Revendicare imobiliară. Sentința nr. 1236/2012. Tribunalul PRAHOVA

Tribunalul PRAHOVA - Sentințe și decizii civile / 2016

Sentința nr. 1236/2012 pronunțată de Tribunalul PRAHOVA la data de 25-04-2012 în dosarul nr. 296/2012

ROMÂNIA

TRIBUNALUL PRAHOVA - SECȚIA I CIVILĂ

DOSAR NR._

DECIZIA CIVILĂ NR. 296

Ședința publică din data de 19.04.2012

PREȘEDINTE - H. A. G.

JUDECĂTOR - R. C.

GREFIER - C. R.

Pe rol fiind soluționarea apelului declarat de apelantul reclamant G. G. cu domiciliul în București, ., sector 2, împotriva sentinței civile nr.1236/25.10.2011 pronunțată de Judecătoria S. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți P. M. M. cu domiciliul în S., ., județul Prahova, A. V. cu domiciliul în S., ., județul Prahova si S. ROMÂN prin M. FINANȚELOR P. cu sediul în București, ., sector 5.

Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 19.04.2012, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată ce face parte integrantă din prezenta când instanța, pentru a da posibilitatea părților de a depune la dosar note scrise, a amânat pronunțarea la data de 24.04.2012, când a pronunțat următoarea decizie:

TRIBUNALUL

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată:

P. cererea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. dosar_ reclamantul G. G. a chemat în judecată pe pârâții A. G., A. M. și P. A. M. solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună constatarea nulității absolute a deciziei nr. 51/29.11.1954 de naționalizare; revendicarea imobilului din S. ., compus din teren și construcții; constatarea nulității contractelor de vânzare - cumpărare nr. 120/19.01.2974, a titlului de proprietate nr._ emis în temeiul Legii nr.4/1973 și nr. 1950-N/19.06.1998 încheiat în temeiul art.9 din Legea nr. 112/1995.

În motivarea cererii reclamantul susține că este proprietarul imobilului pe care îl revendică, ce a fost dobândit prin cumpărare de părinții săi, G. Ș. și P., potrivit contractului nr. 3200/1932, menționând că este unicul moștenitor al părinților săi, potrivit certificatelor de moștenitor nr. 119/28.01.1992 și nr. 452/02.11.1992.

Se mai arată de reclamant că imobilul revendicat a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 111/1951 prin decizia nr. 51/29.11.1954 a Sfatului Popular S., iar ulterior a fost înstrăinat pârâților în baza contractelor de vânzare-cumpărare nr. 120/19.01.2974, a titlului de proprietate nr._ emis în temeiul Legii nr.4/1973 și nr. 1950-N/19.06.1998 încheiat în temeiul art.9 din Legea nr. 112/1995.

Reclamantul susține că imobilul în litigiu a fost ocupat de ruși în timpul războiului, iar ulterior a fost preluat de prefectul or. S., astfel că acesta nu a fost părăsit niciodată.

Apreciază reclamantul că Decretul nr. 111/1951 contravine Constituției României de la data respectivă, acordurilor și tratatelor internaționale la care România era parte.

Reclamantul mai arată că statul nu putea să înstrăineze în mod valabil imobilul către subdobânditori, în condițiile în care a intrat în mod abuziv în posesia imobilului, deoarece nimeni nu poate transmite ceea ce nu are, iar simpla bună-credință a cumpărătorului nu poate consolida ipso iure actul încheiat.

Consideră reclamantul că titlul de proprietate al său și al autorilor săi este mai bine caracterizat decât cel al pârâților, care au dobândit bunul de la un neproprietar, imobilul fiind trecut în proprietatea statului fără acordul de voință al proprietarului, abuziv, prin încălcarea dreptului de proprietate al adevăratului proprietar, ce antrenează după sine obligația statului de a pune capăt acestei încălcări și de a restabili, pe cât posibil, situația anterioară încălcării.

Cererea a fost întemeiată în drept pe disp. art. 480-481 Cod civil.

P. cererea transmisă prin fax pârâta P. M. M. a depus precizări prin care a arătat că în mod greșit a fost citată ca fiind „P. A. M.”, când numele său corect este P. M. M., că pârâții A. M. și A. G. sunt decedați, fiind moșteniți de A. V. (fila 23 dosar nr._ ).

Pârâta P. M. M. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, cu obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată, invocând excepția lipsei calității procesuale pasive raportat la primul capăt al cererii de chemare în judecată, ce are ca obiect constatarea nulității deciziei de naționalizare, cerere formulată în contradictoriu doar cu pârâții persoane fizice, ce nu au calitatea de a sta în proces.

Menționează pârâta că a dobândit imobilul locuință situat în or. S., ., alcătuit din 2 camere și antreu, în suprafață construită de 25,96 mp, în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 1590-N/19.06.1998, imobil ce este bun comun, fiind dobândit în timpul căsătoriei cu P. A..

Pârâta a solicitat ca reclamantul să precizeze motivele de nulitate absolută pe care se întemeiază capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a titlurilor de proprietate ale pârâților, deoarece acesta nu a motivat în fapt și în drept acest capăt de cerere.

Pârâta arată că în ceea ce privește revendicarea imobilului în litigiu, în această situație nu se poate opera cu soluția consacrată în materie de revendicare, aceea a comparării titlurilor de proprietate, deoarece trebuie să se cerceteze succesiv valabilitatea titlului vânzătorului și apoi buna-credință a părților din actul de înstrăinare.

Pârâta susține că este cumpărător de bună credință dobândind apartamentul în litigiu în baza calității de chiriaș pe care a avut-o, în temeiul Legii nr. 112/1995 act care se află sub protecția Legii nr. 10/2001, după ce decizia de acordare de despăgubiri a rămas definitivă și irevocabilă prin decizia Curții de Apel Ploiești (f.38-40 dosar nr._ ).

Față de întâmpinarea depusă de pârâta P. M. M., reclamantul G. G. a depus precizare a cererii de chemare în judecată, arătând că faptul că unul dintre capetele acțiunii este constatarea nulității absolute a deciziei nr. 51/1954 nu este relevant în cauză, câtă vreme a solicitat și constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâtă cu statul, de unde rezultă calitatea procesuală pasivă a pârâtei.

