Revendicare imobiliară. Decizia nr. 199/2015. Tribunalul SIBIU
| Comentarii |
|
Decizia nr. 199/2015 pronunțată de Tribunalul SIBIU la data de 17-09-2015 în dosarul nr. 199/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL SIBIU
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr. 199/2015
Ședința publică de la 17 Septembrie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE D. T. L.
Judecător E. D.
Judecător D. S. C.
Grefier S. E.
Pe rol fiind judecarea recursului civil privind pe recurent H. I. și pe intimat M. A. NAȚIONALE, intimat M. A. ȘI DEZVOLTĂRII RURALE, având ca obiect revendicare imobiliară împotriva sentinței civile nr. 96/2015 pronunțată de Judecătoria Avrig.
Cauza se soluționează în completul de mai sus, față de împrejurarea că d-na judecător C. E. G. se află în delegație, completul se întregește cu judecătorul din planificarea de permanență din 17.09.2015, d-na judecător S. D. C..
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă av. G. L. pentru recurentul reclamant H. I., cons.jr. M. F. pentru intimatul pârât M. A. Naționale, lipsă fiind intimații pârâți S. R. prin M. Finanțelor Publice prin DGFPJ Sibiu și M. A. și Dezvoltării Rurale.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că a fost depusă la dosar, prin registratura instanței, la data de 16.06.2015, întâmpinare din partea intimatului pârât M. A. și Dezvoltării Rurale și la data de 12.09.2015, taxă judiciară de timbru de 4,50 lei.
Instanța, înmânează reprezentanților părților câte un exemplar din întâmpinarea depusă la dosar de M. A. și Dezvoltării Rurale.
Reprezentanții părților arată că au luat cunoștință de întâmpinarea depusă la dosar și nu mai au cereri de formulat în cauză.
Tribunalul, nefiind alte cereri de formulat și probe de administrat în cauză, închide faza probatorie și acordă cuvântul în susținerea și combaterea recursului.
Reprezentanta recurentului reclamant, av. G. L., susține recursul astfel cum a fost formulat în scris la dosar solicitând a se admite și a se modifica sentința primei instanțe în sensul admiterii acțiunii.
Arată că instanța de fond în mod nelegal s-a prevalat de faptul că prin dosarul_ recurentul a înțes să renunțe la acțiunea prin care a atacat titlul pe care-l invocă M.A.N., respectiv Dispoziția nr. 80/1963 ca act administrativ dar, prin compararea titlurilor se poate constata că și recurentul reclamant deține un titlu valabil fiind intabulat în cartea funciară încă de la nașterea cărții funciare, undeva pe la 1800 și ceva, dată de la care antecesoarea reclam. a dobândit acest teren astfel încât ambele părți aveau un titlu perfect valabil la data la care instanța de fond ar fi trebuit să analizeze valabilitatea titlurilor pe care le-au prezentat. Astfel arată că prevalarea instanței de fond de valabilitatea titlului M. nu este corectă, aceasta nu are în considerare că și reclamantul are un titlu perfect valabil, iar prin compararea titlurilor se poate ușor observa că un titlu mai caracterizat și mai vechi îl are reclamantul, M. intabulându-se în CF doar în anul 2012. Din probe rezultă că există o suprapunere parțială a intabulării pe care a efectuat-o ulterior M. față de topul inițial. Cea mai mare inadvertență a acestei intabulări provine din faptul că atunci când se deschide o nouă carte funciară nu se analizează topurile vechi, iar dându-se un alt număr topografic nu s-a observat nici la intabularea din 2012 că noul număr topografic se suprapune aproape total peste numărul topografic arătat de reclamant în acțiune. Și expertul prin expertiză spune că această suprapunere încalcă dreptul de proprietate a reclamantului. Arată că instanța trebuia doar să compare titlurile fără a analiza valabilitatea întrucât ambele erau valabile, iar prin compararea titlurilor se putea observa că titlul mai caracterizat și mai vechi era cel al reclamantului.
