în cazul în care instanța de apel achiesează la judecata primei instanțe potrivit căreia e necesară stabilirea unui program etapizat, apelanta a solicitat a se proceda la o astfel de etapizare, având în vedere consecințele nefaste pe care le au trecerea timpului și eforturile legate de purtarea unui nou proces, reținând că judecata în prezenta cauză durează de mai bine de un an, timp în care, în lipsa unei hotărâri și urmare a refuzului pârâtului de a-și vedea fiica, reclamanta nu-și cunoaște tatăl, cu toate consecințele în planul dezvoltării psihologice a reclamantei minore, asupra șanselor de construire a unei relații normale tată-fiică, precum și a acelora evidențiate în detaliu la pagina paragraful din prezenta cerere de apel.
Totodată, reclamanta a apreciat că se impune arătarea în detaliu a celorlalte forme de menținere a legăturilor personale enumerate de Legea 272/2004, astfel cum le-a arătat în acțiune, cu menținerea celorlalte dispoziții din sentință, inclusiv a acelora potrivit cărora pârâtul și reprezentantul legal al minorei să asigure date actualizate de contact, respectiv domiciliu, număr de telefon, adresă de e-mail pentru înlesnirea acestora.
În ceea ce privește programul de serviciu al pârâtului, astfel cum reiese din adeverința nr. 1787/06.05.2014 (filele 1142-1143- vol. 2 dosar fond), s-a solicitat instanței de apel să se rețină că ar fi posibilă acordarea variantei optime susținută de specialiști, ce presupune asigurarea de legături personale în câte două zile de lucru din fiecare săptămână, precum și în două week-enduri din lună. Totuși, pentru a reduce la minimum posibilitatea de sustragere de la respectarea programului, sub același pretext al „deselor deplasări în interes de serviciu", pentru a crea toate premisele ca legăturile personale să aibă loc, cu un număr rezonabil de contacte, chiar dacă situat sub limita recomandărilor susmenționate, apelanta a susținut că Tribunalul poate avea în vedere în principal varianta în care legăturile personale să aibă loc în fiecare duminică din fiecare săptămână, de la ora 15 la ora 19, la adresa unde locuiește reclamanta, precum și în fiecare miercuri din fiecare săptămână, între orele 19.30-21.30 la adresa unde locuiește reclamanta, precum și cu asigurarea de contacte la evenimentele importante din an sau din viața reclamantei, respectiv celelalte variante alternative prezentate în paragraful anterior, ori orice modalitate socotită corespunzătoare criteriilor invocate de reclamantă, conform probatoriului administrat.
Referitor la soluția pronunțată de prima instanță în sensul respingerii „capetelor de cerere" privind obligarea pârâtului la consiliere psihologică, monitorizarea legăturilor personale dintre tată și minoră, obligarea acestuia la plata unei amenzi de 1000 de lei pe fiecare zi de întârziere în executarea prezentei sentințe, obligarea pârâtului la a informa pe reprezentantul legal al minorei în legătură cu orice schimbare a programului de lucru care îl împiedică la stabilirea legăturilor personale cu minora și la a-i înfățișa reprezentantului legal al minorei documente justificative de serviciu în legătură cu imposibilitatea de respectare a programului de legături personale cu minora, ca și a celorlalte măsuri solicitate cu rol de garanții, inclusiv obligarea pârâtului la a comunica cu reprezentantul legal al minorei în orice problemă ce privește îndeplinirea de către acesta a obligațiilor sale legale, ca neîntemeiate, apelanta a apreciat că în mod greșit prima instanță a calificat solicitările susmenționate ca fiind „capete de cerere" distincte, acestea reprezentând doar garanții pentru punerea în executare a sentinței, ce pot fi dispuse în baza art. 10 din Legea nr. 87/2007 și art. 16 din Legea 272/2004, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 257/2013, motiv pentru care au fost solicitate în cadrul capătului 2 de cerere referitor la obligarea paratului la legături personale cu reclamanta-minoră, ele neavând o existență de sine stătătoare.
În opinia apelantei, prima instanță a ignorat și încălcat dispozițiile legale invocate în cuprinsul acțiunii, în speță disp. art. 10.2 și 10.3 din Legea 87/2007, art. 16/1 din Legea 272/2004, modificată și completată prin Legea 254/2013, precum și conduita pârâtului.
Din perspectiva reclamantei, o astfel de garanție se impune tocmai din cauza refuzului declarat de a avea legături personale cu minora, precum și pentru protejarea acesteia și a reprezentantului său legal de conduita sa abuzivă, îmbrăcând variate forme de manifestare.
În ceea ce privește obligarea pârâtului să participe la ședințe de consiliere cu psihologul SPAS Ploiești ori al Centrului de consiliere și sprijin pentru părinți și copii din cadrul Complexului de Servicii Comunitare Sf. A. Ploiești, conform procedurilor reglementate de Ordinul nr. 289/2006 pentru aprobarea standardelor minime obligatorii privind centrul de consiliere și sprijin pentru părinți și copii și a ghidului metodologic de implementare a acestor standard, pe o durată determinată de acesta din urmă conform acelorași proceduri pentru dezvoltarea competențelor parentale și înlăturarea abuzului emoțional, apelanta a apreciat că prima instanță, în mod eronat, a dispus în sensul că în cauză nu sunt aplicabile disp. art. 18 alin. 4 din Legea 272/2004 republicată, ce condiționează acordarea de servicii de consiliere de solicitarea tatălui, această garanție putând fi stabilită în lumina disp. art. 10.2 din Legea 87/2007, dat fiind că pârâtul are probleme în a permite copilului său să aibă legături personale cu el, sacrificând interesul superior al copilului intereselor sale personale, refuzul său de a avea legături personale cu minora, de a respecta dreptul acesteia la legături personale, constituind tocmai o „atingere gravă a interesului superior al copilului".
Cu referire la solicitarea privind obligarea pârâtului să respecte dreptul minorei la legături personale în locul și intervalele orare stabilite prin hotărâre, s-a arătat că este o garanție solicitată pentru a evita situațiile în care reprezentantul legal al reclamantei asigură prezența acesteia în locuință în vederea realizării programului de vizitare, deși pârâtul nu are nicio intenție să execute hotărârea, astfel cum s-a întâmplat permanent până în prezent, cât și comportamentul șicanator manifestat de pârât față de reprezentantul legal în perioada septembrie-octombrie 2013, când își anunța vizita cu 1-3 ore înainte și previzibila intenție de zădărnicire a respectării programului stabilit.
Reclamanta a apreciat evident că garanțiile și măsurile asigurătorii despre care a făcut vorbire sunt necesare în cauză și își au izvorul în art. 10.2 și 3 din Legea nr. 87/2007, având în vedere că ceea ce se s-a urmărit prin instituirea garanțiilor și măsurilor asigurătorii enumerate cu caracter exemplificativ a fost asigurarea exercitării dreptului copilului la legături personale cu părinții, așa cum reiese din preambulul și din art. 1, ce expun scopul Convenției asupra relațiilor personale care privesc minorii, aplicarea lor fiind pe deplin posibilă și justificată, astfel cum reiese și din Recomandarea nr. 1 a ARPCC evocată, fiind incluse și în art. 16/1 din Legea de modificare si completare a Legii 272/2004, regăsindu-se, totodată, și în jurisprudența CEDO, izvor de drept conform art. 4 și 5 din noul NCC.
Astfel, CEDO consideră măsuri adecvate următoarele tipuri de măsuri: implicarea serviciilor sociale; sprijinul unui psiholog; crearea condițiilor necesare pentru ca minorii să dezvolte relații personale cu părintele de care a fost despărțit într-un mediu prietenos; ordonarea unei expertize care să aibă ca obiect posibilitatea stabilirii de contact între copil și părintele său; organizarea unor întâlniri care au ca scop concilierea și implicarea celor interesați în proceduri de terapie familială; medierea; etc. Dimpotrivă au fost considerate măsuri neadecvate pasivitatea autorităților concretizată în lipsa totală de a lua măsuri pregătitoare în vederea reunirii familiei, întârzieri nejustificate în procedurile de executare sau de aplicare a unor măsuri coercitive, cum ar fi amenzile aplicate persoanei abuzatoare.
Tot Curtea a subliniat că, în acest domeniu, celeritatea este unul dintre aspectele cele mai importante, în condițiile în care trecerea timpului poate afecta iremediabil relația unui părinte cu copilul său.
Apelanta a subliniat că prima instanță a ignorat toate aceste dispoziții legale, neluând în considerare nici susținerea insistentă a reclamantei în sensul că a pronunța o hotărâre de obligare a pârâtului la respectarea dreptului minorei la legături personale cu acesta fără garanțiile solicitate în acțiune înseamnă a face un act de justiție pur formal, fără finalitate.
Referitor la soluția de respingere a solicitării de obligare a pârâtului să comunice cu mama minorei D. A.-M., în calitate de reprezentant legal al acesteia, în orice problemă ce privește îndeplinirea de către acesta a obligațiilor sale legale față de minoră, prin telefon, e-mail, sms-uri, scrisori semnate sau în persoană, inclusiv pentru punerea în întârziere referitor la executarea acestor obligații, precum și să răspundă solicitărilor adresate acestuia referitor la obligațiile sale legale față de minoră, de îndată, în cazurile urgente, cel târziu în 48 ore, în celelalte cazuri, apreciind-o ca având rolul de garanție pentru punerea în executare a hotărârii privind relațiile personale părinte-copil, de asemenea apelanta a considerat că a fost dată cu încălcarea dispozițiilor legale incidente și invocate în cuprinsul cererii de chemare în judecată, precum și cu ignorarea întregului material probator.
Cu privire la modul în care s-a dispus reducerea cheltuielilor de judecată efectuate de reclamantă în fața primei instanțe, sentința apelată a fost criticată pentru greșita aplicare a disp. art. 453 (2) NCPC, în măsura în care prima instanță a redus onorariul de apărător ales achitat de reclamantă, reținând ca acțiunea a fost admisă în parte, concluzia admiterii în parte a acțiunii reclamantei și a respingerii mai multor „capete de cerere” fiind determinată de faptul că în mod greșit prima instanță a calificat solicitările privind obligarea pârâtului la plata unei amenzi de 1.000 de lei pe fiecare zi de întârziere în executarea prezentei sentințe, monitorizarea legăturilor personale dintre tată și minoră, obligarea pârâtului la consiliere psihologică, obligarea pârâtului la a informa pe reprezentantul legal al minorei în legătură cu orice schimbare a programului de lucru care îl împiedică la stabilirea legăturilor personale cu minora și la a-i înfățișa reprezentantul legal al minorei documente justificative de serviciu în legătură cu imposibilitatea de respectare a programului de legături personale cu minora, ca și a celorlalte măsuri solicitate cu rol de garanții, inclusiv obligarea pârâtului la a comunica cu reprezentantul legal al minorei în orice problemă ce privește îndeplinirea de către acesta a obligațiilor sale legale, ca fiind „capete de cerere" distincte, acestea reprezentând în fapt doar garanții pentru punerea în executare a sentinței, motiv pentru care au fost solicitate în cadrul capătului 2 de cerere referitor la obligarea pârâtului la legături personale cu reclamanta-minoră, ele neavând o existență de sine stătătoare.
Față de împrejurarea că demersul său judiciar al reclamantei sub cele două aspecte, al majorării pensie de întreținere și al obligării pârâtului la legături personale, a fost socotit întemeiat de prima instanță, apelanta apreciază că aceasta a făcut în mod greșit aplicarea în cauză disp. art. 453 (2) NCPC, neluând în considerare că reclamanta nu a provocat cheltuieli nejustificate în prezenta cauză raportat la probatoriul administrat, volumul de activitate pe fiecare capăt de cerere și soluția pronunțată de instanță pentru a putea dispune reducerea lui, cu atât mai mult cu cât îl apreciază ca fiind un onorariu rezonabil față de criteriile arătate, prin reducerea onorariului plătit avocatului reclamanta fiind în imposibilitate de a-și recupera integral cheltuielile de judecată, deși nu se află în culpă procesuală și nici în culpa de a fi convenit cu avocatul un onorariu exagerat.
În ceea ce privește respingerea excepției de decădere a pârâtului din dreptul de a propune probe și a invoca excepții, în afara acelora de ordine publică, ca urmare a depunerii întâmpinării peste termenul legal, invocată de reclamantă prin răspunsul la întâmpinare, apelanta a arătat că pârâtul a depus întâmpinare la data de 31.10.2013, în ziua anterioară termenului de judecată la care a fost amânată cauza 01.11.2013, iar nu cu 10 zile înaintea termenului de judecată la care a fost amânată cauza, astfel că potrivit art. art. 208 (2) NCPC și art. 185, prima instanță trebuia să admită excepția de decădere a pârâtului din dreptul de a propune probe și de a invoca excepții, în afara acelora de ordine publică, ca urmare a depunerii întâmpinării peste termenul legal, termenul de depunere a întâmpinării fiind un termen legal, nicidecum stabilit de instanță, ca și termenele de exercitare a căilor de atac, care sunt date de lege, instanța neputând ignora nesocotirea acestuia.
În plus, apelanta a arătat că audierea martorului pârâtului a fost făcută în condiții de nelegalitate, cu încălcarea disp. art. 311(3), art. 254 (2) NCPC și a art. 254 (4) lit. a) NCPC, în condițiile în care instanța, deși a constatat că pârâtul nu s-a conformat obligației de a depune lista cu martorul încuviințat în condițiile art. 254(2) pct. 4 NCPC în termenul de 5 zile de la încuviințare, prin încheierea din 28.02.2014, a respins excepția de decădere invocată de reclamantă în ședința din 14.02.2014 și a trecut la audierea acestuia, situație în care consideră că s-au încălcat și principii importante ale procesului civil, respectiv acela al legalității prev. de art. 7 NCPC („procesul civil se desfășoară în conformitate cu dispozițiile legii"), precum și acela al egalității prev. de art. 8 NCPC, în considerarea căruia părților le e garantată exercitarea drepturilor procesuale în mod egal și fără discriminări.
De asemenea, s-a apreciat că prima instanță a împiedicat aflarea adevărului, acționând în mod părtinitor și atunci când s-a procedat la audierea martorilor, respingând reclamantei întrebări necesare pentru aprecierea asupra sincerității martorului pârâtului, a modului dușmănos în care aceasta percepe situația creată de nașterea reclamantei, în care se raportează la reprezentantul său, limitând numărul întrebărilor pentru martori la 4.
În concluzie, reclamanta a solicitat instanței de apel ca, efectuând o nouă judecată, prin reaprecierea probelor administrate, conform art. 480 rap. la art. 476 NCPC, să statueze în fapt, înlocuind considerentele din sentința primei instanțe, ce au făcut obiectul criticilor formulate prin prezenta cerere de apel, cu situația de fapt ce rezultă din probele administrate, să admită apelul declarat împotriva sentinței civile nr. 7895/30.05.2014 pronunțată de Judecătoria Ploiești, astfel cum a fost îndreptată prin încheierile de îndreptare eroare materială pronunțate în Camera de Consiliu la datele de 03.06.2014 și 30.06.2014, precum si a încheierilor de îndreptare eroare materială pronunțate în ședința din Camera de Consiliu din data de 03.06.2014 si din data de 30.06.2014 în același dosar, să schimbe în parte sentința și încheierile apelate, în sensul admiterii excepției de decădere a pârâtului din dreptul de a propune probe și de a invoca excepții, altele decât cele de ordine publică sau a excepției de decădere din proba cu un martor ce i-a fost încuviințată de prima instanță, calculării pensiei de întreținere stabilită în sarcina pârâtului și în favoarea reclamantei minore, prin sentința civilă nr. 4598/26.04.2013 pronunțată de Judecătoriei Sectorului 6 București, majorată prin sentința apelată la 25% din venitul net lunar al pârâtului, urmând să fie calculată cu includerea în venitul net lunar al pârâtului și a indemnizației de delegare încasate de acesta, precum și a oricărui venit obținut din orice alte surse decât salariul, la care se adaugă o sumă fixă apreciată de instanța de apel ca reprezentând procentul de ¼ din suma estimată de aceasta ca fiind posibilitatea de realizare de venituri lunare din chirii, conform situației patrimoniale a pârâtului, urmând ca instanța de apel să raporteze conținutul venitului net lunar la dispozițiile din Codul Fiscal, din Normele Metodologice de Aplicare a acestuia si din Codul Muncii invocate de reclamantă; dispunerii ca plata majorată a pensiei de întreținere să se facă în ziua de 10 a fiecărei luni; modificării programului de vizitare stabilit prin sentința apelată, astfel cum a fost îndreptată prin încheierile de îndreptare eroare materială din 03.06.2014 și 30.06.2014, în sensul obligării pârâtului la legături personale cu minora D. A.-M., născută la data de 10.12.2012, după cum urmează: în principal-în fiecare duminică din săptămână, de la ora 15 la ora 19, precum și în fiecare miercuri din săptămână, de la ora 19.30 la ora 21.30 prin vizitarea minorei la adresa la care locuiește, în prezența reprezentantului legal, cu anunțarea prealabilă a acestuia.
Ca variantă subsidiară instanța poate aprecia, în ordine, asupra următoarelor variante: din două în două duminici în duminicile din săptămânile pare) în tot cursul anului, de la ora 15 la ora 19, la adresa unde locuiește reclamanta, în prezența reprezentantului său legal, cu anunțarea prealabilă a acestuia, la care să se adauge si două contacte în cursul fiecărei săptămâni, tot la adresa unde locuiește reclamata, în prezența reprezentantului său legal și cu anunțarea sa prealabilă; la fiecare al doilea sfârșit de săptămână - sâmbăta si duminica - în săptămânile pare, în tot cursul anului, de la ora 15.00 la ora 19.00, la adresa unde locuiește reclamanta, în prezența reprezentantului legal, cu anunțarea prealabilă a acestuia; în fiecare duminică în tot cursul anului, de la ora 15.00 la ora 19.00, la adresa unde locuiește reclamanta, în prezența reprezentantului legal, cu anunțarea prealabilă a acestuia; din două în două duminici în duminicile din săptămânile pare) în tot cursul anului, de la ora 15.00 la ora 19.00, la adresa unde locuiește reclamanta, în prezența reprezentantului legal, cu anunțarea prealabilă a acestuia; orice variantă socotită de instanță corespunzătoare în raport cu criteriile arătate.