Precizează reclamantul că nulitatea titlurilor de proprietate ale pârâților le apreciază raportat la faptul că au dobândit imobilul de la un fals proprietar, iar art.2 alin.2 din Legea nr. 247/2005 prevede că au calitatea de proprietar persoanele ale căror imobile au fost preluate abuziv și fără un titlu valabil, iar art.9 stabilește că aceste imobile, indiferent de posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire și libere de orice sarcini.

A mai arătat reclamantul că nu contestă buna - credință a subdobânditorului, dar contestă valabilitatea titlului de proprietate al statului, dar că buna-credință a cumpărătorilor de la stat nu poate consolida ipso iure actul încheiat.

Mai arată reclamantul că prin decizia emisă în temeiul Legii nr. 10/2001 i-au fost acordate despăgubiri care nu acoperă nici contravaloarea unui apartament de ., dosar nr._ ).

P. sentința civilă nr. 359/05.03.2010 a Tribunalului Prahova a fost admisă excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei S. în temeiul art. 13 C.pr.civ., întrucât imobilul revendicat nu are o valoare care să depășească suma de 5 miliarde lei vechi.

Pe rolul Judecătoriei S. cauza a fost înregistrată la data de 16.11.2010 sub nr. dosar_ .

La data de 04 mai 2011 reclamantul, prin avocatul ales, și-a modificat cererea de chemare în judecată, arătând că înțelege să se judece în contradictoriu cu pârâții A. V. și A. A. P., cei doi copii ai defuncților A. G. și A. M., pârâtul A. V., prezent în instanță arătând că sora sa, A. A. P., este decedată, la rândul ei, din anul 2007, fiind moștenită de pârât, în calitate de frate, deoarece nu a fost căsătorită și nu a avut descendenți.

În prezenta cauză a formulat întâmpinare și pârâtul A. V., prin care a solicitat respingerea cererii reclamantului ca neîntemeiată, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată, arătând că este unicul moștenitor al părinților săi decedați, A. G. și A. M., potrivit certificatului de moștenitor nr. 1784/12 decembrie 1991, în calitate de fiu, iar aceștia au cumpărat în timpul căsătoriei lor prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 120/19 ianuarie 1974 încheiat cu fostul OJCUL Prahova imobilul situat în or. S., ., jud. Prahova, compus din 3 camere și dependințe, imobil ce formează obiectul prezentului litigiu.

Se mai invocă de pârât faptul că reclamantul nu a precizat temeiul de drept al cererii privind nulitatea care afectează contractul de vânzare-cumpărare al autorilor săi, iar reclamantul a solicitat nulitatea absolută a deciziei nr. 51/29.11.1954, deși din cuprinsul dispoziției nr. 1542/02.11.2006 emisă de primarul or. S., urmare a notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, rezultă că imobilul a trecut în proprietatea statului prin aplicarea Decretului nr. 111/1951 potrivit sentinței civile nr. 219/1954 a Tribunalului Popular al Raionului S., astfel că pârâtul solicită ca reclamantul să precizeze exact petitul cererii în raport de modalitatea de preluare a imobilului de către stat pentru a putea face cuvenitele apărări.

Cu privire la cererea privind constatarea nulității celor două acte de vânzare-cumpărare încheiate cu statul pârâtul a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune, invocând prevederile art. 45 alin.2 din Legea nr. 10/2001, precizând că termenul prevăzut de această dispoziție legală, prelungit prin OUG nr. 109/2001 și OUG nr. 145/2001 a expirat la data de 4 august 2002, iar acțiunea reclamantului în constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare a fost înregistrată pe rolul instanței în cursul anului 2009.

Față de această întâmpinare, reclamantul a depus la dosar răspuns, prin care a statuat aceleași motive de fapt expuse în cele ce preced, precizând că actele juridice de înstrăinare ale imobilului au fost încheiate cu fraudarea legii, scopul vânzării fiind unul licit, de fraudarea a intereselor adevăraților proprietari, astfel că vânzarea imobilului nu s-a încheiat între stat și adevărații proprietari și nici între aceștia și pârâții subdobânditori, motive pentru care solicită respingerea prescripției dreptului la acțiune, nulitatea absolută fiind imprescriptibilă, astfel cum este și acțiunea în revendicare; se mai arată de reclamant că prin decizia de acordare a despăgubirilor i-au fost acordate despăgubiri bănești pentru un apartament la .-a aparținut și care nu a făcut obiectul vreunei revendicări sau solicitări, și, deși a atacat această decizie, ea a fost menținută de instanțele de apel și recurs, astfel că în prezent această decizie privește acordarea de despăgubiri pentru un imobil care nu-i aparține reclamantului.

La data de 11.10.2011 instanța a repus cauza pe rol pentru punerea în discuția părților a introducerii în cauză a Statului Român – prin M. Finanțelor P., față de capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâții persoane fizice cu S. Român, care a fost citat preparatoriu cu o copie a cererii de chemare în judecată.

Față de acordul părților, a fost introdus în cauză în calitate de pârât și S. Român-prin M. Finanțelor P., care a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, arătând că imobilul revendicat nu a aparținut Statului Român, ci orașului S., acesta fiind cel care are calitate procesuală pasivă în cauză; se invocă și excepția prescripției dreptului material la acțiune privind capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a deciziei nr. 51/29.11.1954 pentru viciu de consimțământ, având în vedere prevederile Decretului nr. 167/1958, termenul general de prescripție de 3 ani începând să curgă de la data încetării violenței, termen care a început să curgă în speța de față, potrivit aprecierii pârâtului, cel mai târziu după data de 22 decembrie 1989, când constrângerile politice de care vorbește reclamantul nu mai există.

Se mai susține de acest pârât și inadmisibilitatea acțiunii, după . Legii nr. 10/2001, iar pe fondul cauzei se solicită respingerea cererii reclamantului ca neîntemeiată, arătând că în mai multe cauze pronunțate contra României (cauza P., Cauza Porteanu, Cauza Faimblat) instanța de contencios european a constatat caracterul defectuos al legislației privind retrocedarea imobilelor naționalizate și al modului de aplicare a acestei legislații de către autoritățile administrative, dar, Curtea a arătat că S. pârât rămâne liber, sub controlul Comitetului Miniștrilor, să aleagă mijloacele prin care să-și îndeplinească obligația juridică prev. de art. 46 CEDO, respectiv obligația de a se conforma hotărârilor definitive pronunțate de Curte.

Excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților A. V. și P. M. M. raportat la capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a deciziei de naționalizare nr. 51/29.11.1954 emisă în baza Decretului nr. 111/1951, instanța a apreciat-o ca întemeiată, câtă vreme reclamantul a înțeles să se judece cu pârâții persoane fizice într-o acțiune ce privește valabilitatea titlului de proprietate al statului, fără a proceda ulterior la modificarea cadrului procesual, în sensul introducerii în cauză și a Statului Român, în calitate de emitent al deciziei a cărei valabilitate este contestată de reclamant, însă aceștia au calitate procesuală pasivă raportat la capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a titlurilor lor de proprietate.

De asemenea, instanța a arătata că nu poate fi reținută în cauză excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului S. Român-prin M. Finanțelor P., câtă vreme primul capăt de cerere se referă la constatarea nulității absolute a deciziei nr. 51/29.11.1954 a Sfatului Popular Regiunea Ploiești, iar cel de-al treilea capăt al cererii se referă la constatarea nulității absolute de contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâții persoane fizice cu S. Român, chiar dacă acesta a fost reprezentat prin mandatar . cazul pârâtei P. M. M.).

P. sentința civilă nr.1236/25.10.2011 Judecătoria S. a respins capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute de deciziei nr. 51/29.11.1954 a Sfatului Popular Regiunea Ploiești - ca neîntemeiat, a respins cererea de chemare în judecată – precizată - formulată de reclamantul G. G., în contradictoriu cu pârâții A. V. și P. M. M., ca neîntemeiată, a respins capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare a imobilului nr. 120/19.01.1974 și nr. 1950 N/19.06.1998 încheiate de pârâții persoane fizice, ca prescrise, iar a titlului de proprietate nr._ emis în temeiul Legii nr. 4/1973, ca neîntemeiat.

P. aceeași sentință instanța de fond a respins excepțiile invocate de pârâtul S. Român – prin M. Finanțelor P., ca neîntemeiate, cât și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților persoane fizice și a obligat reclamantul la plata cheltuielilor de judecată către pârâții A. V. și P. M. M. în cuantum de 800 lei.

Pentru a se pronunța o asemenea soluție s-a reținut că reclamantul G. G. este moștenitorul defuncților săi părinți, G. Ș. și G. P. V., potrivit certificatelor de moștenitor nr. 119/28.01.1992 eliberat de notariatul de Stat al Sectorului 2 București și nr. 452/02.11.1992 eliberat de Notariatul de Stat Local F.. Autori care au dobândit imobilul situat în or. S., . nr.4 (actualmente .) prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 26 mai 1932 și autentificat sub nr._ de Tribunalul I. – Secția Notariat, compus din teren în suprafață de 203 mp și 55 cm, împreună cu toate construcțiile de pe el, drept de proprietate dobândit de la vânzătorul V. F..

Mai arată instanța de fond că, anterior, soții G. Ș. și P. au mai cumpărat de la vânzătoarea E. B. un teren de 122,40 mp, la care se adaugă încă 9 mp teren, „în partea de sud-est a locului și care se alipește de terenul cel mare pe care l-am vândut”, situat pe aceeași . din or. S., potrivit contractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 17 decembrie 1927, autentificat de Judecătoria Mixtă S. sub nr. 732, pe care cei doi soți au ridicat o construcție din lemn compusă din 2 camere, astfel cum rezultă din autorizația de construire intitulată „permisiune” eliberată de Primarul orașului S. la data de 24 mai 1935 (fila 80).

Imobilul a fost preluat de statul comunist prin sentința civilă nr. 219/1954 a Tribunalului Popular Raion S., în baza Decretului nr. 111/1951 și trecut în folosința fostului Sfat Popular al or. S., potrivit deciziei nr. 51/29 noiembrie 1954.

Ulterior, prin decizia nr. 88/15.05.1974 a Consiliului Popular al or. S. s-a atribuit în folosința numitului A. G. terenul în suprafață de 113 mp, situat în or. S., ., iar prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 120/11.12.1973 încheiat cu OJCVL Prahova, A. G. a cumpărat locuința compusă din 3 camere, baie, bucătărie, hol și cămară, astfel cum rezultă din adresa nr._/17.06.2009 a Primăriei or. S. – Serviciul Venituri (f. 56 dosar nr._ ).

P. titlul de proprietate nr. 61/8859 din data de 02 septembrie 1974 al Comitetului Executiv al Consiliului Popular al or. S. se atestă în proprietatea numiților A. G. și A. M. a imobilului construcție, iar cu privire la terenul de 113 mp aferent acestei construcții se atestă doar dreptul de folosință, drept atribuit în baza deciziei nr. 88/15.05.1974 (fila 16 dosar nr._ ).

În prezent, cumpărătorii inițiali ai acestei construcții, A. G. și A. M. sunt decedați, fiind moșteniți de pârâtul A. V., în calitate de descendent, potrivit certificatelor de moștenitor nr. 574/1982 (f. 56 dosar nr._ ) și nr. 1784/12.12.1991 eliberat de Notariatul de Stat Local Câmpina.

Totodată, la aceeași adresă este situat și imobilul construcție compus din 2 camere de locuit în suprafață totală utilă de 19,34 mp, ce a fost cumpărat de pârâta P. M. M. prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 1590-N/19.06.1998 încheiat cu . prin care s-a atribuit în proprietate și terenul în suprafață de 25,92 mp, potrivit Ordinului nr. 146/03.09.1996 al Prefecturii Județului Prahova (f. 10-11 dosar nr._ ).

Relativ la excepția inadmisibilității cererii reclamantului, invocată de pârâți, instanța de fond a arătat că aceasta este neîntemeiată întrucât nu se poate considera că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, deoarece este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala, la rândul său, de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

P. actele de proprietate depuse la dosar de reclamant, acesta a dovedit că autorii săi, G. Ș. și P., au cumpărat de la E. B. imobilul compus din două suprafețe de teren de 122,40 mp plus 9 mp situat în S. ., iar în anul 1932 au mai dobândit de la fiul primei vânzătoare, F. V., suprafața alăturată terenului inițial cumpărat de 203,55 mp, inclusiv construcții.

