Pretenţii. Decizia nr. 138/2013. Tribunalul SIBIU
| Comentarii |
|
Decizia nr. 138/2013 pronunțată de Tribunalul SIBIU la data de 21-06-2013 în dosarul nr. 8532/288/2011
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL SIBIU
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr. 138/2013
Ședința publică de la 21 Iunie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE D. T. L.
Judecător G. C.
Grefier F. O.
Pe rol fiind judecarea cauzei Civile privind pe apelanta . și pe intimatul M. M. B., împotriva s.c. nr. 1165/2012 a Judecătoriei Sibiu, având ca obiect pretenții.
La al doilea apel nominal făcut în ședința publică nu se prezintă părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier, după care;
Instanța față de actele existente la dosar și întrucât apelanta pârâră solicită judecarea cauzei în lipsă, găsește cauza în stare de judecată și o reține spre soluționare.
TRIBUNALUL
Cu privire la apelul civil de față reține următoarele:
Prin sent. civ. nr. 1165/2012 a Jud. SIBIU a fost admisă în parte, acțiunea formulată de reclamantul M. M. B. împotriva pârâtei . Râmnicu Vâlceași a fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 10.000 de lei cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral suferit. A fost respinsă cererea de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.
Pentru a se pronunța această hotărâre s-au reținut următoarele:
Prin acțiunea introductivă de instanța, se solicită ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 300.000 lei reprezentând daune morale pentru atingerea adusă, în mod nejustificat, onoarei și reputației reclamantului prin publicarea la data de 27.06.2011, pe pagina web www.ziaruldevalcea.ro, aparținând publicației „Ziarul de V.”, la rubrica ”Șpârle și Șopârle” a articolului arătat pe larg în cererea de chemare în judecată.
Instanța reține și că, pârâta din cauză, nu contestă apariția articolului în litigiu la data de 27.06.2011 și, în egală măsură, nici conținutul acestuia, însă, arată că, publicarea la data de 29.06.2011 în „Ziarul de V.” la rubrica ”Actualitate”, alături de fotografia reclamantului, a articolului intitulat ” B. M. își face meseria cu demnitate și profesionalism” are caracter reparator dovedindu-se buna credință în demersul jurnalistic de îndreptare a unei greșeli recunoscute și asumate ca atare.
Prin urmare, instanța este chemată să aprecieze din perspectiva dispozițiilor art. 10 din Convenția europeană a drepturilor omului(în continuare, CEDO), cu denumirea marginală ”libertatea de exprimare,, limitele acestei libertăți recunoscută pârâtei și implicit, prepusului acesteia care a scris articolul în litigiu, în calitate de organ mass – media și, respectiv, de ziarist.
Sub acest aspect, instanța amintește că, garanția pe care art. 10 din CEDO, o conferă jurnaliștilor cu privire la relatarea unor probleme de interes general trebuie privită prin raportare și la îndatoririle și responsabilitățile inerente exercițiului libertății de exprimare la care obligă pct. 2 al art. 10, între altele, pentru protecția reputației sau a drepturilor altora și, respectiv, pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești. Apoi, această garanție a libertății de exprimare este subordonată condiției ca cel interesat să acționeze cu bună - credință, în așa fel încât să ofere informații exacte și demne de crezare în respectul deontologiei profesionale specifice jurnaliștilor( în acest sens, jurisprudența relevantă a Curții europene a drepturilor omului(în continuare, Curtea), între altele, decizia din 16.10.2001, Verdens Gang &Aase c. Norvegia, decizia din 25 mai 1999, Bladet Tromsr ., decizia din 7 mai 2002, McVicar c. Royaume -Uni). Tot cu titlu de principiu, Curtea a mai stabilit că, atunci când o declarație a unui ziarist constituie o judecată de valoare, o asemenea judecată, făcută fără nici o bază factuală poate să apară ca excesivă și, deci, să se situeze în afara protecției conferite de art. 10 libertății de exprimare(în acest sens, hotărârea din 1 iulie 1997, Oberschlick c. Austria, hotărârea din 27 februarie 2001, Jerusalem c. Austria).