De asemenea, în cazul în care instanța de apel achiesează la judecata primei instanțe potrivit căreia este necesară stabilirea unui program etapizat, apelanta a solicitat a se proceda la o astfel de etapizare, având în vedere toate aspectele invocate în precedent.
În același timp, s-a solicitat stabilirea următoarelor garanții pentru punerea în executare a prezentei hotărâri privind relațiile personale: aplicarea unei amenzi de 1.000 lei pe fiecare zi de întârziere în punerea în executare sau în respectarea programului de menținere a relațiilor personale, începând de la data pronunțării deciziei tribunalului; monitorizarea pentru o durată de 1 an a relațiilor personale dintre pârât și minoră de către Serviciului public de asistență socială Ploiești. În acest sens, un reprezentant al serviciului public de asistență socială va asista la primirea pârâtului în vizită la minoră, la terminarea programului de vizită, va realiza intervievarea părinților și a persoanelor cu care copilul locuiește, precum și altor persoane, în vederea întocmirii raportului de monitorizare, urmând ca, la finalul perioadei de monitorizare, reprezentantul Serviciului public de asistență socială, sau după caz, persoana cu atribuții de asistență socială care a întocmit raportul să poată propune prelungirea perioadei de monitorizare, să poată recomanda consilierea psihologică a pârâtului, precum și o . măsuri pentru îmbunătățirea relației personale dintre copil și pârât Acest raport de monitorizare, înmânat fiecăruia dintre părinți, va putea fi folosit ca probă în instanță.
În același sens, s-a solicitat obligarea pârâtului să participe la ședințe de consiliere cu psihologul SPAS Ploiești ori al Centrului de consiliere și sprijin pentru părinți și copii din cadrul Complexului de Servicii Comunitare Sf. A. Ploiești, conform procedurilor reglementate de Ordinul nr. 289/2006 pentru aprobarea standardelor minime obligatorii privind centrul de consiliere și sprijin pentru părinți și copii și a ghidului metodologic de implementare a acestor standarde, pe o durată determinată de acesta din urmă conform acelorași proceduri; obligarea pârâtului să respecte dreptul minorei la legături personale în locul și intervalele orare stabilite prin hotărâre, urmând ca pârâtul să anunțe în prealabil intenția de a o vizita pe minoră, cel târziu vinerea, până la ora 16.00, pentru programul de week-end, respectiv până la ora 16.00 din ziua anterioară, pentru programul din zilele lucrătoare; obligarea fiecărui părinte al reclamantei-minore să mențină actualizate informațiile sale de contact, informându-l pe celălalt părinte neîntârziat cu privire la orice schimbare intervenită în datele sale de contact (domiciliu legal, reședință temporară, număr de telefon fix, număr de telefon mobil, adresă de e-mail valida); obligarea fiecărui părinte să se asigure că există cel puțin un număr de telefon la dispoziția celuilalt părinte, o adresă de e-mail, plus 1-2 numere alternative de telefon) unde poate fi contactat de către copil sau de către celălalt părinte; comunicarea la distanță între părinte și copil se realizează, în funcție de vârsta copilului și de abilitățile sale, prin mail, sms, telefon fix sau telefon mobil; pentru a asigura executarea programului de legături personale stabilit, comunicarea la distanță între cei doi părinți se va efectua prin telefon, e-mail, sms-uri, scrisori semnate sau în persoană; orice refuz al pârâtului (sau al persoanelor din anturajul acestuia) de a respecta programul de relații personale cu minora stabilit prin hotărârea ce se va da, ori se constată de către organele de poliție (serviciul 112 sau agentul de proximitate), de către executorul judecătoresc, de către personalul DGASPC, SPAS, sau de către martori, iar refuzul poate fi probat cu un proces verbal de refuz eliberat de către organele de poliție (serviciul 112 ori agentul de proximitate) sau de către serviciile de protecție a minorilor (SPAS/DGASCP) sau de către executorul judecătoresc; obligarea pârâtului de a informa pe reprezentantul legal al reclamantei în legătură cu orice schimbare a programului de serviciu ce îl împiedică a respecta programul de legături personale stabilit prin prezenta hotărâre, în ziua în care află de această schimbare, precum și de a-i înfățișa documentele justificative de serviciu doveditoare ale imposibilității respectării programului de legături personale determinată de deplasările în interes de serviciu; obligarea pârâtului să comunice cu mama minorei D. A.-M., în calitate de reprezentant legal al minorei D. A.-M., în orice problemă ce privește îndeplinirea de către acesta a obligațiilor sale legale față de minoră, prin telefon, e-mail, sms-uri, scrisori semnate sau în persoană, inclusiv pentru punerea în întârziere referitor la executarea acestor obligații, precum și să răspundă solicitărilor adresate acestuia referitor Ia obligațiile sale legale față de minoră, de îndată, în cazurile urgente, cel târziu în 48 ore, în celelalte cazuri.
Totodată, apelanta a solicitat a se dispune și comunicarea hotărârii ce se va pronunța SPAS Ploiești/DGASPC Prahova, precum și obligarea pârâtului la plata diferenței de 500 lei cheltuieli de judecată către reclamantă, efectuate de aceasta în primă instanță și menținerea celorlalte dispoziții din sentință, inclusiv a acelora potrivit cărora pârâtul si reprezentantul legal al minorei să asigure date actualizate de contact, respectiv domiciliu, număr de telefon, adresă de e-mail pentru înlesnirea acestora.
În dovedirea susținerilor sale, apelanta a solicitat probele cu înscrisuri, interogatoriul pârâtului, martorii indicați în fața primei instanțe, adrese pentru identificarea veniturilor și programului de lucru al pârâtului, expertiza psihologică, expertiză salarizare, prezumții, precum și orice altă probă ce ar rezulta din dezbateri, conform art.482 rap. la art. 254 NCPC.
În motivarea apelului declarat, pârâtul a arătat că în mod greșit instanța de fond a respins excepția necompetenței teritoriale invocată de acesta, având în vedere dispozițiile art. 127 pct. 1 NCPC, conform cărora: „Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competența instanței în care își desfășoară activitatea, va sesiza una din instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea."
În speță, pârâtul a arătat că reprezentatul legal al minorei, de fapt cea care a inițiat și a susținut această cerere de chemare în judecată, este judecător la Curtea de Apel Ploiești, ceea ce creează potrivit legii obligația acesteia de a sesiza o instanță de grad egal din circumscripția altei Curți de Apel, voința legiuitorului prin legiferarea acestui text de lege având în vedere considerente de ordin etic și moral, în vederea pronunțării de hotărâri judecătorești imparțiale.
Faptul că reprezentatul legal al minorei este judecător la Curtea de Apel Ploiești și nu la Judecătorie - care se află în circumscripția Curții de Apel Ploiești unde aceasta își desfășoară activitatea - unde s-a soluționat cauza, nu reprezintă în opinia apelantului un argument în favoarea respingerii excepției necompetenței teritoriale pe care a invocat-o, așa cum se poate observa din conținutul art. 127, nefiind enumerate toate instanțele aferente fiecărui grad de jurisdicție, Tribunalele, Curțile de Apel sau Înalta Curte, acest aspect neputând fi interpretat în sensul că judecătorii de la Tribunal sau Curți de Apel pot sesiza instanțele unde își desfășoară activitatea cu acțiuni judecătorești personale. Termenul de judecătorie este folosit generic de către legiuitor în art. 127 NCPC și este evident că obligația sesizării altor instanțe se referă și la judecătorii ce funcționează la Tribunale sau Curți de Apel. În caz contrar, apelantul opinează că dacă textul de lege s-ar referi doar la judecătorii ce judecă la judecătorii, acest text de lege ar fi neconstituțional, cuprinzând dispoziții discriminatorii față de cei vizați.
Concluzionând, apelantul a arătat că dispozițiile art. 127 NCPC creează obligația sesizării altor instanțe de același grad decât cele în care își desfășoară activitatea pentru toți judecătorii și nu doar pentru cei de la judecătorii.
De asemenea, susținerile reprezentantului legal cu privire la faptul că reclamanta este minoră și nu aceasta ocupă funcția de judecător nu sunt sustenabile, având în vedere gradul de rudenie dintre cele două, lipsa capacității de exercițiu a minorei, precum și interesul pe care reprezentantul legal al minorei îl are în cauză.
Având în vedere aceste aspecte, apelantul a apreciat că Judecătoria Ploiești a pronunțat o hotărâre nelegală și netemeinică, făcând abstracție de dispozițiile art. 127 NCPC, considerând hotărârea ca fiind nulă conform dispozițiilor art. 480 pct. 4 NCPC: „Dacă instanța de apel stabilește că prima instanță a fost necompetentă, iar necompetența a fost invocată în condițiile legii, va anula hotărârea atacată și va trimite cauza spre judecare instanței competente.”
Pentru aceste motive, apelantul a solicitat anularea sentinței și trimiterea cauzei spre competentă soluționare către o altă instanță.
În ipoteza în care nu se va dispune în sensul anulării sentinței atacate, pârâtul a solicitat să se constate că hotărârea este nelegală și netemeinică și sub aspectul respingerii excepției inadmisibilității acțiunii, în raport de faptul că între părțile din acest proces, asupra acelorași capete de cerere și anume pensie de întreținere și program vizitare minor, există deja o convenție consfințită într-o hotărâre judecătorească cu nr. 4598/26.04.2013, conform acestei hotărâri judecătorești, ce exprimă voința părților, stabilindu-se în sarcina sa o pensie de întreținere în cuantum de 1000 lei lunar și un program de vizitare minor în fiecare duminică din lună în intervalul orar 14-18, aspecte cu care atât apelantul, cât și mama minorei, au fost de acord, instanța luând act de înțelegerea dintre părți.
În continuare, pârâtul a arătat că, la numai 5 luni după încheierea acestei convenții, mama minorei a introdus la Judecătoria Ploiești o nouă cerere de judecată cu aceleași capete de cerere, iar instanța de fond le-a soluționat în mod total nelegal și cu încălcarea flagrantă a dispozițiilor art. 2.278 din Codul civil. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 2.278 NCC: „Tranzacția care, punând capăt unui proces început, este constatată printr-o hotărâre judecătorească, poate fi desființată prin acțiune în nulitate sau acțiune în rezoluțiune ori reziliere, precum orice alt contract. Ea poate fi, de asemenea, atacată cu acțiune revocatorie sau cu acțiunea în declararea simulației.”
Întrucât convențiile încheiate între părți au putere de lege între ele potrivit adagiului „pacta sunt servanda”, ele nu pot fi desfăcute decât potrivit regulilor ce guvernează materia contractelor, așa cum rezultă din textul art. 2.278 NCC.
În plus, pârâtul a arătat că instanța de fond a încălcat și dispozițiile art. 438 NCPC, conform cărora: „Hotărârea care consfințește învoiala părților, poate fi atacată, pentru motive procedurale cu recurs la instanța ierarhic superioară."
În speță, s-a apreciat că această nouă cerere nu se încadrează în dispozițiile art. 438 NCPC, introducerea unei acțiuni de majorare a pensiei de întreținere, precum și de stabilire a programului de vizitare minor, peste ceea ce părțile au hotărât liber și neviciat în fața judecătorului ce a consfințit acordul lor într-o hotărâre judecătorească, la numai 5 luni de la semnarea convenției, fără ca aceasta să fi fost anulată, nefiind decât o încercare de modificare a convenției, altfel decât în condițiile stabilite de lege.
În acest context, instanța de fond a procedat în mod nelegal la soluționarea cererii de chemare în judecată, asupra unor aspecte cuprinse deja într-o convenție valabilă. Având în vedere acest aspect, a solicitat să se constate că cererea introdusă de reclamantă este inadmisibilă, inadmisibilitate pe care a precizat că înțelege să o folosească atât ca o critică a hotărârii de fond, cât și ca o excepție în fața instanței de apel.
În subsidiar, pârâtul a apreciat că hotărârea de fond este nelegală și netemeinică sub aspectul cuantumului pensiei de întreținere și a programului de vizitare minor.
În ceea ce privește cuantumul pensiei de întreținere s-a arătat că acesta a fost stabilit la un nivel maxim, deși textul de lege prevede că se stabilește în funcție de nevoile celui care o primește, dar și de posibilitățile celui care o plătește, avându-se în vedere și celelalte obligații ale sale – art. 527 pct. 2, art. 529 pct. 2 NCC. În plus, obligația întreținerii incumbă în cote egale ambilor părinți.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 499 NCC pct. 1: „Tatăl și mama sunt obligați în solidar, să dea întreținere copilului lor minor, asigurându-i cele necesare traiului, precum și educația, învățătura și pregătirea sa profesională", iar în pct. 4 al aceluiași articol se arată că: „în caz de neînțelegere, întinderea obligației de întreținere, felul și modalitățile executării, precum și contribuția fiecăruia dintre părinți se stabilesc de instanța de tutelă pe baza raportului de anchetă socială.” O împovărare excesivă a unuia dintre părinți nu corespunde timpurilor actuale, moderne, în care ambii părinții lucrează și obțin venituri.
În speță, apelantul a subliniat că ambii părinți au locuri de muncă bine plătite, salariile fiecăruia dintre ei situându-se mult peste veniturile medii ale oricăror alte categorii de intelectuali, referindu-se exemplificativ la profesori sau medici, mama singură având venituri care i-ar permite creșterea minorei fără probleme.
În acest sens, apelantul a considerat că în mod nelegal instanța de fond nu a ținut cont de dispozițiile art. 499 NCC și nici de disp. art. 402 NCC, în baza cărora avea obligația de stabilire a contribuției ambilor părinți.
Astfel, potrivit disp. art. 402 pct. 1 NCC: „Instanța de tutelă, prin hotărârea de divorț, stabilește contribuția fiecărui părinte la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a copiilor."
Or, așa cum rezultă din conținutul sentinței atacate, instanța nu a hotărât nimic în ceea ce privește contribuția mamei la cheltuielile de creștere ale minorei.
Având în vedere că și-a asumat paternitatea asupra fetiței, pârâtul a arătat că este de acord să contribuie la cheltuielile de creștere și educare, dar nu consideră normal să susțină singur aceste cheltuieli, afirmând aceste lucruri deoarece mama minorei a decis singură aducerea pe lume a copilei, părțile neavând o relație în adevăratul sens al cuvântului ci doar câteva întâlniri în care apelantul nu s-a atașat emoțional de mama fetiței și nu a fost dornic să intre într-o relație de familie cu mama fetiței (aspecte despre care menționează că reies și din depoziția martorei D. E.). De altfel, apelantul a învederat că a avut dubii în privința paternității sale (dubii pe care le are în continuare), întârziind recunoașterea acesteia câteva luni de la naștere. Suplimentar, apelantul a făcut precizarea că știa de la medici că nu are capacitatea fiziologică de a procrea, motiv pentru care până la această vârsta nu a mai fost tată.
Dincolo de aceste aspecte de ordin emoțional este de acord să contribuie alături de mama minorei la cheltuielile ocazionate de creșterea și educarea copilului, fără ca acest aspect să devină o corvoadă pentru el sau un instrument de șicană în mâinile mamei minorei, în acest context precizând că aceasta îl șicanează în permanență și îi ridică piedici inclusiv la plata pensiei de întreținere.
D. exemplu, pârâtul a arătat că aceasta nu acceptă să vireze pensia de întreținere în contul ei, deși s-a oferit chiar să-i deschidă un cont pe cheltuiala sa, obligându-l să trimită banii prin mandat poștal pentru a cheltui suplimentar taxa de 37,10 lei, pe lângă pensia de 2.210 lei, urmând a formula o acțiune în pretenții pentru a solicita de la aceasta cei 37,10 lei, pe care îi plătește lunar din acest motiv.
Apelantul a arătat că, deși a prezentat instanței de fond aceste aspecte, precum și temeiurile de drept, în mod nelegal și abuziv, fără să țină cont de faptul că cheltuielile cu un copil atât de mic nu sunt atât de mari, în condițiile în care fetița nu merge la grădiniță, încălcând dispozițiile legale, instanța l-a obligat doar pe el la cheltuielile de întreținere pentru minoră.
Un alt motiv de nelegalitate și netemeinicie invocat de apelant constă în programul de vizitare minor pe care îl percepe ca fiind milițienesc, draconic stabilit, nu din dorința de a-i asigura minorei o prezență masculină în casă, ci de a-l șicana și a-i crea probleme la locul de muncă.
Astfel, apelantul a arătat că a învederat instanței de fond faptul că lucrează la o firmă privată și ocupă un post care îl solicită foarte mult atât sub aspectul atenției pe care trebuie să o acorde, cât și sub aspectul timpului petrecut la serviciu, care include și numeroase deplasări atât în țară cât și în afara ei, multe dintre ele intempestive, dar i-a fost impus un program de vizitare minor pe care îi va fi imposibil să-l respecte.
În opinia apelantului instanța de fond nu a ținut cont de probele administrate în cauză, dar nici de dispozițiile art. 401 pct. 1 NCC, în conformitate cu care: „Părinții separați de copilul lor au dreptul de a avea legături personale cu acesta”, acest drept conferit de către legiuitor părintelui căruia nu i-a fost încredințat copilul fiind interpretat într-un mod nedorit de legiuitor. Astfel, apelantul a considerat că dacă legiuitorul ar fi dorit ca acest drept să fie exercitat în orice condiții, indiferent de voința celui în favoarea căruia operează, textul de lege ar fi făcut vorbire despre obligația părintelui de a-și vizita copilul, sens în care a menționat că în conținutul Codului civil nu poate fi găsit un asemenea text de lege care să oblige părintele să-și viziteze copilul, explicația constând tocmai în considerente de ordin moral, afectiv și emoțional și având în vedere interesul superior al copilului.
Pârâtul a mai subliniat că părintele care nu dorește să-și viziteze copilul, din diferite motive, dar totuși contribuie la creșterea și educarea sa în mod constant și cu sume importante de bani, nu poate fi somat să-și viziteze copilul, obligarea sa la vizitarea forțată a copilului echivalând în accepțiunea acestuia cu restrângerea libertății, cu încălcarea dreptului constituțional la libertate.
De altfel, în opinia sa fundamentată pe dispozițiile art. 401 NCC, nici o persoană nu poate fi obligată să facă ceva ce nu dorește să facă, nici o persoană nu poate fi obligată să se prevaleze de un drept recunoscut de lege, dacă nu dorește acest lucru.
