Fond funciar. Decizia nr. 884/2013. Tribunalul SUCEAVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 884/2013 pronunțată de Tribunalul SUCEAVA la data de 29-03-2013 în dosarul nr. 884/2013
Dosar nr._ F. funciar
ROMANIA
TRIBUNALUL S.
SECȚIA CIVILĂ
DECIZIA NR. 884
Ședința publică din data de 29 martie 2013
Instanța constituită din:
Președinte: H. L.
Judecător: G. F.
Judecător: C. L.
Grefier: S. A.-M.
Pe rol, pronunțarea asupra recursului declarat de către reclamantul Alteța sa R. Prințul P. P. al R., împotriva sentinței civile nr. 711 din data de 5 iunie 2012 și a încheierilor de ședință din datele de 28 iunie 2011, 22 mai 2012, pronunțate de Judecătoria Cîmpulung Moldovenesc în dosar nr._, intimați fiind pârâții C. Județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor S., C. C. de fond funciar Pojorîta, F. B. O. R. din România – Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților și Direcția S. S..
Dezbaterile asupra recursului au avut loc în ședința publică din data de 18 martie 2013, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, redactată separat, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când instanța având nevoie de timp pentru deliberare, a amânat pronunțarea la data de 25 martie 2013, când pentru aceleași considerente a amânat pronunțarea pentru azi, 29 martie 2013.
După deliberare,
TRIBUNALUL,
Asupra recursului de față, constată:
Prin Hotărârea nr.1858 din 31 iulie 2007 a Comisiei Județene de F. funciar S., s-a invalidat poziția nr.1 din anexa nr. 37-18, cu suprafața de 50 ha teren cu vegetație forestieră privind pe:
- A.S.R. M. I al R., cu motivarea că nu s-a făcut dovada proprietății cu acte, ci doar dovada calității de proprietar deposedat;
- A.S.R. Prințul P. P. al R., atât în nume propriu, cât și ca reprezentant al A.S.R. Prințul M. G. al R., cu motivarea că nu s-a făcut dovada proprietății pentru M.S. C. I după care s-a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate, reținându-se că potrivit extrasului de carte funciară 2802 din 15.11.2005 proprietar al terenului este F.B.O.R.B.
Împotriva hotărârii mai sus menționate, A.S.R. P. P. al R. a formulat plângere în contradictoriu cu C. Județeană de F. F. S. și C. C. de F. F. P. și Direcția S. S., solicitând în temeiul art. 51-58 din Legea nr. 18/1991 anularea hotărârii atacate și reconstituirea dreptului de proprietate pentru 50 ha teren pădure cu construcții și inventar aferent.
Ulterior, rezultând din dezbateri a fost introdus în cauză ca intimat și pentru opozabilitate F.B.O.R.B.- Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților
În motivarea plângerii petentul a arătat că terenul din litigiu împreună cu construcțiile și inventarul aferent sunt situate în satul Valea Putnei, ., la locul numit „Poiana Ițcani” că aceste imobile, respectiv Castel de vânătoare cu anexe și inventar aferent și terenul de 50 ha au aparținut regelui C. II și în anul 1948 toate bunurile aparținând familiei regale între care și cele din litigiu au fost trecute în proprietatea statului, în baza decretului prezidențial nr. 38 publicat în M.O. nr.121 din 27 mai 1948.
A precizat petentul că drepturile asupra acestor imobile au fost transmise prin moștenire fiului regelui C. II, respectiv A.S.R. M. G. al R., conform certificatului de calitate de moștenitor nr. 55 din 26.05.2005, iar petentul A.S.R. Prințul P. P. al R. are calitate de moștenitor al A.S.R. M. G. al R., conform certificatului de calitate de moștenitor nr. 129 din 24 mai 2006.
De asemenea, s-a mai precizat în plângere, că petentul a formulat cererea de reconstituire și în nume propriu, în calitate de proprietar al drepturilor succesorale a doamnei U. Monique A., care la rândul său a dobândit aceste drepturi prin testament de la prințesa E. de România (născută E. L.) așa cum rezultă din contractul de vânzare cumpărare de drepturi succesorale autentificat prin încheiere anr.1489 din 2 august 2001 și certificatul de calitate de moștenitor nr.8 din 21 octombrie 2002. Prințesa E. de România, născută E. L. a dobândit la rândul ei drepturile asupra acestor imobile de la soțul defunct regele C. II al R., petentul fiind nepot de fiu al fostului proprietar și rege C. II.
C. Județeană de fond F. S. a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea plângerii, arătând că în ce-l privește pe A.S.R. Prințul P. P. al R., nu s-a făcut dovada proprietății pentru Majestatea Sa C. I – autorul după care s-a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate și potrivit evidențelor de carte funciară, terenul din litigiu are ca proprietar F.B.O.R.B.
Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților introdusă în cauză în calitate de pârâtă nu și-a exprimat un punct de vedere bine conturat, arătând doar că terenul din litigiu constituie proprietatea F.B.O.R.B. și că „ dacă guvernanții dreptății și adevărului se vor milostivii și ne vor retroceda averea Bisericii din B., vor analiza cu bună voire, dorința domniilor voastre” (aceasta fiind corespondență cu apărătorul petentului).
Direcția S. S. a depus la dosar întâmpinare prin care de asemenea a solicitat respingerea plângerii cu motivarea că imobilele din litigiu nu au aparținut autorului petentului, respectiv fostului Rege C. II ci fostului Rege M. I.
S-a depus la dosar referatul 19.458 din 26.07.2007 întocmit de C. Juridic din cadrul Direcției Silvice S., cu privire la imobilele din litigiu din cuprinsul căruia a rezultat că pe terenul din litigiu a existat un Castel de Vânătoare care a fost donat de către vechiul fond bisericesc (altul decât fondul cu același nume constituit în prezent) regelui F. care a lăsat aceste imobile regelui M. I situație consemnată în actul de împărțeală (partaj succesoral) cu uzufruct viager pentru Regina E., așa încât prin referatul sus menționat s-a contestat calitatea de proprietar al acestor bunuri pentru noua fundație umanitară F.B.O.R. și s-a contestat și calitatea Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților de a se substitui în activitatea unui ONG privat care este în prezent Fundația Umanitară F.B.O.R.
Totodată, s-a mai precizat în referatul Compartimentului Juridic, faptul că Regele M. căruia i-au fost transmise aceste imobile - deși fără documente de proprietate – s-a comportat ca un adevărat proprietar plătind impozitele aferente și fiind în realitate persoana deposedată în anul 1948.
În ce îl privește pe A.S.R. Prințul P. P. al R. s-a precizat că acesta nu poate invoca vreun drept propriu întrucât nu a fost proprietar deposedat și nici autorul după care a pretins drepturi C. II nu a fost proprietar sau persoană deposedată al acestor bunuri, singurul care s-a manifestat ca proprietar al bunurilor fiind Regele M. I deținătorul acestora timp de 20 de ani, respectiv de la 02 decembrie 1927 până la 04 ianuarie 1948.
