Acţiune pauliană. Decizia nr. 1498/2015. Tribunalul SUCEAVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1498/2015 pronunțată de Tribunalul SUCEAVA la data de 03-12-2015 în dosarul nr. 1498/2015
DOSAR NR._ ACȚIUNE PAULIANĂ
ROMÂNIA
TRIBUNALUL SUCEAVA
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA NR. 1498
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN 03 DECEMBRIE 2015
COMPLETUL COMPUS DIN:
PREȘEDINTE D. D.
JUDECĂTOR A. S.
GREFIER C. D. I.
Pe rol, pronunțarea asupra apelului formulat de pârâții J. I. și B. A.; asupra apelului formulat de pârâta T. E. și asupra apelului formulat de pârâții T. V. și T. Ș. I., toate împotriva sentinței civile nr. 1259 din data de 03.03.2015 pronunțată de Judecătoria Suceava în dosarul nr._, intimați fiind reclamanții A. G. și A. Z..
Dezbaterile asupra cauzei au avut loc în ședința de judecată din data de 19.11.2015, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de la acea dată, redactată separat și care face parte integrantă din prezenta și când, pentru a da posibilitate părților să depună la dosar concluzii scrise, pronunțarea a fost amânată pentru data de 24.11.2015, iar apoi, din lipsă de timp pentru deliberare, pronunțarea a fost amânată pentru data de astăzi 03.12.2015.
După deliberare ,
TRIBUNALUL ,
Asupra apelurilor de față, constată următoarele :
Prin sentința civilă nr. 1259 din data de 03.03.2015 pronunțată de Judecătoria Suceava în dosarul nr._, a fost respinsă excepția prescripției dreptului de a formula acțiunea, ca neîntemeiată; a fost admisă acțiunea pauliană formulată de reclamanții A. G. (în contradictoriu cu pârâții T. E., T. V. și T. Ș. I. și J. S. I. și B. A.; a fost constatată inopozabilitatea contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 2362 din data de 22.09.2003 de către Biroul Notarului Public D. N., față de reclamanții A. G. și A. Z., în limita valorii creanței de 853.218,08 lei, conform sentinței civile nr. 622 din data de 07.02.2012 pronunțată de Judecătoria Suceava în dosarul nr._, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 1980 din data de 18.10.2012 pronunțată de Tribunalul Suceava în dosarul cu același număr; a fost constatată nulitatea contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 893 din data de 18.10.1999 de către Biroul Notarului Public Valeriana I.; a fost constatată nulitatea contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 1084 din data de 16.04.1910 de către Biroul Notarului Public O. B.; au fost obligați pârâții J. S. I. și B. A. la plata către reclamanți a sumei de 427,5 lei, pe pârâții T. E. și T. Ș. I. la plata către reclamanți a sumei de 240 lei, iar pe pârâții T. V. și Ș. I. la plata către reclamanți a sumei 752,5 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, iar pârâții J. S. I. și B. A. au fost obligați la plata către stat a sumei de 427,5 lei, pe pârâții T. E. și T. Ș. I. la plata către stat a sumei de 240 lei, iar pe pârâții T. V. și Ș. I. la plata către stat a sumei 752,5 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:
În primul rând, instanța a reținut că legea aplicabilă capătului de cerere privind acțiunea revocatorie este noul cod civil pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 116 din Legea nr. 71/2011, dispozițiile art. 1.558-1.565 din Codul civil se aplică și creditorilor ale căror creanțe s-au născut înainte de data intrării sale în vigoare, dacă scadența se situează după această dată.
În cazul dedus judecății, creanța reclamanților s-a născut la momentul pronunțării sentinței civile nr. 622/07.02.2012 a Judecătoriei Suceava (dosar nr._ ), definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr.1980/18.10.2012, prin care pârâta T. E. a fost obligată să le plătească reclamanților suma de 851.218,08 lei (f. 12 ds.fd.).
Instanța a avut în vedere faptul că o creanță scadentă, exigibilă, este cea a cărei executare, la nevoie chiar silită, poate fi cerută de către creditor. Or, în prezenta cauză, reclamanții nu ar fi putut solicita pârâtei T. E. plata sumei de 851.218,08 lei anterior pronunțării sentinței civile nr. 622/07.02.2012 a Judecătoriei Suceava.
Susținerea pârâților T. E., T. V. și T. Ș. I. că această creanță s-ar fi născut la data pronunțării deciziei penale nr. 1610/28.03.2003 (f. 194-196) este eronată, atâta timp cât la momentul pronunțării acestei decizii creanța se prefigura doar în principiu, reclamanții având dreptul de a solicita executarea în natură a bunurilor de care au fost deposedați; deoarece acest lucru nu mai era posibil, numai după ce instanța a stabilit că pârâta urmează să fie executată prin echivalent (.), s-a putut vorbi de gajul general al creditorilor chirografari, deci de executarea silită a tuturor bunurilor pe care le are pârâta în patrimoniu pentru a satisface creanța reclamanților.
Totodată, susținerea pârâților că această creanță era determinabilă la momentul pronunțării deciziei penale nr. 1610/28.03.2003, nu are relevanță la stabilirea legii aplicabile litigiului, atâta vreme cât art. 116 din Legea nr. 71/2011, face referire la scadența creanței, de care nu putea fi vorba cât timp dreptul de creanță al reclamanților împotriva pârâtei T. E. nu era recunoscut în forma stabilită prin sentința civilă nr. 622/07.02.2012 a Judecătoriei Suceava (prin echivalent), nefiind clar determinat.
Din aceleași considerente, instanța nu a putut avea în vedere nici susținerile pârâților J. S. I. și B. A. că dreptul de creanță s-a născut în principiu la data pronunțării sentinței civile nr. 2923/09.07.2007 a Judecătoriei Suceava (f. 198-201 ds.fd.), prin care s-a admis cererea reclamanților privind întoarcerea executării silite, tocmai pentru că, așa cum deja a arătat instanța, reclamanții aveau dreptul de a solicita mai întâi executarea în natură a bunurilor de care au fost deposedați, și, în cazul în care o instanță ar fi stabilit că acest lucru nu mai este posibil, să solicite ca pârâta să restituie bunurile prin echivalent.
Sub aspectul excepției prescripției dreptului de a formula acțiunea pauliană, instanța de fond a reținut că potrivit art. 1564 Cod civil, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la data la care creditorul a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul ce rezultă din actul atacat.
Astfel, momentul subiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție se identifică cu data la care creditorul a înțeles că actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat în frauda sa, cu intenția scoaterii bunului din patrimoniul debitoarei în vederea creării ori măririi stării de insolvabilitate, respectiv data la care creditorul, încercând executarea silită asupra patrimoniului debitoarei, a aflat că debitorul nu deține bunuri mobile sau imobile ce pot fi executate silit.
În cauza dedusă judecății, momentul la care reclamanții au aflat că pârâta T. E. nu deține bunuri ce pot fi executate silit pentru satisfacerea creanței lor este momentul încheierii procesului verbal din 25.03.2013 al B.E.J. S. R. (dos. exec. 413/2012), prin care s-a constatat imposibilitatea continuării executării silite împotriva debitoarei T. E., pentru lipsă de bunuri (f. 45 ds.fd.), acesta fiind momentul în care începe să curgă termenul de prescripție a dreptului de a formula acțiunea pauliană. Astfel, instanța a constatat că prezenta acțiune, introdusă la data de 03.10.2013, este formulată anterior împlinirii termenului de prescripție de 1 an prevăzut de art. 1534 Cod civil.
Susținerile pârâților privind curgerea termenului de prescripție de 3 ani, potrivit Decretului nr. 167/1958, de la momentul încheierii actului fraudulos sau de la momentul înscrierii terților în cartea funciară, nu au putut fi avute în vedere de către prima instanță, având în vedere că legea aplicabilă acestui litigiu este noul Cod civil (Legea nr. 287/2009), atât în privința condițiilor de admisibilitate a acțiunii pauliene, cât și în privința termenului de prescripție a dreptului de a introduce această acțiune.
Mai mult, jurisprudența a stabilit, în mod constant, că acțiunea reglementată de art. 975 vechiul Cod civil (acțiunea pauliană), are caracter subsidiar față de executarea silită, fiind justificată doar în ipoteza în care creditorul nu își poate realiza creanța împotriva debitorului deoarece acesta a devenit insolvabil.
De asemenea, susținerea pârâților T. E., T. V. și T. Ș. I. că termenul de prescripție de 1 an prevăzut de art. 1564 Cod civil a început să curgă din momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare, 22.09.2003, sau susținerea pârâților J. S. I. și B. A. că acest termen de prescripție curge de la momentul înscrierii lor în cartea funciară, moment la care reclamanții au luat cunoștință de încheierea contractului, nu pot fi reținute, deoarece, în cazul acțiunii pauliene, termenul de prescripție începe să curgă din momentul în care creditorul a cunoscut efectiv paguba cauzată prin încheierea actului fraudulos, prin care s-a creat sau mărit starea de insolvabilitate a debitoarei. Prin urmare, nu prezintă relevanță juridică faptul că reclamanții aveau cunoștință de actul juridic fraudulos, câtă vreme la momentul respectiv nu era stabilită cu certitudine existența stării de insolvabilitate a debitoarei.