Cu toate acestea, instanța de fond l-a obligat să viziteze minora, făcând abstracție de dispozițiile legale, limitându-i posibilitatea de a alege dacă dorește să-și exercite acest drept, în condițiile în care orice dorință a sa de a vizita copilul a dispărut din cauza programului aberant stabilit nelegal, considerând că este în interesul superior al minorei și în consens cu dispozițiile Legii 272/2004 ca prezența sa în viața copilului să fie făcută și din dorința sa și nu constrâns de reprezentatul legal al acesteia.
Având în vedere cele mai-sus prezentate, apelantul – pârât a solicitat admiterea apelului și anularea hotărârii atacate, iar în subsidiar admiterea apelului și schimbarea în tot a hotărârii atacate, în sensul respingerii ca inadmisibilă față de existența unei convenții cu putere de lege între părți.
Într-un al doilea subsidiar, apelantul-pârât a solicitat admiterea apelului cu schimbarea în tot a hotărârii atacate și respingerea ca neîntemeiată a hotărârii atacate.
În drept, apelul a fost întemeiat pe disp. art. 466 și următoarele NCPC, art. 480 pct. 2 și pct. 4 NCPC, art. 127 NCPC, art. 438 NCPC, precum și pe art. 401, 402, 527, 529, 499 și art. 2278 NCC.
În dovedirea apelului a solicitat să fie avute în vedere probele administrate deja în cauză, iar în ipoteza anulării hotărârii și trimiterii cauzei la o instanță competentă, a solicitat proba cu înscrisuri și martori.
Apelul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Prahova la data de 31.10.2014, sub același număr de dosar, respectiv nr._ .
În raport de motivele de apel depuse de pârât, reclamanta D. A.-M., prin reprezentant legal P. M., a formulat întâmpinare prin care a arătat următoarele:
În ceea ce privește excepția de inadmisibilitate a acțiunii pentru existența unei învoieli în privința pretențiilor formulate, consfințite prin hotărâre judecătorească, față de împrejurarea că asupra capetelor de cerere privind majorarea pensiei de întreținere stabilită în favoarea reclamantei prin sentința nr. 4598/26.04.2013 a Judecătoriei Sectorului 6 București, precum și a aceluia referitor la obligarea pârâtului la legături personale cu aceasta există o convenție consfințită prin sentința nr. 4598/26.04.2013 a Judecătoriei Sectorului 6 București și care are putere obligatorie între părți, câtă vreme nu a fost desființată printr-o acțiune în anulare sau reziliere conform art. 2278 NCC ori nu și-a încetat efectele după regulile ce guvernează materia contractelor sau în condițiile art. 438 NCPC, a solicitat instanței de apel să constate că această excepție este invocată de pârât pentru prima dată prin cererea de apel, situație în care urmează să fie soluționată cu luarea în considerare a disp. art. 482 rap. la art. 248 NCPC, apreciind dacă ea urmează a fi unită cu fondul cauzei.
Reclamanta a solicitat instanței să respingă această excepție ca neîntemeiată având în vedere că prin tranzacția consfințită prin sentința sus-menționată părțile nu au încheiat nicio convenție referitoare la condițiile și modalitățile majorării pensiei de întreținere, stabilind numai faptul că aceasta va avea un cuantum de 1000 lei „până la intervenția unei cauze de modificare", astfel cum rezultă din dispozitivul sentinței arătate, din același dispozitiv rezultând că obiectul tranzacției a vizat dreptul pârâtului de a o vizita pe reclamanta minoră în fiecare duminică, între orele 14-18, drept întemeiat pe disp. Art. 401 NCC, neexistând între acestea vreo învoială referitor la dreptul reclamantei minore de a întreține legături personale cu pârâtul, tatăl său, drept întemeiat pe dispozițiile legale cuprinse în instrumente juridice interne și internaționale, astfel cum au fost enumerate și evocate în cuprinsul acțiunii transformate, modificate și completate.
Așadar, obiectul și cauza convenției dintre părți, consfințită prin sentința nr. 4598/26.04.2013 a Judecătoriei Sectorului 6 București sunt diferite de obiectul și cauza acțiunii soluționate prin sentința apelată, astfel cum a fost îndreptată prin încheierile din 03.06.2014 și 30.06.2014 și nu se poate vorbi de forța obligatorie a vreunei convenții între părți asupra pretențiilor deduse judecății.
În ceea ce privește cuantumul pensiei de întreținere stabilit în favoarea reclamantei prin sentința Judecătoriei Sectorului 6 București, în considerarea învoielii părților, principiul efectului forței obligatorii între părți a convențiilor funcționează „până la intervenția unei cauze de modificare", astfel cum s-a stipulat în cuprinsul acesteia, sens în care sunt și disp. art. 1270 (2) NCC, pronunțarea hotărârii de majorare a pensiei de întreținere, ce-și are temei legal în disp. art. 531 NCC, făcând parte din rândul a ceea ce legiuitorul denumește generic „cauze autorizate de lege” ca și motive de încetare a forței obligatorii a contractelor, justificând încetarea efectelor învoielii consfințite printr-o hotărâre anterioară cu privire la pensie, consfințind tocmai intervenția unei „cauze de modificare”, așa cum reiese din chiar cuprinsul tranzacției.
De altfel, prin învoiala părților asupra modului de soluționare a capătului de cerere privind stabilirea pensiei de întreținere în favoarea reclamantei minore reclamanta n-a renunțat niciun moment la dreptul de a solicita majorarea pensiei de întreținere conferit de art. 531 NCC, renunțare care, chiar dacă ar fi existat ca intenție, nu ar fi putut fi validată de Judecătoria Sectorului 6 București, față de disp. art. 81 (2) NCPC.
Din considerentele arătate în precedent, precum și față de faptul că, oricum, în materia drepturilor copilului, în care operează principiul interesului superior al acestuia, învoiala părinților privind pensia de întreținere pentru copilul minor, precum și referitor la programul de vizitare, nu poate fi socotită o convenție civilă propriu-zisă care să se supună regulilor privind cauzele de încetare a efectelor contractelor, dovadă în acest sens fiind și faptul că nici măcar hotărârile pronunțate în materie nu se bucură de autoritate de lucru judecat dacă s-au schimbat împrejurările avute în vedere la pronunțarea lor (cu atât mai mult, ar fi inadmisibil a se ajunge la o altă concluzie în ceea ce privește hotărârea ce consfințește învoiala părinților), acțiunea prin care reclamanta a solicitat majorarea pensiei de întreținere stabilită prin sentința nr. 4598/26.04.2013 a Judecătoriei Sectorului 6 București, precum și obligarea pârâtului la legături personale cu aceasta, nu poate fi socotită ca inadmisibilă.
Mai mult, acțiunea în anulare sau în rezilierea convenției consfințite prin acea sentință, prevăzută de art. 2.278 NCC, este un demers nejustificat în speță, câtă vreme reclamanta n-a invocat niciun moment încălcarea vreunei condiții de validitate a învoielii consacrată prin hotărâre ori o neexecutare a acesteia singurele motive ce-ar atrage sancțiunile indicate, ci motive de fapt ce justifică majorarea prestației periodice stabilite, în baza art. 531 NCC.
Apelanta-reclamantă a solicitat instanței de apel să constate că inadmisibilitatea acțiunii sub aspectul celor două capete de cerere nu poate fi socotită ca întemeiată nici prin raportare la disp. art. 438 NCPC „Hotărârea care consfințește învoiala părților poate fi atacată, pentru motive procedurale, cu recurs la instanța superioară”, având în vedere că acțiunea pendinte nu se fundamentează pe invocarea încălcării vreunei prevederi de ordin procedural la soluționarea acțiunii introduse la Judecătoria Sectorului 6 București, acțiune care a avut un alt obiect.
Asupra netemeiniciei și nelegalității motivelor de apel, cu referire la criticile apelantului-pârât referitoare la nelegala respingere a excepției de necompetență teritorială întemeiată de disp. art. 127 (1) NCPC, a solicitat să se constate că în mod eronat pârâtul a înțeles să susțină că prima instanță nu a observat că textul legal invocat e aplicabil și judecătorilor de la tribunale și curți de apel, nu numai acelora care funcționează la judecătorii, căci în caz contrar dispoziția invocată ar fi neconstituțională, față de faptul că ar institui un tratament discriminatoriu.
Astfel, din considerentele primei instanței nu reiese un asemenea raționament și aceasta nu a argumentat niciun moment că excepția susținută de pârât ar fi neîntemeiată pentru că art. 127 (1) NCPC ar avea aplicabilitate doar în cazul judecătorilor de la judecătorii. Prima instanță a reținut doar că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute cumulativ de textul legal invocat pentru a opera norma de competență facultativă, care, având caracter de excepție, trebuie interpretată restrictiv. Este evident că în temeiul normei invocate există obligația oricărui judecător, indiferent că are grad de judecătorie, tribunal ori curte de apel, să introducă acțiunea în care are calitatea de reclamant la o altă instanță, de același grad, decât cea competentă teritorial potrivit dreptului comun, din circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate celei la care funcționează, condiția fiind aceea ca, pe lângă calitatea personală de reclamant în cauză, să își desfășoare activitatea efectiv la instanța care are competență să îi soluționeze acțiunea.
În speță apelanta a apreciat că aceste condiții legale nu subzistă, niciunde în procedura civilă neexistând o normă care să prevadă înlăturarea regulii generale privind competența teritorială reglementată de art. 107 NCPC pentru situația în care reprezentantul legal al reclamantului deține funcția de judecător la instanța în circumscripția căreia se află instanța competentă teritorial, în mod legal prima instanță respingând excepția de necompetență teritorială invocată de pârât prin întâmpinare.
În opinia acesteia apelantul-pârât ignoră că interesul legitim al oricărui părinte, deci atât cel al mamei reclamantei, cât și al pârâtului, ca tată, ar trebui să fie în mod firesc respectarea drepturilor propriului copil și asigurarea bunăstării lui sub toate aspectele, prin formularea unei cereri de strămutare și invocarea excepției de necompetență teritorială a Judecătoriei Ploiești în prezenta cauză, pârâtul dând încă o dată dovadă de rea-credință, exercitându-si drepturile procesuale cu încălcarea disp. Art. 12 NCPC.
În prezenta cauză, deși pârâtul a refuzat sistematic și șicanator să dea curs invitației la ședința de informare asupra avantajelor medierii și solicitărilor repetate ale reprezentantului legal al reclamantei de exprimare a opțiunii privind judecătoria pe care o socotește competentă să soluționeze prezentul litigiu, ce i-au fost transmise atât personal la 26.08.2013, cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire, precum și prin email, cât și prin apărătorul său, tocmai în scopul evitării unei eventuale cereri de strămutare, prin întâmpinarea depusă la prima instanță, a invocat excepția de necompetentă teritorială, pretinzând în mod contrar susținerilor din procesul anterior, că la Judecătoria Ploiești judecata n-ar putea fi efectuată în condiții de obiectivitate și imparțialitate, insistând în mod mincinos să pretindă că reprezentantul legal al reclamantei e reclamant în cauză și să invoce în folosul său introducerea acțiunii precedente la Judecătoria Sectorului 6 București și solicitarea de a-și exprima opțiunea privind judecătoria pe care-o socotește competentă.
Apelanta a apreciat că această exercitare abuzivă este reflectată și prin aceea că, în dosarul judecat la o judecătorie din București, în care reprezentantul legal al minorei avea calitatea de reclamantă și în privința căruia opera norma de competență teritorială facultativă prev. de art 127 (1) NCPC, pârâtul a invocat excepția de necompetentă teritorială, cerând declinarea competenței la Judecătoria Ploiești, toată această conduită procesuală mascând intenția pârâtului ca, invocând funcția deținută de reprezentantul legal al reclamantei-minore, să tergiverseze soluționarea cauzei, să intimideze și să exercite presiuni asupra instanței cu speranța obținerii unei soluții favorabile, precum și asupra reprezentantului legal, pentru a renunța la judecata acțiunii, pe considerentul că nu-și dorește o publicitate a unor aspecte privind viața sa privată chiar în mediul în care lucrează.
Asupra netemeiniciei argumentului potrivit căruia prima instanță a majorat cuantumul pensiei de întreținere fără a ține seama de nevoile reclamantei minore și de veniturile pârâtului, criterii legale prevăzute de disp. art. 527 (1) și art. 529 (2) NCC, prejudiciindu-l pe pârât, apelanta a apreciat că această susținere nu are fundament faptic și juridic, considerând că prima instanță a nesocotit dispozițiile legale evocate anterior, precum și alte acte normative, în defavoarea reclamantei minore, ceea ce a justificat formularea de către aceasta a unor motive de apel dezvoltate prin propria cerere de apel.
În opinia apelantei, criticile formulate asupra cuantumului pensiei de întreținere ascund temerea pârâtului că la majorarea pensiei de întreținere a reclamantei ar putea fi avute în vedere și celelalte venituri pe care le realizează și care au fost excluse la prima instanță, fiind în contradicție cu faptul că, legal, copilul trebuie să beneficieze de posibilitățile ambilor părinți, nu numai a unuia dintre ei.
Asupra netemeiniciei argumentului potrivit căruia în mod nelegal prima instanță nu a stabilit o pensie de întreținere și în sarcina mamei reclamantei, așa încât astfel s-ar fi încălcat disp. art. 402(1) NCC, apelanta a arătat că susținerea apelantului pârât nu are fundament legal, în primul rând față de principiul disponibilității procesului civil prev. de art. 9 NCPC., în cauza pendinte nefiind formulată vreo cerere în acest sens.
Totodată, în speță disp. art. 402 NCC, invocate de apelantul pârât, nu au aplicabilitate, dat fiind că se referă la stabilirea contribuției părinților la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a părinților în cazul desfacerii căsătoriei prin divorț, astfel că, per a contrario, textul legal indicat nu are incidență în altă situație.
Mai mult, conform art. 530 (1) NCC obligația de întreținere se execută în natură, prin asigurarea celor necesare traiului și a cheltuielilor pentru educare, învățătură și pregătire profesională, alin. (2) al acestui articol prevăzând expres că instanța de tutelă dispune executarea obligației de întreținere prin plata unei pensii de întreținere stabilită în bani doar dacă aceasta nu se execută, de bunăvoie, în natură. Or, este evident că mama reclamantei, ca părinte rezident, execută în natură obligația de întreținere.
De asemenea, executarea unei obligații de întreținere prin plata unei pensii de întreținere de către părintele rezident este incompatibilă cu situația acestuia, el neavând cui plăti pensia de întreținere, unica soluție care se impune fiind aceea că părintele rezident își va executa obligația de întreținere doar în natură.
Trecând peste argumentele legale, câtă vreme din probatoriul administrat (facturile și bonurile fiscale depuse la dosarul cauzei de reclamantă - filele 387-417 vol. 1; 354-360 vol. 2 și 661-676; 998-999 vol. 2; 1021-1024 vol. 2 dosar) reiese cu evidență că mama reclamantei a suportat și suportă în continuare cea mai mare parte din cheltuielile ocazionate de creșterea, întreținerea, supravegherea și educarea acesteia.
Sub acest aspect, chiar dacă legal ar fi posibilă obligarea părintelui rezident ce prestează întreținerea în natură, nu ar exista interesul actual ca și condiție de exercitare a acțiunii, apelanta subliniind că susținerile pârâtului sunt făcute cu rea-credință și cu scopul exclusiv de a obține respingerea capătului de cerere pentru protejarea propriilor venituri ("...mama singură are venituri care i-ar permite creșterea minorei fără probleme").
Din considerentele expuse, în respectarea principiului disponibilității procesului civil, nefiind incident art. 402 (1) NCC și față de faptul că mama reclamantei execută de bunăvoie în natură obligația de întreținere într-o măsură semnificativ superioară aceleia la care pârâtul a fost obligat prin sentința apelată, apelanta a precizat că prima instanță n-avea nicio obligație de a stabili o pensie de întreținere si în sarcina acesteia.
Asupra nelegalității și netemeiniciei susținerilor referitoare la inexistența unei dispoziții legale care să constituie fundament juridic al instituirii în sarcina pârâtului a unei obligații de a întreține relații personale cu reclamanta-minoră, întemeiate pe filiația firească, câtă vreme art. 401 NCC stabilește doar un drept în folosul său, pe care nu dorește a-l exercita, apelanta-reclamantă a considerat această critică ca fiind străină de temeiurile legale reținute de prima instanță pentru stabilirea existenței obligației pârâtului, ignorând și de celelalte argumente prin care aceasta și-a motivat soluția.
Susținerea pârâtului în sensul că legislația în vigoare prevede doar un drept al său de a avea legături personale cu minora, iar nu o obligație, că în raportul juridic obligațional generat de recunoașterea dreptului minorei la legături personale cu ambii părinți se poate identifica existența unei obligații doar în sarcina părintelui rezident în sensul de a nu împiedica astfel de legături personale, este, în accepțiunea apelantei, pur speculativă, fiind evident că, cu toată bunăvoința și eforturile părintelui rezident de a înlesni menținerea legăturilor personale ale copilului cu părintele nerezident, acest drept al copilului nu se poate exercita în mod concret în lipsa conduitei corespunzătoare a părintelui nerezident, fiind fără putință de tăgadă că există obligația părintelui nerezident, corelativă dreptului copilului de a avea legături personale cu acesta, de a respecta acest drept, conduita concretă cerută părintelui nerezident, respectiv acțiunea sau inacțiunea la care este îndreptățită minora și la care este îndatorat pârâtul sau acțiunea sau inacțiunea pe care o poate pretinde minora și pe care trebuie să o execute pârâtul, subsumându-se modalităților reglementate de art. 15 din Legea 272/2004.
Apelanta a evidențiat că, în raport de probele administrate la prima instanță și în apel și de susținerile pârâtului din întâmpinarea depusă la prima instanță și din cererea sa de apel, suntem în prezența unei situații contra naturii, aceea în care părintele nerezident nu dorește să aibă legături personale cu copilul său, apreciind că menținerea unei astfel de relații e de natură a-i afecta și destabiliza viața personală cu o altă femeie, care probabil nu-l acceptă.
În această situație, se apreciază că pârâtul pretinde ca instanța să legitimeze propria culpă, propria voință contrară interesului superior al copilului, refuzul de a-și integra copilul în viața și în familia sa doar pentru că apreciază că acesta i-ar crea disconfort în relația cu altă femeie, să-l exonereze de existența și responsabilitatea față de propriul copil, exonerare de responsabilitate urmărită și prin depunerea unei sesizări la DGASPC Prahova în vederea decăderii din drepturile părintești, sens în care a și acționat până în acest moment, nici bunicii paterni nedorind să-și vadă nepoata, indiferent de disponibilitatea pe care a manifestat-o în acest sens.