Fără cheltuieli de judecată.
Reprezentantul intimatului pârât M. A. Naționale, cons.jr. M. F., solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței primei instanțe ca fiind temeinică și legală.
Arată că în mod corect instanța de fond a constatat că imobilul revendicat de reclamant face parte din imobilul aflat în domeniul public al statului. În acest sens arată că sunt trei acte normative importante care arată caracterul inalienabil al imobilelor aflate pe domeniul public al statului. Se referă la N.Cod civil, Constituția României și Legea 18/1991. În ceea ce privește probatoriul administrat în cauză rezultă fără echivoc că terenul se află pe domeniul public al statului, de asemenea expertul arată că imobilul revendicat se află în administrarea M..
Fără cheltuieli de judecată.
TRIBUNALUL
Prin sentința civilă nr. 96/06.03.2015 pronunțată de Judecătoria Avrig în dosarul nr._, s-a dispus respingerea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantului, invocată de pârâții M. A. Naționale și S. R., prin M. Finanțelor Publice; respingerea excepției inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâții M. A. Naționale, M. A. și Dezvoltării Rurale și S. R., prin M. Finanțelor Publice; respingerea excepției lipsei de interes, invocată de pârâtul M. A. și Dezvoltării Rurale.
De asemenea, s-a dispus respingerea acțiunii civile formulată și precizată de reclamantul H. I., în contradictoriu cu pârâții M. A. NAȚIONALE, M. A. ȘI DEZVOLTĂRII RURALE și S. R., prin M. Finanțelor Publice.
S-a respins cererea privind arătarea titularului dreptului, formulată de pârâtul M. A. Naționale. Fără cheltuieli de judecată.
Pentru a dispune astfel, instanța de fond a arătat că reclamantul este succesorul legal al defunctei S. M. (căs. H.), decedată la data de 13.07.1993. Prin cererea formulată, reclamantul a solicitat ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului M. A. Naționale să lase în deplină proprietate și posesie imobilele înscrise în CF 799 S., nr. top. 6368, și CF 2524 S., nr. top. 6823/1, top. 6834/1, top. 6825/1.
Imobilul înscris în CF_ P. de Jos, nr. top._, este proprietatea Statului R. – domeniu public, și se află în administrarea Ministerului A. Naționale.
Imobilul înscris în CF 3306 N P. de Jos nr. top. 1140, este tot proprietatea Statului R. – domeniu public, și administrarea Ministerului A. Naționale.
Imobilul înscris în CF 86 N P. de Jos nr. top. 331, este tot proprietatea Statului R. – domeniu public, și administrarea Ministerului A. Naționale.
În vederea identificării imobilului în litigiu, instanța de fond a încuviințat efectuarea unei expertize judiciare în specialitatea topografie, având ca obiective identificarea imobilului, stabilirea posesorului actual, și gradul de suprapunere al imobilelor cu imobilul cu nr. cad. 1140. În concluziile expertizei, expertul a arătat că din punct de vedere administrativ, imobilele cu nr. top. 6923/1, 6824/1 și 6325/1 și 6368 se află în extravilanul loc. S., iar din punct de vedere topografic se suprapun în totalitate peste nr. top._ din CF_ S. – proprietar S. R., în administrarea Ministerului A. Naționale.
Imobilele sunt folosite în totalitate de M. A. Naționale.
Prin încheierea nr. 23/06.10.2014, Curtea de Apel A. I. a luat act de renunțarea reclamantului H. I. la acțiunea având ca obiect nulitatea prevederilor pct.1 lit. b din dispoziția nr. 80/1963, emisă de Consiliul Superior al A.. Încheierea a rămas definitivă la data de 18.11.2014.
În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, invocată de către pârâți, s-a reținut că acesta este moștenitor legal al proprietarei tabulare S. M., conform actelor de stare civilă depuse la dosar.