După . Legii nr.112/1995 reclamantul a solicitat restituirea în natură a imobilului – teren și construcții – cerere soluționată prin hotărârea nr. 787/10.09.1997 emisă de Comisia Județeană pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 Prahova, prin care s-au stabilit despăgubiri bănești pentru acest imobil, hotărâre ce a fost atacată în justiție pe calea contestației, respinsă prin sentința civilă nr. 173/16.01.1998 a Judecătoriei Câmpina.

P. dispoziția nr. 1542 din data de 02.11.2006 a Primarului or. S. s-a constatat dreptul reclamantului G. G. de a beneficia de măsuri reparatorii în echivalent – despăgubiri și propune acordarea lor în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Reclamantul a atacat această dispoziție, contestație respinsă prin decizia civilă nr. 7/18.01.2008 a Curții de Apel Ploiești, menținându-se astfel, dreptul reclamantului de a beneficia de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul preluat abuziv.

Astfel fiind, in baza cererii reclamantului s-a dat eficiență dispozițiilor legii speciale si s-a stabilit vocația acestuia la despăgubiri calculabile conform art. 20 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, constând in suma reprezentând valoarea de piața a imobilului, teren si construcție, apartamente ce au fost înstrăinate, stabilita potrivit standardelor internaționale de evaluare, realizându-se astfel repararea integrală, prin echivalent, a prejudiciului creat reclamantului prin faptul preluării abuzive a imobilului de către statul comunist.

Ca urmare, temeinicia cererii in revendicare a reclamantului a fost analizată raportat și la circumstanțele concrete anterior expuse, de evoluția stării de fapt in ce privește masurile reparatorii dispuse la solicitarea reclamantului.

Motivează prima instanță că profilul cererilor in revendicare formulate de către persoane deposedate in perioada 06.03.1945 – 22.12.1989 este diferit de profilul unei cereri in revendicare ordinare; aceasta concluzie se deduce din împrejurarea ca in perioada democratica S. Român a adoptat legi speciale reparatorii – Legea nr. 112/1995 si Legea nr. 10/2001, cu modificările și completările ulterioare, care au cuprins prevederi legale care au stat la baza restituirii in natura sau prin echivalent a imobilelor preluate, după cum au stat si la baza vânzării către chiriași a unitarilor locative ocupate de aceștia.

Precizează instanța de fond că nu poate fi ignorată existența acestor legi, considerent pentru care algoritmul concret al cererilor in revendicare de acest tip trebuie stabilit si in funcție de efectele pe care legile speciale le-au creat or, daca s-ar admite un alt raționament s-ar ajunge la concluzia ca oricând, orice fost proprietar, independent daca a apelat si s-a bucurat de protecția legilor speciale sau nu, va triumfa in revendicarea ordinară, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, pentru că, firesc, cel puțin pentru anterioritate, titlul sau este preferabil, însă legile speciale au fost si sunt realități producătoare de efecte juridice, iar a le nega înseamnă a supune anarhiei circuitul juridic civil al acestor proprietăți.

Susține prima instanță că toate aceste considerente conduc la concluzia ca, in demersul revendicării prezente, instanța trebuie sa se raporteze la titlul pe care acum îl poate afirma reclamantul, in lumina si a efectelor legilor speciale, si sa îl compare cu titlul pe care in prezent îl pot afirma pârâții, conform si cu prevederile art. 480 Cod civil.

Astfel, instanța de fond a arătat că reclamantul G. Ș., ca succesor în drepturi al adevăraților proprietari, s-a bucurat de valorificarea dreptului său de proprietate, prin efectul aplicării procedurii administrative la care a apelat în temeiul prevederilor Legii nr. 112/1995 și al Legii nr. 10/2001, în baza căreia are dreptul de a beneficia de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul preluat abuziv.

În acest sens s-a pronunțat atât Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia în interesul legii nr. 33/9 iunie 2008, cât și CEDO în Cauza Pincova și Pinc contra Republicii Cehe, considerent preluat și în Cauza R. împotriva României, în care s-a arătat „Curtea acceptă că obiectivul general al legilor de restituire, acela de a atenua consecințele anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, este unul legitim…; cu toate acestea, consideră necesar a se asigura că această atenuare a vechilor încălcări nu creează noi neajunsuri disproporționate. În acest scop, legislația trebuie să facă posibilă luarea în considerare a circumstanțelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credință să nu fie puse în situație de a suporta responsabilitatea, care aparține în mod corect statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri”.

Este cert că autorii reclamantului au avut un bun in sensul art. 1 din Protocolul nr. I la Convenția Europeana a Drepturilor Omului, au fost deposedați abuziv de acest bun, dar succesorul acestora poate obține reparația acestei preluări, și anume prin recunoașterea vocației la reparații prin echivalent bănesc pentru imobilul care nu poate fi restituit în natură.

De altfel, o inechitate creata de statul comunist si pe care statul democratic ce si-a pus bazele după 1989 a încercat si a reușit s-o repare in forma acordării de despăgubiri, nu poate fi urmată de o alta inechitate dictată de dorința reclamantului de a obține reparația prin restituirea in natură a întregului imobil, întrucât la momentul prezent pârâții au, la rândul lor, un bun, care trebuie sa se bucure de aceeași protecție a bunului, cum si reclamantul s-a bucurat.

Pentru considerentele expuse, reclamantul nu mai poate astăzi afirma un titlu, iar pârâții afirmă un titlu de proprietate, care cercetat pe cale incidenta este valabil fiind încheiat, cu respectarea dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995, fiind prezumați de buna credința si nefiind administrate dovezi in contra prezumției.

In același sens s-a pronunțat si Î.C.C.J. care a arătat că a admite un raționament contrar ar avea ca efect privarea unei părți de un bun în sensul Convenției, ceea ce ar însemna că nu statul suportă consecințele adoptării unor norme legale neconforme cu Convenția, ci un particular.

Asupra capătului de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâții persoane fizice cu S. Român, respectiv cu . a retinut că partea de imobil cumpărată de părinții pârâtului A. V. a fost dobândită în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 120/19.01.1974, iar reclamantul afirmă în motivarea în fapt a cererii sale că nu contestă buna-credință a cumpărătorilor, ci doar susține această nulitate pe lipsa titlului vânzătorului, respectiv a Statului Român asupra imobilului înstrăinat.