Prin referatul întocmit de C. Juridic din cadrul Prefecturii S. – C. Județeană de F. F. – s-a recunoscut calitatea de fost proprietar deposedat la nivelul anului 1948 al imobilelor din litigiu, pentru Regele M. I.
S-au mai depus la dosar proces verbal de vecinătăți din 24 iulie 2006, plan de situație din 22 noiembrie 2005, documente privind pe A.S.R. - Regele M. I și documente privind pe petentul A.S.R. – P. P. al R. și descendența sa în raport cu Prințul M. G., copie după certificatul de naștere al petentului născut în anul 1948 la 13 august cu numele de familie „ Al R.” și prenumele „ P. –P.” – născut la Paris, fiul lui M. G. al R. și Helene – H. Nagavitzine.
Cu privire la imobilele din litigiu, autoritățile locale au întocmit un inventar aflat la fila 76, conform căruia a existat o casă de vânătoare, un canton silvic cu anexe gospodărești și împrejmuiri.
La fila 89 dosar (volumul I) s-a depus Decizia civilă nr.1357 – A din 29.09.2005 a Curții de Apel București Secția 3 Civilă, având ca obiect exequator conform căreia s-a anulat sentința civilă nr.1809/2002 a Tribunalului Teleorman cauza fiind trimisă pentru rejudecare în fond, la aceiași instanță, în vederea analizării îndeplinirii cerințelor prev. de Legea nr.105/1992 pentru recunoașterea pe teritoriul R. a efectelor hotărârilor judecătorești străine, invocându-se motive de procedură.
La fila 98 dosar s-a depus în copie Certificatul de calitate de moștenitor nr.55/2005 emis după def. Majestatea Sa C. II al R. al cărui moștenitor a fost menționat M. G. al R..
C. C. de F. F. P., în raza de activitate a căreia sunt situate imobilele din litigiu, a întocmit o notă privind aceste imobile, rezultând că în anul 1948 în registrul agricol este înscris Castelul Regal Poiana Ițcani cu 50 ha teren pădure, CF 290 Valea Putnei și 555 Dorna pe Giumalău, U.P.III P., u.a. 109 V, 128 a, b,c,d,e, h, 129 a b, c, 129 2, 129 V.
De la Arhivele Naționale S. s-a depus la dosar procesul verbal din 04.01.1948 privind proprietatea fostului rege M. I, respectiv Castelul Regal de vânătoare Poiana Ițcani din . C-lung. cu întregul inventar de bunuri mobile aferent, procese verbale de constatare și de custodie și extras din actul de naționalizare privind fostele proprietăți ale regelui M. I între care și Castelul de Vânătoare din Poiana Ițcani – . C-lung. cu inventarul respectiv, referat privind fostele proprietăți ale familiei regale, adeverință de impunere din 04.12.1944 pentru regele M., declarație individuală privind reședința regală, extras de carte funciară pentru CF 555 Dorna pe Giumalău și CF 290 Valea Putnei, copii după hărți cadastrale, referat privind bunurile M.S. Regele C. II la nivelul anului 1946, documente privind pe Prințesa E. de România cu Actul de deces nr.474 decedată în anul 1977 și certificat de căsătorie a acesteia cu regele C. II, contractul de vânzare cumpărare de drepturi succesorale între U. Monique A. și petentul Prințul P. P. de România.
La fila 276-277 vol. II s-a depus copie după actul de împărțeală din 02.12.1927 încheiat între Majestatea Sa Regina M. a R., A.S.R. Principesa E. a R., A.S.R. Regele M. I reprezentat de A.S.R. Principele N. al R., M.S. Regina E. a Greciei, M.S. Regina M. a Iugoslaviei, A.S.R. Principesa I. a R., în care s-a consemnat că Regele F. a primit în dar de la F. B. din B., Castelul de Vânătoare din Poiana Ițcani, fără a fi întocmite forme legale, constatând donația și dispunându-se prin viu grai că acest castel să fie lăsat Majestății Sale regele M., iar folosința pe timpul vieții să fie lăsată Majestății Sale Regina E. căreia să îi fie pus la dispoziție.
S-a întocmit în cauză o expertiză topometrică pentru identificarea imobilelor din litigiu constatându-se că nici una din construcțiile existente la data naționalizării pe teren nu mai există în prezent, că acel castel a fost afectat și distrus de un incendiu, că terenul se regăsește în evidențele cadastrale și în evidențele silvice, făcând parte din . CF 2124 P., suprafața de 2,13 ha, proprietar F.B.O.R. al Bucovinei, parte din . CF 290, suprafața de 0,9255 ha, parte din parcelele 873, 908, 909, 872, 748/, 877, 875, 876, toate din CF 555 Dorna pe Giumalău – suprafața de 46,9475 ha, planșe foto reprezentând construcții existente pe teren și care sunt altele decât cele care au fost naționalizate în 1948, documente privind recunoașterea pe teritoriului R. a sentinței din 06.02.1955 pronunțată în dos. Nr.234 din 04.12.1954 a Tribunalului din Lisabona Secția I Portugalia.
Prin sentința civilă nr. 711 din data de 5 iunie 2012, Judecătoria Cîmpulung Moldovenesc a respins plângerea având ca obiect „fond funciar”, formulată de reclamantul Alteța Sa R. P. P. al R., în contradictoriu cu pârâții C. Județeană S., C. C. de fond funciar P., F. B. O. R. din B. – Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților și Direcția S. S., ca nefondată.
P. a hotărî astfel, prima instanță a reținut că imobilele din litigiu sunt constituite din teren situat în satul Valea Putnei, . și construcții care au existat pe teren, dar care în prezent nu mai există.
Sub aspect cadastral și tabular, imobilele au ca proprietar tabular fostul F. B. O. R. al Bucovinei și care este o organizație diferită de actual F. B. O. R. al Bucovinei.
Potrivit actelor existente la dosar, a rezultat că aceste imobile au fost donate – fără a fi întocmite documente legale de donație de către fostul F. B. O. R. al Bucovinei regelui F. I care la rândul lui le-a testat nepotului de fiu Regele M. I al R., la vremea când acesta era încă minor, așa încât în numele său bunurile au fost administrate de către tată - regele C. II, iar uzufructul viager pentru aceste bunuri a fost lăsat reginei E., așa cum a rezultat din actul de împărțeală depus la dosar și la care s-a făcut referire mai sus.
Regele F. I a decedat în 1927, astfel încât bunurile din litigiu au fost preluate potrivit dispoziției testamentare de către regele M. I, care le-a folosit timp de 20 de ani până în 1948, manifestându-se ca un adevărat proprietar, în sensul că le-a întreținut și a achitat taxele aferente, situație de notorietate astfel la nivel local.
În ce-l privește pe Prințul P. de România, acesta este nepot a lui C. II, respectiv fiul lui C. M. G. și strănepot a lui F. I, nu a avut posesia bunurilor din litigiu niciodată, nici el și nici autorul după care a pretins drepturi, respectiv C. II, acesta din urmă fiind doar un eventual administrator al bunurilor pentru perioada când fiul său M. I, rezultat din a doua căsătorie cu Prințesa E. a Greciei și proprietar al acestor bunuri, era minor.