Or, în condițiile noilor modificări ale codului civil în materia relațiilor de familie, sub influența Codului civil al Canadei, unde timpul petrecut efectiv de părintele nerezident cu copilul trebuie să fie de 40% din timpul total din lună, având în vedere și noile modificări aduse în materia drepturilor copilului prin Legea 257/2013, o asemenea susținere este fără fundament juridic.
Din probele administrate, inclusiv cu privire la interesul superior al reclamantei de a avea legături personale cu pârâtul, reiese clar că în speță acest interes superior există și nu poate fi înlăturat de simplul refuz al pârâtului de a avea legături personale cu reclamanta - minoră, de dorința acestuia de a nu crea condițiile pentru stabilirea unei relații firești părinte - copil, de a nu crea atașament față de aceasta, determinate de interesul său personal de a nu-i fi afectată viața alături de o altă femeie, care probabil a pus condiții ce implică excluderea minorei din planurile sale, văzută ca o „complicație" ce decurge din faptul că altundeva mai are un copil și obligații față de acesta.
În acest sens, apelanta a invocat cauza M. și Armagan Akin împotriva Turciei nr. 4694/03, în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că menținerea legăturilor cu copiii este prea importantă pentru a fi lăsată la discreția părinților și în voia capriciilor acestora.
Totodată, dat fiind că nu trăim într-o societate anarhică, ci într-una guvernată de legi, care, recunoscând primordialitatea ocrotirii relațiilor de familie și a interesului superior al copilului de a avea legături cu rudele sale, a edictat cu caracter normativ obligativitatea unei anumite conduite pentru părinți, ca destinatari ai acestora, ce justifică intervenția forței de constrângere a statului în caz de nesocotire, de nesupunere de bunăvoie, acest mecanism de funcționare valabil pentru orice dispoziție legală nu poate fi interpretat ca o restrângere a dreptului la libertate a destinatarilor prescripției legale.
Un argument în plus este faptul că în cazul împiedicării de oricine a punerii în executare a unei hotărâri privind relațiile personale ale copilului legea (art. 10.2 din Legea 87/2007) reglementează garanția supravegherii relațiilor personale, prevăzută ca și procedură de efectuare prin Legea de modificare și completare a Legii 272/2004 (art. 15(6), (7) și (8) și prin Ordinul nr. 95/2006 pentru aprobarea Metodologiei de lucru privind colaborarea dintre direcțiile generale de asistență socială și protecția copilului și serviciile publice de asistență socială/persoane cu atribuții de asistență socială, în domeniul protecției drepturilor copilului, emis de Autoritatea Națională pentru Protecția Copilului și Adopție, procedură ce prevede posibilitatea recomandării de către asistentul social a consilierii psihologice a oricăruia dintre părinți, dacă constată că e necesar.
O astfel garanție, respectiv obligarea pârâtului să participe la ședințe de consiliere cu psihologul SPAS Ploiești ori al Centrului de consiliere și sprijin pentru părinți și copii din cadrul Complexului de Servicii Comunitare Sf. A. Ploiești, conform procedurilor reglementate de Ordinul nr. 289/2006 pentru aprobarea standardelor minime obligatorii privind centrul de consiliere și sprijin pentru părinți și copii și a ghidului metodologic de implementare a acestor standarde, pe o durată determinată de acesta din urmă conform acelorași proceduri, are temei legal în disp. art. 10.2 din Legea nr. 87/2007 (ce conține doar o enumerare cu caracter exemplificativ a măsurilor ce se pot lua pentru punerea în executare a unei hotărâri privind relațiile personale ale copilului și instituie garanția supravegherii relațiilor personale, ce se va efectua conform procedurii prev. de art. 15(6), (7) și (8) din Legea nr. 272/2004 modificată și completată, cu posibilitatea asistentului social de a propune consilierea psihologică a părintelui care are nevoie). Or, fără a mai fi necesară administrarea vreunei probe, simpla lecturare a întâmpinării pârâtului și evaluarea atitudinii sale procesuale, justifică concluzia că acesta are probleme în a permite copilului său să aibă legături personale, consilierea psihologică fiind necesară pentru dezvoltarea competențelor parentale și înlăturarea abuzului emoțional exercitat asupra minorei prin respingerea ei, prin refuzul de a interacționa cu ea motivat de protejarea unui interes personal.
În considerarea menirii sale, astfel cum reiese din art. 1 lit. c) din Legea 87/2004 - Scopul convenției, rolul instanței în astfel de cauze e de a promova și a ameliora relațiile personale dintre copii și părinții lor, precum și cu celelalte persoane care au legături de familie, de a stabili garanții și măsuri asigurătorii pentru ca acestea să aibă loc, iar nu de a trage concluzii superficiale, conform dorinței și interesului debitorului obligației de a fi exonerat de îndeplinirea ei, ori de consecințele ce decurg din neîndeplinirea ei, beneficiind de „ajutorul" instanței sub argumentul facil că „nu e în interesul copilului” cu atât mai mult cu cât excluderea relațiilor personale are consecințe grave și pe viață în dezvoltarea și sănătatea psiho-afectivă a copilului, așa cum atestă toate studiile psihologice și cum reiese cu evidență din viața de zi cu zi (nu există persoană care să fi trăit doar cu un părinte și care să spună că acest fapt l-a împlinit și că nu i-a produs nicio carență, niciun handicap în viața și dezvoltarea sa).
Asupra netemeiniciei susținerilor pârâtului în sensul că modalitatea în care prima instanță a dispus exercitarea dreptului reclamantei de a întreține legături personale cu acesta s-ar constitui într-un "program milițienesc, draconic", „program aberant” stabilit „din dorința de a-l șicana și de a-i crea probleme la locul de muncă", s-a arătat că stabilirea obligației de a o vizita pe fiica sa în două duminici din fiecare lună, de 1 Decembrie, de 1 Mai, a doua zi de P. și a doua zi de C., în fiecare an, toate zile nelucrătoare, timp de 4 ore, de ziua onomastică, după același program în zilele nelucrătoare și de la 19.30 la 21.00 în zilele lucrătoare, nu justifică caracterizările folosite de acesta, nici susținerile că îi este imposibil să respecte un asemenea program, fundamentat pe programul de lucru al pârâtului, astfel cum rezultă din adeverința nr. 1787/06,05.2014, acest program fiind stabilit cu încălcarea dispozițiilor legale, a probatoriului administrat.
Și pârâtul D. R. A., a formulat întâmpinare cu privire la motivele de apel invocate de apelanta-reclamantă D. A.-M., prin reprezentant legal P. M., prin care a solicitat respingerea apelului pentru următoarele motive:
Referitor la primul motiv de apel privind majorarea pensiei de întreținere,s- a solicitat să se observe că acesta este nefondat și că hotărârea instanței de fond nu comportă critici din acest punct de vedere.
În raport de dispozițiile art. 530 NCC teza 1 referitoare la modalitățile de executare: „Obligația de întreținere se execută în natură, prin asigurarea celor necesare traiului și după caz, a cheltuielilor pentru educare, învățătură și pregătire profesională”, apelantul-pârât a arătat că, oricum, hotărârea instanței de fond este nelegală dar în ceea ce îl privește pe acesta și nu pe apelantă care nu are vreun motiv să critice hotărârea, având în vedere că aceasta îi este favorabilă, el fiind cel prejudiciat.
Pârâtul a apreciat că instanța de fond a trecut direct la sancționarea sa, trecând peste regula executării în natură, prin asigurarea celor necesare traiului și prin suportarea cheltuielilor de creștere și educare a copiilor instituită prin art. 530 NCC, plata în natură fiind o excepție de la această regulă de care instanțele trebuie să uzeze în cazul în care debitorul obligației de întreținere nu-și execută obligația de bună-voie.
In speță, apelantul a arătat că nu i s-a dat posibilitatea conferită de art. 530 NCC de a executa obligația de întreținere în natură, fiind obligat direct la plata unei pensii în cuantum maxim.
Mai mult, apelantul-pârât a precizat că susținerile apelantei potrivit cărora doar o parte a doctrinei și jurisprudenței învechite ar fi de acord cu excluderea diurnelor din calculul pensiei de întreținere sunt nereale și contrazise de sutele de hotărâri judecătorești actuale care au statuat unanim că, diurnele nu pot intra în calculul pensiei de întreținere, voința legiuitorului fiind aceea de a crea un sistem de calcul constant și echitabil, atât față de plătitorul pensiei de întreținere cât și față de beneficiarul acesteia, apelanta făcând o confuzie evidentă între salariu și venit net.
Potrivit codului civil - art. 529 pct. 2 - pensia de întreținere se calculează la venitul net și nu la salariu. Astfel: „Când întreținerea este datorată de părinte, ea se stabilește până la o pătrime din venitul său lunar net”.
De asemenea, apelantul-pârât a solicitat să se observe că pensia de întreținere stabilită în sarcina sa a fost fixată în cuantumul maxim permis de dispozițiile legale, nicidecum la nivelul unui venit minim pe economie (aspect ce ar fi îndreptățit poate apelanta să aducă critici hotărârii de fond sub acest aspect).
Mai mult decât atât, pârâtul a apreciat susținerile apelantei, potrivit cărora cheltuielile de întreținere ale minorei s-ar ridica lunar la suma de 4.000 lei, ca fiind hilare și de natură a demonstra o lipsă de realism, în condițiile în care legiuitorul nu a avut în vedere îmbogățirea beneficiarului acestei pensii sau a reprezentantului minorului de pe urma acestei pensii, în contextul economic actual, cu atât mai mult cu cât sarcina creșterii și întreținerii copiilor revine, potrivit legii, ambilor părinți.
Apelantul a apreciat că instanța de fond a socotit în mod corect indemnizația de delegare ca fiind un venit aleatoriu în raport de dispozițiile legale, iar hotărârea instanței de fond nu comportă critici nici sub acest aspect, legea fiind cea care împiedică introducerea în baza de calcul pentru stabilirea unei pensii de întreținere a veniturilor aleatorii și cea care, de asemenea, exclude veniturile aleatorii - precum indemnizații de delegare, sporuri și alte asemenea - din baza de calcul a pensiei pentru vechime în muncă.
Având în vedere cele mai-sus prezentate, apelantul a concluzionat că instanța de fond în mod corect a respins cererea apelantei de a introduce în venitul net și indemnizațiile de delegare, soluția instanței din acest punct de vedere fiind în deplin acord cu dispozițiile art. 529 NCC, conform cărora „întreținerea se stabilește până la o pătrime din venitul net pentru un copil".
Referitor la cel de-al doilea motiv de apel, de asemenea a solicitat să se observe că, în mod corect, instanța de fond a respins capătul de cerere referitor la obligarea sa la plata unei sume fixe alături de procentul stabilit, considerând că are natura juridică a unei acțiuni în despăgubire, scopul avut în vedere de legiuitor prin introducerea art. 527 NCC fiind ca, în cazul în care o persoană nu are un venit net, să poată fi luate în calcul toate celelalte mijloace de obținere de venituri ale acestuia în vederea stabilirii pensiei de întreținere.
Apelantul a subliniat că dorința apelantei de a-l obliga la plata unei sume fixe pe lângă cota de 1/4 din veniturile nete este nelegală și nu poate fi primită, iar susținerile apelantei potrivit cărora ar deține în proprietate mai multe imobile închiriate nu au fundament real, afirmația că ar fi cumpărat mai multe imobile nu pentru a plăti taxe și impozite la stat, ci pentru a încasa chirii nefăcând obiectul prezentului litigiu, criticile aduse de către apelantă hotărârii de fond fiind nefondate și sub acest aspect.
În plus, pârâtul a apreciat că instanța de fond a procedat corect, având în vedere că pensia de întreținere nu este o notă de plată, iar el nu este un plătitor al ei, instanța neavând obligația stabilirii unei pensii de întreținere în funcție de bonurile prezentate de către apelantă, scopul pensiei de întreținere nefiind acela de a-l pauperiza pe plătitor, îndatorându-l peste măsură și de a-l îmbogăți pe beneficiarul pensiei de întreținere, faptul că are un venit net decent datorându-i-se exclusiv acestuia, muncii sale și atenției deosebite pe care o acordă sarcinilor sale, existând și posibilitatea de a rămâne oricând fără serviciu, cu sau fără voia sa, caz în care venitul minim pe economie ar fi o variantă optimă pentru apelantă.
În opinia pârâtului, susținerile apelantei privind nevoile minorei sunt lipsite de măsură, nerealiste și ofensatoare la adresa bunului-simț, interesul superior al minorului fiind de mult uitat în această înverșunare de a-l vlăgui psihic, emoțional și material, valurile de tuș ce curg în motivele de apel, precum și în orice înscris depus de către mama minorei în prezentul litigiu nefăcând decât să înrăutățească comunicarea dintre acesta și mama minorei, impunându-se respingerea cererilor apelantei referitoare la un program de vizitare extins, precum și la sancționarea sa în caz de nerespectare a programului, față de cele mai-sus expuse și în raport de legislația internă și jurisprudența europeană.
Totodată, apelantul-pârât a solicitat instanței să respingă ultimul motiv de apel, observând că în mod corect s-au acordat cheltuieli de judecată proporțional capetelor de cerere admise conform dispozițiilor art. 453 alin. 2 NCPC.
Pentru motivele expuse apelantul-pârât a solicitat respingerea apelului declarat de către apelanta-reclamantă.
În drept, cererea a fost întemeiată pe disp. art. 480 NCPC.
Totodată, apelantul-pârât a solicitat proba cu înscrisuri și martori.
La data de 27.11.2014 apelantul-pârât a formulat răspuns la întâmpinarea apelantei-reclamante prin care a arătat că nu se poate solicita majorarea pensiei de întreținere, în condițiile existenței unei convenții valide între părți, după cum nici apelantul nu poate să solicite reducerea pensiei, dispozițiile legale fiind foarte clare în materia contractelor, fiind inadmisibilă o modificare a acestui contract, pe altă cale decât cea dispusă de lege, prevederile referitoare la posibilitatea majorării sau diminuării cuantumului pensiei de întreținere atunci când se modifica situația inițială, având în vedere pensii de întreținere stabilite prin hotărâri judecătorești, deoarece acele hotărâri nu reprezintă acordul părților, ci decizia instanței care, în baza probelor administrate, stabilește o anumită pensie de întreținere.
În consecință, apelantul a solicitat admiterea excepției inadmisibilității invocată.
În ceea ce privește susținerile intimatei - apelante referitoare la respingerea excepției necompetenței teritoriale invocate, cu privire la faptul că reclamanta este minora și nu aceasta, nu sunt sustenabile în opinia apelantului-pârât, având în vedere gradul de rudenie dintre cele două, lipsa capacității de exercițiu a minorei, precum și interesul pe care reprezentanta legală a minorei îl are în cauză, apreciind că în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 480 pct. 4 NCPC.
Pentru aceste motive, a solicitat anularea sentinței și trimiterea cauzei spre competentă soluționare către o altă instanță.
S-a mai arătat că apelanta a făcut abstracție, pe tot parcursul judecății în fond, precum și prin motivele de apel, de faptul că posibilitatea părintelui necustodian de a avea legături cu minorul este un drept așa cum rezultă din Convenția de la Strasbourg, precum și din Legea 272/2004, insistând ca acest drept să fie transformat într-o obligație a cărui neexecutare să atragă sancțiuni, acțiune prin care a omis interesul superior al minorului, intervenția unei autorități a statului fiind ultima variantă posibilă de aplicat în viața de familie, părintele care nu dorește să-și viziteze copilul, din diferite motive, dar totuși contribuie la creșterea și educarea sa în mod constant și cu sume importante de bani, neputând să fie somat să-și viziteze copilul, obligarea sa la vizitarea forțată a copilului echivalează cu restrângerea libertății, cu încălcarea dreptului constituțional la libertate, fiind în interesul superior al minorei și în consens cu dispozițiile Legii 272/2004 ca prezența sa în viața copilului să fie făcută și din dorința sa, nu constrâns de către reprezentata legală a acesteia.
Tot la data de 27.11.2014 a formulat răspuns la întâmpinare și apelanta-reclamantă, solicitând să fie înlăturate apărările formulate de apelantul-pârât prin întâmpinare, din următoarele considerente:
Referitor la susținerea potrivit căreia „hotărârea instanței de fond este, oricum, nelegală, dar în ceea ce-l privește pe pârât", dat fiind că i-a aplicat „sancțiunea" plății unei pensii de întreținere în favoarea reclamantei, deși regula este executarea în natură a obligației, a solicitat instanței de apel să constate că aceasta constituie o critică de nelegalitate a hotărârii apelate, făcută prin întâmpinarea la cererea de apel a reclamantei, cu mult după împlinirea termenului de declarare a căii de atac (20.10.2014), astfel încât în privința acesteia s-a invocat excepția tardivității formulării.
Dacă instanța de apel va socoti că excepția tardivității invocată din considerentele arătate este neîntemeiată, apelanta a invocat în subsidiar excepția inadmisibilității acestei critici întrucât legea procedurală civilă nu permite formularea acesteia direct pe calea întâmpinării la cererea de apel a reclamantei, câtă vreme, prima instanță a fost învestită cu o cerere de majorare pensie de întreținere de către aceasta, iar pârâtul nu a depus în termen legal o cerere reconvențională prin care să ceară executarea în natură, a cărei respingere ar fi putut justifica formularea acestei critici prin cererea sa de apel, nicidecum invocarea acestui aspect exclusiv și direct prin întâmpinarea la cererea de apel a reclamantei.
Într-un alt subsidiar, dacă instanța de apel ar aprecia că acest aspect ar putea fi cercetat direct pe fondul său, fiind regulat invocat sub aspect procedural, raportat la obiectul cauzei, la momentul și actul procedural prin care a fost invocat, apelanta a înțeles să puncteze nelegalitatea și netemeinicia unei soluții de schimbare a modalității de executare a obligației de întreținere în prezenta cauză.
Astfel, s-a arătat că potrivit disp. art. 530(1) și (2) NCC, obligația de întreținere se execută, de regulă, în natură, prin asigurarea celor necesare traiului și a cheltuielilor pentru educare, învățătură și pregătire profesională, ea fiind executată prin plata unei pensii de întreținere stabilită în bani, doar dacă ea nu se execută de bunăvoie în natură, dar pârâtul nu și-a executat de bunăvoie obligația de întreținere față de reclamantă, aceasta aflându-se timp de 4 luni în întreținerea exclusivă a mamei, pârâtul depunând o primă sumă de 100 lei pentru întreținerea minorei la data de 20.03.2013.