Nici apărarea pârâților că reclamanții ar fi putut lua cunoștință de starea de insolvabilitate a pârâtei T. E. în momentul încercării punerii în executare a sentinței civile nr. 2923/2007 a Judecătoriei Suceava în dosarul de executare nr. 348/2007 al B. Ț. C. nu a putut fi avută în vedere de instanță, atâta vreme cât nu făceau obiectul acelui dosar de executare toate bunurile mobile și imobile aparținând debitoarei, ci doar imobilele constând în casă de locuit și suprafața de 1369 m.p. teren livadă, situate în mun. Suceava, ., jud. Suceava, cu privire la care, prin sentința civilă nr. 3917/16.10.2007 a Judecătoriei Suceava, definitivă și irevocabilă, s-a admis în parte contestația la executare formulată de T. E. și s-a dispus încetarea executării silite imobiliare. Or, din moment ce dosarul de executare privea anumite imobile și nu orice bun mobil sau imobil aflat în proprietatea debitoarei, executorul judecătoresc nu avea cum să stabilească în acel moment starea de insolvabilitate a pârâtei.
Din aceleași considerente, instanța nu a putut avea în vedere susținerea pârâtei T. E. că reclamanții cunoșteau starea sa materială, respectiv faptul că este insolvabilă, încă din anii 2007-2008, când au avut litigii având ca obiect anularea contractelor de vânzare a imobilelor situate în mun. Suceava, ., jud. Suceava.
Mai mult, instanța de fond a reținut că reclamanții nu au stat în pasivitate, ci dimpotrivă au urmat toți pașii pe care legea îi prevede pentru a obține satisfacerea creanței lor. Astfel, după ce în anul 2003 prin decizia penală nr. 1610/2003 a fost admis recursul în anulare, anulându-se sentința penală prin care reclamantul A. G. a fost obligat să-i plătească pârâtei T. E. suma de 80.080.457 lei vechi, cu titlu de despăgubiri civile, în anul 2007, reclamanții au obținut prin sentința civilă nr. 2923/09.07.2007 a Judecătoriei Suceava (dos. nr._ – f. 198) întoarcerea executării silite. În anul 2008, reclamanții au încercat executarea silită a acestei sentințe, executare care a încetat prin admiterea unei contestații la executare introdusă de pârâta T. E.. Tot în anul 2008, reclamanții au introdus acțiune în revendicare a imobilelor, acțiune ce a fost respinsă prin sentința civilă nr. 228/18.01.2008 a Judecătoriei Suceava, definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr. 1500/17.06.2008 a Tribunalului Suceava, reținându-se că nu au răsturnat prezumția de bună-credință a terților dobânditori ai imobilelor în litigiu. În același an, reclamanții au introdus acțiune în constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare cumpărare a imobilelor în cauză, acțiune respinsă prin sentința civilă nr. 4373/17.10.2008 a Judecătoriei Suceava, definitivă prin decizia civilă nr. 259/27.01.2009 a Tribunalului Suceava. După ce s-a stabilit că nu este posibil să recupereze în natură imobilele de care au fost deposedați, reclamanții au introdus acțiune în pretenții împotriva pârâtei, obținând prin sentința civilă nr. 622/07.02.2012 a Judecătoriei Suceava (dosar nr._ ), obligarea pârâtei T. E. la plata sumei de 851.218,08 lei, reprezentând echivalentul imobilelor constând în casă de locuit și teren în suprafață de 1369 m.p., situate în Suceava, ., jud. Suceava.
Având în vedere toate aceste considerente, instanța de fond a constatat că excepția prescripției dreptului de a formula acțiunea pauliană este neîntemeiată și urmează a fi respinsă ca atare.
Pe fondul cauzei, prima instanță a reținut că, prin sentința penală nr. 586/17.04.1997 a Judecătoriei Suceava, definitivă prin decizia penală nr. 272/02.06.1997 a Tribunalului Suceava, reclamantul A. G. a fost obligat să-i plătească pârâtei T. E. suma de 80.080.457 lei vechi și, în baza acestui titlu executoriu, pârâta a solicitat executarea silită imobiliară indirectă cu privire la imobilele proprietatea codevălmașă a reclamanților A. G. și A. Z., constând în casă de locuit și teren în suprafață de 1369 m.p.
Prin sentința civilă nr. 562/27.01.1998 a Judecătoriei Suceava, definitivă și irevocabilă conform deciziei civile nr. 728/24.04.1998 a Tribunalului Suceava, imobilele mai sus arătate au fost adjudecate definitiv în favoarea pârâtei, în contul creanței, care s-a întabulat cu dreptul de proprietate în CF 669 a . prin sentința civilă nr. 5721/30.06.1998 a Judecătoriei Suceava, definitivă și irevocabilă, s-a dispus evacuarea reclamanților din imobilele adjudecate definitiv în favoarea pârâtei T. E..
Ulterior, prin Decizia penală nr. 1610/28.03.2003 a fostei C.S.J. – Secția penală (f.194), s-a admis recursul în anulare promovat la cererea reclamantului A. G. de Procurorul General al României împotriva sentinței penale nr. 586/1997 a Judecătoriei Suceava și decizia penală nr. 272/1997 a Tribunalului Suceava, care au fost desființate, cu consecința înlăturării obligației de plată către T. E. a sumei de 80.080.457 lei vechi, despăgubiri civile.
Prin sentința civilă nr. 2923/09.07.2007 a Judecătoriei Suceava (f. 198), definitivă conform deciziei civile nr. 2888/05.12.2007 a Tribunalului Suceava, s-a admis cererea reclamanților de întoarcere a executării formulată în contradictoriu cu pârâta T. E. și s-a dispus întoarcerea executării silite inițiate de executorii judecătorești M. M. și J. C. în dos. nr. 595/1997 și continuate de Judecătoria Suceava în dos. nr. 6753/1997 și dos. nr. 2096/1998, precum și de executorii judecătorești M. M. și J. C. în dos. nr. 1109/1999 și dos. nr. 825/1999 și s-a respins capătul de cerere privind întoarcerea executării silite cu privire la imobilele constând în casă de locuit și suprafața de 1369 m.p. teren livadă, motivat de faptul că, prin contractele de vânzare-cumpărare nr. 309/13.08.1999 și 898/19.10.1999, pârâta T. E. a înstrăinat aceste imobile către Fundația F. Suceava, respectiv către Șfeț S. și Șfeț O. V..
În baza acestei sentințe, reclamanții au inițiat formele de executare în dosarul nr. 348/2007 al B. Ț. C., însă prin sentința civilă nr. 3917/16.10.2007 a Judecătoriei Suceava, definitivă și irevocabilă, s-a admis în parte contestația la executare formulată de T. E. și s-a dispus încetarea executării silite imobiliare cât privește obligația de predare a imobilului casă de locuit și teren aferent în suprafață de 1369 m.p., motivat de faptul că această obligație nu mai poate fi executată în natură de debitoarea T. E., întrucât aceasta nu mai este proprietar al imobilului, înstrăinat prin acte autentice către terțe persoane.
Prin sentința civilă nr. 228/18.01.2008 a Judecătoriei Suceava, definitivă și irevocabilă conform deciziei civile nr. 1500/17.06.2008 a Tribunalului Suceava, s-a respins ca nefondată acțiunea în revendicare introdusă de reclamanți împotriva cumpărătorilor, reținându-se că nu a fost răsturnată prezumția de bună-credință instituită de art. 1899 al.2 Cod civil în ceea ce-i privește pe terții dobânditori ai imobilelor în litigiu.
Prin sentința civilă nr. 4373/17.10.2008 a Judecătoriei Suceava, astfel cum a fost modificată de Tribunalul Suceava prin decizia civilă nr. 259/27.01.2009, s-a respins acțiunea reclamanților în constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. 898/19.10.1999 și nr. 309/13.08.1999.
Conform sentinței civile nr. 622/07.02.2012 a Judecătoriei Suceava (dosar nr._ ), definitivă și irevocabilă prin decizia civilă nr.1980/18.10.2012, s-a admis acțiunea civilă în pretenții formulată de către reclamanți în contradictoriu cu pârâta T. E., constatându-se că deoarece nu poate fi obligată la predarea imobilelor în litigiu, aceste fiind vândute unor terți dobânditori de bună-credință, acesteia îi revine obligația restituirii prin echivalent a acestor bunuri, fiind obligată să le plătească reclamanților suma de 851.218,08 lei, reprezentând echivalentul imobilelor constând în casă de locuit și teren în suprafață de 1369 m.p., situate în Suceava, ., jud. Suceava. În baza acestei sentințe, reclamanții au formulat cerere de executare silită împotriva debitoarei, iar prin procesul verbal din 25.03.2013 al B.E.J. S. R. (dos. exec. 413/2012) s-a constatat imposibilitatea continuării executării silite, pentru lipsă de bunuri.
În ceea ce privește capătul de cerere privind acțiunea pauliană, s-a reținut că, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2362/22.09.2003 de BNP D. N., pârâta T. E. a vândut către J. S. I. și B. A., în cote egale de ½ pentru fiecare, imobilul proprietatea sa, situat în mun. Suceava, ., ., compus din 4 camere și dependințe, în suprafață utilă de 69,89 m.p., identic cu .;7, înscris în CF ind.540 a .. 18-21ds.fd.).