La data trecerii în proprietatea statului, respectiv 1948, M. I era deja major, avea vârsta de 26 de ani și era proprietar deposedat pentru bunurile din litigiu, așa cum a rezultat din dosar, așa cum comisiile de fond funciar și autoritățile locale au consemnat în documentația de fond funciar în litigiu.
Situația a fost consemnată așa cum s-a mai precizat în actul de împărțeală aflat la fila 276-277 vol. II dosar, extras din evidențelor Arhivelor Naționale.
Așa fiind, instanța a constatat că cel puțin în ce-l privește pe petentul P. P. al R., Hotărârea Comisiei Județene de F. F. atacată cu prezenta plângere este legală, că acesta nu a făcut dovada nici a dreptului propriu pretins pentru imobilele din litigiu, nici a dreptului de proprietate al autorului său C. II pentru aceste imobile, context în care documentele privind vocația succesorală, drepturile de moștenire și succesorale nu au relevanță în prezenta cauză, plângerea a apărut ca nefondată și s-a impus a fi respinsă ca atare.
Împotriva acestei sentințe a declarant recurs petentul prin care a solicitat în principal, admiterea acestuia, casarea hotărârii atacate si trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, in temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (3) C.proc.civ.
In subsidiar, a solicitat admiterea recursului si modificarea hotărârii atacate in sensul admiterii plângerii formulate împotriva Hotărârii nr. 1858/31.07.2007 a Comisiei județene pentru stabilirea dreptului de proprietate privata asupra terenurilor S., in sensul validării adresei nr. 110/2007 a Comisiei comunale de fond funciar Pojorata, prin care s-a solicitat validarea anexei nr. 37-18, in vederea reconstituirii dreptului de proprietate al petentului cu privire la terenul in litigiu; cu cheltuieli de judecate.
P. a se dispune in acest sens a solicitat a se avea in vedere toate argumentele invocate in fata instanței de fond, precum si următoarele considerente:
Nerespectarea formelor de procedura prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C.proc.civ. - motiv de casare a hotărârii judecătorești atacate
Prin încheierea de ședința din data de 06.12.2011 instanța de fond a dispus suspendarea judecații cauzei, conform art. 244 alin. (1), pct. 1 C.proc.civ., pana la soluționarea cauzei ce a făcut obiectul dosarului nr._, având ca obiect "exequator", aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație si Justiție cu termen de judecata la 31 ianuarie 2011.
In data de 19.04.2012 i-a fost comunicata citația emisa la data de 12.04.2012 pentru termenul de judecata din 22.05.2012, cu mențiunea "cit. relații”.
In urma primirii acestei citații a formulat o cerere de repunere pe rol prin care a arătat ca dosarul nr._ a fost soluționat definitiv si irevocabil prin decizia nr. 954, pronunțata de Înalta Curte de Casație si Justiție la data de 14.02.2012, potrivit extrasului de pe portalul acestei instanțe, atașat cererii si a solicitat admiterea cererii de repunere pe rol a cauzei si acordarea unui nou termen, in vederea continuării judecații in fond al dosarului nr._ .
Prin încheierea de ședința din data de 22.05.2012 instanța de fond nu s-a pronunțat asupra cererii de repunere pe rol a cauzei trecând direct la soluționarea fondului, deși petentul nu fusese citat pentru termen de judecata pe fondul cauzei.
In condițiile in care mențiunea cu care petentul a fost citat pentru termenul din data de 22.05.2012 a fost „cit. relații", mențiune in urma căreia a furnizat relațiile privind stadiul dosarului nr._, solicitând in mod expres repunerea pe rol a cauzei si citarea sa in vederea soluționării pe fond a cauzei, a apreciat ca instanța de fond, prin soluționarea fondului cauzei, in lipsa citării legale a petentului, a încălcat dispozițiile legale privind legala citarea si comunicarea actelor de procedura, cauzând părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea hotărârii atacate, potrivit art. 105 alin. (2) C.proc.civ.
Procedura citării si a comunicării actelor de procedura este o instituție fundamentala a procesului civil, fiind menita sa contribuie la asigurarea, înfăptuirii principiului dreptului la apărare, precum si a principiului contradictorialității.
Art. 85 C.proc.civ. prevede obligativitatea citării părților in vederea pronunțării unei hotărâri valabile.
Partea citata fără respectarea acestui termen poate, daca se înfățișează, sa ceara amânarea judecații. Daca judecata se face in lipsa, partea poate cere anularea hotărârii, fără a fi nevoita sa dovedească un prejudiciu[1].
Având in vedere toate aceste aspecte, a apreciat ca instanța de fond a încalcat vădit dispozițiile legale referitoare la citarea părților, iar vătămarea cauzata reclamantului rezida in imposibilitatea exercitării dreptului la apărare in mod adecvat.
In consecință, a solicitat ca in temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 5 coroborat cu dispozițiile art. 312 alin. (3) C.proc.civ., sa se dispună casarea hotărârii atacate si trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond.
În ceea ce privește nelegalitatea încheierii de ședința din data de 28.06.2011 a arătat următoarele:
La termenul din data de 28.06.2011 a solicitat instanței de fond încuviințarea probei cu expertiza evaluatorie arătând ca aceasta proba este absolut necesara soluționării cauzei. Acest aspect este susținut de faptul ca prin cererea introductiva s-au solicitat despăgubiri, in ipoteza in care imobilul nu mai exista, iar acest fapt urma a fi constatat prin expertiza topometrica. In condițiile in care acțiunea ar fi fost admisa, inexistenta Castelului de vânătoare, coroborata cu lipsa unei expertize evaluatorii ar fi pus instanța in imposibilitate de a acorda despăgubiri.
Instanța de fond a respins cererea formulate cu o motivare, in opinia sa, vădit nelegala si care incalca flagrant dreptul la apărare.
Argumentele de respingere a cererii privind încuviințarea probei cu expertiza evaluatorie (dincolo de faptul ca presupune o antepronuntare pe fondul cauzei) au avut in vedere vechimea dosarului si presupusa încercare de tergiversare a cauzei.
Or, fără a contesta importanta principiului judecării cu celeritate a proceselor, a învederat instanței ca acest principiu nu trebuie aplicat in detrimentul dreptului de apărare a părților si cu încălcarea normelor legale care impun administrarea tuturor probelor necesare soluționării juste a cauzei.
Mai mult decât atât, cererea sa s-a dovedit perfect îndreptățită ulterior întocmirii raportului de expertiza de către domnul expert Scutar V., care a stabilit (pct. 3.2 din raportul de expertiza) ca imobilul Castelul de vânătoare Poiana Itcani, fosta proprietate a lui C. al II-lea, nu se mai regăsește in teren, fiind demolat. Acesta a existat pana in anul 1957 când, in urma unui incendiu, a fost distrus in întregime.