Totodată, din discuțiile purtate cu pârâtul în vederea reglementării acestui aspect reiese clar că mama reclamantei i-a învederat acestuia că întreținerea se execută în natură, replica pârâtului fiind că ceea ce socotește că trebuie să facă pentru minoră este să achite o sumă de 500 lei până la 7 ani, 700 lei până la 14 ani și 1000 lei până la 18 ani, pârâtul fiind acela care a dorit și a impus executarea obligației de întreținere în ceea ce-l privește prin plata unei pensii de întreținere, având în vedere că, astfel cum atestă întregul material probator administrat în cauză, acesta a refuzat și refuză în continuare să aibă vreo legătură cu fiica sa, decizie luată în familia extinsă.
Totodată, executarea în natură a obligației de întreținere este indisolubil legată de exercitarea în comun a autorității părintești, ambele instituții presupunând o strânsă cooperare între părinți, o echilibrare a rolului și prezenței acestora în viața, creșterea și educarea copilului, executarea în natură nefiind decât o completare, o continuare a cooperării dintre părinți, în prezenta cauză autoritatea părintească fiind exercitată exclusiv de către mamă, tocmai ca urmare a faptului că, în ciuda tuturor încercărilor sale de a responsabiliza pe pârât, acesta a refuzat orice comunicare și implicare a sa în viața minorei, refuz manifestat permanent încă de la momentul concepției.
Astfel, dacă instanța de apel va trece peste impedimentele de ordin procedural, rămâne să stabilească dacă e în interesul superior al reclamantei modificarea modalității de executare a obligației de întreținere a pârâtului, în sensul executării acesteia în natură în viitor, cu luarea în considerare a tuturor probelor administrate în cauză, din care reiese fără putință de tăgadă că acesta nu s-a manifestat și nu a avut niciun moment dorința de a avea vreo legătură cu reclamanta, de a cunoaște si a se îngriji de nevoile ei, de a colabora și comunica cu părintele rezident în vederea satisfacerii lor, ci dimpotrivă, a refuzat orice comunicare și a declarat că nu vrea să aibă nicio legătură cu fiica sa, a exercitat presiuni, amenințări, s-a manifestat astfel încât mama reclamantei să renunțe la orice încercare de stabilire a unor relații firești.
În ceea ce privește apărarea pârâtului că acea critică a reclamantei în sensul nelegalei determinări a bazei de calcul a pensiei de întreținere, prin restrângerea ei ca urmare a excluderii altor venituri nete decât acelea din muncă, precum și a excluderii indemnizațiilor de delegare și a altor componente ale salariului, în prejudiciul acesteia, ar fi nefondată, dat fiind că toată practica actuală este în sensul acestei excluderi și că reclamanta ar „denatura" această practică și dispozițiile legale, făcând confuzie între noțiunea de „salariu" și de „venit net", ultimul fiind singurul care are relevanță în determinarea pensiei, s-a arătat că această critică a reclamantei a fost tocmai în sensul că s-a valorificat o practică veche, care, însă, chiar făcea anumite distincții ce impuneau administrarea de probatorii privind existența situației de fapt, în detrimentul dispozițiilor legale și a principiilor fundamentale ale dreptului, singurele care sunt izvoare de drept.
Astfel, pârâtul se apără invocând tocmai această practică, preluând chiar motivarea instanței, ce face obiectul criticii reclamantei.
De asemenea, în ceea ce privește susținerea că reclamanta ar face o „confuzie" între „venit net” și „salariu", apelanta a subliniat că și prima instanță a reținut în paragraful 3 din pagina 2 a hotărârii că "prin urmare, pentru stabilirea venitului mediu lunar, în raport de care se determină cuantumul obligației de întreținere, trebuie avute în vedere veniturile din muncă realizate de debitorul acesteia pe întreaga perioadă analizată de instanță, constând în retribuția fixă, alte sporuri lunare, primele, ajutoarele și alte sume care se plătesc anual sau trimestrial", făcând referire și la "sursa veniturilor ce trebuie avute în vedere, în general, la stabilirea bazei de calcul aferente obligației de întreținere", arătând că textul art. 527 alin. 2 NCC nu distinge pe categorii, în acord cu majoritatea doctrinei și practicii judiciare, în considerarea multiplicării surselor de venituri licite, urmând a se ține seama de toate mijloacele patrimoniale ale debitorului, nu doar veniturile din muncă, ci și cele obținute din chirii, dividende, exploatarea unor drepturi de proprietate intelectuală sau industrială etc. precum și mijloace asimilate veniturilor din muncă (exempli gratia: indemnizația de șomaj, compensația datorată ca urmare a disponibilizării), numai că în mod nelegal, în speță, a apreciat că noțiunea de "venit net" are un alt înțeles.
Astfel, față de faptul că în prezent pârâtul folosește confuzia creată de faptul că prima instanță nu a arătat fără echivoc care sunt veniturile nete avute în vedere la determinarea bazei de calcul a pensiei în raport de sursa acestora, nu a determinat conținutul noțiunii de „venit net din salariu", astfel cum e reflectat în legislația invocată, achitând în mod ilegal, astfel cum susține, pensia calculată la salariul de bază net, cu excluderea oricărei alte componente a salariului, chiar și a acelora la care prima instanță a făcut referire în mod expres retribuția fixă, alte sporuri lunare, primele, ajutoarele și alte sume care se plătesc anual sau trimestrial", este pe deplin dovedită critica din cererea de apel, în susținerea căreia a solicitat ca instanța de apel să determine clar conținutul venitului net lunar, prin raportare la dispozițiile din art. 527(2) și 529 (2) NCC ce nu face distincție după sursa și categoria veniturilor), precum și la acelea din Codul Fiscal, din Normele Metodologice de Aplicare a acestuia și din Codul Muncii invocate de reclamantă (care definesc noțiunile de „salariu" și „venituri din salarii"), cu atât mai mult cu cât și considerentele hotărârii intră în autoritate de lucru judecat și având în vedere că, potrivit legislației actuale, executarea pensiei este lăsată la „luminile" debitorului ei, care poate interpreta cum socotește că-i este favorabil.
Cât privește art. 57 Cod Fiscal, invocat de pârât pentru a o „ajuta" pe reclamantă să înțeleagă diferența între noțiunea de salariu și cea de venit net, instanța de apel poate lesne constata că norma invocată arată modul de calcul al impozitului datorat pe veniturile din salarii, astfel cum acestea au primit tratament fiscal conform art. 55(2) Cod Fiscal, fiind evident că, în ciuda raționamentului pârâtului, potrivit căruia legiuitorul nu a dorit să calculeze pensia în funcție de salariul debitorului, ci în raport de venitul net, dispoziția art. 527 (2) și 529 (2) NCC reclamă determinarea venitului net cu toate componentele sale, cuprinzând venituri nete din salarii astfel cum sunt definite de art. 160(3), 165 și art. 44 (2) din C. Muncii, art. 55 (2) C. fiscal și pct. 67-87 din Normele Metodologice de aplicare a C. Fiscal), incluzând și indemnizația de delegare netă, precum și, dacă este cazul, venituri nete din orice sursă (par. ultim pag. 12-13 întâmpinare .> Asupra apărării că nereținerea indemnizației de delegare în baza de calcul corespunde dispozițiilor legale care îl rețin ca fiind venit aleatoriu și care îl exclud din acest motiv, a solicitat instanței de apel să constate că pârâtul nu indică textul legal care face această excludere, în chiar cuprinsul acestei apărări el însuși fiind de acord că indemnizația de delegare este un venit criteriu la care face referire art. 529(2) NCC, astfel încât solicitarea de a o include în baza de calcul este pe deplin legală și întemeiată, acesta fiind motivul pentru care a arătat că, introducând un criteriu neprevăzut de lege, adăugând la lege, socotind că nu orice fel de venituri nete sunt luate în considerare la calculul pensiei de întreținere, prima instanță a încălcat disp. art. 1, 527 (2) și 529 (2) NCC, art. 55 (2) lit. i) din Codul Fiscal, pct. 67-87 din Normele Metodologice de aplicare a Codului Fiscal, art. 44(2). art. 160(3) și 165 din Codul Muncii și principiile fundamentale ale dreptului (principiul legalității prev. de art. 7 NCPC., principiul de drept „ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus”, principiul interesului superior al copilului, principiul nediscriminării referitor la drepturile copilului, prev. de art. 7 din Legea 272/2004), dat fiind că legea nu distinge pe categorii de venituri, pe sursa acestora, ci face vorbire doar de venituri nete.
Apărarea preluată din motivarea primei instanțe, că indemnizația de delegare nu se ia în calculul pensiei de întreținere pentru că altfel ar fi obligat la plata unor sume de bani în privința cărora nu există nicio garanție de obținere nu poate fi reținută de instanța de apel pentru motivele arătate în cererea de apel a reclamantei.
Un argument în plus în favoarea susținerii reclamantei că indemnizația de delegare face parte din baza de calcul a pensiei de întreținere, că la calculul pensiei de întreținere, pe lângă veniturile nete din alte surse, trebuie avute în vedere veniturile nete din salariu este și principiul nediscriminării privind drepturile copilului.
Asupra apărării că „susținerea apelantei potrivit căreia cheltuielile de întreținere ale minorei s-ar ridica lunar la suma de 4.000 lei lunar ar fi lipsită de realism", a solicitat instanței de apel a constata, așa cum rezultă din probatoriul administrat, că aceasta nu este o simplă „susținere”, ci o „realitate” pentru care există dovezi, câtă vreme ele atestă că privesc doar cheltuielile curente, legate de hrănirea, igiena și achiziționarea câtorva obiecte de îmbrăcăminte de valoare redusă, efectuate în perioada aprilie - 13 decembrie 2013, pe când minora avea 5 luni -1 an, pentru care au putut fi obținute documente justificative, această medie lunară neconstituind întinderea fidelă a cheltuielilor efectuate cu minora și necesare acesteia, având în vedere că ele nu includ acele cheltuieli pentru achiziționarea unor bunuri pentru care nu pot fi obținute bonuri, pe acelea aferente unor nevoi de întreținere ale minorei pe care mama i le asigură în natură, prin muncă și prestații, prin suportarea unor cheltuieli care nu se materializează neapărat în mod direct ori prin cumpărarea unor bunuri pentru aceasta - asigurarea locuinței, alimente din gospodăria proprie, cu cheltuieli indirecte, cheltuieli de întreținere - apă, gaze, căldură, alte cheltuieli de curtoazie.
Așadar, susținerea apelantei-reclamante că prima instanță a subevaluat cheltuielile necesare pentru satisfacerea nevoilor reclamantei, astfel cum aceasta le-a determinat ca incluzând nu numai acele cheltuieli curente ce țin de prima necesitate pentru hrană si îmbrăcăminte, ci și pe acelea necesare ca urmare a diversificării treptate a lor, decurgând din prezervarea stării de sănătate a copilului, asigurarea contactului și integrării acestuia în mediul social ori desfășurarea de activități educative, recreative, constatare ce se bucură de autoritate de lucru judecat, câtă vreme nu a fost contestată în apel de niciuna dintre părți, este în opinia acesteia pe deplin dovedită, întrucât instanța a nesocotit faptul că celelalte nevoi decurgând din prezervarea stării de sănătate a copilului asigurarea contactului și integrării acestuia în mediul social ori desfășurarea de activități educative, recreative, necesită angajarea de cheltuieli suplimentare a căror imagine a încercat a o forma prin depunerea de înscrisuri.
Totodată, pârâtul nu a contribuit și nu înțelege să contribuie financiar în niciun mod la cheltuielile suplimentare constante determinate de evenimente din viața minorei, nu i-a făcut vreun cadou în nicio împrejurare, doar tratarea unei simple viroze a minorei generând cheltuieli foarte mari, aceasta fiind monitorizată medical periodic și urmând permanent tratament profilactic ce implică cheltuieli constante consistente, minora fiind diagnosticată cu distrofie dentară și necesitând tratamente stomatologice costisitoare, va fi înscrisă la grădiniță, nivelul cheltuielilor urmând a crește considerabil în perioada următoare, aspecte ce relevă și netemeinicia aprecierii că majorarea pensiei de întreținere ar constitui o „îmbogățire a beneficiarului pensiei sau a reprezentantului minorului", precum și netemeinicia ideii sugerate de către pârât că acele cheltuieli de strictă necesitate, astfel cum corect le-a reținut prima instanță, sunt "lipsite de măsură, nerealiste, ofensatoare la adresa bunului simt", niște „excentricități" pe care, dacă mama a „dorit" să le facă pentru un „copil de 1 an", nu are decât să le suporte singură, în condițiile în care mama reclamantei a suportat și suportă în continuare, cea mai mare parte din cheltuielile ocazionate de creșterea, întreținerea, supravegherea și educarea a acesteia, fie chiar și dacă s-ar considera că ele se reduc exclusiv la cheltuielile de strictă necesitate și în condițiile în care s-ar ignora faptul că acesta își execută efectiv și în natură obligația de întreținere, nu numai prin avansarea sumelor de bani necesare, ci și prin asigurarea acestora în natură, prin asigurarea locuinței, prin muncă și prestații proprii, prin suportarea unor cheltuieli care nu se materializează neapărat în mod direct ori prin cumpărarea unor bunuri pentru aceasta pentru care nu se pot obține în mod obiectiv documente justificative.
Raportat la susținerea pârâtului în sensul că prima instanță ar fi trebuit să solicite adeverință privind veniturile mamei reclamantei, a solicitat instanței de apel să rețină că, față de dispozițiile legale aplicabile, atunci când stabilește asupra obligației de întreținere a unui părinte, instanța învestită cu o asemenea cerere nu este îndrituită decât a examina chestiunile privind nevoile copilului minor și "mijloacele", în sensul art. 527(2) NCC, concretizate în veniturile nete lunare ale părintelui care este obligat la întreținere, urmând a stabili contribuția de întreținere exclusiv cu luarea în considerare a acestor două criterii, mijloacele celuilalt părinte nejustificând o exonerare sau o diminuare a contribuției primului, ele fiind luate în calcul doar la determinarea contribuției de întreținere ce-i incumbă, urmând a se refecta doar asupra nivelului de trai și de satisfacere a nevoilor copilului care trebuie să se bucure de același nivel de trai ca și al părinților săi.
Așadar, faptul că și părintele rezident realizează venituri nu trebuie socotit în folosul părintelui nerezident, cu atât mai mult cu cât contribuția acestuia din urmă se reduce exclusiv la plata unei sume de bani, ci în folosul copilului, căci acesta va beneficia de întreținere de la ambii părinți, reflectată în îmbunătățirea condițiilor de trai, educație, învățătură și pregătire profesională, conform caracterului complex al obligației părinților.
Față de legislația aplicabilă, respectiv disp. art. 47 (2) din Legea 272/2004, precum și art. 529 NCC, în raport de fundamentul stabilirii obligației de întreținere a părinților, ce rezidă în regulile de conviețuire socială ce impun ca persoanele între care există relații de familie, să nu rămână indiferente față de starea de nevoie în care s-ar află alți membri ai familiei, a solicitat instanței de apel să rețină nu numai nelegalitatea, ci și lipsa oricărei morale a apărării pârâtului în sensul că nu se justifică majorarea pensiei minorei cu luarea în considerare a tuturor veniturilor pe care le realizează, dat fiind că „faptul că are un venit decent i se datorează în mod exclusiv lui, muncii și atenției deosebite pe care o acordă sarcinilor sale”, precum și a aceleia că minora ar trebui să se „mulțumească” și cu mai puțin decât i se datorează legal și, astfel, să se „pregătească” pentru situația în care s-ar ajunge să i se achite pensia de întreținere la procent din venitul minim pe economie.
Mai mult, dacă criteriul veniturilor obținute de diferite categorii de intelectuali ar fi fost un criteriu legal relevant în speță, legiuitorul ar fi stabilit că orice copil nu poate primi o pensie mai mare decât venitul redus pe care l-ar realiza o anumită categorie de angajați, fiind de netăgăduit că în raport de art. 527 (2), 529, 531 NCC și art. 47 (2) din Legea 272/2004, altele sunt criteriile de determinare a pensiei de întreținere a copilului minor, acesta trebuind să beneficieze de îngrijire în conformitate cu posibilitățile fiecăruia dintre părinți, cu socotirea importanței primilor 7 ani de viață în formarea și dezvoltarea competențelor cognitive, emoționale, sociale și intelectuale ale copilului, pentru cultivarea cărora e necesară asigurarea unor variate opțiuni, implicarea în diverse activități și contexte sociale, educaționale, recreaționale, etc. cu toate costurile considerabile ce le implică pe parcursul minorității în societatea contemporană, în același sens fiind și practica judiciară.
Este de acord că prima instanță nu trebuia să stabilească pensia de întreținere exclusiv în funcție de bonurile și facturile depuse de reclamantă la dosar, ci trebuia să facă o evaluare nu numai a nevoilor de primă necesitate pe care reclamanta le-a dovedit în parte cu documente justificative, ci și a acelora ce intră în aceeași categorie, dar pentru care nu pot fi obținute dovezi, prima instanță prejudiciind-o pe reclamantă în măsura în care i-a subevaluat nevoile și a exclus din baza de calcul, cu încălcarea dispozițiilor legale, venituri obținute de pârât.
Asupra apărării pârâtului în sensul că excluderea din baza de calcul a pensiei de întreținere a veniturilor pe care le obține din chirii ar fi un demers legal al primei instanțe, tocmai având în vedere faptul că acestea sunt venituri aleatorii ce nu intră în categoria veniturilor nete, că prescripția art. 527 (2) NCC, referindu-se la posibilitățile de realizare a veniturilor de către debitor, are în vedere situația în care acesta nu are un venit net, că nu există dovezi că ar încasa chirii, se impune a fi înlăturată, conform susținerilor apelantei-reclamante, fiind în contradicție cu probatoriul administrau precum și cu criteriile legale de determinare a nevoilor de creștere și educare ale minorului, suma solicitată ca și procent din chiriile încasate de pârât având în vedere caracterul de venit al acestora, circumscriindu-se criteriului și procentului prevăzut de art. 529 (2) NCC, cuantumul lor putând fi determinat în raport de probele evocate.