Referitor la excepția lipsei de interes, invocată de pârâtul M. A., instanța de fond a avut în vedere că reclamantul este moștenitorul proprietarei tabulare S. M., și în consecință justifică un interes în promovarea prezentei acțiuni în revendicare.
În ce privește excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâți, s-a reținut, în primul rând, că potrivit art. 6 din Convenție, orice persoana are dreptul la judecarea in mod echitabil, in mod public si . a cauzei sale, de către o instanță independenta si imparțiala, instituita de lege, care va hotărî asupra încălcării drepturilor si obligațiilor sale cu caracter civil.
Pe de altă parte, judecătoria a reținut că reclamantul a formulat cerere de revendicare, și nu de reconstituire a dreptului de proprietate, astfel că invocarea prevederilor legii nr. 18/1991 și ale legii nr. 10/2001 în susținerea excepției inadmisibilității acțiunii sunt nefondate. Pe fondul cauzei, acțiunea în revendicare reprezintă acel tip de acțiune formulată de proprietarul neposesor împotriva posesorului neproprietar.
În speță, pârâtul S. R. nu are calitate de posesor neproprietar, deoarece, pe de o parte, imobilele în litigiu se află în posesia exclusivă a pârâtului M. A. Naționale, iar pe de altă parte, S. R. are calitate de proprietar al acestor imobile, înscrise în CF_ S., top._, acestea făcând parte din domeniul public.
Judecătoria nu a apreciat necesară în cauză compararea titlurilor părților, având în vedere că reclamantul a atacat în contencios administrativ prevederile pct.1 lit. b din dispoziția nr. 80/1963, emisă de Consiliul Superior al A., iar prin încheierea civilă nr. 23/2014, Curtea de Apel A. I. a luat act de renunțarea acestuia la judecată.
În consecință, s-a stabilit că dreptul de proprietate al Statului R. asupra imobilului s-a constituit în mod legal, iar actul în baza căruia acesta s-a constituit nu a fost anulat de către instanță, astfel că judecătoria a apreciat că acțiunea în revendicare formulată de reclamant este neîntemeiată, sens în care a respins-o.
Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs reclamantul, solicitând modificarea sentinței civile pronunțate de Judecătoria Avrig, iar în urma rejudecării să se dispună admiterea acțiunii.
În susținerea recursului, reclamantul a arătat în esență că, întrucât titlurile prezentate de părți provin de la autori diferiți, instanța de fond avea obligativitatea de a proceda la compararea titlurilor; actul în baza căruia s-a constituit dreptul de proprietate al reclamantului nu a fost anulat de către instanță, astfel că fiind în prezența a două titluri valabile asupra aceluiași bun, se impunea analiza acelor titluri prin prisma comparării lor; autoarea reclamantului și-a păstrat calitatea de proprietar de la data întabulării și până în prezent, în timp ce pârâții au efectuat formalitățile de publicitate imobiliară în anul 2011.
Pârâtele-intimate au formulat fiecare întâmpinare, solicitând respingerea recursului și menținerea hotărârii atacate.
Analizând recursul prin prisma motivelor invocate, precum și ale dispozițiilor art. 304 ind. 1 C.pr.civ.1865, tribunalul reține următoarele:
Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Judecătoriei Avrig, astfel cum a fost precizată și completată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului M. A. Naționale să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul înscris în CF 799 S. nr. top 6368 (teren arabil în suprafață de 9611 mp), precum și imobilul înscris în CF 2524 S. nr. top 8623/1 (1342 mp), nr. top 6824/1 (1720 mp) și nr. top 6825/1 (889mp).
De asemenea, a solicitat să se constate, în contradictoriu cu pârâții M. A. Naționale și M. A., nevalabilitatea, respectiv nulitatea (anularea) titlului invocat de pârâte în cauză – și anume pct. 1 lit. b) din Dispoziția nr. 80/20.01.1963 emisă de Consiliul Superior al A.. A fost introdus în cauză în calitate de titular al dreptului, S. R. prin Min. Finanțelor Publice.