În drept, potrivit art. 1562 Cod civil, dacă dovedește un prejudiciu, creditorul poate cere să fie declarate inopozabile față de el actele juridice încheiate de debitor în frauda drepturilor sale, cum sunt cele prin care debitorul își creează sau își mărește o stare de insolvabilitate. Un contract cu titlu oneros sau o plată făcută în executarea unui asemenea contract poate fi declarată inopozabilă numai atunci când terțul contractant ori cel care a primit plata cunoștea faptul că debitorul își creează sau își mărește starea de insolvabilitate, iar potrivit art. 1563 Cod civil, creanța trebuie să fie certă la data introducerii acțiunii.
Conform art. 1565 alin. 1 Cod civil, actul atacat va fi declarat inopozabil față de creditorul care a introdus actiunea, care va avea dreptul de a fi plătit din prețul bunului urmărit, iar potrivit alineatului 2 al aceluiași articol, terțul dobânditor poate păstra bunul plătind creditorului căruia profită admiterea acțiunii o sumă de bani egală cu prejudiciul suferit de acesta din urmă prin încheierea actului. În caz contrar, hotărârea judecătorească de admitere a acțiunii revocatorii indisponibilizează bunul până la încetarea executării silite a creanței pe care s-a întemeiat acțiunea, dispozițiile privitoare la publicitatea și efectele clauzei de inalienabilitate aplicându-se în mod corespunzător.
Din analiza acestor dispoziții legale rezultă că, prin intermediul acțiunii revocatorii, creditorii pot obține, pe cale judecătorească, inopozabilitatea actelor juridice încheiate de debitor în vederea prejudicierii lor.
În consecință, pentru admiterea acțiunea revocatorii (pauliene), trebuie îndeplinite următoarele condiții: 1) actul atacat să fi creat un prejudiciu creditorului; 2 ) să existe frauda debitorului; 3) creditorul să aibă o creanță certă la data introducerii acțiunii, lichidă și exigibilă la momentul pronunțării hotărârii și, în principiu, anterioară actului atacat (făcând excepție creditorul posterior atunci cânt creanța exista in principiu la data încheierii actului fraudulos ori dacă la momentul perfectării actului fraudulos exista perspectiva certă de a intra . cu debitorul; 4) să existe complicitatea terțului la fraudă.
În ceea ce privește condiția ca actul atacat să fi creat un prejudiciu creditorilor, instanța reține că acesta constă în imposibilitatea reclamanților de a-și încasa creanța fără readucerea imobilului, înstrăinat pârâților J. S. I. și B. A., în patrimoniul pârâtei T. E..
În jurisprudență s-a statuat, în mod constant, că prejudiciul rezidă în starea de insolvabilitate a debitoarei, stare care poate rezulta din procesul verbal întocmit de executorul judecătoresc din care reiese că nu sunt bunuri în patrimoniul acesteia care să poată fi urmărite.
În cauză, proba insolvabilității debitoarei a fost realizată prin executarea eșuată a patrimoniului acesteia, astfel cum rezultă din procesul verbal din 25.03.2013 întocmit de B.E.J. S. R. în dosarul de executare nr. 413/2012, prin care s-a constatat imposibilitatea continuării executării silite împotriva debitoarei T. E., pentru lipsă de bunuri (f. 45).
Susținerea pârâtei T. E. că nu și-a creat sau mărit o stare de insolvabilitate prin înstrăinarea imobilului, deoarece era solvabilă la data încheierii contractului, fiind asociată la două societăți comerciale, S.C. Elimar Servcom SRL și S.C. C. Ely SRL, de unde primea dividente și pentru dezvoltarea cărora avea nevoie de bani, acesta fiind și scopul pentru care a înstrăinat imobilul, nu a fost susținută de probele administrate în cauză.
Totodată, în ceea ce privește apărarea pârâtei T. E. că insolvabilitatea constatată în anul 2013 nu poate conduce la concluzia că aceasta era insolvabilă și în anul 2003, instanța a reținut că este suficient ca actul fraudulos să fi mărit starea de insolvabilitate a debitoarei. Mai mult, cu privire la aceste aspecte, instanța a observat că la întrebarea nr. 5 din interogatoriu (f. 212 ds.fd.), pârâta T. E. a declarat că la data înstrăinării imobilului (22.09.2003) nu mai avea alte bunuri în patrimoniu, recunoscând practic faptul că și-a creat o stare de insolvabilitate.
De asemenea, susținerea pârâtei T. E. că nu și-a diminuat patrimoniul deoarece a primit suma de 15 000 lei în schimbul apartamentului, nu poate fi avută în vedere de instanță, atâta vreme cât banii, spre deosebire de bunurile imobile, sunt bunuri ușor de dosit. Sunt acte de însărăcire și acelea în care prestațiile părților sunt echilibrate, dacă s-au încheiat pentru a salva un bun al debitorului de la urmărirea iminentă a creditorului său și, în acest scop, a primit în schimb, bunuri ușor de ascuns, cum sunt sumele de bani sau titlurile la purtător.
Instanța de fond a constatat că reclamanții au față de pârâta T. E. o creanță certă la data introducerii acțiunii, aceasta datorându-le, în baza Sentinței civile nr. 622/07.02.2012 a Judecătoriei Suceava, rămasă definitivă prin decizia nr. 1980/18.10.2012 a Tribunalului Suceava, suma de_,08 lei, creanță de a devenit exigibilă la data de 18.10.2012.
În ceea ce privește condiția ca reclamanții să aibă o creanță anterioară actului atacat, instanța a reținut că această condiție este cerută doar în principiu, fiind admisă și excepția de la regulă. Astfel, când debitorul încheie actul fraudulos cu scopul de a prejudicia un creditor viitor, acesta poate ataca actul respectiv, chiar dacă este vorba despre un act anterior nașterii dreptului său de creanță. În acest sens, practica judiciară în materie a statuat că atunci când creanța sa există în principiu la data încheierii actului fraudulos, creditorul posterior va putea introduce acțiunea pauliană, dacă la momentul perfectării actului fraudulos exista perspectiva certă de a intra într-un raport juridic cu debitorul.
Or, din momentul în care s-a admis recursul în anulare împotriva sentinței penale nr. 586/1997 a Judecătoriei Suceava, înlăturându-se obligația reclamantului A. G. de plată către T. E. a sumei de 80.080.457 lei vechi, se prefigurează o creanță a pârâtei T. E. împotriva reclamanților, fiind evident că aceștia vor deveni creditori ai pârâtei pentru a recupera bunurile de care au fost deposedați. Așadar, la data de 22.09.2003, când s-a încheiat contractului de vânzare cumpărare cu pârâții J. S. I. și B. A., reclamanții aveau calittea de creditori viitori ai pârâtei T. E., în favoarea lor prefigurându-se o creanță determinabilă.
Având în vedere aceste aspecte, instanța de fond a considerat că, pentru admisibilitatea acțiunii pauliene, în cauză, nu este necesar a fi îndeplinită condiția anteriorității creanței, atâta timp cât debitoarea T. E. a încheiat actul fraudulos cu scopul de a prejudicia creditorii viitori, în persoana reclamanților din prezentul dosar.
Cu privire la condiția existenței unei fraude a debitoarei T. E., se observă că noțiunea de fraudă – condiție a acțiunii pauliene – are un înțeles special, nu se confundă cu dolul contractual, fiind suficient ca debitorul să fi avut cunoștință de rezultatul păgubitor al actului față de creditor.
Or, instanța a considerat că atâta vreme cât debitoarea s-a lipsit cu bună-știință de o valoare certă și serioasă din patrimoniul său, ce putea face obiect al executării silite, intenția de a crea o stare de insolvabilitate nu poate fi negată.
Astfel, din interogatoriul pârâtei T. E. (f. 212 ds.fd.) a rezultat că aceasta a avut inițiativa încheierii contractului de vânzare-cumpărare (întrebarea nr. 1) și că la data încheierii acelui contract nu mai avea alte bunuri în patrimoniu (întrebarea nr. 5), fiind probat atât faptul că urmărea să scoată bunul din patrimoniul său, cât și faptul că știa că își crează o stare de insolvabilitate, imobilul fiind ultimul bun pe care reclamanții, viitori creditori, ar fi putut să îl urmărească pentru satisfacerea creanței lor.
Frauda debitoarei rezultă și din faptul că, deși a înstrăinat imobilul încă din 22.09.2003, la scurt timp după pronunțarea deciziei penale nr. 1610/28.03.2003, pârâta T. E. a continuat să se folosească de imobil, desfășurând în acest spațiu activități comerciale, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse de reclamanți la dosar (f. 28-31, 35, 292-297 și 307 ds.fd.).
Analizând aceste înscrisuri instanța de fond a constatat că sediul firmelor S.C. C. Ely SRL și S.C. Elimar Servcom Impex SRL se află în imobilul în litigiu, situat în mun. Suceava, ., ., ..
Susținerea pârâtei că sediul societăților a rămas acolo după ce au rămas fără activitate (intreb. 3 - f. 212 ds.fd.), nu este relevantă atâta timp cât ultimele înregistrări în Registrul Comerțului au fost făcute la data de 11.12.2012, respectiv 02.03.2010.
De asemenea, instanța a mai constatat că sediul Cabinetului individual de insolvență T. E., nr. matricol 1C 3933, este tot în imobilul în litigiu, situat în mun. Suceava, ., ., ., deși acesta a fost înscris la data de 01.07.2013, la aproximativ 10 ani de la înstrăinarea imobilului de către pârâta T. E..