Referitor la apărarea potrivit căreia în mod corect prima instanță a refuzat a stabili o dată a plății pensiei, sesizând în mod just că o astfel de soluție se impune întrucât data plății salariului pârâtului se poate modifica și că acest aspect vizează faza de executare, instanța de apel poate reține că pârâtul n-a făcut decât să reia motivarea din sentința criticată, ce-i este favorabilă, dar care este contrară legii din motivele arătate în cuprinsul cererii de apel a reclamantei, legea fiind aceea care permite stabilirea de către instanță a unei date de executare a obligației de întreținere (art. 533 (1) NCC).
Asupra apărărilor invocate de pârât în combaterea motivelor de apel ale reclamantei privitoare la nelegala soluționare a capătului de cerere privind obligarea acestuia la legături personale cu fiica sa, cu dispunerea de garanții în vederea punerii în executare a programului stabilit, apelanta a arătat că este adevărat că benefic pentru copilul minor ar fi ca relațiile cu părinții să nu fie îngrădite de vreo hotărâre judecătorească și atâta vreme cât un părinte își îndeplinește de bunăvoie și cu bună-credință, în interesul copilului său, obligațiile legale față de acesta, nu este necesară intervenția forței de constrângere a legii, dar instanța de apel poate lesne constata că, din păcate, contrar oricărei legi a firii, în speță ne aflăm în situația inversă, în care părintele nerezident nu dorește să aibă niciun fel de legături personale cu copilul său, conform tuturor probelor administrate în cauză.
Or, tocmai pentru aceste situații, când copilului îi este încălcat dreptul de a avea legături personale cu părinții și rudele sale, chiar în considerarea importanței cultivării acestor relații de familie pentru dezvoltarea sa, a interesului superior al copilului în acest sens, astfel cum este de notorietate și recunoscut de toate studiile psihologice efectuate, depuse în parte și la dosarul cauzei, instituie obligativitatea stabilirii de către instanță a modalității în care urmează a se desfășura relațiile personale dintre copil și rudele sale, precum și, dacă circumstanțele cauzei impun, a unor garanții și măsuri asigurătorii în vederea punerii în executare a hotărârii, statuând în sensul că acestea se consemnează în scris și fac parte din hotărârea privind relațiile personale.
Intervenția instanței în reglementarea obligației pârâtului de a întreține legături personale cu fiica sa este justificată, așadar, de refuzul de a-și îndeplini această obligație de bunăvoie, așa cum reiese din probatoriul evocat, iar necesitatea instituirii de garanții pentru a impune acestuia executarea hotărârii ce se va pronunța este relevată nu numai de refuzul expres, obstinent, de a avea vreo legătură cu minora, ci și din celelalte considerente expuse.
Instanța de apel urmează să aprecieze în ce măsura un părinte care pretinde că copilul său poate trăi și cu mai puțin, în ciuda posibilităților materiale de care acest părinte dispune, care nu-și cunoaște copilul de 2 ani pentru că nu dorește să aibă legături cu acesta, socotind că-i afectează viața lângă altă femeie, care pretinde că e normal ca instanța să nu sancționeze această stare de fapt prin aplicarea dispozițiilor legale, care încearcă să impună ideea că nu este în interesul copilului să se bucure de prezența sa și sa aibă contacte frecvente cu acesta, prin toate demersurile sale, are în vedere interesul superior al copilului sau interesul său de a nu fi pus în situația în care să-și îndeplinească obligațiile legale, de a nu suporta rigorile legii, în nesocotirea interesului copilului.
Cât privește afirmația pârâtului că „de fapt, interesul superior al copilului ar fi ca părinții ei să coopereze și să aibă o relație firească, nu impusă de hotărâri judecătorești”, apelanta a solicitat instanței să aprecieze asupra sincerității acesteia, a dorinței pârâtului de a avea o relație firească cu fiica sa și de cooperare cu părintele rezident în interesul copilului său în urma evaluării comportamentului lui față de minoră și de reprezentantul său legal, fie și numai în măsura în care reiese din probatoriul administrat, cu reținerea aspectelor privind personalitatea duplicitară a acestuia expuse anterior, prin prisma mijloacelor de probă evocate, a atitudinii procesuale la prima instanță, precum și a felului în care a înțeles să critice sentința în folos propriu, cu nesocotirea nevoilor fiicei sale.
Apelanta-reclamantă a atașat răspunsului la întâmpinare practica judiciară invocată de reclamantă, precum și pe aceea invocată de pârât, raportul medical din 07.11.2014 și bonuri și facturi fiscale.
P. încheierea de ședință din data de 21.01.2015 tribunalul a respins excepția de necompetență teritorială a Judecătoriei Ploiești, invocată de apelantul - pârât.
De asemenea, în baza dispozițiilor art. 482 cu aplicarea art. 248 alin. 4 NCPC unește excepția inadmisibilității acțiunii cu fondul apelurilor, excepție invocată de apelantul - pârât.
P. aceeași încheiere, tribunalul a respins și excepția tardivității formulării criticii privind executarea în natură a obligației de întreținere, precum și excepția inadmisibilității aceleiași critici, excepții invocate de apelanta - reclamantă prin reprezentantul său legal, considerentele pentru care a fost pronunțată această fiind soluție menționate în cuprinsul încheierii respective.
Ulterior, prin încheierea de ședință din data de 23.02.2015 tribunalul a respins cererea apelantei-reclamante de refacere a probatorului administrat la prima instanță, a admis în parte cererea apelantei-reclamante de completare a probatoriului în apel, în sensul că a încuviințat pentru apelanta-reclamantă proba cu înscrisuri noi.
Totodată, prin aceeași încheiere s-a dispus din oficiu: emiterea unei adrese către Administrația Județeană a Finanțelor Publice Prahova, în vederea comunicării unei copii după Declarațiile de venituri realizate din România (Formularul 200), întocmite de apelantul-pârât, aferente anilor 2013 și 2014, emiterea unei adrese către Administrația Județeană a Finanțelor Publice Prahova, în vederea comunicării de copii după Declarațiile informative anuale privind impozitul reținut la sursă și câștigurile/pierderile realizate, pe beneficiari de venit (Formularul 205) întocmit de angajatorul apelantului-pârât, . România SRL București, aferente anilor 2013 și 2014, cu referire specială la informațiile privind pe apelantul-pârât inserate în tabelul de la Capitolul V „Date informative privind impozitul pe veniturile din salarii”.
Tribunalul a luat act că apelanta-reclamantă nu a înțeles să stăruie în administrarea probei cu interogatoriul apelantului-pârât și a respins în rest cererea de completare probatoriu în apel, formulată de apelanta-reclamantă, respectiv: emiterea unei adrese către Administrația Județeană a Finanțelor Publice Prahova, în vederea comunicării unei copii după Declarațiile de obligațiile de plată a contribuțiilor sociale, a impozitului pe venit și evidența nominală a persoanelor asigurate (Formularul 112); expertiză judiciară în specialitatea contabilitate - organizarea muncii – salarizare în vederea determinării tuturor veniturilor nete lunare din salariu ale pârâtului; emiterea unei adrese către angajatorul apelantului-pârât, în vederea comunicării unei copii după contractul individual de muncă încheiat în luna septembrie 2011, precum și a tuturor actelor adiționale, cât și a contractelor colectiv de muncă ce-i sunt aplicabile apelantului-pârât, și a unei copii a fișei postului pârâtului pe tot parcursul derulării raporturilor de muncă; emiterea unei adrese către angajatorul apelantului-pârât, în vederea comunicării persoanei sau instituției care a solicitat eliberarea adeverințelor nr. 1568/10.02.2014, 1580/25.02.2014, 1581/25.02.2014, a informării nr. 1582/25.02.2014, precum și a adeverințelor nr. 1786/06.05.2014 și 1787/06.05.2014; emiterea de adrese către asociațiile de proprietari de la blocurile unde pârâtul are imobile în proprietate, pentru a comunica numărul de persoane ce au figurat la întreținere în fiecare lună din ultimii 3 ani, precum și numele acestora, respectiv dacă imobilele respective sunt locuite de proprietar sau sunt închiriate; obligarea pârâtului precum și a operatului de telefonie mobilă Vodafone de comunicare a listelor detaliate cu apelurile pentru postul sau posturile de telefonie mobilă ce-i aparțin, pentru perioada mai 2013 până în prezent.
S-a luat act că apelantul-pârât nu a formulat cerere de refacere/completare probatoriu în apel și că înțelege să își dovedească apelul declarat prin probatoriile încuviințate și administrate în fața primei instanțe.
Examinând sentința atacată, prin prisma motivelor de apel formulate de apelanta-reclamantă, prin reprezentant legal, precum și de către apelantul-pârât, dar și a dispozițiilor legale incidente, tribunalul apreciază că aceste motive sunt parțialfondate pentru considerentele ce urmează a fi expuse:
Mai întâi, prin prisma dispozițiilor art. 248 alin. 1 NCPC, tribunalul urmează a analiza excepția inadmisibilității cererii principale, invocate de pârât prin apelul declarat. Astfel, pârâtul a susținut că este inadmisibilă cererea reclamantei de a învesti instanța de judecată cu o cerere de modificare a cuantumului pensiei de întreținere stabilită în sarcina pârâtului, precum și de modificare a modului (programului) de legături personale dintre pârât și fiica acestuia, pe motiv că, anterior, părțile au încheiat o tranzacție, în fața unei alte instanțe, prin care au ajuns la un acord asupra acestor aspecte.
Într-adevăr, tribunalul observă că într-un litigiu anterior, ce a făcut obiectul dosarului nr._ al Judecătoriei Sectorului 6 București, având ca obiect exercitarea autorității părintești, a fost pronunțată sentința civilă nr. 4598/26.04.2013 (filele 164-180 vol. I dosar fond), prin care s-a luat act și s-a consfințit învoiala părților, cuprinsă în înscrisul intitulat „TRANZACȚIE privind exercitarea autorității părintești, contribuția lunară de întreținere și programul de vizitare”.
În concret, reprezentantul legal al minorei-reclamante și pârâtul (care a figurat drept reclamantă în respectivul dosar) și pârâtul au convenit următoarele:
-autoritatea părintească asupra minorei D. A.-M., n. la data de 10.12.2012, să fie exercitată exclusiv de către mama acesteia, P. M.;
-domiciliul minorei să fie stabilit la mama copilului;
-pârâtul să achite lunar suma de 1.000 lei, cu titlu de pensie de întreținere pe fiica sa, începând cu data de 01.04.2013 și până la intervenția unei cauze legale de modificare sau încetare a acesteia;
-pârâtul să beneficieze de un program de vizitare a minorei în fiecare duminică, în intervalul 14-18, la domiciliul mamei minorei sau într-o altă locație, în prezența mamei, cu anunțarea prealabilă a acesteia din urmă.
Așa cum este binecunoscut, conform art. 2.267 și urm. NCC, tranzacția reprezintă un act juridic bilateral (convenție), prin care părțile (de regulă) pun capăt unui litigiu aflat în curs prin renunțări ori concesii reciproce. În cauza de față, reclamanta din acel dosar (P. M.) și pârâtul D. R.-A., în calitate de părinți ai minorei D. A.-M., au convenit asupra unor drepturi și obligații care decurg din această calitate.
Astfel, tranzacția, ca orice alt contract, se bucură de efectele generale și speciale ale contractelor sinalagmatice, printre care și acela privind obligativitatea contractului în raporturile dintre părțile contractante, cunoscut și sub adagiul pacta sunt servanda, reglementat în Noul cod civil (aplicabil în cauză) la art. 1.270.
Pârâtul a susținut că, din moment ce părinții minorei D. A.-M. au convenit prin respectivul contract de tranzacție modalitatea de executare de către tată a obligației de întreținere față de minoră, sub aspectul cuantumul pensiei de întreținere, precum și a modalității de realizare a legăturilor personale dintre tată și fiică, această nouă acțiune, prin care se solicită modificarea celor stabilite anterior, este inadmisibilă ab initio.
În acest sens, tribunalul reamintește că, potrivit prevederilor art. 403 NCC, aplicabil prin analogie și în cauza de față conform art. 448 NCC, în cazul schimbării împrejurărilor, instanța poate modifica măsurile cu privire la drepturile și obligațiile părinților divorțați față de copiii lor minori, la cererea oricăruia dintre părinți sau a copilului
De asemenea, ca o aplicație individuală a acestui principiu în materia obligației de întreținere, art. 531 NCC, dacă intervin modificări în ce privește mijloacele celui care prestează întreținerea sau în legătură cu nevoia celui care o primește, instanța poate modifica suma stabilită cu titlu de pensie de întreținere.
În cuprinsul respectivei tranzacții părțile au mai stabilit că acele clauze convenite sunt valabile până la intervenția unei cauze legale de modificare sau încetare a acestora.
Or, din acest punct de vedere, rezultă este admisibilă cererea formulată de minoră, prin reprezentatul său legal, de modificare a unor clauze din tranzacție, în ce privește cuantumul pensiei de întreținere, precum și în legătură cu programul de legături personale dintre tată și fiică, atâta timp cât în cuprinsul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost transformată, modificată, completată și precizată ulterior, s-a susținut că s-au schimbat împrejurările de fapt avute în vedere la momentul încheierii tranzacției.
Este atributul instanței de judecată, însă, de a analiza dacă este și temeinică, justificată, o asemenea cerere de modificare a respectivelor clauze, în raport de probatoriul administrat în cauză.
P. urmare, tribunalul apreciază că nu este inadmisibilă ab inito cererea reclamantei, de modificare (majorare) a cuantumului pensiei de întreținere stabilită în sarcina pârâtului, pentru fiica sa minoră, precum și a programului de legături personale dintre pârât și fiica sa.
În consecință, tribunalul va respinge excepția inadmisibilității cererii principale, invocate de pârât prin apelul declarat.
În fapt, pe fondul cauzei, tribunalul reține că reclamanta D. A.-M., n. la data de 10.12.2012, este fiica lui P. M., care acționează în cauza de față, în calitate de reprezentant legal al minorei-reclamante, și pârâtul D. R.-A., rezultată în urma relației dintre cei doi.
În prezent, părinții minorei nu locuiesc împreună, exercitarea autorității părintești fiind exercitată exclusiv de către mama sa, la care a fost stabilit și domiciliul copilului, potrivit tranzacției intervenite între părinți, consfințite prin sentința civilă nr. 4598/26.04.2013 pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 în dosarul nr._ .
P. aceeași sentință s-a luat act de faptul că părinții au convenit ca pârâtul să plătească, cu titlu de pensie de întreținere, suma de 1.000 lei, lunar.
De asemenea, părinții au mai stabilit de comun acord ca tatăl-pârât să beneficieze de un program de vizitare a minorei în fiecare duminică, în intervalul 14-18, la domiciliul mamei minorei sau într-o altă locație, în prezența mamei, cu anunțarea prealabilă a acesteia din urmă.
P. apelurile declarate, ambele părți au criticat, pentru motive diferite, soluția primei instanțe privind capătul de cerere de majorare a pensiei de întreținere, prin care s-a dispus obligarea pârâtului la plata unei pensii de întreținere pentru minoră, majorate de la suma de 1.000 lei lunar, conform hotărârii judecătorești mai sus amintite, la un procent de 25 % din veniturile nete lunare realizate de pârât, începând cu data introducerii acțiunii și până la împlinirea vârstei majoratului.
Mai întâi, ca o chestiune de principiu, urmează a fi analizată oportunitatea majorării pensiei de întreținere în favoarea reclamantei, aspect criticat de pârât prin apelul declarat
P. sentința civilă nr. 4598/26.04.2013 pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 s-a stabilit, în urma înțelegerii părților, ca pârâtului să plătească în favoarea fiicei sale, pensie de întreținere în sumă de 1.000 lei lunar.
Conform art. 529 alin. 1 NCC, întreținerea este datorată potrivit cu nevoia celui care o cere și cu mijloacele celui care urmează a o plăti. De asemenea, art. 531 alin. 1 NCC prevede că, dacă apar modificări cu privire la mijloacele celui care prestează întreținerea sau în legătură cu nevoia celui care o primește, instanța poate modifica respectivul cuantum al pensiei de întreținere, stabilit anterior.
În concret, în cauza de față, tribunalul constată că în mod corect prima instanță a arătat că, pe măsură ce minora D. A.-M. crește, cheltuielile de îngrijire și educare a acesteia se multiplică și ele. Pe lângă necesitățile minimale ce trebuie satisfăcute pentru un copil în primul an de viață (hrană sau supraveghere medicală), odată cu înaintarea în vârstă se impune asigurarea celor necesare și pentru integrarea copilului în mediul social, precum și dezvoltarea abilităților sale pe toate planuri (cultural, sportiv etc.).
P. înscrisurile depuse în copie de reprezentantul legal al reclamantei (facturi și chitanțe de plată a unor bunuri, oferte educaționale și de petrecere a timpului liber, luate în considerare de mama minorei), s-a constatat că aceasta din urmă este interesată în a asigura minorei toate posibilitățile aferente vârstei sale pentru asigurarea unei dezvoltări fizice, psihice și sociale optime.
Or, în mod evident, acest lucru presupune alocarea unor fonduri bănești mult mai mari decât cele achitate în primul an de viață.
Sunt rezonabile, la modul general, aprecierile pârâtului, în sensul că, într-o oarecare măsură, apar ușor de neînțeles solicitările reclamantei, prin mama sa, de majorare substanțială a cuantumului pensiei de întreținere, la un anumit nivel la care nu se ajunge în foarte multe familii din România, însă, tribunalul apreciază că, la stabilirea cuantumului pensiei de întreținere pentru un minor, trebuie avută în vedere situația materială și financiară concretă a părinților lui, și nu o încercare de egalizare a acestui nivel al pensiei pentru toții copiii din țară, beneficiari ai unei pensii de întreținere din partea părintelui necustodian (la care nu a fost stabilită locuința copilului).
Ceea ce este egal pentru toții copiii este alocația de stat achitată periodic (lunar) de către Statul Român, însă, în privința pensiei de întreținere, Noul Cod civil (ca de altfel și vechea legislație) prevede că nivelul acestuia este variabil, de la caz la caz, funcțiile de cele două criterii principale menționate anterior, prevăzute de art. 529 alin. 1 NCC.