Această nulitate absolută afirmată de reclamant se întemeiază pe înstrăinarea lucrului altuia, situație care însă nu este generatoare de nulitate absolută prin sine însăși, decât sub condiția dovedirii concernului fraudulos dintre vânzător și terțul dobânditor cu titlu oneros al bunului înstrăinat.

Or, o asemenea rea-credință din partea pârâților cumpărători ai apartamentelor înstrăinate în temeiul Legii nr. 4/1973 nu a fost dovedită în cauză și nici susținută de reclamant, după cum s-a arătat.

Deși reclamantul invocă și nulitatea absolută a titlului de proprietate nr. 61/8859 din data de 02 septembrie 1974 al Comitetului Executiv al Consiliului Popular al or. S., se observă din conținutul acestui act că se atestă în proprietatea numiților A. G. și A. M. (autorii pârâtului A. V.) a imobilului construcție, iar cu privire la terenul de 113 mp aferent acestei construcții se atestă doar dreptul de folosință, drept atribuit în baza deciziei nr. 88/15.05.1974 (fila 16 dosar nr._ ), astfel încât acest act administrativ nu conferă drepturi suplimentare cu privire la imobil cumpărătorilor inițiali, ci doar atestă dreptul de proprietate cu privire la locuința dobândită prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 120/19.01.1974.

Relativ la cele două contracte de vânzare-cumpărare nr. 120/19.01.1974 încheiat de A. G. și M. cu S. Român și nr. 1590-N/19.06.1998 încheiat de pârâta P. M. M. cu . temeiul Legii nr. 112/1995, instanța reține că, potrivit art. 45 alin.2 și 5 din Legea nr. 10/2001, termenul de 1 an de zile prevăzut de această dispoziție legală, prelungit prin OUG nr. 109/2001 și OUG nr. 145/2001, în care puteau fi atacate cu acțiune în constatarea nulității absolute actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele întocmite in cadrul procesului de privatizare, a expirat la data de 4 august 2002, iar acțiunea reclamantului în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare a fost înregistrată pe rolul instanței în cursul anului 2009, sens în care va fi admisă excepția invocată de pârâtă și va fi respins ca prescris acest capăt de cerere.

Cu privire la capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a deciziei nr. 51/29.11.1954 a Sfatului Popular Regiunea Ploiești, instanța reține că, în primul rând, titlul de proprietate al statului în cauza de față raportat la imobilul în litigiu nu îl constituie decizia nr. 51/29.11.1954 a Sfatului Popular Regiunea Ploiești, ci Decretul nr. 111/1951 și sentința civilă nr. 219/1954 a Tribunalului Popular Raion S., astfel cum se menționează chiar în cuprinsul respectivului act administrativ (fila 5 dosar nr._ ), iar, în al doilea rând, reclamantul a motivat cauza de nulitate absolută pe lipsa consimțământului proprietarilor imobilului la data preluării, însă acest motiv constituie cel mult o cauză de nulitate relativă, vicierea consimțământului unei părți nefiind sancționată cu nulitatea absolută.

Precizează instanța de fond că, pe de altă parte, fiind vorba despre un act administrativ a cărui nulitate absolută se invocă de către reclamant, și anume decizia nr. 51/29.11.1954 a Sfatului Popular Regiunea Ploiești, nu se poate reține că lipsește consimțământul proprietarului, deoarece nu era necesar un astfel de consimțământ, decizia respectivă reprezentând un act administrativ unilateral emis de autoritatea publică competentă, astfel că acest capăt de cerere va fi respins ca neîntemeiat, cât și excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârâtul S. Român.

Susține prima instanță că valabilitatea titlului statului de preluare a imobilului în litigiu a fost examinată în cadrul procedurilor administrative parcurse de reclamant în temeiul Legilor nr. 112/1995 și nr. 10/2001, împrejurări în care s-a stabilit că imobilul a fost preluat în mod abuziv de statul comunist, considerentele de fapt si de drept în raport de care instanța a constatat că cererea precizată formulată de către reclamant este neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul, criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței apelate în sensul admiterii acțiunii, constatării nulității absolute a deciziei nr.51/29.11.1954 de naționalizare, admiterea revendicării imobilului din S., ., compus din construcții și teren, precum și să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare cumpărare încheiate de stat cu terții dobânditori.

În motivarea apelului apelantul reclamant a arătat că în mod greșit instanța de fond a respins acțiunea în condițiile în care a făcut dovada că imobilul revendicat a aparținut în proprietate părinților săi, a fost preluat în mod abuziv de către stat, în baza dcr.111/1951, prin decizia nr.51/1954, acte care contravin Constituției României de la acea dată,, acordurilor și tratatelor la care România era parte, astfel încât imobilul, intrând în mod abuziv în posesia statului, acesta nu putea să-l înstrăineze în mod valabil către subdobânditori întrucât nimeni nu poate să transmită mai multe drepturi decât are el însuși, iar simpla bunăcredință a cumpărătorului nu poate consolida de drept actul încheiat.

Precizează apelantul că imobilul a trecut în proprietatea statului fără acordul și voința autorilor săi, astfel că statul are obligația să restabilească situația creată conform art.1 din Primul Protocol Adițional la CEDO, orice persoană având dreptul la respectarea bunurilor sale, caz în care are dreptul să revendice bunul imobil ce a aparținut în proprietate autorilor săi, preluat abuziv de către stat în perioada 06.03._89.

Susține apelantul că în mod eronat s-a reținut de către instanța de fond că s-ar fi dat eficiență dispozițiilor legii speciale și s-a stabilit vocația sa la despăgubiri pentru imobilul teren și construcție revendicat, în condițiile în care, în realitate, aceste despăgubiri vizează un alt imobil, respectiv un apartament la . altă adresă și nicidecum pentru imobilul ce face obiectul prezentului dosar.

Critică apelantul și faptul că în mod eronat instanța de fond a reținut că s-a bucurat de valorificarea dreptului său de proprietate în baza Legii nr.12/1995, a Legii nr.10/2001, deși nici până în prezent nu i-au fost acordate aceste măsuri reparatorii, fiind nevoit să se adreseze cu acțiune în revendicarea imobilului preluat abuziv.

Primindu-se dosarul la Tribunalul Prahova, cauza a fost înregistrată la nr._, la data de 13.12.2011.