In conformitate cu dispozițiile art. 31 alin. (1) si (2) din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, „construcțiile de pe terenurile forestiere care se retrocedează prin efectul prezentei legi si care au făcut parte din exploatația forestiera la data trecerii in proprietatea statului se restituie foștilor proprietari sau, după caz, moștenitorilor acestora. In cazul in care astfel de bunuri imobile nu mai exista, se vor acorda despăgubiri".
In condițiile in care a menționat prin plângerea formulata ca, in eventualitatea in care Castelul de vânătoare nu mai exista, solicita acordarea de despăgubiri, iar ulterior întocmirii raportului de expertiza specialitatea topometrie i s-a confirmat faptul ca acest imobil-construcție a fost demolat, a apreciat ca, din dezbateri a reieșit in mod indubitabil necesitatea administrării probei cu expertiza evaluatorie in vederea stabilirii valorii actualizate a Castelului de vânătoare Poiana Itcani, fosta proprietate a Regelui C. al II-lea.
Acesta este un al doilea motiv pentru care a apreciat ca se impune casarea hotărârii atacate si trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, respectiv pentru administrarea probei cu expertiza evaluatorie.
În ceea ce privește nelegalitatea sentinței civile atacate, a arătat următoarele:
a) S. istoric al cauzei:
Petentul a formulat la data de 12.10.2005 o cerere pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenului forestier in suprafața de 50 de ha împreuna cu construcțiile si inventarul aferent, teren situat in Valea Putnei („Poiana Itcani"), ..
Ulterior introducerii acestei cereri de reconstituire, C. Comunala de fond funciar Pojorata, a solicitat Comisiei Județene pentru S. D. de P. Privata asupra Terenurilor S. (denumita in continuare „C. Județeană"), validarea Anexei 37-18, întocmita pentru persoanele fizice, cu o poziție si o suprafața de 50 ha teren cu vegetație forestiera, situata pe raza Ocolului Silvic Pojorata.
C. Județeană prin hotărârea data a invalidat poziția nr. 1 din Anexa nr. 37-18 motivând ca pentru Alteța Sa Regala Prințul P. Philipe al R., in nume propriu si in calitate de reprezentant al Alteței Sale Regale Prințul M. G. al R., nu a făcut dovada proprietății pentru Regele C. al II-lea, autorul după care s-a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate.
Împotriva acestei hotărâri a Comisiei Județene, in temeiul art. 51-58 din Legea nr. 18/1991 petentul a formulat plângere la Judecătoria Câmpulung Moldovenesc, prin care a solicitat anularea hotărârii Comisiei Județene ca netemeinica si nelegala.
Judecătoria Câmpulung Moldovenesc s-a pronunțat prin sentința nr. 711/2012 prin care a respins plângerea formulata ca nefondata, motivata in principal prin următoarele argumente:
Sub aspect tabular si cadastral imobilele in cauza au ca proprietar tabular fostul F. B. O. R. al Bucovinei care a donat bunurile, fără forme legale, Regelui F. I, care la rândul său le-a testat nepotului de fiu, Regele M. I al R., la vremea când acesta era încă minor, astfel încât in numele său bunurile au fost administrate de către tata - Regele C. al II-lea;
Regele F. I a decedat in 1927, astfel încât bunurile din litigiu au fost preluate potrivit dispoziției testamentare de către Regele M. I, care le-a folosit timp de 20 de ani pana in 1948, manifestându-se ca un adevărat proprietar.
Prințul P. P. al R. nu a avut posesia bunurilor niciodată, nici el si nici autorul după care a pretins drepturi, respectiv Regele C. al II-lea, acesta fiind doar un eventual administrator al bunurilor.
La data trecerii bunurilor in proprietatea statului Regele M. I era major si era proprietar deposedat pentru bunurile in litigiu.
b) Hotărârea pronunțata a ignorat probele administrate in cauza, este lipsita de temei legal si a fost data cu încălcarea sau aplicarea greșita a legii
Un prim aspect al nelegalitatii hotărârii atacate a vizat omisiunea instanței de fond in analiza probelor administrate. Si sub acest aspect se impune casarea, întrucât o ignorare evidenta a probatoriului administrat in cauza echivalează cu o nepronuntare pe fond.
In mod concret, instanța s-a pronunțat cu privire la calitatea de proprietar deposedat al Regelui M. I omițând sa analizeze anumite probe concludente depuse de reclamant in legătura cu proprietatea asupra bunurilor in litigiu (ex: proba cu inscrisuri).
Având in vedere dispozițiile art. 129 alin. 5 C.proc.civ., potrivit cărora "judecătorii au îndatorirea sa stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeala privind aflarea adevărului in cauza, pe baza stabilirii faptelor si prin aplicarea corecta a legii, in scopul pronunțării unei hotărâri temeinice si legale. El va putea ordona administrarea probelor pe care le considera necesare, chiar daca partite se împotrivesc", hotărârea atacata este netemeinica si nelegala.
Instanța a omis sa se pronunțe cu privire la Polița de asigurare nr._/27.06.1944 (Anexa 1) si la referatul Administrației Bunurilor M.S. Regelui C. II din 29 iulie 1946 (Anexa 2), înscrisuri depuse la dosarul cauzei, si pe care le-a atașat si prezentului recurs.
Polița de asigurare a fost încheiata de către societatea Dacia România si Administrația Bunurilor Fostului Rege C. al II-lea cu privire la bunurile fostului Rege (este expres prevăzut un inventar al bunurilor din Poiana Itcanilor: clădire principala, un grajd, etc.).
Acest înscris a atestat faptul ca înainte de preluarea spre administrare a bunurilor fostului Rege C. al II-lea de către Administrația Bunurilor fostului Rege C. al II - lea (denumita in continuare „Administrația"), bunurilor din Poiana Itcanilor erau in proprietatea Regelui C. al II -lea.
Mai mult decât atat, având in vedere ca polița de asigurare s-a incheiat pe o perioada de 10 ani, a putut susține ca bunurile asigurate si administrate de Administrație nu au trecut in proprietatea altei persoane pana in anul 1948, cand prin Decretul prezidențial nr. 38 publicat in MOF nr.121 din 27 mai 1948 toate bunurile aparținând familiei regale inclusiv bunurile Regelui C. al II -lea au fost trecute in proprietatea statutului.
De asemenea, instanța a omis sa se pronunțe cu privire la Referatul Administrației Bunurilor M.S. Regelui C. II din 29 iulie 1946 care enumera bunurile imobile ale Administrației printre care si castelul Poiana Itcani, acest inscris atestând ca bunurile enumerate, inclusiv castelul Poiana Itcani, au fost ale M.S. Regele C. inainte de preluarea acestora de către Administrație.
Astfel, având in vedere cele doua inscrisuri de care a făcut vorbire a apreciat ca vădit nelegale susținerile instanței de fond conform cărora petentul nu a făcut nicio dovada cu privire la dreptul de proprietate al autorului său asupra bunurilor in cauza.