Plecând de aici, instanța reține că articolul apărut la data de 27.06.2011 pe pagina web www.ziaruldevalcea.ro, a publicației „Ziarul de V.”, la rubrica ”Șpârle și Șopârle”, ziar editat de pârâtă, conține afirmații cu caracter defăimător la adresa reclamantului în condițiile în care utilizează cuvinte și expresii cum ar fi: ”imberbul judecător B. M., cel care nu s-a remarcat până acum datorită performanțelor sale profesionale, ci doar ca fiind fiul lui tăticu”, ” Băiețașul acesta cu ifose de mare magistrat și-a dat cu stângu-n dreptul la modul penibil zilele trecute, când a trimis presei locale un comunicat de-a dreptul jenant”, ”imberbul M. și-a pus poalele în cap”, ” cuvinte de mahala”. Mai mult, conținutul articolului în litigiu are un sens peiorativ privit prin raportare la funcția reclamantului, de judecător.
Articolul în litigiu, în ansamblul său, se constituie în critici formulate la adresa activității reclamantului, critici ce privesc calități profesionale și personale ale acestuia, care chiar dacă, parte din ele, ar putea fi încadrate în zona judecăților de valoare ale jurnalistului, acestea sunt făcute fără nici o bază factuală și sunt marcate de o evidentă rea - credință a prepusului pârâtei, fiind, astfel, un articol excesiv, pur gratuit și nerezonabil ce-l face să se situeze în afara protecției conferite de art. 10 libertății de exprimare. În egală măsură, instanța reține caracterul indiscutabil calomniator și ofensator al termenilor utilizați de prepusul pârâtei în descrierea unor împrejurări de fapt care nu aveau o susținere minimă în realitate, fiind menit, la data publicării sale, să aducă atingere imaginii, onoarei și reputației reclamantului.
Apoi, aducerea la cunoștință publică a articolului menționat prin publicarea acestuia atât pe pagina de web a ziarului cât și în ediția tipărită a acestuia, a fost de natură, în mod inerent, să aducă atingere onoarei și reputației reclamantului și, în egală măsură, autorității puterii judecătorești, din moment ce, articolul în discuție se constituie într-un atac nejustificat și excesiv atât la persoana reclamantului cât și la calitatea acestuia de magistrat, judecător ce implică autoritatea puterii judecătorești atâta timp cât lasă să se înțeleagă lipsa de competență și profesionalism a reclamantului și, în egală măsură, conduce la crearea unui climat de lipsă de încredere în puterea judecătorească. Or, sub acest din urmă aspect, Curtea a arătat constant, în cadrul jurisprudenței sale, că acțiunea puterii judecătorești are nevoie de încrederea cetățenilor pentru a prospera, fiind esențial să i se asigure protecția împotriva atacurilor distrugătoare lipsite de fundament serios, cu atât mai mult cu cât obligația de rezervă a magistraților îi împiedică să reacționeze, astfel încât, mass – media nu trebuie să depășească limitele fixate în vederea bunei administrări a justiției(în acest sens, hotărârea din 26 aprilie 1995, Prager și Oberschlick c. Austria, hotărârea din 26 aprilie 1979, Sunday Times c. Regatul Unit).
De altfel, lipsa unei baze factuale a afirmațiilor prepusului pârâtei și gratuitatea articolului în litigiu sunt recunoscute implicit de către pârâtă prin publicarea articolului din data de 29.06.2011 intitulat ”B. M. își face meseria cu demnitate și profesionalism”, articol care nu este în măsură, prin el însuși, să repare prejudiciul moral inerent suferit ca urmare a prezentării publicului la data de 27.06.2011 a articolului în litigiu, din moment ce nu există certitudinea că aceleași persoane care au citit articolul din urmă l-au citit și pe cel din data de 29.06.2011 dar și având în vedere că articolul în litigiu mai poate fi accesat și în prezent.
De asemenea, instanța reține și că justificarea de către pârâtă a apariției articolului din data de 27.06.2011 ca urmare a înaintării de către reclamant a unui drept la replică, semnat de acesta din urmă în calitate de purtător de cuvânt al Judecătoriei Râmnicu V., nu poate fi considerată ca fiind întemeiată atâta timp cât dreptul la replică menționat a fost emis în temeiul și limitele Regulamentului de ordine interioară al instanțelor judecătorești.