În procesul verbal din data de 18.02.2013, B.E.J. S. R. a consemnat declarația pârâtei T. E., în sensul că aceasta „locuiește în mun. Suceava, ., ., în calitate de chiriașă, proprietarii acestui apartament fiind numiții J. I. și B. A.” (f. 245 ds.fd.), declarație ce contravine susținerii pârâtei că nu s-a folosit de acest imobil după anul 2003.
În ceea ce privește condiția existenței fraudei terților cumpărători, instanța reține, în primul rând, că buna-credință a acestora este prezumată de lege, fiind în sarcina reclamanților să dovedească faptul că aceștia aveau cunoștință că prin încheierea contractului de vânzare cumpărare pârâta T. E. își crea sau își majora starea de insolvabilitate.
Fiind un element de ordin psihic, proba fraudei se face prin orice mijloc de probă, inclusiv prin prezumții simple, respectiv prin evidențierea acelor împrejurări de natură a forma convingerea instanței că terții cunoșteau că prin încheierea contractului se produce sau se agravează insolvabilitatea debitorului, cu efectul prejudicierii viitorilor creditori.
În cauză, reclamanții au dovedit că, deși pârâții J. S. I. și B. A. au cumpărat în anul 2003 imobilul în litigiu prin contractul de vânzare cumpărare nr. 2362/22.09.2003 (f. 18-19ds.fd.), apartamentul a rămas la dispoziția vânzătoarei până în prezent, fiind folosit de pârâta T. E. cel puțin până în anul 2006 sub diferite pretexte (fie pentru a desfășura activități comerciale, fie in calitate de chiriaș, fie de proprietar), apoi de fiul acesteia, T. Ș. I., până în luna august 2014.
Astfel, din analiza listelor de plată emise de Asociația de proprietari nr. 34 Suceava (f. 316-337ds.fd.), a rezultat că din anul 1999 până în luna noiembrie 2006, persoana care avea obligația de a achita sumele pentru cheltuielile apartamentului situat în mun. Suceava, ., ., ., a fost pârâta T. E., ca proprietar declarat (f. 333 ds.fd.), iar din luna mai 2010 până în luna august 2014, cel care avea obligația de a achita cheltuielile pentru acest apartament a fost pârâtul T. Ș. I., fiul pârâtei T. E. (f. 323, 334 ds.fd.). Acest fapt coroborându-se și cu declarația martorei M. E. (f. 230-232 ds.fd.), verișoară a pârâtei T. E., care a arătat că are cunoștință de faptul că aceasta din urmă are un apartament „în Burdujeni, pe . arătat că a văzut că la asociația de proprietari în lunile octombrie – noiembrie 2013, respectiv octombrie 2014 figura T. Ș. I., fiul pârâtei T. E., precum și faptul că sunt trecute 2 persoane la întreținere.
Așadar, răspunsul pârâtei T. E. la interogatoriu (întreb. 4) este contrazis de listele de plată. Mai mult, în 2010 a fost declarat un alt proprietar al apartamentului, in persoana lui T. Ș. I., de unde se poate concluziona că și după 7 ani de la încheierea contractului locuința era folosită de familia pârâtei T. E., având conivența pârâților J. S. I. și B. A..
Prezumția că apartamentul a fost locuit în toată această perioadă de persoane din familia T. rezultă și din faptul că întreținerea a fost achitată periodic. Astfel, spre exemplu, deși în luna octombrie 2013, pe numele T. Ș. I. erau restanțe de plată la Asociație în cuantum de 1309,10 lei (f. 337 ds.fd.), în luna ianuarie 2014 listele de plată evidențiază că restanțele au fost achitate, pentru acest apartament fiind de plătit doar penalitățile de întârziere.
Instanța de fond nu a putut reține ca fiind reală afirmația din interogatoriul pârâților J. S. I. și B. A. (f. 238-239, f. 240-241ds.fd.) că pârâta T. E. nu avea cum să folosească apartamentul deoarece ei au locuit în apartament, nici afirmația că în prezent apartamentul nu este folosit de T. Ș. I., existând prezumția că modificările în listele Asociației și plățile cheltuielilor de întreținere sunt făcute de persoanele care folosesc imobilul. Astfel, răspunsul acestora la interogatoriu în sensul că nu au încheiat nici un contract cu numitul T. Ș. I. in ceea ce privește imobilul vizat, coroborat cu faptul că în 2010 a fost declarat ca proprietar al apartamentului la Asociația de proprietari, tocmai pârâtul T. Ș. I. confirmă existența unei înțelegeri între părți.
Faptul că imobilul dobândit de terți prin cumpărare a fost lăsat de aceștia la dispoziția vânzătoarei T. E. și a familiei sale, pentru mai bine de 10 ani de la încheierea contractului, în contextul generat de comportamentul pârâtei T. E. și al familiei acesteia privind imobilul, constituie în sine dovada conivenței frauduloase dintre cumpărători și debitoare, rezultând intenția de a frauda creditorii prin punerea la adăpost a bunului imobil de posibilitatea de a fi urmărit silit pentru recuperarea creanței reclamanților.
Mai mult, chiar dacă imobilul a fost trecut în evidențele fiscale pe numele pârâților J. S. I. și B. A. la momentul transmiterii datelor de către notarul public care a autentificat contractul, pârâții au făcut dovada că au achitat impozitul la data de 27.06.2014 (f. 244, f. 340 ds.fd.), respectiv la data de 08.01.2015 (f. 399 ds.fd.), deci ulterior introducerii prezentei acțiuni de către reclamanți, dar și faptul că abia în luna septembrie 2014, tot ulterior introducerii acțiunii pauliene, pârâții J. S. I. și B. A. s-au înscris la Asociația de proprietari nr. 34 (f.324 ds.fd.) nu fac altceva de decât să confirme înțelegerea frauduloasă dintre părți.
Chiar dacă la data încheierii contractului imobilul era trecut în cartea funciară ca fiind liber de sarcini, fără a fi notată vreo creanță sau vreun litigiu cu privire la acesta, acest fapt nu instituie decât o prezumție relativă a bunei-credințe a cumpărătorilor, prezumție care a fost răsturnată de către reclamanți în prezenta cauză, aceștia dovedind prin probatoriul administrat conivența frauduloasă a terților.
Susținerea pârâților J. S. I. și B. A. că au cumpărat apartamentul pentru că doreau să obțină cetățenia română și pentru a locui acolo când veneau în România cu afaceri, precum și aceea că au locuit în apartament aproximativ 3-4 zile pe săptămână, cât timp au desfășurat activități comerciale în bazarul Suceava, afirmație susținută și de martorii C. V. (f. 221 ds.fd.) și B. B. M. (f.289 ds.fd.), nu prezintă relevanță raportat la existența înțelegerii între vânzători și terți, atâta timp cât reclamanții au demonstrat că pârâta T. E. și fiul acesteia, pârâtul T. Ș. I. au folosit apartamentul, în mod continuu, după încheierea contractului de vânzare-cumpărare până în prezent, contrar celor susținute de pârâții J. S. I. și B. A. în răspunsurile la interogatoriu (f. 238-239, f. 240-241 ds.fd.), fiind puțin probabil ca aceștia să fi cedat gratuit folosința imobilului unei persoane necunoscute (conform răspunsului la întrebarea 7 din interogatorii)
Instanța de fond a reținut inaplicabilitatea în cauză a disp. art. 36 din Legea nr. 7/1996 sau a art. 909 al. 3 din Codul civil, reclamanții demonstrând că terții cumpărători au fost de rea-credință la momentul încheierii contractului, ajutând pârâta T. E. să își scoată un bun imobil ușor de urmărit silit din patrimoniu, creându-și astfel o stare de insolvabilitate, dar lăsându-i bunul în folosință pentru mai bine de 10 ani de la încheierea acestui contract.
Instanța nu a putut reține nici declarația contradictorie a martorului B. B. M. (f. 289-290 ds.fd.), aceasta necoroborându-se cu celelalte probe administrate. Acesta a arătat că a locuit singur în apartamentul situat pe . 2008-2009, dar în același timp a susținut că J. S. I. și B. A. veneau și stăteau în apartament 5 zile din 7, deoarece se ocupau de afacerile din bazarul Suceava. De asemenea, martorul a declarat că avea grijă de locuință cât timp proprietarii erau plecați și că aceștia îi dădeau bani pentru a achita cheltuielile la asociație, însă nu achita cheltuielile pe numele său și nici nu știe câte persoane erau trecute la asociație. Astfel, deși martorul a susținut că achita cheltuielile de întreținere pentru pârâți, în 2006 încă figura pe listele de plată T. E., fiind înscrise 2 persoane la Asociația de proprietari (f.333 ds.fd.), cu privire la pârâții J. si B. fiind făcută dovada că s-au înscris la Asociația de proprietari abia in septembrie 2014, deși în prezent nu locuiesc in țară, conform susținerilor martorului. Mai mult, dacă ar fi achitat cheltuielile la întreținere timp de 2 ani de zile, cât a declarat martorul că a locuit în imobil, este greu de crezut că nu cunoștea pe ce nume au fost achitate chitanțele și pentru câte persoane.
Având în vedere toate aceste considerente, instanța de fond a admis acțiunea pauliană formulată de reclamanții A. G. și A. Z., în contradictoriu cu pârâții T. E., J. S. I. și B. A. și a constatat inopozabilitatea contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 2362 din data de 22.09.2003 de către Biroul Notarului Public D. N., față de reclamanții A. G. și A. Z., în limita valorii creanței de 853.218,08 lei, conform sentinței civile nr. 622 din data de 07.02.2012 pronunțată de Judecătoria Suceava în dosarul nr._, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 1980 din data de 18.10.2012 pronunțată de Tribunalul Suceava în dosarul cu același număr.