D. aceste înscrisuri a rezultat in mod incontestabil ca pana la data naționalizării, bunurile in litigiu se aflau in patrimoniul Regelui C. al II -lea urmând ca in anul 1948, in baza Decretului Prezidențial nr. 38 aceste bunuri sa fie trecute in proprietatea statului. Regele C. al II-lea a transmis prin moștenire aceste bunuri fiului sau, ASR M. G. al R., conform Certificatului de calitate de moștenitor nr. 55 din 26.05.2005, acesta din urma lăsând moștenire bunurile din litigiu petentului conform Certificatului de moștenitor nr. 129/2006. Prin urmare, petentul a putut cere reconstituirea dreptului de proprietate asupra imobilelor din litigiu, dupa autorul său, Regele C. al II-lea care a fost proprietar al acestor bunuri.
Mai mult decât atat, nu a existat niciun inscris sau orice alta proba din care sa rezulte ca, asa cum a menționat instanța de fond, ca Regele C. al II-lea a fost doar administrator al bunurilor in cauza, hotărârea atacata fiind astfel lipsita de orice temei legal.
c) Instanța de fond a interpretat in mod greșit actul juridic dedus judecații, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia
Prin Codicilul Olograf semnat la data de 11 ianuarie 1926 (Anexa 3) Regele F. a adus importante modificări Testamentului său (Anexa 4), ambele inscrisuri fiind depuse la dosarul cauzei.
Astfel, potrivit ultimei voințe a Regelui F. exprimata in cuprinsul Codicilului, legatarul universal al nudei proprietăți a bunurilor ce compun intreaga cotitate disponibila este „urmașul meu la Tronul R. din Familia mea".
Asa cum a reieșit din cuprinsul Codicilului legatarul nu a fost desemnat in mod direct (prin arătarea persoanei), ci indirect, prin indicarea unor elemente de identificare. Aceste elemente au in vedere, in opinia sa, regula privind ordinea desendentei la tronul R., regula care impunea principiul preferinței pentru primogenitura de sex masculin.
Or, raportând aceste dispoziții ale Codicilului la faptul ca Prințul C. M. G. al R. este primul fiu legitim al Regelui C. al II-lea, aspect constatat prin hotărârea pronunțata de Tribunalul Judiciar de la Lisabona in data de 6.02.1955, hotărâre recunoscuta in mod definitiv si irevocabil si de către instanțele din România prin Decizia Civila pronunțata in data de 14.02.2012, de către Înalta Curte de Casație si Justiție, a apreciat ca cel îndreptățit la bunurile indicate in Codicil este autorul petentului, respectiv Prințul C. M. G. al R. (a se avea in vedere situația in care abdicarea Regelui C. al II-lea ar produce efecte independent de actele normative de abrogare din 8 iunie 1930, varianta insa care in opinia sa nu are susținere juridica, asa cum a indicat in cele ce urmează).
In ceea ce privește Actul de împărțeala (Anexa 5) la care instanța de fond a făcut referire in motivarea hotărârii atacate, a dorit sa atragă atenția asupra următoarelor aspecte rezultate din fila 13 din Actul de împărțeala:
Concluzia la care a ajuns instanța de fond a fost ca prin Actul de împărțeala Regele F. I a testat toate bunurile nepotului sau, Regele M. I al R.. Nu a înțeles insa care este raționamentul logico-juridic utilizat pentru a conchide in acest sens, neanalizându-se in cuprinsul hotărârii modalitatea si momentul îndeplinirii condiției.
Un alt aspect ignorat de către instanța de fond a fost faptul ca bunurile ce au făcut obiectul cauzei nu au fost „testate" Regelui M. I al R., ci, asa cum s-a prevăzut expres in paragraful XI din Actul de imparteala, au fost lăsate prin viu grai, forma nelegala de act juridic pentru cauza de moarte.
In anul 1944, precum si in anul 1946, perioada in care Regele M. era deja major, bunurile in litigiu erau administrate de Administrație.
Astfel, daca Regele M. se comporta ca un adevărat proprietar cu privire la bunurile in litigiu, asa cum greșit a reținut instanța de fond, ar fi trebuit ca la data la care a devenit major sa isi administreze singur bunurile aflate in proprietatea sa, si nu ca acestea sa fie administrate de Administrație (care administra bunurile fostului Rege C. al II-lea). Prin urmare, Regele M. nu a fost proprietar al bunurilor in litigiu si nici nu s-a manifestat ca un adevărat proprietar.
Un ultim aspect la care a inteles sa se refere a fost reprezentat de efectele preluării tronului de către Regele C. II-lea la data de 6 iunie 1930 si adoptarea legilor de abrogare a legilor din 1926 prin care s-a luat act la renunțarea la tron a Principelui C. al II-lea al R.. Au fost adoptate la data de 8 iunie 1930 următoarele acte normative:
- Legea nr. 142 pentru abrogarea art. 6 si 7 din Legea privitoare la actele civile ale membrilor Familiei Domnitoare. Prin Legea nr. 142 a fost abrogata „Legea promulgata prin înaltul Decret Regal nr. 13 din 4 ianuarie prin care s-a primit renunțarea Alteței Sale Principele C. al II-lea la succesiune Tronului si la toate drepturile, titlurile si prerogativele de care, in virtutea Constituției si a Statutelor Familiei Regale, se bucura, ca Principe Moștenitor Al R. si Membru al Familiei Domnitoare";
- Legea nr. 144 pentru abrogarea legii prin care Parlamentul a luat act de renunțarea Principelui C. al II-lea la succesiune Tronului si a legii prin care Parlamentul a aprobat Regenta numita de Regele F..
Aceste acte normative au produs atat efecte de drept constituțional, reglementând succesiune la tron, cat si efecte asupra devolutiunii patrimoniului succesoral al Regelui F., mențiunea din Testamentul Regelui F. I privind „urmașul meu la Tronul R. din Familia mea" vizând in aceasta situație nou creata, in mod exclusiv pe regele C. al II-lea.
d) Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cand cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricini, ceea ce echivalează, de asemenea, nu o neintrare a cercetării fondului cauzei
Având in vedere ca formarea convingerii instanței cu privire la realitatea stării de fapt, pe care trebuie sa-si întemeieze hotărârea pronunțata, atârna de corecta si completa desfășurare a probațiunii si de valoarea probelor administrate, administrarea incorecta a probelor, precum si omiterea analizării unor probe concludente a dus la stabilirea greșita si incompleta a situației de fapt.
D. cauza faptului ca instanța a analizat greșit inscrisurile, precum si alte probe depuse de intimate, considerentele hotărârii atacate au fost contradictorii.
Astfel instanța a considerat ca, in prezent, din punct de vedere cadastral si tabular bunurile in litigiu au ca proprietar pe fostul F. B. O. R. al Bucovinei (denumit in continuare „Fostul F. B."), insa in același timp instanța a constatat si ca aceste imobile au fost donate prin viu grai către F. I, care in anul 1927, i le-a transmis Regelui M. conform dispozițiilor testamentare.