Reclamantul a solicitat ca instanța, în cadrul prezentei acțiuni în revendicare, să analizeze în concret titlurile de proprietate exhibate de părți, învederând că pârâta M. nu deține un titlu care să o îndreptățească la acțiunea abuzivă de ocupare a suprafeței menționate.
A făcut dovada că proprietarul tabular – S. M. – este bunica reclamantului (f.14-17; 66-67).
Conform adresei emise de Primăria P. de Jos (f.119) imobilele din prezentul litigiu nu au făcut obiectul Lg. nr. 18/1991, fiind ocupate încă din anul 1961 de MAPN în scopul realizării poligonului de tragere Cârțișoara.
După soluționarea excepțiilor invocate, judecătoria, pe fondul cauzei, a reținut că pârâtul S. R. nu are calitate de posesor neproprietar, deoarece, pe de o parte, imobilele în litigiu se află în posesia exclusivă a pârâtului M. A. Naționale, iar pe de altă parte, S. R. are calitate de proprietar al acestor imobile, înscrise în CF_ S., top._, acestea făcând parte din domeniul public.
Pe de altă parte, judecătoria nu a apreciat necesară compararea titlurilor părților, având în vedere că reclamantul a atacat în contencios administrativ prevederile pct.1 lit. b din dispoziția nr. 80/1963, emisă de Consiliul Superior al A., iar prin încheierea civilă nr. 23/2014, Curtea de Apel A. I. a luat act de renunțarea acestuia la judecată.
Astfel, având în vedere că dreptul de proprietate al Statului R. asupra imobilului s-a constituit în mod legal, iar actul în baza căruia acesta s-a constituit nu a fost anulat de către instanță, judecătoria a apreciat că acțiunea în revendicare formulată de reclamant este neîntemeiată, sens în care a respins-o.
Tribunalul reține că prin Decizia nr. XXXIII din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, obligatorie pentru instanțe conform art. 3307 alin. 4, s-a statuat: „Concursul dintre legea speciala si legea generala se rezolva in favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar daca acesta nu este prevăzut expres in legea speciala. În cazul in care sunt sesizate neconcordante intre legea speciala, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția europeana a drepturilor omului, aceasta din urma are prioritate. Aceasta prioritate poate fi data in cadrul unei acțiuni in revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura in care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice”.
Cum dezlegarea raportului dintre normele dreptului comun și legea specială, în prezenta cauză, a avut loc după pronunțarea Deciziei nr. 33/2008, dată în recurs în interesul legii, cele statuate prin această decizie sunt incidente cauzei de față.
Totodată, se reține că adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție, în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este efectivă, iar faptul că această cale specială este sau nu una efectivă poate fi constatat printr-o analiză în concret a fiecărei cauze.
Apoi: conform probelor administrate de către instanța de fond, tribunalul reține în esență că imobilele cu nr. top. 6823/1, 6824/1 și 6825/1 din CF 2524 S. (proprietatea reclamantului) se suprapun în totalitate peste nr. top_ din CF_ P. de Jos (proprietar S. R.), iar nr. top 6368 din CF 799 S. (proprietar reclamantul) se suprapune parțial peste nr. top_ din CF P. de Jos (proprietar S. R.)
Prezenta stare de fapt este consecința Dispoziției nr. 80/26.01.1963 emisă de M. (f.48). Însă prin încheierea nr. 23/06.10.2014, Curtea de Apel A. I. a luat act de renunțarea recurentului reclamant la acțiunea având ca obiect nulitatea prevederilor pct.1 lit. b din Dispoziția nr. 80/1963 anterior menționată. Încheierea a rămas definitivă la data de 18.11.2014.
Astfel, reținând că imobilul în litigiu este un imobil preluat în baza Dispoziției nr. 80/26.01.1963, în mod corect trebuie avută în vedere regula de drept, conform căreia concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, reținând astfel incidența Legii nr. 10/2001, cu toate consecințele ce decurg din aplicarea acestor prevederi legale speciale asupra cererii de revendicare formulată de recurentul reclamant.