În ceea ce privește capetele de cerere privind constatarea nulității absolute a contractelor, instanța de fond a reținut că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 893/18.10.1999 de BNP Valeriana I.,T. E. și T. V., în calitate de soți, au vândut către, fiul lor, T. Ș. I., nuda proprietate a imobilului apartament, situat în ..18, ., jud. Suceava, compus din două camere de locuit și dependințe, identic cu . înscris în CF 9458 a .-și dreptul de uzufruct viager (f. 22-23 ds.fd.).
Prin sentința civilă nr. 5015/05.10.1999, Judecătoria Suceava a admis acțiunea privind desfacerea căsătoriei introdusă de T. V., a declarat desfăcută, prin acordul părților căsătoria încheiată între T. V. și T. E. la data de 16.11.1973 la Primăria Suceava și a consemnat că pârâta va purta în continuare numele de T., dobândit prin căsătorie (f. 129 ds.fd.).
Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1084/16.04.2010 de BNP O. B., T. Ș. I. a vândut către tatăl său, T. V., întregul drept de proprietate asupra apartamentului situat în ..18, ., mun. Suceava, jud. Suceava, compus din două camere de locuit și dependințe, identic cu . înscris în CF_-C1-U2 UAT Suceava (f. 24-27 ds.fd.).
În ceea ce privește legea aplicabilă capetelor de cerere privind constatarea nulității contractelor, instanța a reținut dispozițiile art. 6 alin. 3 Cod civil și art. 4 din Legea nr. 71/2011, potrivit cărora actele juridice lovite de nulitate absolută ori relativă sau afectate de alte cauze de ineficacitate la data intrarii in vigoare a legii noi sunt supuse dispozitiilor legii în vigoare în momentul încheierii actului.
În consecință, legea aplicabilă capetelor de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 893/18.10.1999 de BNP Valeriana I. și a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1084/16.04.2010 de BNP O. B. este vechiul Cod Civil.
În drept, conform art. 948 vechiul Cod civil, una dintre condițiile esențiale pentru valabilitatea convenției este cea referitoare la cauză, art. 966 vechiul Cod civil prevăzând că obligația fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau nelicită, nu produce efecte.
Reclamanții au solicitat instanței să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 893/18.10.1999 de BNP Valeriana I. pentru cauză falsă, motivând că scopul imediat al contractului nu a fost transmiterea proprietății și primirea prețului.
Analizând argumentele invocate în sprijinul constatării nulității absolute, instanța a apreciat că, deși reclamanții au invocat, de fapt, lipsa cauzei, or, scopul imediat se caracterizează prin faptul că este un element abstract, obiectiv și invariabil al cauzei în aceeași categorie de acte juridice.
Astfel, în contractul de vânzare-cumpărare, pentru toți vânzătorii scopul imediat este același: intenția de a primi prețul convenit cu cumpărătorul.
Instanța a reținut că, într-un contract cauza nu există când scopul imediat al acestuia este altul decât cel specific acestui tip de contract, și în consecință, atunci când se constată lipsa cauzei, respectiv lipsa contraprestației, în contractele sinalagmatice, lipsește un element esențial al actului juridic civil, sancțiunea fiind nulitatea absolută.
Instanța a avut în vedere și prevederile art. 967 vechiul Cod civil, potrivit căruia cauza este prezumată până la proba contrarie, revenind reclamanților sarcina de a proba că aceasta nu există, este falsă ori ilicită.
În cauză, reclamanții au invocat faptul că pârâtul T. Ș. I. nu a achitat pârâților T. E. și T. V. prețul de 75.000.000 lei vechi stipulat în contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 893/18.10.1999 de BNP Valeriana I..
Din probatoriul administrat în cauză a rezultat faptul că la data încheierii contractului pârâtul T. Ș. I. avea 19 ani și era elev, neavând mijloacele materiale pentru a achita suma de 75.000.000 lei vechi părinților.
Susținerea pârâtului T. Ș. I. că a împrumutat bani de la martorul O. S., nașul său de cununie, afirmație susținută de martor, conform depoziției sale (f. 220 ds.fd.), a fost înlăturată de către instanță. Astfel, este greu de crezut că o persoană de 25 de ani (vârsta martorului în anul 1999) i-a împrumutat o sumă mare de bani unei persoane de 19 ani, elev la liceu, care nu avea nici o sursă de venit pentru a înapoia banii, pe care o cunoștea doar de 2-3 ani, pe care nu o vizitase niciodată înainte și cu care nu a încheiat niciun contract scris, ci doar o înțelegere verbală. De asemenea, este puțin probabil că T. Ș. I. ar fi reușit să returneze împrumutul în decurs de 3-4 ani, așa cum a declarat martorul că s-a întâmplat, câtă vreme la momentul încheierii contractului acesta era elev, iar apoi a urmat cursurile unei facultăți la Oradea, fără a avea alte surse de venit.
Chiar și în cazul în care instanța ar fi acceptat ca reală ipoteza împrumutului sumei de bani de la martorul O. S. pentru plata apartamentului, din moment ce pârâtul T. Ș. I. nu a dovedit existența vreunei surse de venit pentru plata acestuia, instanța poate prezuma că acest împrumut ar fi fost plătit de părinții acestuia, care aveau obligația legală de a-l întreține până la finalizarea studiilor. Astfel, s-ar putea ajunge la concluzia că pârâții T. E. și T. V. au împrumutat bani prin intermediul fiului lor pentru a-și plăti propriul apartament, ceea ce nu ar fi decât încă o dovadă a faptului că nu a existat o cauză, un scop imediat al contractului de vânzare-cumpârare, constând în primirea prețului.
Cu privire la apărarea pârâtului T. Ș. I. cu privire la faptul că prețul a fost achitat a rezultat din cuprinsul contractului, acesta făcând dovadă până la înscrierea în fals, instanța a reținut că actul autentic de care se prevalează pârâții, în care s-a consemnat că prețul apartamentului de 75.000.000 lei a fost achitat în întregime de cumpărător anterior semnării contractului, nu reprezintă o probă certă a plății prețului, actul autentic făcând dovada deplină până la înscrierea în fals, numai cu privire la constatările personale ale notarului nu și cu privire la celelalte mențiuni ale actului, declarate de părți (cum este și achitarea anticipată a plății prețului) care fac dovada numai până la proba contrarie, ce poate fi făcută prin orice mijloc de probă.
Astfel, analizând probatoriul administrat în cauză, instanța de fond a reținut că prețul stipulat în contract nu s-a predat niciodată vânzătorilor, în aceste condiții neputându-se discuta de o vânzare valabilă.
Faptul că intenția reală a părților nu a fost să realizeze o operațiune de vânzare-cumpărare, ci să scoată bunul imobil în mod fictiv din patrimoniul pârâtei T. E. este susținut de întreg probatoriul administrat în cauză.
Astfel, pe lângă faptul că din probatoriu a rezultat faptul că nu a fost plătit prețul acestui contract, instanța a observat că nu a existat nici intenția de transfer a dreptului de proprietate (nudei proprietăți) în patrimoniul pârâtului T. Ș. I., în condițiile în care pârâții T. E. și T. V. au divorțat doar scriptic, în fapt relațiile dintre ei fiind în continuare cele specifice unor persoane căsătorite, care locuiesc împreună, merg împreună la evenimentele familiei (nunți, botezuri, înmormântări), se îngrijesc reciproc în caz de boală, îngrijesc împreună de părinți, respectiv de socri, atunci când aceștia sunt în nevoie, merg împreună la cumpărături, comportându-se în societate ca o familie unită.
Deși pârâta T. E. a susținut că nu a mai locuit cu fostul soț după divorț, ci în Bunești la locuința tatălui ei, și că nu a folosit imobilul după vânzarea acestuia, instanța a reținut că din probe a rezultat faptul că aceasta locuiește în imobilul situat în ..18, ., mun. Suceava, jud. Suceava, împreună cu pârâtul T. V..
Astfel, din depozițiile martorilor Ștefăroiu A. (f. 218 ds.fd.) și M. E. (f. 230 ds.fd.) a rezultat că pârâții T. V. și T. E. locuiesc împreună, că rudele lor nu cunosc faptul că sunt divorțați, că merg împreună și se comportă ca o familie unită la nunți, botezuri sau înmormântări, că au fost văzuți împreună în bazarul din Suceava, precum și că pârâta T. E. și-a îngrijit soțul, pe mama acestuia și pe tatăl său în apartamentul din .>
Pe de altă parte, ambele martore au declarat că pârâta T. E. nu a locuit la tatăl ei în Bunești. Or, instanța a reținut că dacă pârâta ar fi locuit în Bunești, fiind vorba de o comunitate destul de mică, martorele ar fi cunoscut acest fapt, în primul rând pentru că sunt rude cu pârâta și, în al doilea rând, întrucât martora Ștefăroiu A. locuiește în . martorei M. E. este situată în imediata apropiere a casei tatălui pârâtei T. E..
Totodată, din analiza înscrisurilor depuse de reclamantă la dosar, a rezultat că, în litigiile care au existat între părți, domiciliul pârâtei T. E. a fost indicat de aceasta tocmai în ..18, ., mun. Suceava, jud. Suceava (f. 245 –247, f. 261, f. 269, f. 272, f. 277, f. 284 ds.fd.).