Având in vedere ca in testamentul Regelui F. nu exista nici o referire expresa cu privire la transmiterea către Regele M. a bunurile, instanța a constatat greșit ca Regele M. a primit aceste bunuri in 1927 conform dispozițiilor testamentare, urmând ca pana la data la care va deveni major sa fie administrate de tatăl sau, Regele C. al II-lea.
In acest sens, având in vedere Anexa I si Anexa II, in anul 1944, cand regele M. I era deja major, bunurile din litigiu erau incluse in categoria bunurilor fostului Rege C. al II-lea, bunuri care au fost preluate de Administrația Bunurilor Fostului Rege C. al II - lea.
In concluzie, a contestat considerentele instanței de fond, care a avut in vedere o susținere neverificata pe baza probelor concludente depuse la dosar, ci si-a formulat aceste considerente având in vedere doar anumite probe, de exemplu referate ale Direcției Silvice S. sau hotărâri ale Comisei Județene S.. A considerat ca dimpotrivă instanța trebuia sa aiba in vedere ca, la data naționalizării, bunurile in litigiu se aflau in patrimoniul Regelui C. al II - lea, urmând ca in anul 1948 sa fie trecute in proprietatea statului. Având in vedere dispozițiile Legii 215/2001, deținătorul legal si administratorul bunurilor din litigiu ar trebui sa fie la data solicitării reconstituirii dreptului de proprietate, Primăria Comunei Pojorata.
Intimata C. Județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor S., a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului și menținerea, ca temeinică și legală, a sentinței recurate, pentru următoarele considerente:
Prin Sentința civilă nr. 711/05.06.2012 a Judecătoriei Câmpulung Moldovenesc, pronunțată în dosarul_, a fost respinsă plângerea formulată de către petentul A.S.R. Prințul P. P. al R., în contradictoriu cu C. județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor S., Comisia comunală de fond funciar Pojorîta, Direcția S. S., F.B.O.R.-Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților, menținându-se legală Hotărârea nr. 1858/31.07.2007 a Comisiei județene pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor S..
Prin Hotărârea nr. 1858/31.07.2007, C. județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor S. a invalidat poziția nr. 1 din anexa nr. 37-18 cu suprafața de 50 ha teren cu vegetație forestieră pentru următoarele considerente:
P. Alteța Sa R. M. I al R. nu s-a făcut dovada proprietății cu acte, făcându-se doar dovada calității de proprietar deposedat, din extrasul de C.F. nr. 2802/15.11.2005 rezultând că proprietarul tabular al suprafeței solicitate este F. B. O. R. al Bucovinei;
P. Alteța Sa R. Prințul P. P. al R., în nume propriu și în calitate de reprezentant al Alteței Sale Regale Prințul M. G. al R. nu s-a făcut dovada proprietății pentru Maiestatea Sa C. I, autorul după care s-a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate, din extrasul de C.F. nr. 2802/15.11.2005 rezultând că proprietarul tabular al suprafeței solicitate este F. B. O. R. al Bucovinei, fapt ce a reieșit și din adresa nr. 1128/18.06.2007 a Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților.
Referitor la prima critică invocată de către oetentul A.S.R. Prințul P. P. al R., acesta susținând faptul că instanța de fond a omis să analizeze anumite probe (înscrisuri) depuse de către petent în legătură cu dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor solicitate în litigiu, a precizat următoarele:
În mod corect, instanța de fond, în virtutea rolului său activ, și pentru efectuarea unei cercetări judecătorești complete, a reținut faptul că, în ceea ce îl privește pe petentul A.S.R. Prințul P. P. al R., acesta "nu a avut posesia bunurilor din litigiu niciodată, nici el și nici autorul după care pretinde drepturi respectiv C. al II-lea, acesta din urmă fiind doar un eventual administrator al bunurilor pentru perioada când fiul său M. I, rezultat din a doua căsătorie cu Prințesa E. a Greciei și proprietar al acestor bunuri, era minor".
In ceea ce privește titularul dreptului de proprietate, față de susținerile petentului, a arătat următoarele:
Castelul de vânătoare din Poiana Ițcani a fost donat Regelui F. de către vechiul F. B., neîntocmindu-se acte translative de proprietate. Examinându-se testamentul Regelui F. și cu precădere Actul de împărțeală (partaj succesoral), a rezultat că imobilul - casa de vânătoare și terenul aferent au fost menționate ca dobândite prin donațiune fără forme legale. In documentul menționat s-a afirmat că acesta va aparține Regelui M. I „de îndată ce donațiunea va fi făcută", în timp ce folosința viageră va aparține mamei sale Regina E..
După acest moment Regele M. I s-a comportat ca un adevărat proprietar plătind impozitele aferente, deși nu avea nici un act doveditor al proprietății provenind de la F., care mai mult, își intabulase imobilul pe numele său în anul 1937 (a se vedea C.F. nr. 555 al comunei cadastrale Dorna pe Giumalău), moment în care s-au făcut majoritatea intabulărilor vechiului F. în procedura administrativă necontencioasă.
A arătat că A.S.R. Prințul P. nu poate invoca vreun drept propriu, imobilul - casă de vânătoare și teren cu vegetație forestieră neaparținând nici o clipă M.S. C. al II-lea.
De altfel, în Jurnalul Consiliului de Miniștri nr. 905/1948, emis în executarea Decretului 38/1948, s-a făcut referință clară la exproprierea bunurilor „fostului Rege M.". în „Referatul (confidențial) privind propuneri pentru repartizarea și atribuirea definitivă a bunurilor inventariate care au aparținut sub diferite forme fostei familii regale", depus la documentația ce a stat la baza emiterii hotărârii comisiei județene, la cap. II lit. „b", subcapitolul I lit. f a apărut expropriat: „castelul de vânătoare din Poiana Ițcani, județul Câmpulung, fosta proprietate M., compus din...și un parc de 50 ha cu tot inventarul din clădiri".
Această referință arhivistică, cu valoare declarativă de proprietate, conform prevederilor art. 6 alin. 12 din Legea nr. 1/2000, cu modificările și completările ulterioare, a înlăturat, odată în plus, orice presupunere că suprafața de teren cu vegetație forestieră solicitată ar fi aparținut și Regelui C. al II-lea.
Concluzionând, Alteța Sa R. M. I al R. a deținut imobilul sub nume de proprietar timp de 20 de ani, între 2 decembrie 1927 și 4 ianuarie 1948.
În acest context a apreciat că susținerile petentului privitoare la cele două înscrisuri depuse, cu care a înțeles să facă dovada dreptului de proprietate asupra imobilelor solicitate, au fost date cu un raționament logic forțat și o interpretare juridică greșită a probelor administrate.
Făcând o apreciere corectă a probelor administrate și aplicând corect legea, instanța de fond a reținut în mod corect că, în ceea ce îl privește pe petent, hotărârea comisiei județene de fond funciar ce face obiectul prezentului litigiu este legală.