La dat de 14.02.2012, intimata DGFP Prahova, în numele Ministerului Finanțelor P., a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat, instanța de fond reținând în mod corect că acțiunea în constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare putea fi introdusă numai până la data de 04.08.2002, conform art.45 alin.2 și 5 din Legea nr.10/2001, iar cererea reclamantului de a se constata nulitatea absolută a deciziei nr.51/1954 este neîntemeiată cât timp titlul statului îl reprezintă decretul nr.111/1951 și sentința civilă nr. 219/1954 a Tribunalului Popular Raion S., caz în care nu era necesar consimțământul proprietarului.

Tribunalul, examinând sentința apelată în raport de situația de fapt reținută, de criticile formulate, de textele de lege aplicabile, constată că apelul este nefondat, având în vedere următoarele considerente:

Disp.art.1, art.2 lit.d din L.10/2001 modificata, stipulează ca imobilele preluate abuziv de stat in perioada 06.03._89 se restituie in natura, iar in cazul in care o asemenea restituire nu este posibila, se vor stabili masuri reparatorii prin echivalent, prin imobile preluate abuziv înțelegându-se si imobilele preluate de stat pentru neplata impozitelor ca urmare a unor masuri abuzive impuse de stat, prin care drepturile proprietarului nu puteau fi exercitate.

De asemenea, disp.art.11 din L.10/2001 modificata, prevăd ca imobilele expropriate si ale căror construcții edificate pe acestea nu au fost demolate, se vor restitui in natura persoanelor îndreptățite daca nu au fost înstrăinate, iar in cazul in care persoana îndreptățita a primit o despăgubire, restituirea in natura este condiționata de rambursarea sumei respective actualizata.

In baza art.20 al.2 din L.10/2001 modificata, in cazul in care imobilul a fost vândut cu respectarea L.112/1995, persoana îndreptățită are dreptul la masuri reparatorii prin echivalent, pentru valoarea de piața corespunzătoare a întregului imobil, iar in cazul in care a încasat despăgubiri potrivit L.112/1995, are dreptul la diferența dintre valoarea încasata actualizata cu indicele de inflație si valoarea corespunzătoare a imobilului.

În cauză, din probele administrate reiese că imobilul în litigiu a aparținut autorilor reclamantului, G. Ș. și G. P. V., care au dobândit imobilul situat în or. S., . nr.4 (actualmente .) prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 26 mai 1932 și autentificat sub nr._ de Tribunalul I. – Secția Notariat, și prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 17 decembrie 1927, autentificat de Judecătoria Mixtă S. sub nr. 732, teren pe care cei doi soți au ridicat o construcție din lemn compusă din 2 camere, astfel cum rezultă din autorizația de construire intitulată „permisiune” eliberată de Primarul orașului S. la data de 24 mai 1935, imobil ce a fost preluat de statul comunist prin sentința civilă nr. 219/1954 a Tribunalului Popular Raion S., în baza Decretului nr. 111/1951 și trecut în folosința fostului Sfat Popular al or. S., potrivit deciziei nr. 51/29 noiembrie 1954.

Totodată că, prin decizia nr. 88/15.05.1974 a Consiliului Popular al or. S. s-a atribuit în folosința numitului A. G. terenul în suprafață de 113 mp, situat în or. S., ., iar prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 120/11.12.1973 încheiat cu OJCVL Prahova, A. G. a cumpărat locuința compusă din 3 camere, baie, bucătărie, hol și cămară, astfel cum rezultă din adresa nr._/17.06.2009 a Primăriei or. S. – Serviciul Venituri, iar prin titlul de proprietate nr. 61/8859 din data de 02 septembrie 1974 al Comitetului Executiv al Consiliului Popular al or. S. se atestă în proprietatea numiților A. G. și A. M. a imobilului construcție, iar cu privire la terenul de 113 mp aferent acestei construcții se atestă doar dreptul de folosință, drept atribuit în baza deciziei nr. 88/15.05.1974.

De asemenea, la aceeași adresă este situat și imobilul construcție compus din 2 camere de locuit în suprafață totală utilă de 19,34 mp, ce a fost cumpărat de pârâta P. M. M. prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 1590-N/19.06.1998 încheiat cu . prin care s-a atribuit în proprietate și terenul în suprafață de 25,92 mp, potrivit Ordinului nr. 146/03.09.1996 al Prefecturii Județului Prahova.

Ulterior apariției Legii nr. 10/2001, prin notificarea nr. 281/2001 expediată prin intermediul B. D. I. din S. reclamantul s-a adresat Prefecturii jud. Prahova cu cerere de restituire în natură a imobilului situat în S., ., iar prin dispoziția nr. 1542 din data de 02.11.2006 a Primarului or. S. s-a constatat dreptul reclamantului G. G. de a beneficia de măsuri reparatorii în echivalent – despăgubiri și propune acordarea lor în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.

Or, cât timp autorii reclamantului au deținut în proprietate imobilul situat în S., ., jud. Prahova, imobil ce a fost preluat de către stat in urma aplicării D.111/1951 trecând in proprietatea acestuia, calitate in baza căreia statul a vândut acest imobil, iar in temeiul Legii nr.112/1995, a Legii nr.10/2001 s-a recunoscut dreptul reclamantului la despăgubiri pentru imobilul vândut, înseamnă ca întregul imobil a fost preluat abuziv de către stat, întrucât prin aplicarea D.111/1951 s-a urmărit deposedarea autorilor reclamantului prin orice mijloace de imobilul proprietatea sa si trecerea acestuia in orice mod in proprietatea statului, modalitate care i-a conferit reclamantului dreptul de a i se acorda despăgubiri pentru imobilul cu privire la care statul a efectuat acte de dispoziție, respectiv de înstrăinare pârâților persoane fizice sau autorilor lor.

Astfel, in condițiile in care reclamantului i s-a recunoscut dreptul la despăgubiri pentru imobilul preluat abuziv și înstrăinat cu contracte de vânzare - cumpărare, iar contractele de vânzare-cumpărare nr. 120/19.01.1974 încheiat de A. G. și M. cu S. Român și nr. 1590-N/19.06.1998 încheiat de pârâta P. M. M. cu . temeiul Legii nr.112/1995 nu au fost desființate, iar contestarea lor prin prezenta acțiune s-a făcut tardiv, după expirarea termenului prevăzut de art.45 din Legea nr.10/2001, înseamnă ca reclamantul nu mai poate pretinde fata de parați constatarea nelegalitătii, caracterul abuziv al actului de preluare a imobilului si obligarea paraților să-i lase in deplina proprietate, pașnica posesie imobilul, deoarece s-a recunoscut caracterul abuziv al preluării odată cu aplicarea Legii nr.112/1995, a Legii nr.10/2001, reclamantul beneficiind de măsuri reparatorii constând în despăgubiri, adică de drepturile conferite de aceaste legi pentru imobilul înstrăinat.