Apărarea pârâtei că domiciliul reținut de instanțe în aceste litigii a fost cel declarat de reclamanți, fiind preluat de avocații săi, nu poate fi avută în vedere de instanță, atâta vreme cât procesele s-au derulat pe o perioadă lungă de timp (2003-2011), perioadă în care pârâta nu a contestat niciodată faptul că are domiciliul în .>
În plus, conform adresei emise de Serviciul de fiscalitate persoane fizice Suceava, la data de 18.01.2013, T. E. nu figurează cu bunuri materiale impozabile, însă are domiciliul în ..18, ., jud. Suceava (f. 47 ds.fd.).
Instanța de fond a reținut și faptul că, deși sentința de divorț nr. 5015 a fost pronunțată de Judecătoria Suceava în data de 05.10.1999, pârâții T. V. și T. E. au încheiat contractul de vânzare cumpărare din data de 18.10.1999 în calitate de soți și și-au rezervat ambii dreptul de uzufruct viager, astfel încât intenția de a folosi și administra apartamentul după încheierea contractului de vânzare-cumpărare nu poate fi negată, pârâții transmitând fiului lor prin contract doar dreptul de dispoziție asupra bunului.
Susținerea pârâților T. E. și T. V. că au vândut cu scopul de a partaja bunul comun (f. 212, f. 214 ds.fd.), precum și susținerea pârâtului T. Ș. I. că a cumpărat apartamentul pentru că el trebuia să aibă unde să locuiască (deși conform răspunsurilor la interogatorii, acesta a plecat in 1999 la facultate în Oradea – f. 212-215ds.fd.) și pentru a se evita cheltuielile cu partajul (f. 216), întărește concluzia instanței privind lipsa cauzei, rezultând, pe de o parte, că prețul imobilului nu a fost achitat, iar pe de altă parte că părinții cumpărătorului au stăpânit în continuare bunul împreună, locuind în el ca o familie (bunurile nefiind partajate în mod real).
În consecință, dat fiind caracterul sinalagmatic al vânzării-cumpărării, lipsa contraprestației are drept consecință nulitatea absolută a contractului întrucât nu este îndeplinită condiția existenței cauzei prevăzută de art. 966 vechiul Cod civil.
Având în vedere toate aceste aspecte, instanța de fond a constatat nulitatea contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 893 din data de 18.10.1999 de către Biroul Notarului Public Valeriana I..
Cât timp instanța a reținut lipsa cauzei contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 893 din data de 18.10.1999, nu s-a mai impus a analiza pretinsa ilicitate a cauzei.
Referitor la capătul de cerere privind constatarea nulității contractului de vânzare – cumpărare autentificat sub nr. 1084 din data de 16.04.2010 de către Biroul Notarului Public O. B., instanța de fond a făcut aplicarea principiului „resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis”.
Acest principiu reprezintă regula de drept potrivit căreia nulitatea (desființarea) actului juridic inițial atrage și nulitatea actului juridic subsecvent, datorită legăturii lor juridice și privește efectele nulității actului juridic față de terți.
Așadar, dacă prin constatarea nulității actului juridic inițial se desființează dreptul transmițătorului din actul juridic subsecvent (dobânditor al unui drept în actul juridic inițial), înseamnă că acesta a transmis un drept pe care nu-l avea, deci nici subdobânditorul nu putea deveni titularul acestui drept.
Într-adevăr, o excepție de la acest principiu este cazul sub-dobânditorului bunului printr-un act juridic cu titlu oneros, dacă acesta este de bună-credință la momentul încheierii actului. Însă, în cazul dedus judecății, nu este dată această excepție, întrucât nu se poate reține buna-credință a pârâtului T. V., cumpărătorul din cel de-al doilea contract de vânzare-cumpărare în condițiile în care acesta nu este terț față de primul contract, lovit de nulitate absolută, unde a avut calitatea de vânzător.
Or, având în vedere toate aceste considerente, instanța de fond a dat eficiență principiului potrivit căruia nevalabilitatea titlului de proprietate al transmițătorului atrage și nulitatea titlului sub-dobânditorului și, ca urmare a constatării nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 893 din data de 18.10.1999 de către Biroul Notarului Public Valeriana I., va constata și nulitatea contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 1084 din data de 16.04.2010 de către Biroul Notarului Public O. B..
În ceea ce privește cheltuielile judiciare, văzând dispozițiile art. 453 Cod procedură civilă, instanța de fond a obligat pârâții J. S. I. și B. A. la plata către reclamanți a sumei de 427,5 lei, pe pârâții T. E. și T. Ș. I. la plata către reclamanți a sumei de 240 lei, iar pe pârâții T. V. și T. Ș. I. la plata către reclamanți a sumei 752,5 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxă de timbru.
Totodată, având în vedere faptul că instanța a admis în parte cererea de ajutor public judiciar formulată de reclamanți, încuviințând acordarea ajutorului public judiciar sub forma plății din fondurile statului a 50% din taxele judiciare de timbru în cuantum de 855 lei, 480 lei și 1505 lei stabilite prin rezoluția din data de 4.11.2013 în dosarul nr._ al Judecătoriei Suceava (f.101), conform art. 18 din OUG nr. 51/2008, instanța de fond a obligat pârâții J. S. I. și B. A. la plata către stat a sumei de 427,5 lei, pe pârâții T. E. și T. Ș. I. la plata către stat a sumei de 240 lei, iar pe pârâții T. V. și T. Ș. I. la plata către stat a sumei 752,5 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții J. I. și B. A., T. E., T. V. și T. Ș. I., care au invocat motive de netemeinicie.
Pârâții J. I. și B. A. au susținut că excepția prescripției dreptului material la acțiune a primului capăt de cerere a fost soluționată greșit având în vedere dispozițiile art. 1564 C.C., precum și faptul că în baza sentinței civile nr.2923/09.07.2007 a Judecătoriei Suceava, în cursul anului 2007s-a inițiat la cererea intimaților reclamanți executarea silită a ei T. E., întocmindu-se actul de executare nr. 348/2007 a B. Ț. C.. La acel moment, toate actele juridice pe care reclamanții le consideră inopozabile sau nule, erau deja încheiate de către pârâtă, iar toate formele de publicitate imobiliară erau realizate, astfel că intimații reclamanți puteau lua la cunoștință de starea de insolvabilitate a ei și implicit de un eventual prejudiciu.
Au mai arătat că în cursul anilor 2007-2008, reclamanții au demarat o . acțiuni prin care au încercat anularea unor contracte de vânzare încheiate de a T. E., semna că se cunoștea foarte bine starea materială a acesteia, astfel că nimic nu justifică formularea unei acțiuni revocatorii după aproximativ 10 ani de la data încheierii actului în discuție.
Momentul încheierii procesului verbal din data de 25.03.2013 nu poate fi luată în considerare de instanța de apel ca punct de începere al cursului termenului de prescripție, acest moment fiind stabilit de lege, neputând fi lăsat la aprecierea unui executor judecătoresc sau al unui creditor, persoane ce pot stabili de comun acord data încetării executării silite, respectiv data întocmirii procesului verbal de insolvabilitate.
Au arătat că în situația în care se reține că legea aplicabilă este vechiul cod de procedură civilă, devin incidente dispozițiile art.1 și 3 din Decretul nr.167/1958 respectiv art.7 din același act normativ, sens în care termenul de 3 ani a început să curgă din momentul înscrierii actelor în registrele de cadastru și publicitate imobiliară, respectiv a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr.2362/22.09.2003 care este anul 2003.
Au apreciat că față de toate aceste susțineri, se impune desființarea sentinței și admiterea excepției prescripției pentru primul capăt de cerere.
Pe fondul cauzei, au menționat că nu sunt date condițiile admiterii acțiunii revocatorii, atât timp sub un prim aspect nu au avut cunoștință despre posibila fraudare a intimaților reclamanți odată cu încheierea contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr.2362/2003, aspect ce a rezultat din întreg probatoriu administrat în cauză.
Din declarațiile martorilor propuși de reclamanți, nu rezultă existența vreunei înțelegeri frauduloase între ei și a T. E., aceștia necunoscând nimic despre imobilul achiziționat.
De asemenea, instanța de fond a uzat în motivarea hotărârii, ca și mijloc de probă, de prezumțiile simple, fără ca acestea să fi fost solicitate de reclamanți și fără a fi fost puse în discuția contradictorie a părților, aspect ce duce la încălcarea dreptului la apărare.
În cauză, nu este îndeplinită nici condiția ca prezumția să fie suficient de caracterizată încât să contureze probabilitatea faptului că se dorește a fi dovedit, instanța răsturnând prezumția bunei lor credințe la momentul achiziționării imobilului prin aplicarea unor prezumții simple.
Ori, în condițiile în care la momentul încheierii contractului proprietar tabular apărea vânzătoarea T. E. ce avea înscris dreptul său de proprietate încă din anul 1999, imobilul figurând, potrivit extrasului de carte funciară ca fiind liber de sarcini, mai mult la acel moment reclamanții nu aveau o hotărâre de întoarcere a executării silite pe care au obținut-o în anul 2007 nu se poate reține reaua credință.
Apelanții au solicitat pe fondul cauzei, admiterea apelului în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca nefondată, apelanții menținându-și apărările invocate la prima instanță, cu mențiunea că fiind cumpărători de bună credință, titlul lor este inatacabil după scurgerea unui termen de 3 ani de la data solicitării înscrierii în cartea funciară, bucurându-se astfel de efectele depline ale publicității imobiliare încă din anul 2006, partea invocând în acest sens dispozițiile art.36 din Legea nr.7/1996 și dispozițiile Noului Cod civil.