Totodată, instanța de fond a constatat faptul că petentul A.S.R. Prințul P. P. al R. nu a făcut dovada nici a dreptului propriu pretins pentru bunurile imobile solicitate, nici a dreptului de proprietate al autorului său C. al II-lea pentru aceste imobile, context în care documentele privind vocația succesorală, drepturile de moștenire și succesorale nu au avut relevanță în prezenta cauză.
Cu privire la solicitarea petentului de a fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, a solicitat să se constate că această solicitare nu poate fi admisă pentru următoarele considerente:
În conformitate cu prevederile art. 51 din Legea nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, "C. județeană este competentă să soluționeze contestațiile și să valideze ori să invalideze măsurile stabilite de comisiile locale."
Conform prevederilor art. 6 alin. e din H.G.R. nr. 890/2005, cu modificările și completările ulterioare, comisia județeană "validează sau invalidează propunerile comisiilor comunale, orășenești sau municipale, împreună cu proiectele de delimitare și parcelare".
Potrivit prevederilor art. 51 și art. 52 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare comisia județeană este autoritate publică cu autoritate administrativ-jurisdicțională, competentă să soluționeze contestațiile și să valideze ori să invalideze măsurile stabilite de comisiile locale.
D. economia dispozițiilor art. 12 alin. (1) și (2) din Legea nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, rezultă că, în scopul stabilirii dreptului de proprietate prin reconstituirea sau constituirea acestuia, în fiecare comună sau municipiu se constituie prin ordin al prefectului comisiile comunale și respectiv comisia județeană.
Legiuitorul nu a înființat aceste comisii ca persoane juridice, iar C. județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor de pe lângă Instituția Prefectului - județul S. nu poate fi decât organ colegial fără personalitate juridică și fără un patrimoniu propriu.
Cu privire la obligarea plății cheltuielilor de judecată, a solicitat să se constate că această solicitare nu poate fi admisă, întrucât prin întâmpinarea formulată și documentele anexate la dosarul cauzei, nu s-a putut reține o culpă a Comisiei județene pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor S., având în vedere că aceasta a soluționat, cu respectarea legislației specifice și a termenelor prevăzute de legiuitor, solicitarea depusă în baza legilor fondului funciar de către petent.
În această situație, obligarea comisiei județene la plata de cheltuielilor de judecată nu are susținere legală.
In drept, a invocat dispozițiile art. art. 308 alin. ( 2 ) raportat la art. 115-118 din Codul de procedură civilă
Intimata Regia Națională a Pădurilor - Romsilva, Direcția S. S., a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, din următoarele motive:
Soluția instanței de fond este temeinică și legală, judecătorul fondului a analizat prim prisma probatoriului cu acte dacă petentul îndeplinește toate condițiile cerute de lege pentru a fi îndreptățit la reconstituirea dreptului de proprietate.
Imobilele în litigiu sunt constituite din teren situat în satul Valea Putnei, ., și construcții care au existat pe teren, dar care în prezent nu mai există.
Sub aspect cadastral și tabular, imobilele au ca proprietar tabular fostul F. B. O. R. al Bucovinei și care este o organizație diferită de actualul F. B. O. R. al Bucovinei.
Potrivit actelor depuse la dosar a rezultat că aceste imobile au fost donate - fără a fi întocmite documente legale de donație - de către fostul F. B. O. R. al Bucovinei regelui F. I care la rândul lui le-a testat nepotului de fiu Regele M. I al R., la vremea când acesta era încă minor, așa încât în numele său bunurile au fost administrate de către tată - regele C. al -II - lea, iar uzufructul viager pentru aceste bunuri a fost lăsat reginei E., așa cum a rezultat din actul de împărțeală (fila 13) depus la dosar.
Regele F. I a decedat în anul 1927, astfel că bunurile din litigiu au fost preluate potrivit dispoziției testamentare de către regele M. I, care le-a folosit timp de 20 de ani până în anul 1948, manifestându-se ca un adevărat proprietar, în sensul că le-a întreținut și a achitat taxele aferente, situație de notorietate la nivel local.
După acest moment, în anul 1937, fostul F. B. O. R. din B. și-a intabulat imobilul pe numele său așa cum a rezultat din C.F. nr. 555 al comunei Cadastrale Dorna pe Giumalău, aceasta fiind cea mai clară dovadă că actul de donație nu a mai fost făcut și mai mult de atât că acesta nici nu putea face actul de donație deoarece era numai administratorul bunurilor, acestea fiind proprietatea Statului R..
Potrivit prevederilor art. 3 alin. (5) din Legea nr. 1/2000, cu modificările și completările ulterioare, „prin proprietar deposedat se înțelege persoana titulară a dreptului de proprietate în momentul deposedării, în Decretul nr. 38/1948, pag. 6, s-a menționat suprafața de „50,00 ha cu inventarul respectiv, situate în . Ițcani), județul Cîmpulung Moldovenesc, foste proprietatea M. I..."
De altfel, în Jurnalul Consiliului de Miniștri nr. 950/1948, emis în executarea Decretului 38/1948, s-a făcut referire clară la exproprierea bunurilor „fostului rege M.". In „Referatul (confidențial) privind propuneri pentru repartizarea și atribuirea definitivă a bunurilor inventariate care au aparținut sub diferite forme fostei familii regale", depus la documentația ce a stat la baza emiterii hotărârii comisiei județene, la capitolul II, lit. b, subcapitolul I lit. f, a apărut expropriat „castelul de vânătoare Poiana Ițcani, județul Câmpulung, fosta proprietate M., compus din... și un parc de 50 ha cu tot inventarul din clădiri”.
În ceea ce-1 privește pe Prințul P. de România, acesta este nepot al lui C. al - II - lea, respectiv fiul lui C. M. G. și strănepot al lui F. I, nu a avut posesia bunurilor din litigiu niciodată, nici el, nici autorul după care a pretins aceste drepturi, respectiv C. al - II-lea, acesta din urmă fiind doar un eventual administrator al bunurilor pentru perioada când fiul său M. I, era minor.
La data trecerii terenului în proprietatea statului, respectiv anul 1948, M. I era deja major, avea vârsta de 26 de ani, astfel că el are calitatea de autor deposedat.
Înscrisurile noi depuse de petent nu au făcut dovada faptului că imobilele în litigiu au fost proprietatea lui C. al - II - lea.
Având în vedere aceste aspecte, a rezultat fără echivoc că A.S.R. Prințul P. nu poate invoca vreun drept propriu, imobilul casă de vânătoare și teren cu vegetație forestieră neaparținând nici o clipă autorului său C. al II - lea.
A arătat că din cele prezentate mai sus, rezultă că petentul nu a îndeplinit condițiile impuse de legile fondului funciar pentru a putea beneficia de reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor forestiere și a construcțiilor ce au fost situate pe acestea la data trecerii în proprietatea statului, respectiv nu a făcut dovada dreptului de proprietate al autorului după care a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate.