Așadar, tribunalul urmează a înlătura critica pârâtului, în sensul că, în concret, în cauza de față, nu se impunea o majorare a pensiei de întreținere stabilită în sarcina lui, în favoarea fiicei sale, deoarece, după cum s-a precizat mai sus, tribunalul constată că reclamanta, prin reprezentantul său legal, a făcut dovada, prin înscrisurile depuse la dosar, a modificării nevoilor minorei, odată cu creșterea acesteia.
Conform prevederilor art. 529 alin. 2 NCC, când întreținerea datorată de un părinte este pentru un singur copil, ea se stabilește până la o pătrime (1/4) din venitul său lunar net. Deși legea vorbește de „până la”, prevedere ce exista și în vechea legislație, în mod constant, în practica judiciară, dar și în doctrină, s-a arătat că, în cauză, coborârea sub coeficienții prevăzuți de lege nu se poate face decât în mod excepțional, în situația în care părintele obligat la pensie suportă și alte obligații financiare importante.
De altfel, în noua legislație, acest principiu a fost avut în vedere la redactarea art. 527 alin. 2 teza finală NCC, în care se menționează că „de asemenea, vor fi avute în vedere celelalte obligații ale sale”.
P. urmare, urmează a fi înlăturate criticile pârâtului, în sensul că în mod greșit prima instanță a avut în vedere cota maximă de ¼, nereducând-o. Deși prin apelul declarat, pârâtul a susținut că are și alte obligații financiare, nu au fost dovedite aceste susțineri.
Tribunalul consideră că nu prezintă relevanță afirmațiile pârâtului din apelul declarat, cu privire la faptul că, atât mama, cât și tatăl minorei D. A.-M., obțin venituri salariale peste medie, deoarece, așa cum s-a arătat mai sus, legea prevede în mod expres criteriile în baza cărora se stabilește cuantumul unei pensii de întreținere și nu limitează în vreun fel plafonul maxim
Astfel, prin raportare la prevederile art. 448 NCC, tribunalul reamintește părților că un copil care crește într-o familie monoparentală nu trebuie privat, cel puțin din punct de vedere financiar, de posibilitățile (inclusiv materiale și financiare) pe care le-ar fi avut dacă trăia într-o familie în care părinții săi conviețuiau.
Așadar, se constată că în mod corect prima instanță a aplicat cota maximă de ¼ la stabilirea pensiei de întreținere în favoarea reclamantei.
În ce privește veniturile asupra cărora urmează a fi aplicată această cotă, se reține că, prin apelul declarat, reclamanta prin reprezentant legal, a criticat faptul că prima instanță nu a inclus în sfera acestor venituri și sumele de bani pe care pârâtul le-ar primi, de la societatea unde lucrează, cu titlu de indemnizație de deplasare, precum și cu titlu de chirie, în urma închirierii imobilelor (apartamentelor) pe care pârâtul le deține.
P. raportare la prevederile art. 529 alin. 2 NCC, rezultă că, la stabilirea surselor financiare ale părintelui obligat la plata pensiei de întreținere, trebuie să se aibă în vedere, în principal, venitul său lunar net (aici fiind incluse atât veniturile de natură salarială (salariul), cât și veniturile obținute din alte surse, cum ar fi: chiria obținută prin închirierea unor imobile, dividendele obținute în calitate de asociat la o societate comercială etc.)
Așa cum în mod corect s-a arătat de către reclamantă, prin reprezentant legal, în compunerea salariului intră, conform art. 160 alin. 3 Codul muncii, salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri. De asemenea, printre indemnizațiile reglementate de legislația muncii se numără și indemnizația de delegare, conform art. 44 alin. 2 Codul muncii, pe lângă decontarea cheltuielilor de transport și de cazare.
În cauza de față, potrivit adeverințelor emise de societatea la care pârâtul este salariat, . România SRL, tribunalul reține că pârâtul deține funcția de inginer automatist și are un salariu de bază de 11.999 lei brut.
Din adeverința nr. 1786/06.05.2014 emisă de respectiva societate, rezultă că în perioada relevantă în cauză, martie 2013-martie 2014, pârâtul a obținut un venit net mediu de 8.521 lei pe lună. În aceeași adeverință se mai menționează că pârâtul nu beneficiază de tichete de masă, sporuri sau indemnizații, și nici de alte sume cu caracter permanent în afara salariului de bază lunar brut.
De asemenea, potrivit Formularului 205 reprezentând „Declarația informativă privind impozitul reținut la sursă și câștigurile/pierderile realizate, pe beneficiari de venit, pentru anul 2014”, depus la administrația financiară de către societatea unde lucrează pârâtul, se reține că în anul fiscal 2014 pârâtul a realizat, în medie, un venit lunar net de 8.775 lei.
Din adeverința nr. 1787/06.05.2014 emisă de societate, tribunalul mai observă că, prin prisma funcției deținute, pârâtul efectuează deplasări în interes de serviciu, atât în țară, cât și în străinătate. Este adevărat că aceste deplasări nu sunt constante și fixe, în sensul că nu urmează un calendar fix, prestabilit, însă din anexa la această adeverință rezultă că aceste deplasări sunt aproape în fiecare lună. Pentru aceste deplasări, în mod evident pârâtul primește, printre altele, și indemnizația de delegare, potrivit Codului muncii.
P. urmare, chiar dacă aceste indemnizații nu au un caracter fix, stabil, în sensul că nu sunt acordate periodic (lunar), indiferent de existența sau nu a unor deplasări/delegări în interes de serviciu, prin frecvența cu care ele sunt acordate, acestea au dobândit caracter de continuitate, astfel că tribunalul apreciază că ele pot fi incluse în sfera noțiunii de „venit lunar net”, chiar dacă ele nu sunt impozabile decât într-o modalitate specială, in sensul impozitului pe venit reglementat de Codul Fiscal, atâta timp cât, prin lege ori regulament, respectivele sume nu sunt expres destinate compensării efortului fizic și psihic al salariaților.
P. urmare, tribunalul apreciază că în mod greșit prima instanță a exclus din sfera veniturilor ce compun noțiunea de „venit net lunar” realizat de pârât și cuantumul indemnizațiilor de delegare primite cu acest de titlu de pârât de la societatea unde își desfășoară activitatea, atâta timp cât aceste venituri se încadrează, prin prisma prevederilor 160 alin. 3 Codul muncii, în noțiunea de „salariu”. De asemenea, se are în vedere faptul că această indemnizație nu comportă o afectațiune specială prin lege ori regulament, de natură a o exclude de la totalul veniturilor de natură salariale prin raportare la care urmează a se stabili pensia de întreținere în favoarea minorei.
Pe de altă parte, așa cum s-a arătat mai sus, conform prevederilor art. 527 alin. 2 NCC, care vine să expliciteze într-o oarecare măsură dispozițiile art. 529 alin. 2 NCC, la stabilirea mijloacelor celui care datorează întreținere se ține seama și de posibilitățile de realizare a veniturilor și bunurilor sale.
În acest sens, conform susținerilor reclamantei, prin reprezentant legal, confirmate și de pârât prin răspunsurile la interogatoriu, se reține că pârâtul deține un număr de 5 apartamente. Chiar dacă pârâtul a negat că ar fi încheiat contracte de închiriere și că ar obține venituri suplimentare din chirii, totuși, în lumina celor arătate mai sus, tribunalul va avea în vedere, la stabilirea pensiei de întreținere pe care pârâtul ar datora-o fiicei sale, și aceste aspecte de fapt, care relevă situația materială și financiară a acestuia.
Nu în ultimul rând, în ceea ce privește soluția aleasă de judecătorie, respectiv determinarea cuantumului pensiei de întreținere prin indicarea procentului aplicabil în cauză, tribunalul reține că, potrivit art. 530 alin. 3 NCC, pensia de întreținere se poate stabili sub forma unei sume fixe sau printr-o cotă procentuală din venitul net lunar realizat al celui care datorează întreținere.
Reclamanta, prin reprezentantul său legal, atât în cuprinsul cererilor modificatoare și precizatoare de la prima instanță, cât și prin apelul declarat, a solicitat ca pensia de întreținere să fie stabilită în sumă fixă.
În acest sens, în încercarea de a evita o nouă sursă de neînțelegeri între părinții minorei (aflați într-o vădită situație de disensiuni majore) cu privire la suma exactă pe care minora ar trebui să o primească cu titlu de pensie de întreținere de la tatăl său (acest aspect fiind un important motiv de apel, asupra căruia reprezentantul legal al reclamantei a insistat în mod constant a fi dezbătut), tribunalul apreciază că, date fiind circumstanțele speței, mai precis relațiile deteriorate dintre părinți, este în interesul părților ca pensia de întreținere să fie stabilită într-un cuantum fix, și nu în cotă procentuală.
P. urmare, ținând seama de considerentele arătate mai sus, în legătură cu sfera de cuprindere a noțiunii de „venit lunar net”, în înțelesul art. 529 alin. 2 NCC, dar și de noutățile legislative în domeniu, aduse prin art. 527 alin. 2 NCC, tribunalul stabilește în sarcina pârâtului obligația de plată a unei pensii de întreținere în favoarea fiicei sale în cuantum de 2.300 lei, lunar.
În sfârșit, urmează a fi avută în vedere și critica aduse de reclamantă, prin reprezentant legal, sentinței apelate, cu privire la neaplicarea prevederilor art. 533 alin. 1 NCC, astfel că, în baza acestui text de lege, tribunalul va stabili ca termen de plată a pensiei de întreținere, data de 15 a fiecărei luni, pentru luna anterioară.
Tribunalul mai constată că, prin apelurile declarate, ambele părți au criticat, pentru motive diferite, și soluția primei instanțe privind capătul de cerere de modificare legături personale dintre pârât și fiica acestuia.
În concret, pentru reamintire, prima instanță a stabilit următorul program legături personale tată-fiică (îndreptat prin încheierile de îndreptare eroare materială din datele de 03.06.2014 și 30.06.2014):
-în prima și a treia duminică a fiecărei luni, de la ora 15:00 la ora 19:00, prin vizitarea minorei la adresa unde aceasta locuiește, în prezența reprezentantului legal;
-de ziua de naștere a minorei în fiecare an, de la ora 15:00 la ora 19:00 în zilele nelucrătoare, respectiv de la ora 19:30 - 21:30 în zilele lucrătoare, prin vizitarea minorei la adresa unde aceasta locuiește, în prezența reprezentantului legal;
-a doua zi de P. și a doua zi de C. precum și în data de 1 mai și 1 decembrie, în fiecare an, prin vizitarea minorei la adresa unde aceasta locuiește, în prezența reprezentantului legal.
De asemenea, judecătoria a mai stabilit că modalitățile de comunicare a minorei cu pârâtul sunt cele prevăzute de dispozițiile legii nr. 272/2004 inclusiv transmiterea de fotografii recente și evaluări școlare sau medicale către pârât, urmând ca părțile să asigure date actualizate de contact, respectiv domiciliu, număr de telefon, adresă de e-mail pentru înlesnirea acestora.
Astfel, în esență, prin apelul declarat, pârâtul a susținut că programul de legături personale stabilit de prima instanță ar fi unul „milițienesc, draconic”, stabilit nu din dorința de a-i asigura minorei o prezență masculină în casă, ci de a-l șicana pe pârât și de a-i crea probleme la locul de muncă.
Tribunalul constată că, în cauză, sunt aplicabile două categorii de dispoziții legale care recunosc drepturi, dar care au destinatari diferiți. De asemenea, în mod evident, aceste drepturi nasc, în mod corelativ, și obligații din partea celor cu care titularii drepturilor respective intră în raporturi juridice.
Astfel, pe de-o parte, conform art. 401 alin. 1 NCC, părintele separat de copilul său „(părintele necustodian”) are dreptul de a avea legături personale cu acesta. În acest caz, cei obligați a respecta dreptul la legături personale dintre părintele necustodian și copilul său sunt, în primul rând, părintele sau orice altă persoană (rudă) la care a fost stabilită locuința copilului, precum și copilul însuși, în măsura în care acesta ar avea aptitudinea de a-și exprima un punct de vedere de care autoritățile să țină seama.
Deși acest caz este întâlnit frecvent în practică (99 % din cazuri), această situație nu o regăsim în cauza de față.
Pe de altă parte, conform art. 14 din Legea 272/2004, copilul are dreptul de a menține relații personale și contacte directe cu părinții sau rudele sale. În acest caz, cel obligat a respecta dreptul copilului de a avea legături personale cu părintele necustodian este, pe lângă părintele cu care copilul locuiește, chiar părintele necustodian însuși.
Aceasta este situația din prezenta cauză, fiind un caz care nu prea s-a întâlnit în practică.
În mod evident, în ambele situații trebuie avute în vedere și dispozițiile art. 8 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, conform cărora orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie.
De asemenea, tribunalul reamintește părților că, potrivit art. 487 NCC, părinții au dreptul și îndatorirea de a crește copilul (…).
Cu alte cuvinte, părintele necustodian nu are numai dreptul de a avea legături personale cu copilul său, dar, în același timp, are și obligația de a crea și dezvolta legături personale cu acesta.
Tribunalul urmează a înlătura susținerile pârâtului din apelul declarat, în sensul că obligarea sa la a-și vizita fiica echivalează cu o restrângere a libertății sale, cu încălcarea dreptului constituțional la libertate. Punând în balanță așa-zisa „limitare” a pârâtului din exercitarea dreptului la libertate, pe de-o parte, și interesul superior al copilului minor de a-și cunoaște tatăl, de a naște și dezvolta cu acesta o relație normală tată-fiică (evident, în situația dată, respectiv a unui copil crescut într-o familie monoparentală), pe de altă parte, în mod evident, fără dubii, primează cel de-al doilea aspect.
În mod cert, între cei doi părinți există o stare conflictuală majoră. Chiar dacă reclamanta, prin reprezentantul său legal, a criticat această apreciere din considerentele sentinței atacate, probele administrate în cauză, ca de altfel întreaga manieră de desfășurare a acestui proces civil, au demonstrat fără putință de tăgadă că între cei doi este o situație tensionată. Cu toate acestea, însă, pârâtul, în calitate de părinte al fiicei sale, are datoria, nu numai morală, dar și juridică (astfel cum s-a arătat în precedent), să ignore pe cât posibil diferendele sale cu mama minorei, și să contribuie, ținând seama de circumstanțele specifice situației de față, la o dezvoltare normală fizică, psihică și socială a minorei.
Nu pot fi primite susținerile pârâtului, în sensul că, în opinia sa, el nu poate fi somat, printr-o hotărâre judecătorească, în calitatea sa de părinte al minorei D. A.-M., decât să achite pensia de întreținere cuvenită minorei, nu și să fie obligat la avea legături personale cu aceasta. În caz de neînțelegere între părinți, în legătură cu diverse aspecte legate de creșterea, educarea și îngrijirea copilului lor minor, instanța de judecată poate fi sesizată în vederea reglementării disputei dintre părinți. Iar această reglementare se realizează, evident, prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești.
Sunt adevărate susținerile pârâtului, în sensul că ar fi în interesul superior al minorei ca prezența tatălui în viața fiicei sale să fie făcută și din dorința lui, și nu constrâns de către mama minorei, dar, în cauza de față, atitudinea pârâtului față de copil, care, pe cât posibil, a ales să evite asemenea contacte cu fiica sa, a impus luarea unei asemenea soluții, de obligare a acestuia de a avea legături personale cu minora.
Tribunalul reamintește că, prin prisma calității sale de tată al minorei D. A.-M., îndatoririle sale nu se limitează doar la a-i plăti, lunar, o sumă de bani, cu titlu de pensie de întreținere, ci plaja de îndatoriri și obligații este mult mai largă, și nu numai pe plan juridic, ci și pe plan afectiv, moral și social.
P. urmare, pe acest aspect, apelul pârâtului este nefondat.
În ce privește apelul declarat de reclamantă, prin reprezentant legal, pe acest capăt de cerere, tribunalul observă că o primă . critici vizează maniera în care prima instanță a redactat considerentele sentinței atacate.
Legat de acest aspect, tribunalul reamintește reclamantei, prin reprezentantul său legal, că, în prezenta cauză, cadrul procesual, sub aspectul obiectului dedus judecății, a fost stabilit de către aceasta prin numeroase cereri de transformare, modificare, completare ori precizare a cererii introductive de instanță, fiecare formulată pe circa 10-20 pagini, de unde faptul că în mod evident prima instanță nu a fost în măsură să analizeze, pe rând, fiecare aspect de fapt și de drept dedus judecății.
Pe de altă parte, instanța supremă a statuat, în mod constant, că nu poate fi considerat drept o lipsă a motivării faptul că instanța de judecată a ales să analizeze mai multe aspecte de fapt sau de drept împreună, simultan, extrăgând esența celor afirmate de părți, mai ales în situația în care cererile părților se întindeau pe numeroase pagini.
În plus, potrivit jurisprudenței CEDO, „judecătorul nu trebuie să răspundă tuturor argumentelor invocate de părți” (cauza V. der Hurk c. Olandei). De asemenea, Curtea Europeană a mai subliniat că, ceea ce trebuie să se regăsească, într-o hotărâre judecătorească, sunt argumentele decisive pentru soluționarea cauzei.
Nu poate fi primită susținerea reclamantei, prin reprezentantul său legal, raportate la prevederile art. 425 alin. 2 NCPC, în sensul că sentința atacată nu cuprinde o expunere a situației de fapt avute în vedere de judecătorie, pe baza probelor administrate în cauză, cu arătarea motivelor pentru care au fost reținute sau înlăturate probele administrate și susținerile părților, în condițiile în care hotărârea atacată, pronunțată într-o cauză având ca obiect majorare pensie de întreținere și modificare program legături personale cu minorul (iar dosarul de fond conține 1.406 file) cuprinde un număr de 32 de pagini scrise cu caractere mici, dintre doar considerentele hotărârii cuprind 8 pagini.
De asemenea, urmează a fi înlăturate și criticile reclamantei, în sensul că aceste considerente ar fi contradictorii, fără suport probator, deoarece în hotărârea atacată instanța de fond a făcut trimitere, atunci când a fost cazul, la probatoriul administrat în cauză, de regulă înscrisuri. Fiind vorba despre un litigiu ce se încadrează în materia cauzelor de familie și cu minori, parte din aprecierile instanței de fond sunt rezultatul unor prezumții ale judecătorului extrase din afirmațiile și atitudinile părților în fața instanței, când acestea se raportau la aspectele de fapt deduse judecății, nu numai strict din declarațiile martorilor audiați.