Pârâta T. E., prin apelul declarat, a solicitat anularea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare pentru cercetarea fondului cauzei și respectarea dreptului la apărare respectiv a principiului contradictorialității procesului civil iar în subsidiar rejudecarea cauzei și respingerea cererii ca nefondată.
Apelanta a susținut că instanța de fond a reținut că nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr.893/18.10.1999 este dată de lipsa cauzei și nu de existența unei cauze licite și false, după cum au invocat reclamanții, astfel încât prin schimbarea calificării juridice s-a încălcat principiul dreptului la apărare a pârâților și a disponibilității prevăzut de dispozițiile art.9 alin.2 C., iar analiza unui alt temei juridic decât cel pus în discuția părților echivalează cu necercetarea fondului cauzei.
De asemenea, soluția pronunțată de instanță este netemeinică deoarece nu s-au analizat apărările formulate prin întâmpinare și concluzii scrise conform cărora prin încheierea contractului nr.893/1999 nu au fost vătămate în vreun fel drepturile sau interesele legitime ale reclamanților la acel moment, astfel încât au înțeles să invoce excepțiile lipsei calității procesuale active și a lipsei de interes a reclamanților în ceea ce privește cererea de constatare a nulității absolute a contractului în condițiile în care reclamanții nu aveau calitatea de creditori ai pârâtei T. E. la data încheierii contractului, iar pârâții nu aveau de unde să știe că după aproximativ 4 ani va fi admis un recurs în anulare, fiind astfel desființat titlul executoriu în baza căruia reclamanții au fost executați silit.
Creanța reclamanților s-a născut la momentul pronunțării deciziei penale nr.1610/2003 prin care s-a înlăturat obligația de plată a pârâtei T. E. deoarece imobilele executate silit au fost adjudecate definitiv în favoarea pârâtei în contul creanței de 80.080.457 lei. Ca atare, T. E., la nivelul anului 1999 nu avea cum să înstrăineze apartamentul din patrimoniul său în frauda creditorilor, în condițiile în care la momentul vânzării nu existau creditori, reclamanții dobândind această calitate abia în anul 2003.
Cu privire la fondul litigiului, apelanta a apreciat că soluția de anulare a celor două contracte este nelegală deoarece a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art.966 CC privind lipsa cauzei dar și pentru că instanța de fond a făcut o evaluare greșită a probatoriului administrat utilizând prezumții simple care nu pot avea forță probantă în cauză, soluția fiind rodul convingerilor personale eronate ale judecătorului, nefiind raportată la probatoriul administrat.
În legătură cu prețul din contractul nr.893/1999, în actul încheiat se specifică faptul că prețul vânzării este de 75.000.000lei și a fost achitat în întregime la data autentificării. Ca atare, contrar susținerilor instanței conform cărora în cauză notarul nu a constatat personal achitarea prețului, instanța trebuia să parcurgă procedura înscrierii în fals asupra constatărilor directe ale notarului, dacă reclamanții s-ar fi înscris în fals în acest sens, aspect reglementat de dispozițiile art.270CPC.
La dosarul cauzei nu există nici un mijloc de probă cu care să se dovedească falsul constatărilor notarului din contractul autentic, deoarece nu au fost administrate probe în acest sens.
În ceea ce privește prezumțiile folosite de instanță pentru dovedirea faptului că prețul nu a fost plătit, acestea nu au forță probantă peste mențiunile din contractul autentic și nici nu respectă dispozițiile C..
Afirmațiile instanței în legătură cu faptul că intenția reală a părților a fost acela de a scoate în mod fictiv bunul imobil din patrimoniul pârâtei T. E. nu au suport real, prin contractul nr.893/1999 transferându-se nuda proprietate a apartamentului cu rezerva dreptului de uz viager în favoarea pârâților motiv pentru care imobilul a fost în continuare utilizat de vânzători.
Nici susținerea conform căreia apelanta ar fi divorțat fictiv nu a fost dovedită, prezumțiile reținute fiind greșite, fiecare persoană având dreptul de a avea relații sociale pe care le dorește atât timp cât nu sunt prohibite de lege.
Au apreciat că, cauza încheierii celor două contracte a existat, deoarece aceasta nu s-a realizat în frauda creditorilor. Cum nulitatea absolută se raportează la momentul încheierii convenției este evident că actul autentificat sub nr.893/1999 are o cauză validă, la acel moment voința reală fiind aceea de înstrăinare de către T. V. și T. E. a bunului către fiul T. Ș. pentru evitarea unui partaj.
Pârâta a mai criticat instanței de fond sub aspectul soluționării capătului de cerere prin care s-a solicitat să se constate inopozabilitatea față de reclamanți a contractului de vânzare autentificat sub nr.2362/22.09.2003, considerând că în mod greșit au fost aplicate dispozițiile NCC și a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune, respectiv că a fost admis primul capăt de cerere câtă vreme nu erau îndeplinite condițiile acțiunii revocatorii.
Au mai arătat că soluția de anulare a contractului de vânzare cumpărare nu este legală nefiind îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art.1562 NCC respectiv art.975 VCC.
Prin memoriul de apel formulat de către pârâții T. V. și T. Ș. I. se reiau criticile și excepțiile invocate de către pârâta apelantă T. E., respectiv calificarea juridică dată primului capăt de cerere prin încălcarea principiului disponibilității și a dreptului la apărare, excepția lipsei calității procesual active a reclamanților și a lipsei de interes în ceea ce privește nulitatea contractului nr.893/1999, a modului de soluționarea privind inopozabilitatea contractului nr.2362/2003 și a legii aplicabile în timp, respectiv modalitatea de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune și de anulare a contractului nr.1084/2010.
Sub acest din urmă aspect apelanții au susținut că instanța de fond a aplicat principiul potrivit căruia nevalabilitatea titlului de proprietatea a transmițătorului atrage și nulitatea titlului subdobânditorului, fără a verifica dacă sunt îndeplinite condițiile acestuia, nemotivând nimic în acest sens. Au menționat că în cauza dedusă judecății nu s-a dovedit reaua credință a pârâtului T. V. la momentul perfectării contractului nr.1084/2010, instanța neanalizând nimic în acest sens.
Reclamanții A. G. și A. Z. au depus la dosar întâmpinare (fila 89) prin care au solicitat respingerea apelurilor declarate de pârâți achiesând în esență la considerentele reținute de către instanța de fond.
Analizând, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, tribunalul reține următoarele:
În ceea ce privește apelul declarat de pârâții J. I. și B. A., se constată că excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la capătul de cerere având ca obiect ”inopozabilitatea contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr.2362/2003” a fost corect respinsă de către instanța de fond, termenul de 1 an prevăzut de dispozițiile art.1564CC începând să curgă de la data întocmirii procesului verbal din 25.03.2013prin care se constată imposibilitatea continuării executării silite.
Față de dispozițiile art.116 din Legea 71/2011 legea aplicabilă atât în privința condițiilor de admisibilitate a acțiunii pauliene cât și a termenului de prescripție este NCC, dreptul de creanță a reclamanților împotriva apelantei T. E. născându-se ulterior datei de 01.10.2011, când potrivit S.c. nr.622/07.02.2012 a Judecătoriei Suceava aceasta a fost obligată la plata sumei de 851.218.08 lei ca echivalent al imobilelor situate în Suceava ..
În cazul acțiunii pauliene termenul de prescripție începe să curgă din momentul în care creditorul a cunoscut efectiv paguba cauzată prin încheierea actului fraudulos prin care s-a creat sau mărit starea de insolvabilitate a debitoarei, respectiv 25.03.2013 și nu din momentul înscrierii lor în cartea funciară, după cum au susținut apelanții.
De asemenea, în cadrul dosarului de executare nr.348/2007 având ca obiect titlul executoriu dat de sentința civilă nr. 2923/2007 nu s-au avut în vedere toate bunurile mobile și imobile ale debitoarei, ci doar casa de locuit și suprafața de 1369 mp. teren livadă.
Pe fondul cauzei, s-a demonstrat îndeplinirea condițiilor de admisibilitatea a acțiunii revocatorii ce face obiectul primului capăt de cerere, făcându-se dovada insolvabilității debitorului prin procesul verbal întocmit de executorul judecătoresc care atestă inexistența în patrimoniul debitorilor a unor bunuri urmăribile de natură a satisface creanța. Frauda debitoarei este dată de scopul urmărit la încheierea tranzacției dintre apelanții J. I. și B. A. respectiv T. E., acela de scoatere fictivă din patrimoniu a imobilului, în condițiile în care potrivit listelor de plată perioada 1999-2003 când a fost încheiat contractul nr.2362/2003 apelanta T. E. figurează ca locatar al imobilului ce a făcut obiectul contractului, iar după înstrăinarea imobilului către pârâții B. A. și J. I. și până în anul 2010 aceeași pârâtă figurează ca locatar iar din anul 2010 și până în septembrie 2014 pârâtul T. Ș. I..
De asemenea din probatoriul administrat a rezultat că apelanta a continuat să se folosească de apartament pentru desfășurarea de activități a celor două societăți, în imobil locuind și fiul acesteia care figura pe listele de plată ca și locatar, declarația martorei C. V. fiind astfel înlăturată.