Așadar, se exclude posibilitatea ca acțiuni în revendicare, similare celei de față, să mai fie soluționate după regulile de comparare și preferabilitate specifice dreptului comun, cu ignorarea regulilor rezultând din aplicarea dispozițiilor speciale de drept substanțial ale Legii nr. 10/2001.
În ceea ce privește eficiența procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 instanța europeană recunoaște dreptul suveran al legiuitorului intern de a opta asupra soluției legislative pe care o consideră cea mai adecvată posibilităților sale economico-sociale-financiare și intereselor sale politice (parag. 174 și următoarele din aceeași hotărâre adoptată în cauza M. A. și alții contra României).
Existența principiului anterior menționat, cu aplicabilitate atât în planul dreptului substanțial, cât și al celui procesual, constituie un impediment în a se recurge la normele dreptului comun, egal opozabil părților și instanței, de esența lui fiind aceea că părțile nu pot avea alegerea normelor aplicabile, potrivit ierarhiei și priorităților normelor juridice ce operează într-un stat de drept.
Promovând cererea de chemare în judecată, având ca obiect revendicarea imobilului situat în Scoreiu în temeiului dreptului comun - art. 480 C. civ., reclamantul urmărește aceeași finalitate ca și cea proprie procedurii prealabile, obligatorii, instituite de legea specială, Legea nr. 10/2001, anume - restituirea în natură (sau prin echivalent) a acestui imobil. Cum, pentru aceeași finalitate, există și normele dreptului comun, pe care recurentul s-a întemeiat, și actul normativ special - Legea nr. 10/2001, aplicabil cauzei, opțiunea reclamantului este exclusă, pe temeiul priorității legii speciale.
Or, în cauză, nimic nu se opunea ca recurentul să obțină măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu (ceea ce includea și restituirea în natură, ca măsură prevalentă a legii speciale, în condițiile în care aceasta era posibilă), dacă formula notificare în termenul legal, prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 republicată, fiind în măsură să dovedească, în procedura administrativă sau judiciară, după caz, atât dreptul de proprietate și întinderea lui, cât și calitatea lui de moștenitor legal ai proprietarului deposedat de stat, dar și eventuala deposedare abuzivă.
Cerința minimală era ca reclamantul să își fi conformat propria conduită prevederilor legii și să fi formulat notificare în termenul prevăzut de art. 22 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, în caz contrar, dispozițiile art. 22 alin. 5 din acest act normativ, referitoare la decăderea lui din dreptul de a mai putea solicita, în justiție, măsuri reparatorii (indiferent de natura lor), sancțiune de drept material, ar putea fi operante, din propria lui culpă.
Nu mai puțin, tribunalul reține că prin încheierea dată de Curtea de Apel A. I., s-a luat act de renunțarea recurentului reclamant la acțiunea având ca obiect nulitatea prevederilor pct.1 lit. b din Dispoziția nr. 80/1963, încheiere rămasă definitivă la data de 18.11.2014.
Față de cele ce preced, instanța de recurs găsește soluția dată de Judecătoria Avrig ca fiind corectă, sens în care va dispune respingerea recursului declarat de reclamantul H. I. împotriva sentinței civile nr. 96/2015 pe care o va păstra.
Constată că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamantul H. I. împotriva sentinței civile nr. 96/2015 pronunțată de Judecătoria Avrig pe care o păstrează.
Fără cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică din 17.09.2015.
Președinte, D. T. L. | Judecător, E. D. | Judecător, D. S. C. |
Grefier,
S. E.
Red./tehnored.-DSC/22.09.2015
j.fond.A.V.
2 ex.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 198/2015. Tribunalul SIBIU | Uzucapiune. Decizia nr. 201/2015. Tribunalul SIBIU → |
|---|