Spre exemplu, în asemenea cauze, nu e nevoie ca instanța de judecată să întrebe expres părțile dacă între ele sunt disensiuni, pentru a se convinge de această situație de fapt, din moment ce legea îndrumă părinții către instanța de tutelă doar în situația în care părinții nu ajung la un consens.
Încheierea unei tranzacții în fața Judecătoriei Sectorului 6 București, cu privire la aspectele deduse judecății în cauza de față nu poate reprezenta un argument al lipsei de divergență între părinți, din moment ce, în prezent, părțile se află din nou în fața unei instanțe de judecată.
Referitor la critica reclamantei, prin reprezentant legal, în sensul că prima instanță a admis doar parțial solicitarea acesteia de obligare a pârâtului la a-și vizita fiica, prin înlăturarea anumitor zile (spre exemplu zilele onomastice, respectiv 15 august, 8 septembrie și 22 decembrie), tribunalul reamintește reclamantei, prin reprezentant legal, că în cursul unui an calendaristic sunt numeroase zile importante pentru un om, și evident, pentru un copil: ziua de naștere, ziua în care, din considerente de ordin religioase, își sărbătorește numele de botez (ziua onomastică), sărbătorile religioase ale fiecăruia, zilele de sărbătoare națională etc.
Nu era imperios necesar ca prima instanță să oblige pe pârât să își viziteze fiica chiar în toate aceste zile, pentru că, așa cum s-a arătat mai sus, trebuie urmărită o proporționalitate între interesul superior al copilului și libertatea de mișcare a pârâtului, chiar dacă în cauză nu putem vorbi de o egalitate între cele două aspecte, balanța înclinându-se în favoarea intereselor copilului minor.
Or, în situația în care prima instanță a încuviințat cererea reclamantei de obligare a pârâtului să își viziteze fiica în 5 din cele 10 zile anume solicitate de reprezentantul legal al reclamantei, nu pot fi primite susținerile acesteia din urmă, în sensul că s-ar fi dat curs doar solicitărilor pârâtului.
Nu există un clasament al zilelor importante pentru un copil în decursul unui an, dar, examinând categoriile de zile încuviințate de prima instanță, tribunalul observă că au fost, totuși, luate în considerare unele dintre cele mai importante, respectiv ziua de naștere a minorei, a doua zi de C. etc. Faptul că, spre exemplu, nu s-a inclus în acea enumerare și Ziua Copilului (1 iunie) este o chestiune de apreciere din partea primei instanțe, iar această apreciere a fost una rezonabilă, în opinia instanței de control judiciar.
Așa cum s-a arătat mai sus, prima instanță a avut în vedere și situația reală, cotidiană, a pârâtului, care este salariat și nu este cazul să fie obligat la executarea unei obligații care ar putea fi imposibil de realizat.
Spre exemplu, ziua de 1 iunie sau ziua de 6 decembrie (M. N., cum o definește reclamanta), ar putea cădea la un moment dat într-o zi lucrătoare, fapt care l-ar pune pe pârât în imposibilitate de a veni să își viziteze fiica, situație în care, potrivit pretențiilor reclamantei din acțiune (și care vor fi analizate ulterior), pârâtul ar fi pasibil de amendă civilă de 1.000 lei pe zi de întârziere.
Tribunalul reamintește reclamantei, prin reprezentant legal, că zilele de 1 Mai și de 1 Decembrie sunt declarate prin lege zile libere (nelucrătoare), prezumându-se, astfel, că pârâtul ar avea posibilitatea să își viziteze fiica, fiind liber, acest raționament fiind avut în vedere și de către prima instanța la luarea deciziei pe acest plan.
O altă critică a reclamantei, prin reprezentant legal, vizează faptul că s-a încuviințat doar o parte din programul de legături personale solicitat de aceasta. Din această perspectivă, tribunalul apreciază ca fiind corectă măsura primei instanțe de a nu stabili, la acest moment, și alte intervale de timp sau zile în care pârâtul să fie obligat la a avea legături personale cu fiica sa.
Fără a nega dreptul copilului de a avea legături personale cu tatăl său, ci din contră, de a-l susține cu tărie, și fără a ignora studiile științifice efectuate în acest domeniu, pe foarte larg enumerate de reprezentantul legal ale reclamantei, care au demonstrat, fără putință de tăgadă, numeroasele beneficii ale unei relaționări dintre copil și părintele necustodian, tribunalul consideră că într-o asemenea situație dificilă, prin prisma diferendelor serioase dintre părinți, se impune ca aceste legături să fie născute și dezvoltate pas cu pas (sau „etapizat”, cum a menționat prima instanță).
Tribunalul consideră că este absolut inoportun a dispune, la acest moment, un program de legături personale complex între pârât și fiica sa, sub forma stabilirii, spre exemplu, a unor întâlniri de două ori pe săptămână, pentru mai multe ore, în condițiile în care mama minorei a fost nevoită să recurgă la obligarea tatălui prin hotărâre judecătorească să își viziteze fiica.
Este mult mai rezonabil și în interesul copilului programul stabilit de prima instanță, care a fost conceput ca o primă etapă într-un proces lung și amplu, în sensul că, la început, tatăl să accepte să își vadă fiica măcar de două ori pe lună, pentru a conștientiza calitatea sa de părinte al fiicei sale, să se nască și să evolueze relațiile normale, de familie, între tată și fiică, existând chiar posibilitatea ca, la un moment dat, nici să nu mai fie nevoie de obligarea pârâtului să își viziteze fiica, ci acest lucru (legătura tată-fiică) să se realizeze în mod natural, urmare a dezvoltării unor profunde și complexe sentimente de iubire și de atașament între părinte și fiica sa.
Punând în balanță oportunitatea stabilirii unui program etapizat de naștere și dezvoltare legături personale tată-fiică, pe de-o parte, și riscul apariției unor litigii viitoare, de modificare a programului de legături personale, pe de altă parte, de data aceasta tribunalul apreciază că este în interesul superior al copilului de a se recurge la prima metodă, cum de altfel a procedat și prima instanță.
În același context, tribunalul apreciază că, în cele din urmă, urmărind interesul superior al fiicei lor, se impune o reașezare pe poziții de reconciliere a părinților, pârâtul trebuind să înțeleagă beneficiile foarte importante ale prezenței sale, chiar și mai reduse, în viața fiicei sale, iar pe de altă parte, reprezentantul legal al reclamantei să accepte că, la rândul său, și pârâtul are dreptul la o viață de familie proprie.
Conștientizând aceste lucruri de către părinți, cel care ar avea cel mai mult de câștigat ar fi minora, care ar putea avea o îngrijire și dezvoltare normală, bineînțeles, cu luarea în considerare a faptului că aceasta ar crește într-o familie monoparentală.
De aceea, tribunalul reține că în mod corect prima instanță a apreciat că nu se impune stabilirea în sarcina pârâtului a unei amenzi civile în cuantum de 1.000 lei pentru fiecare zi de întârziere, în cazul în care pârâtul nu va executa obligațiile stabilite în sarcina sa.
Motivul pentru care pârâtul ar trebui să își modifice atitudinea față de fiica sa nu ar trebuie să constea în „frica de a fi amendat” sau „frica de a veni la ușa sa un executor judecătoresc, împreună cu jandarmi și poliție, care să îl ia pe sus și să îl ducă în domiciliul fiicei sale”, ci înțelegerea și, mai ales, conștientizarea statutului său de părinte al fiicei sale, și a importanței deosebite, în sens pozitiv, pe care ar avea-o prezența sa, chiar și mai redusă decât în mod normal (cum e cazul familiilor cu ambii părinți prezenți în cotidianul copiilor), față de fiica sa.
P. urmare, tribunalul va înlătura critica reclamantei, prin reprezentant legal, în sensul că în mod nelegal prima instanță i-ar fi respins solicitarea de stabilirea unei amenzi civile de 1.000 lei pe fiecare zi de întârziere față de pârât, cu titlu de garanție pentru executarea obligațiilor.
De asemenea, tribunalul apreciază ca fiind legală și temeinică și soluția primei instanțe cu privire la cererea reclamantei, prin reprezentant legal, de a obliga pârâtul să participe la ședințe de consiliere ce psiholog specializat, conform art. 18 alin. 4 din Legea 272/2004, apreciindu-se, printr-o interpretare sistematică, ținând seama de ipotezele menționate la aliniatele 3 și 5, că ipoteza necesară aplicabilității acestui text de lege nu se regăsește în cauza de față.
La fel, celelalte „garanții” solicitate de reclamantă, prin reprezentant legal, în mod corect au fost respinse de către prima instanță, fie pentru că, în ciuda faptului că, în asemenea cauze, primează interesul copilului minor, totuși, ele limitau dreptul la viață personală și intimitate, precum și libertatea de mișcare, pentru pârât, fie pentru că, așa cum a arătat și prima instanță, pentru a fi admise, trebuia să se prezume o rea credință din partea pârâtului, aspect care nu poate fi primit.
Spre exemplu, printre garanțiile solicitate de reclamantă, prin reprezentant legal, se număra și obligația pârâtului de a înfățișa mamei minorei documentele justificative de serviciu doveditoare ale imposibilității respectării programului de legături personale, determinată de deplasările în interes de serviciu.
Reprezentantul legal al reclamantei a justificat această solicitare pentru a se asigura posibilitatea de verificare a modului în care pârâtul își îndeplinește obligațiile. Or, în mod evident, o asemenea obligație-garanție instituită în sarcina pârâtului nu poate fi primită, neexistând nici cea mai mică justificare pentru a proceda astfel, fie el și interesul superior al copilului.
Într-o mică măsură, s-ar putea afirma că pârâtul s-ar asemăna cu situația unui persoane monitorizate în sistemul de probațiune, în care reprezentantul legal al reclamantei ar dori să aibă la îndemână mijloacele de a verifica și de cerceta dacă eventuale neprezentări ale pârâtului de la programul strict de vizită a fiicei sale sunt justificate ori nu.
Legat de acest aspect, respectiv al multiplelor solicitări ale reclamantei, de a cunoaște toate datele de contact ale pârâtului (și eventualele modificări ale lor), precum și de a ști schimbările din programul obișnuit al pârâtului, tribunalul reamintește reprezentantului legal al reclamantei că prin sentința civilă nr. 4598/26.04.2013 pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București prin care s-a luat act de tranzacția intervenită între părți, părinții minorei au convenit ca, prin derogare de regula de drept comun, autoritatea părintească să fie exercitată în mod exclusiv de către mama copilului.
De asemenea, examinând dispozițiile art. 10 pct. 2 și 3 din Convenției asupra relațiilor personale care privesc copiii, adoptată la Strasbourg la 15 mai 2003, ratificată de Statul Român prin Legea 87/2007, tribunalul observă că garanțiile menționate în acea convenție nu au drept situație-premisă aspecte comune cu situația dedusă judecății în cauza de față, ci, mai degrabă, cu situația în care legăturile personale părinte-copil presupun trecerea copilului dintr-un stat în altul.
În concluzie, pentru toate aceste motive, tribunalul apreciază ca fiind nefondate criticile aduse de reclamantă, prin reprezentant legal, asupra modului în care prima instanță a soluționat capătul de cerere privind modificarea programului de legături personale dintre pârât și fiica sa, precum și a cererilor conexe acestui capăt de cerere.
O altă critică a reclamantei, prin reprezentant legal, cu privire la sentința pronunțată în cauză, vizează modul în care au fost acordate cheltuielile de judecată pentru reclamantă.
Tribunalul observă că la dosar a fost depusă din partea reclamantei, prin reprezentant legal, o chitanță ce atestă achitarea către avocat ales, a sumei de 1.000 lei (fila 1147 vol. II dosar fond).
Ținând seama că au fost admise în parte cererile reclamantei, prin reprezentant legal, prin raportare la prevederile art. 453 alin. 2 NCPC, tribunalul constată că în mod corect prima instanță a obligat pârâtul la plata doar a unei cote de ½ din aceste cheltuieli, astfel că și acest motiv de apel este nefondat.
În sfârșit, în ce privește modalitatea în care prima instanță a încuviințat și a administrat probele solicitate de pârât, criticate de reclamantă prin apelul declarat, tribunalul observă că, deși, într-adevăr, solicitarea încuviințării probei testimoniale a fost realizată fără indicarea numelui și domiciliului martorului, acest fapt nu a condus la termenul următor la amânarea cauzei pentru acest considerent.
De asemenea, tribunalul mai observă că ne aflăm în prezența unei cauze de familie și cu minori, iar în acest tip de cauze rolul activ al judecătorului, conform art. 22 NCPC, este mult mai intens utilizat, dat fiind faptul că întreg procesul se desfășoară cu asigurarea respectării principiului interesului superior al minorului.
În privința celor două încheieri de îndreptare a erorii materiale, pronunțate de Judecătoria Ploiești în datele de 03.06.2014 și 30.06.2014, ele vizau anumite părți din dispozitiv referitoare la programul de legături personale dintre pârât și fiica sa. În măsura în care tribunalul a apreciat că, în privința criticilor reclamantei, prin reprezentant legal, referitoare la soluția pe fond a primei instanțe pe acest capăt de cerere, ele sunt nefondate, în mod subsecvent și apelul îndreptat împotriva acestor două încheieri urmează a fi respins.
În consecință, în raport de toate aceste considerente, în baza art. 480 alin. 2 NCPC, tribunalul va admite apelurile declarate de reclamanta-minoră D. A.-M., prin reprezentant legal P. M., și de pârâtul D. R.-A. împotriva sentinței civile nr. 7895/30.05.2014 pronunțate de Judecătoria Ploiești, pe care o va schimba în parte, în sensul că majorează pensia de întreținere stabilită în sarcina pârâtului și în favoarea reclamantei minore, prin sentința civilă nr. 4598/26.04.2013 pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București, de la suma 1.000 lei/lunar, la suma fixă de 2.300 lei/lunar, potrivit art. 560 alin. 3 NCC, ce urmează a fi achitată de către pârât la data de 15 a fiecărei luni, pentru luna anterioară, conform art. 533 alin. 1 NCC.
Va fi menținută în rest sentința atacată, ca fiind legală și temeinică.
De asemenea, tribunalul va respinge apelul declarat de reclamantă, prin reprezentant legal, împotriva încheierilor de îndreptare a erorii materiale pronunțate la datele de 03.06.2014 și 30.06.2014, precum și a celorlalte încheieri premergătoare, ca nefondat.
Conform art. 451 NCPC tribunalul va lua act apelantul-pârât își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
În privința cererii reclamantei, prin reprezentant legal, de acordare a cheltuielilor de judecată, tribunalul reține că la dosar aceasta a depus facturi fiscale și chitanțe din care rezultă că a fost achitat către avocatul ales un onorariu în cuantum de 9.000 lei.
Mai întâi, se constată că, în majoritate, criticile reclamantei, prin reprezentant legal, din apelul declarat, au fost apreciate ca fiind nefondate, singurul motiv de apel admis fiind cel referitor la capătul de cerere privind majorarea pensiei de întreținere.
De asemenea, tribunalul mai reține că reprezentantul legal al reclamantei este licențiat în drept, mai mult decât atât, este magistrat cu grad de curte de apel.
Totodată, atât din constatarea ex propriis sensibus, dar și din examinarea încheierilor de ședință din apel, tribunalul reține că în niciun moment al desfășurării procesului în fața instanței de apel, cu ocazia termenelor de judecată, avocatul ales nu a asigurat asistență juridică prin participarea activă la dezbateri ori prin susținerea punctelor de vedere ale părții ce o angajase. Chiar la un moment dat, când s-a încuviințat cererea reclamantei, prin reprezentant legal, de a permite judecarea cauzei în ședință nepublică, conform art. 203 NCPC, luând măsuri de evacuare a publicului în acest sens, tribunalul era pe punctul de a evacua și pe apărătorul ales al reclamantei, deoarece acesta era așezat în bancă, fără a purta roba avocațială, și nu participa activ la nicio dezbatere în contradictoriu cu partea adversă, singura care făcea acest lucru fiind reprezentantul legal al reclamantei.
P. urmare, în raport de toate cele arătate mai sus, având în vedere dispozițiile art. 451-453 NCPC, tribunalul va dispune obligarea pârâtului la plata către reclamantă a sumei de 1.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu avocat, în luarea acestei decizii ținându-se seama de culpa procesuală a părților, dar și de munca desfășurată efectiv de avocatul apelantei-reclamante.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge excepția inadmisibilității cererii principale, invocate de apelantul-pârât.
Admite apelurile declarate de apelanta-reclamantă D. A.-M., prin reprezentant legal P. M., ambele domiciliate în Ploiești, ., ., . și de apelantul-pârât D. R. A., domiciliat în Ploiești, .. 30, ., ., cu domiciliul procesual ales la Cabinetul de Avocat „C. D.–C.”, cu sediul în București, .. 63, sector 5, împotriva sentinței civile nr. 7895/30.05.2014 pronunțate de Judecătoria Ploiești.
Schimbă în parte sentința atacată, în sensul că majorează pensia de întreținere stabilită în sarcina pârâtului și în favoarea reclamantei minore, prin sentința civilă nr. 4598/26.04.2013 pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București, de la suma 1.000 lei/lunar, la suma fixă de 2.300 lei/lunar, potrivit art. 560 alin. 3 NCC, ce urmează a fi achitată de către pârât la data de 15 a fiecărei luni, pentru luna anterioară, conform art. 533 alin. 1 NCC.
Menține în rest sentința atacată, ca fiind legală și temeinică.
Respinge apelul declarat de apelanta-reclamantă împotriva încheierilor de îndreptare a erorii materiale pronunțate la datele de 03.06.2014 și 30.06.2014, precum și a celorlalte încheieri premergătoare, ca nefondat.
Ia act că apelantul-pârât își rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.
Obligă apelantul-pârât să plătească apelantei-reclamante suma de 1.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu avocat, ținând seama de culpa procesuală a părților și de munca desfășurată efectiv de avocatul apelantei-reclamante.
DEFINITIVĂ.
Pronunțată în ședință publică azi, 26.05.2015.
Președinte, Judecător,
P.-A. AlinaȘologon O.-C.
Grefier
A. A. I.
Red. O.C.Ș./tehnored. L.F.S.
4 ex/11.09.15
d. f._ Judecătoria Ploiești
j. f. P. A.-M.
Operator de date cu caracter personal nr. 5595
| ← Partaj bunuri comune. Lichidare regim matrimonial. Decizia nr.... | Nulitate/anulare act. Sentința nr. 1445/2015. Tribunalul PRAHOVA → |
|---|