Prin urmare, având în vedere circumstanțele cauzei, în cadrul conflictului între dreptul de a comunica informații și idei aparținând pârâtei și dreptul la protejarea reputației și onoarei altei persoane, aparținând reclamantului, instanța reține că preponderență are acesta din urmă.
Așa fiind, instanța reține că, în speță, sunt întrunite condițiile răspunderii comitentului pentru fapta prepusului în temeiul art. 1000 alin. 3 din Codul civil, atât cele generale, cât și cele speciale, fiind conturat atât prejudiciul moral suferit de reclamant, fapta ilicită a prepusului pârâtei și legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, întrucât prin articolul în litigiu s-a adus atingere dreptului reclamantului la reputație și onoare, dar și vinovăția prepusului în comiterea faptei ilicite dată fiind reaua - credință a acestuia sus reținută. De asemenea, în cauză, este îndeplinită și condiția existenței raportului de prepușenie și a celei privind săvârșirea faptei ”în funcțiile ce li s-au încredințat”, cum dispune articolul citat, din moment ce pârâta nu contestă apariția articolului în litigiu la data de 27.06.2011 și, în egală măsură, nici conținutul acestuia, dar și având în vedere că acesta apare publicat pe pagina web www.ziaruldevalcea.ro, a publicației „Ziarul de V.”, la rubrica ”Șpârle și Șopârle”, publicația menționată fiind editată de pârâta . (f. 5 dosar).
La aprecierea prejudiciului moral suferit, instanța a avut în vedere că reputația (înțeleasă ca felul în care este cineva cunoscut) și onoarea (înțeleasă ca integritate morală, demnitate, cinste) ca și valori lezate ce fac obiectul unor drepturi extrapatrimoniale au un conținut subiectiv ce implică o prețuire din partea subiectului lezat, valori care sunt în aprecierea normală și inerentă a fiecărei persoane, dar mai ales un conținut obiectiv ce implică aprecierea din partea celorlalte persoane cu care se interacționează, de pildă, colegi, familie, prieteni, societate civilă. Peste acest criteriu general, se are în vedere suprapunerea și a unor factori care definesc personalitatea fiecărei persoane privite individual și care contribuie la prețuirea și aprecierea intensității suferințelor psihice; or, consecințele negative inerente suferite de acesta precum și profesia și gradul de instruire al reclamantului sunt factori ce determină perceperea mult mai intensă a consecințelor prejudiciului suferit și, implicit, a consecințelor morale negative. De asemenea, la aprecierea prejudiciului moral suferit de reclamant instanța a avut în vedere și că, chiar dacă articolul publicat de pârâtă la data de 29.06.2012 nu este în măsură, prin el însuși, să repare prejudiciul moral inerent suferit ca urmare a prezentării publicului la data de 27.06.2011 a articolului în litigiu, acesta contribuie parțial la repararea prejudiciului produs reclamantului. În contextul expus, cererea privind acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, formulată de către reclamant, se privește a fi întemeiată numai în parte, sub aspectul cuantumului solicitat, instanța apreciind că suma de 10.000 de lei se constituie într-o compensare deloc excesivă și rezonabilă menită să reparare prejudiciul moral produs acestuia, fiind de principiu că, cuantumul despăgubirilor trebuie astfel stabilit, încât, acestea să aibă efecte compensatorii și să nu constituie nici amenzi excesive pentru autorul daunelor și nici venituri nejustificate pentru victima acestora.
Prin urmare, în contextul celor expuse mai sus, instanța reține că, în cauză, limitarea libertății de exprimare prin ingerința autorității este prevăzută de lege ca urmare a producerii prejudiciul moral, sus amintit, reclamantului și urmărește un scop legitim prin apărarea reputației, onoarei și imaginii acestuia ca persoană particulară, dar și ca magistrat și, în egală măsură, apărarea ordinii și garantarea autorității puterii judecătorești.