De fapt, actele de vânzare-cumpărare sus menționate, necontestate în termenul legal prevăzut de legile speciale, respectiv de art.45 din Legea nr.10/2001, produc efecte juridice, demonstrând dreptul de proprietate in favoarea paratilor persoane fizice, asupra imobilului in litigiu, înstrăinarea acestuia in mod legal cu respectarea dispozițiilor Legii nr.3/1974, a Legii nr.112/1995 la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare in favoarea cumpărătorilor si deci implicit transferul dreptului de proprietate in favoarea persoanelor fizice asupra imobilului in litigiu, însuși reclamantul recunoscând buna credință a cumpărătorilor la momentul încheierii operațiunii juridice a vânzării cumpărării prin încheierea contractelor sus-menționate.

Mai mult chiar, odată recunoscut in favoarea reclamantului in temeiul legilor speciale nr.112/1995, nr.10/2001 a dreptului la masuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul in litigiu, iar L.10/2001 stabilește dreptul foștilor proprietari, ai moștenitorilor acestora de a incasa despăgubiri pentru imobilele vândute cu respectarea legilor in vigoare la momentul încheierii lor, inclusiv a L.112/1995, in raport de valoarea de piața corespunzătoare a imobilului vândut, înseamnă ca in realitate reclamantul nu mai are dreptul la restituirea in natura a imobilului in litigiu, nici in temeiul L.10/2001, nici in temeiul altor dispoziții legale inclusiv ale dreptului comun, întrucât reclamantul nu poate beneficia de doua ori pentru același imobil de despăgubiri in natura sau in bani, asigurându-se protecția actualilor proprietari care dețin contracte de vânzare-cumpărare asupra imobilului înstrăinat de către stat legal valabile la momentul întocmirii lor si care nu au fost desființate in niciun fel.

Chiar daca prin acțiunea in revendicare are loc o comparare a titlurilor de proprietate invocate de parti, adică intre actul de proprietate al autorului reclamantului si actul de proprietate invocat de către stat constând in D.111/1951 fiind un act normativ abuziv, in cauză, in realitate are loc nu numai o comparare a unor asemenea acte, ci si o comparare a actului vechi de proprietate al autorilor reclamantului cu contractele de vânzare-cumpărare nr. 120/19.01.1974 și nr. 1590-N/19.06.1998, titlul de proprietate nr.61/1974, încheiate cu paratii persoane fizice in temeiul atât a legii nr.4/1973 cât și a legii 112/1995 și care au stabilit la momentul respectiv, dobândirea de către stat a dreptului de proprietate in mod legal si deci dreptul statului de a înstrăina legal imobilul in litigiu, dreptul pârâților de a le cumpăra, drepturi ce nu pot fi înlăturate pur si simplu prin intermediul unei acțiuni in revendicare, printr-o comparare pur si simplu a actelor de proprietate fara a avea loc o analiza a situației de fapt, de drept, existenta la momentul încheierii celor doua contracte și a titlului de proprietate nr.61/1974.

De fapt la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare nr. 120/19.01.1974 și nr. 1590-N/19.06.1998, opera prezumția dobândirii legale de către stat a imobilului in litigiu, prezumție stabilita de Legea nr.4/1973, de Legea nr.112/1995 care au permis înstrăinarea valabila a imobilului in favoarea pârâților si care nu mai poate fi înlăturata ulterior de alte legi speciale sau de dreptul comun.

De altfel, la compararea titlurilor de proprietate prin intermediul acțiunii in revendicare trebuie sa se tina seama nu numai de aplicarea D.111/1951 ci si de evoluția legislației in perioada comunista si ulterior anului 1989 care a avut un caracter total diferit in ceea ce privește bunurile preluate de către stat in perioada 1945-1989, permițând restituirea unora dintre bunuri, înstrăinarea altora, iar terțele persoane dobânditoare ale unor imobile preluate de către statul comunist de la foștii proprietari, nu au nicio culpa cu privire la fluctuația legislativă din materia restituirii imobilelor preluate abuziv, fiind de buna credința, uzând de legile in vigoare la momentul vânzării imobilelor care le-au permis cumpărarea lor pentru ca ulterior sa intervină alte legi speciale, invocarea dreptului comun de către foștii proprietari in scopul redobândirii imobilelor vândute.

Este inadmisibil ca pe calea dreptului comun sa aibă loc pur si simplu doar o comparare a unor titluri de proprietate fara sa se tina seama de realitățile istorice din România anterior anului 1989 si ulterior acestuia, de evoluția legislativa din materia proprietarilor anterior anului 1989 si ulterior acestuia.

Astfel, în mod corect instanța de fond a respins acțiunea, deoarece in speța nu sunt îndeplinite condițiile prev. de art. 480 cod civil, atât timp cat paratii persoane fizice dețin in mod valabil in calitate de proprietari acest imobil, in temeiul unor contracte de vânzare-cumpărare reprezentând titluri de proprietate, încheiate cu respectarea normelor legale existente la data întocmirii lor, iar reclamantul nu mai pot pretinde in acest caz revendicarea acestui imobil, fiindu-i recunoscut dreptul in temeiul Legii nr.112/1995, a Legii nr.10/2001 la masuri reparatorii prin echivalent pentru aceste imobil.