Condiția existenței unei creanțe certe, lichide și exigibile este îndeplinită, prin desființarea titlului executoriu reclamanții devenind creditori ai apelantei care a urmărit să se sustragă de la executare prin vânzarea bunului, acțiunea revocatorie fiind permisă și creditorului a cărui creanță nu era constatată la data încheierii actului atacat, în măsura în care se prefigura recunoașterea caracterului creanței.
Conform contractului, apelanții J. I. și B. A. au achitat o sumă nesemnificativă la momentul încheierii contractului, aceștia nu s-au folosit de imobilul cumpărat ci doar debitoarea și fiul acesteia l-au folosit ca și sediu social al firmelor. Deși, prin răspunsul la interogatoriu, apelanta a susținut că ar fi schimbat sediul societăților după ce acestea au rămas fără activitate, prin înscrisurile depuse la dosar s-a demonstrat că atât societățile apelantei cât și cabinetul de insolvență al acesteia își desfășoară activitatea la sediul aflat în imobilul ce a făcut obiectul contractului.
De asemenea, deși, conform contractului, cheltuielile de întreținere restante urmau să fie achitate de cumpărători, acestea au fost preluate de apelanții T. E. și B. A. care le-au achitat.
După promovarea prezentei acțiuni, respectiv septembrie 2014, acești apelanți s-au înregistrat ca și locatari ai imobilului cumpărat deși erau proprietari din anul 2003, nefolosindu-se de imobil în toată această perioadă.
Toate aceste aspecte sunt de natură a constata îndeplinirea condiției complicității la fraudă a terțului cu care debitorul a încheiat actul atacat.
În mod corect, instanța de fond a făcut aplicarea dispozițiilor art.329 C. privind prezumțiile lăsate la înțelepciunea judecătorilor prin raportare la criteriile de admisibilitate de care trebuie să țină seama, respectiv atunci când este admisibilă proba cu martori cât și atunci când acestea au greutate și puterea de a naște probabilitatea, cum este în cauza de față.
Ca atare, nu este necesar ca prezumțiile să fie solicitate prin acțiune sau întâmpinare, putând fi aplicate de judecător la momentul deliberării și nici puse în discuția contradictorie a părților ceea ce ar conduce la o anticipare a soluției ce urmează a fi pronunțată, astfel încât nu au fost încălcate principiile contradictorialității și a dreptului la apărare invocate.
În ceea ce privește apelul declarat de pârâta T. E. și de pârâții T. V., T. Ș. I., acestea cuprind critici comune astfel încât instanța urmează a le analiza criticile împreună.
Astfel, este real că reclamanții au solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr.893/1999 pentru cauză falsă și licită însă, față de probatoriul administrat raportat la argumentele invocate prin acțiune,instanța a concluzionat în sensul lipsei cauzei făcând în acest sens aplicarea prevederilor art.22 alin.4 C., judecătorul fiind cel care în exercitarea rolului activ a dat acțiunii calificarea juridică exactă acțiunii.
De altfel, față de susținerile reclamanților precum și de apărările pârâților apelanți care combat atât ipoteza unei cauze ilicite sau false cât și cea a lipsei cauzei actului juridic, instanța de fond a respectat atât principiul disponibilității cât și pe cel al contradictorialității.
Excepțiile invocate prin apel, respectiv a lipsei calității procesuale active și a lipsei de interes sub aspectul capătului de cerere privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare cumpărare nr.893/1999 prin prisma invocării lipsei calității de creditori ai pârâtei T. E., tribunalul constată că aceste excepții nu sunt date din următoarele considerente:
Astfel, față de regimul juridic al nulității absolute care poate fi invocat de orice persoană interesată, și cum în cauză este dovedit interesul reclamanților în anularea contractului nr.893/1999 prin acela al posibilității valorificării creanței în sumă de 851.218,08 lei prin scoaterea la licitație a unui imobil care ar reveni în patrimoniul debitoarei T. E., excepția lipsei interesului invocat nu poate fi reținute.
Chiar dacă la momentul încheierii contractului reclamanții nu aveau calitatea de creditori ai apelantei, după cum s-a invocat prin apel, acest aspect nu duce la reținerea acestei excepții în condițiile în care nu s-a susținut faptul că reclamanților le-au fost încălcate interesele la momentul încheierii actului, anularea având la bază lipsa cauzei.
De asemenea folosul urmărit de reclamanți este de a se continua executarea silită începută împotriva debitoarei pentru recuperarea debitului, executare care a încetat pe motiv de insolvabilitate.
În ceea ce privește excepția lipsei calității procesual active, dispozițiile art.36 C. au în vedere identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic, existența sau inexistența drepturilor și obligațiilor constituind o chestiune de fond și, cum în cauză, reclamanții justifică interesul sub aspectul primului capăt de cerere chiar dacă nu au fost părți contractante, excepția invocată se impune a fi respinsă.
Referitor la prezumțiile simple reținute de către instanța de fond, tribunalul apreciază că mențiunea din contract referitor la plata prețului nu este rezultatul unei constatări personale a notarului ci constituie o declarație a părților ce instituie o prezumție relativă cum că prețul a fost achitat care poate fi combătută prin orice mijloc de probă, și ca atare nu se pune problema înscrierii în fals.
Mai mult, restul prezumțiilor reținute de către instanța de fond și criticate prin memoriul de apel reprezintă convingeri pe care judecătorul și le-a format în raport de probatoriul administrat pentru a putea pronunța o soluție temeinică.
Nici critica referitoare la legea aplicabilă raportului de drept substanțial al primului capăt de cerere nu este întemeiată în condițiile în care, după cum s-a menționat mai sus, în cauză sunt incidente prevederile NCC intrat în vigoare la data de 01.10.201, respectiv dispozițiile art.116 din Legea nr.71/2011, iar cu privire la modul de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune, tribunalul s-a pronunțat în apelul declarat de pârâții J. I. și B. A..
Referitor la criticile privind anularea contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr.1084/2010, tribunalul constată că instanța de fond a motivat de ce nu este dată buna credință a pârâtului T. V., cumpărător în cel de-al doilea contract de vânzare cumpărare reținându-se în acest sens faptul că acesta nu este terț față de primul contract lovit de nulitate absolută, unde a avut calitatea de vânzător. De altfel, pentru acest capăt de cerere instanța a făcut aplicarea principiului „resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis”.
Legat de apelul declarat de pârâta T. E., instanța mai reține, în plus față de cele menționate anterior, faptul că imobilul care a format obiectul contractului a cărui inopozabilitate s-a solicitat a fi constatată era singurul bun din patrimoniul debitoarei care ar fi putut fi urmărit silit, inițiativa înstrăinării aparținând acesteia care având concursul cumpărătorilor a urmărit să-și creeze starea de insolvabilitate.
De asemenea, atât contractul de vânzare cumpărare nr.893/18.120.1999 prin care vânzătorii T. E. și T. V. înstrăinează către fiul lor T. Ș. I. apartamentul din Suceava, ..18 cât și contractul de vânzare cumpărare nr.1084/16.04.2010 prin care T. Ș. I. înstrăinează către tatăl său divorțat, T. V., apartamentul dobândit în baza contractului nr.893/1999 au o cauză nevalabilă, pârâtul T. Ș. I. neurmărind nici un moment dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului proprietatea părinților săi, după cum nici pârâtul T. V. nu a contractat în considerarea remiterii apartamentului ci doar pentru a asigura pârâtei T. E. starea de insolvabilitate, din probatoriul administrat a rezultând că pârâta T. E. locuiește în apartamentul din . cu fostul soț participând împreună la diferite evenimente.
În condițiile în care scopul vânzărilor din cele două contracte a fost acela de a crea starea de insolvabilitate a debitoarei T. E., fiind evidentă și intenția pârâților de fraudare a dreptului reclamanților față și de considerentele reținute în combaterea criticilor formulate prin memoriile de apel, tribunalul constată că soluția instanței de fond este temeinică, astfel încât în baza prevederilor art.480 NCPC apelurile vor fi respinse ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN N UMELE LEGII,
DECIDE :
Respinge, ca nefondate, apelurile formulate de către pârâții J. I. și B. A., ambii din Suceava, ., ., . și cu domiciliul ales la Cabinet avocat A. O. M. din mun. Suceava, ., ., de către pârâta T. E., cu domiciliul ales la C.. Av. G. Ș. din mun. Suceava, ., nr.10, ., jud. Suceava și de către pârâții T. V. și T. Ș. I., ambii domiciliați în mun. Suceava, ..18, ., jud. Suceava și cu domiciliul ales la Cabinet avocat Ș. R. din mun. Suceava, ., nr.10, ., jud. Suceava, împotriva sentinței civile nr. 1259 din data de 03.03.2015 pronunțată de Judecătoria Suceava în dosarul nr._, intimați fiind reclamanții A. G. și A. Z., ambii cu domiciliul ales la Cabinet avocat S. S. din mun. Suceava, ..10, ., jud. Suceava.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică din data de 03.12.2015.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, GREFIER,
D. D. A. S. C. D. I.
RED. D.D.
JUD. A. C.
TEHNORED. I.C.D.
13 EX. – 28.12.2015
. EX. APELANȚILOR
2 INTIMAȚILOR
| ← Revendicare imobiliară. Decizia nr. 496/2015. Tribunalul SUCEAVA | Contestaţie la executare. Decizia nr. 1501/2015. Tribunalul... → |
|---|