De asemenea, în cauză, este îndeplinită și condiția ca ingerința în libertatea presei, prin limitarea acesteia, să fie necesară într-o societate democratică, în condițiile în care, aceasta rezultă dintr-o nevoie socială imperioasă de a apăra dreptul părții reclamante în a-și vedea apărată reputația și demnitatea ca urmare a faptei ilicite și cauzatoare de prejudicii a pârâtei, dar și faptul de a-i permite exercitarea normală a funcției sale de judecător, fără a fi perturbat în mod nejustificat în activitatea sa profesională.
Cu privire la necesitatea ingerinței, instanța reține și faptul că judecătorii fiind parte din sistemul judiciar, există un interes general de a beneficia de încrederea cetățenilor, chiar dacă într-o societate democratică jurnaliștii pot critica modul de administrare a justiției și funcționarii care participă la realizarea acesteia, însă această critică trebuie să respecte anumite limite și să se bazeze pe elemente factuale suficiente, mai ales atunci când se face referire în mod direct la persoane determinate, indicând funcțiile pe care le dețin, cum este și situația din cauza dedusă judecății( în acest sens, hotărârea Curții din 11 martie 2003, Lesnik c. Slovacia).
Sub aspectul proporționalității ingerinței cu scopul urmărit, instanța reține că obligarea pârâtei să plătească reclamantului suma de 10.000 de lei cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral suferit se constituie într-o compensare deloc excesivă și rezonabilă menită să atenueze prejudiciul moral suferit de reclamant, fiind proporțională cu scopul urmărit, din moment ce angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei și obligarea ei la plata sumei de bani menționată, nu sunt, prin ele însele (având în vedere natura răspunderii și cuantumul despăgubirii), incompatibile cu dispozițiile art. 10 din CEDO.
Pentru considerentele de fapt și de drept expuse, instanța va dispune admiterea în parte, a acțiunii formulată de reclamantul M. M. B. împotriva pârâtei . și o va obliga pe aceasta din urmă să plătească reclamantului suma de 10.000 de lei cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral suferit.
Împotriva acestei hotărâri a formulat apel pârâta . solicitând schimbarea ei în sensul respingerii acțiunii.
În motivarea apelului arată, în esență, că nu s-a avut în vedere faptul cî în Constituția României libertatea de exprimare este considerată inviolabilă, că așa cum a stabilit Curtea Europeană a Drepturilor Omului trebuie făcută distincția între fapte și judecăți de valoare și că în timp ce existența primelor poate fi dovedită, dovada judecăților de valoare nu poate fi făcută, că opiniile poartă întotdeauna pecetea subiectivă a comentatorului, că important este ca actul de presă să fie onest iar conținutul mesajului exprimat trebuie să fie liber, fără nicio ingerință din partea autorităților. Mai arată că prin articolul în discuție nu s-a intenționat lezarea demnității a onoarei sau a dreptului la propria imagine ale reclamantului, ci acesta reprezintă un demers jurnalistic cu accente critice și judecăți de valoare și că orice ingerință în dreptul la libertatea de exprimare este contrară Convenției Europene. În baza acesteia nu se poate admite că judecăți de valoare nu ar putea fi formulate decât dacă adevărul lor ar fi probat. Se mai susține că nu s-a dovedit cauzarea unui prejudiciu reclamantului, iar pentru drepturile nepatrimoniale afectate trebuia să se țină seama că au publicat un articol cu caracter reparator și cu bună-credință și că greșit s-a reținut, în lipsa oricărei dovezi, că acest articol nu ar fi fost în măsură să repare prejudiciul suferit de reclamant.
Apelul este neîntemeiat
Majoritatea aspectelor arătate de pârâtă în apelul său referitor la dispozițiile noastre constituționale și la practica CEDO în materie de libertate de exprimare sunt reale, dar starea de fapt din speță nu justifică aplicabilitatea dispozițiilor și aspectelor de practică prezentate.