Criticile apelantului în sensul că în mod greșit instanța de fond a respins acțiunea în condițiile în care a făcut dovada că imobilul revendicat a aparținut în proprietate părinților săi, a fost preluat în mod abuziv de către stat, în baza dcr.111/1951, prin decizia nr.51/1954, acte care contravin Constituției României de la acea dată, acordurilor și tratatelor la care România era parte, astfel încât imobilul, intrând în mod abuziv în posesia statului, acesta nu putea să-l înstrăineze în mod valabil către subdobânditori întrucât nimeni nu poate să transmită mai multe drepturi decât are el însuși, iar simpla bunăcredință a cumpărătorului nu poate consolida de drept actul încheiat, sunt neîntemeiate, deoarece la stabilirea drepturilor părților asupra imobilului in litigiu trebuie sa se tina seama de contractele de vânzare-cumpărare care nu au fost desființate, demonstrând dreptul de proprietate in favoarea paratilor persoane fizice, asupra imobilului in litigiu, înstrăinarea acestuia in mod legal cu respectarea dispozițiilor Legii nr.3/1974, a Legii nr.112/1995 la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare in favoarea pârâților si deci implicit transferul dreptului de proprietate in favoarea persoanelor fizice asupra imobilului in litigiu.

De altfel, reclamantul nu a contestat buna-credință a cumpărătorilor la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare, ci lipsa titlului statului fără de care nu putea să vândă în mod valabil or, contractele de vânzare-cumpărare nr. 120/19.01.1974 și nr. 1590-N/19.06.1998, au fost încheiate cu parații persoane fizice in temeiul atât a legii nr.4/1973 cât și a legii112/1995 și care au stabilit la momentul respectiv, dobândirea de către stat a dreptului de proprietate in mod legal si deci dreptul statului de a înstrăina legal imobilul in litigiu, precum și dreptul pârâților de a-l cumpăra, mai ales că reclamantul nu-și poate invoca propria culpă pentru necontestarea acestor acte în termen legal.

Pretențiile apelantului că imobilul a trecut în proprietatea statului fără acordul și voința autorilor săi, astfel că statul are obligația să restabilească situația creată conform art.1 din Primul Protocol Adițional la CEDO, orice persoană având dreptul la respectarea bunurilor sale, caz în care are dreptul să revendice bunul imobil ce a aparținut în proprietate autorilor săi, preluat abuziv de către stat în perioada 06.03._89 nu pot fi avute în vedere deoarece invocarea practicii, jurisprudenței CEDO, din materia protecției dreptului de proprietate, nu conferă reclamantului dreptul de a revendica imobilul in litigiu, cât timp asigurarea protecției dreptului de proprietate trebuie înțeleasa nu numai in raport de foștii proprietari ci si in raport de actualii destinatori ai imobilului și care invoca un drept de proprietate dobândit legal, in temeiul unor contracte de vânzare-cumpărare ce nu au fost niciodată desființate, mai ales ca in speța funcționează principiul egalității de drepturi si anume reclamantului i s-a asigurat protecția dreptului său de proprietate sub forma unor masuri reparatorii cu titlu de despăgubiri pentru imobilul in litigiu imposibil de restituit in natura, proprietatea pârâților, persoane fizice, iar în același timp este necesar ca sa se respecte si dreptul de proprietate al acestora din urma dobândit legal prin imposibilitatea reclamantului de a mai revendica aceste imobilul proprietatea paraților, persoane fizice.

Susținerile apelantul că în mod eronat s-a reținut de către instanța de fond că s-ar fi dat eficiență dispozițiilor legii speciale și s-a stabilit vocația sa la despăgubiri pentru imobilul teren și construcție revendicat, în condițiile în care, în realitate, aceste despăgubiri vizează un alt imobil, respectiv un apartament la . altă adresă și nicidecum pentru imobilul ce face obiectul prezentului dosar, sunt nejustificate în condițiile în care hotărârile judecătorești pronunțate în urma litigiilor soluționate după . Legii nr.122/1995, a Legii nr.10/2001, atestă că s-a recunoscut dreptul reclamantului la despăgubiri pentru imobilul în litigiu situat în S., ., jud. Prahova și nicidecum pentru un alt imobil.

Aspectele invocate de către apelant conform cărora în mod eronat instanța de fond a reținut că s-a bucurat de valorificarea dreptului său de proprietate în baza Legii nr.112/1995, a Legii nr.10/2001, deși nici până în prezent nu i-au fost acordate aceste măsuri reparatorii, fiind nevoit să se adreseze cu acțiune în revendicarea imobilului preluat abuziv, nu pot fi avute în vedere deoarece exced obiectului cauzei în cadrul căreia se analizează dreptul reclamantului de a fi obligați pârâții să-i lase în deplină proprietate și pașnică posesie imobilul în litigiu și nicidecum dacă reclamantul a efectuat sau nu demersurile necesare pentru a intra în posesia despăgubirilor bănești recunoscute în favoarea sa, drept datorită căruia reclamantul nu mai poate pretinde în prezent restituirea în natură a imobilului în litigiu.

P. urmare tribunalul, în raport de aceste considerente, ținând seama de disp. art.296 cod pr. civila, va respinge apelul ca nefondat, întrucât nu sunt îndeplinite condițiile prev. de art.480 cod civil, iar parații-persoane fizice nu pot fi obligați sa lase in deplina proprietate si posesie reclamantului imobilul in litigiu.

In baza art. 274, cod pr. civila, instanța va obliga apelantul la 1000 lei cheltuieli de judecată către intimații-pârâți A. V. și P. M..

Pentru aceste motive

In numele legii

DECIDE:

Respinge apelul declarat de apelantul reclamant G. G. cu domiciliul în București, ., sector 2, împotriva sentinței civile nr.1236/25.10.2011 pronunțată de Judecătoria S. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-pârâți P. M. M. cu domiciliul în S., ., județul Prahova, A. V. cu domiciliul în S., ., județul Prahova si S. ROMÂN prin M. FINANȚELOR P. cu sediul în București, ., sector 5, ca nefondat.

Cu recurs in termen de 15 zile de la comunicare.

Pronunțata in ședința publica azi, 25.04.2012.

PREȘEDINTE JUDECATOR

H. A. G. R. C.

Fiind in CO, semneaza

Presedintele instantei,

GREFIER

R. C.

Fiind in CM semneaza P. grefier,

Operator date cu caracter personal 5595

Tehnored. CR

6 ex/09.07.2012

_ - Judec. S.

j.f. D. G. N.

← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Sentința nr. 3076/2012....		Fond funciar. Hotărâre din 26-04-2012, Tribunalul PRAHOVA →

Revendicare imobiliară. Sentința nr. 1236/2012. Tribunalul PRAHOVA

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Revendicare imobiliară. Sentința nr. 1236/2012. Tribunalul PRAHOVA