Chiar dacă prin art. 30 din Constituția României este garantată libertatea de exprimare, iar Convenția Europeană a Drepturilor Omului recunoaște prin art. 10 dreptul la libertatea de exprimare, exercitarea acestei libertăți cu depășirea limitelor și restricțiilor stabilite, este de natură a atrage răspunderea celui ce, depășind aceste limite sau restricții, săvârșește o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii
Libertatea de exprimare încetează atunci când din cuprinsul articolului rezultă intenția clară a autorului de a defăima, de a prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară sau imaginea unei persoane, situație în care fapta de a publica un asemenea articol de presă intră în sfera ilicitului.
Dacă în virtutea rolului care îi este acordat presa are efectiv obligația de a alerta publicul atunci când este informată cu privire la existența unor presupuse ilegalități comise de persoane publice, referirea la persoane determinate, cu menționarea numelor și funcțiilor acestora, implica pentru reclamanți obligația de a furniza o bază factuală suficientă (Lesnik împotriva Slovaciei, Cererea nr. 35.640/97, paragraful 57 în fine, CEDO 2003-IV; Vides Aizsardzibas Klubs împotriva Letoniei, Cererea nr. 57.829/00, paragraful 44, 27 mai 2004).
Exercitarea libertății de exprimare implică obligații și responsabilități și garanțiile oferite jurnaliștilor de art. 10 sunt supuse condiției ca aceștia să acționeze cu bună-credință, astfel încât să furnizeze informații exacte și credibile, cu respectarea deontologiei jurnalistice (Radio France ș.a. împotriva Franței, Cererea nr. 53.984/00, paragraful 37, CEDO 2004-II; McVicar împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, Cererea nr. 46.311/99, paragrafele 83-86, CEDO 2002-III).
Este adevărat că în jurisprudența sa, CEDO a adoptat o definiție foarte larga a libertatii de exprimare, considerând ca ea include libertatea de a contesta sau de a critica. Curtea a subliniat in special, printr-o formula devenita foarte cunoscută ca „libertatea de exprimare apără nu numai „informațiile” sau „ideile” primite cu favoare sau considerate ca inofensive sau indiferente, dar si pe cele care ofensează, șochează sau neliniștesc Statul sau o fracțiune oricare a populației. Astfel o dorește pluralismul, toleranta si spiritul de sinceritate fără de care nu exista „o societate democratica” (CEDO 7.12.1976 HANDYSIDE împotriva Regatului Unit n 24).Totuși obligația de a comunica ideile asupra chestiunilor politice ca si asupra altor teme de interes general este supusă unor responsabilități si îndatoriri în sensul că nu trebuie sa depășească anumite limite, ținând mai ales de protecția drepturilor si reputației altora . Limbajul devine excesiv în cazul in care termenii utilizați nu au o măsură . al criticii dorite (CEDO 6.2.2001 TAMMER V. Estonia), sau daca elementele factuale reclamate sunt gresite, ori daca persoana este de rea-credință sau nu respecta imperativele deontologice (CEDO 26.4.1995 PRAGER SI OBERSCHLIK v. Austria). In sfârșit, în practica CEDO s-a reținut, de asemenea că «reproșurile de o amploare excesiva si nejustificata», «imputațiile destinate sa dauneze», «declarații inutil prejudiciabile», «atacuri distrugătoare lipsite de motive serioase» nu țin de libertatea de exprimare.
]În cauza D. c. Romaniei, Comisia Europeana a drepturilor omului a reafirmat ideea ca libertatea de exprimare apărată de art. 10 nu acoperă afirmarea publica a unor fapte care nu se bazează pe nici un început de proba. Hotărârile Curții de la Strasbourg indica clar principiul conform căruia adevărul obiectiv al afirmațiilor nu trebuie sa fie singurul criteriu luat in considerare de instanțe în situația în care analizează o acuzație de calomnie, elementul determinant trebuind sa fie buna- credință a autorului afirmațiilor care afectează reputația părtii vătămate. In consecință, atunci când persoana acuzata de săvârșirea unui delict de presa nu poate dovedi întru totul exactitatea afirmațiilor făcute, este necesara analiza atitudinii subiective a acesteia in raport atât cu adevărul afirmațiilor sale (verificand daca a cunoscut sau nu ca acestea sunt false, precum si daca a depus diligentele necesare, in circumstanțele date, pentru a verifica autenticitatea afirmatiilor) cat si cu scopul demersului jurnalistic (verificând daca a urmarit sa informeze opinia publica asupra unor chestiuni de interes public, indeplinindu-si astfel datoria de a răspândi informatii si idei asupra unor subiecte de interes general, chiar daca aceasta implica uneori in mod inerent afectarea reputatiei persoanei vizate, sau a avut numai intenția de a afecta in mod gratuit reputația acestora) (Radio France si altii c. Franței, Colombani c. Frantei, Harlanova c. Letoniei). Astfel înțeleasă, buna-credință a ziariștilor le va atrage protecția art. 10 al Convenției, chiar daca in speță nu reușesc sa facă proba verității.
În raport de principiile de mai sus, apelul pârâtei este neîntemeiat și va fi respins. Prima instanță a antrenat în mod corect răspunderea pârâtei și în acest fel nu a subestimat articolul 10 din CEDO, deoarece a sancționat autorul unor judecați de valoare ce s-au sprijinit pe fapte pe care nu le poate demonstra sau care nu sunt exacte, a sancționat pe cel care a susținut fapte a căror prezentare este, în mod evident, marcată de rea – credință, fiind, astfel cum a reținut prima instanță, un articol excesiv, pur gratuit și nerezonabil ce-l face să se situeze în afara protecției conferite de art. 10 libertății de exprimare.
Contextul în care s-a produs fapta ilicită relevă faptul că demersul pârâtului nu a avut drept scop informarea corectă a publicului cu privire la o chestiune de interes public, ci pur și simplu s-a urmărit prejudicierea reclamantului, defăimarea acestuia. Articolul nu a avut drept scop o dezbatere din care să se desprindă cât mai multe elemente ale unor fapte de interes public, ci pur și simplu „sancționarea” inutilă a reclamantului care a adus el în discuție anumite chestiuni de interes public ce nu conveneau apelantei. În raport de limbajul folosit de autorul articolului, de conținutul acestui articol și ținând cont de contextul atacului și în special de scopul acestuia, s-a apreciat corect că autorul articolului a fost de rea-credință urmărind numai afectarea gratuită a reputației reclamantului și erau îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale.
În mod corect s-a reținut că publicarea articolului cu caracter reparator din 29.06.2011nu a fost de natură a înlătura prejudiciul moral suferit de către reclamant. Nu era necesar ca acest lucru să rezulte din anumite probe ale dosarului cum susține apelanta, fiind vorba de concluzii logice și evidente ce decurg din însăși analiza faptelor dovedite în cauză. Același lucru este valabil și în ceea ce privește motivul de apel referitor la faptul că nu s-a dovedit prejudiciul moral suferit de către intimatul reclamant.
Prima instanță a făcut o analiză completă a situației din speță și a avut în vedere toate elementele relevante, respectiv:
- situația persoanelor in cauza (calitate de autor, de «victima» a afirmațiilor);
- tipul afirmațiilor (conținutul exact al cuvintelor, inclusiv sensul lor eventual ascuns);
- circumstanțele factuale, respectiv contextul socio-politic, absența provocării din partea reclamantului și gravitatea ripostei, precum și scopul urmărit de autorul afirmațiilor;
- modalitățile de exprimare sau difuzare;
- numărul de cititori posibili ai publicației ;
- incidenta eventuala sau reala a afirmațiilor asupra publicului;
Față de cele de mai sus, în baza art. 296 Cod proc . civ. și a dispozițiilor de drept material deja arătate, se constată că hotărârea primei instanțe este legală și temeinică și se va respinge apelul pârâtei, cu consecința menținerii hotărârii atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge apelul formulat de pârâta . împotriva sentinței civile nr. 1165/2012 a Judecătoriei Sibiu, pe care o păstrează.
Definitivă.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică, azi 21 Iunie 2013
Președinte Judecător
D. T. L. G. C.
Grefier
F. O.
Red. Gh. C. 05.06.2013
Tehnored. F.O. 5.06.2013
4 ex.
j.f. V. J.
| ← Pretenţii. Sentința nr. 6961/2013. Tribunalul SIBIU | Uzucapiune. Decizia nr. 437/2013. Tribunalul SIBIU → |
|---|