Examinând recursul prin prisma motivelor invocate și prin raportare la prevederile art. 304 ind. 1 Cod procedură civilă, tribunalul reține următoarele:
Referitor la nerespectarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. 2 Cod procedură civilă, cu motivarea că prin încheierea de ședință din data de 22 mai 2012, instanța de fond nu s-a pronunțat cu privire la cererea de repunere pe rol a cauze, trecând direct la soluționarea fondului, deși reclamantul recurent nu fusese citat pentru termenul de judecată pe fondul cauzei, aspect care a cauzat părții o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii atacate, tribunalul reține următoarele:
Potrivit art. 98 Cod procedură civilă, schimbarea domiciliului uneia din părți în timpul judecății trebuie, sub pedeapsa neluării ei în seamă, să fie adusă la cunoștința instanței prin petiție la dosar.
Ori, pentru termenul de judecată din 22 mai 2012, reclamantul a fost citat la adresa indicată în petitul acțiunii.
Sub aspectul împrejurărilor concrete ale pricinii, privite din această perspectivă, instanța de control judiciar are în vedere următoarele:
La termenul de judecată din 6 decembrie 2011, apărătorul reclamantului Alteța Sa R. P. P. al R. a formulat cerere de suspendare a cauzei până la finalizarea dosarului nr._, având ca obiect exequator, aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, și care a primit termen de judecată la data de 31 ianuarie 2012, cu motivarea că acest dosar reprezintă chestiune prejudicială în sensul prevăzut de art. 244 alin. 1 pct. 1 Cod procedură civilă.
Prin încheierea de ședință de la acel termen, aflată la fila 638 dosar fond – vol. III dosar fond, instanța a dispus suspendarea judecății cauzei având ca obiect „fond funciar”, formulată de reclamant, în temeiul art. 244 alin. 1 pct. 1 Cod procedură civilă.
La data de 22 martie 2012, instanța, în virtutea rolului activ, exercitat în conformitate cu prevederile art. 129 alin. 5 Cod procedură civilă, a dispus efectuarea unei adrese către ÎCCJ, pentru a comunica soluția dată în dosarul nr._ .
Răspunzând adresei formulate de către Judecătoria Câmpulung Moldovenesc, instanța supremă a trimis înscrisul din 2 aprilie 2012, depus la fila 663 din vol. III la data de 9 aprilie 2012, din care rezultă că, prin decizia civilă 954 din 14 februarie 2012, s-a respins acțiunea formulată de reclamantul Prințul M. G. de Hohenzollern de România, decedat, și continuată de moștenitorii săi Alteța Sa R. P. P. de România și Alteța Sa R. Nicolas Alexander împotriva pârâtei Urdărianu Monique, pentru lipsa capacității de folosință a acestei pârâte, și s-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței, cu privire la recunoașterea pe teritoriul R. a sentinței civile din 6 februarie 1955 pronunțată în dosarul nr. 234 din 4 decembrie 1954 al Tribunalului din Lisabona – Secția I, Portugalia.
La data de 11 aprilie 2012, prin rezoluție, instanța a dispus repunerea pe rol a pricinii, și a fixat termen de judecată pentru data de 22 mai 2012, prin aceeași rezoluție dispunându-se citarea părților la adresa indicată în petitul acțiunii, precum și formularea unei adrese către petenți, să depună la dosar, decizia civilă nr. 954 din 14 februarie 2012 a ÎCCJ, în integralitatea sa.
La fila 665 se regăsește conceptul de citare a părților pentru termenul de judecată din 22 mai 2012, iar la fila 666 dosar vol. III se regăsește dovada de îndeplinire a procedurii de citare cu Alteța Sa R. P. P. de România, prin afișare pe ușa principală a locuinței destinatarului, cu mențiunea că nici o persoană nu a fost găsită.
La fila 673 dosar vol. III se regăsește depusă prin fax, o cerere de repunere pe rol, formulată de Alteța Sa R. P. P. de România, cu motivarea că dosarul ce a constitui chestiunea prejudicială a fost soluționat definitiv și irevocabil la data de 14 februarie 2012, depunând în acest sens, un extras de pe portalul instanței.
La punctul IV din cerere se aduce la cunoștința instanței de fond, schimbarea sediului SCA „P., R. & ASOCIAȚII”, la adresa din București, ., etaj 1, sector 1, solicitând comunicarea tuturor actelor de procedură ce se vor efectua în cauză, la acest nou sediu.
Tribunalul constată că în alineatul 2 din cuprinsul cererii menționate, se arată următoarele: „…având în vedere dispozițiile instanței de judecată din cuprinsul citației emisă la 12 aprilie 2012, respectiv Cit. Relații…”.
În atare împrejurări, rezultă fără echivoc, că partea a luat cunoștință de termenul de judecată din 22 mai 2012, fiind astfel înștiințat despre noul termen.
Prin urmare, corect și temeinic a raționat judecătorului fondului, prin Încheierea dată la 22 mai 2012, când a reținut că, deși pentru acest termen procedura de citare a fost efectuată la vechea adresă din București, .. 244, ., parter, ., petenta și reprezentanții săi aveau cunoștință despre termenul din 22 mai 2012 și despre repunerea pe rol a pricinii, precizând că, distinct de aceasta, se vor modifica mențiunile privind sediul reprezentantului legal al petentului în vederea comunicării următoarelor acte de procedură la noul sediu.
Cât privește repunerea pe rol a cauzei, aceasta a fost efectuată de către instanță din oficiu, tocmai prin rezoluția dispusă la data de 11 aprilie 2012, ca manifestare expresă a rolului activ al instanței, prin raportare la art. 129 alin. 5 Cod procedură civilă.
Dacă reprezentanții legali ai petentei nu ar fi avut cunoștință de termenul de judecată din 22 mai 2012, nu ar fi fost în măsură ca, la data de 21 mai 2012, adică cu o zi înainte de termenul fixat, să trimită prin fax, cererea prin care înștiința instanța despre schimbarea sediului acestora.
Așa cum arătam anterior, referitor la schimbarea sediului, tribunalul reține că, în conformitate cu prevederile art. 98 Cod procedură civilă, schimbarea domiciliului uneia din părți în timpul judecății trebuie, sub pedeapsa neluării ei în seamă, să fie adusă la cunoștința instanței prin petiție la dosar.
Ori, pentru termenul de judecată din 22 mai 2012, reclamantul a fost citat la adresa indicată în petitul acțiunii, instanța luând la cunoștință despre schimbarea sediului la acest termen, urmând ca actele de procedură ulterioare datei de 22 mai 2012 să fie comunicate la noul sediu.
D. actele de procedură ulterioare datei de 22 mai 2012 urmau a fi comunicate la noua adresă, cum este în speța de față hotărârea.
Potrivit art. 105 alin. 2 Cod procedură civilă, actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcționat necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părții o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor.
Nu se poate susține că recurenta a fost vătămată prin faptul că ulterior termenului din 22 mai 2012, nu i s-a acordat un nou termen de judecată, doar pentru ca citația să o primească la noua adresă, în condițiile în care a precizat chiar în cerere că a luat cunoștință despre termenul de judecată din 22 mai 2012.
În plus, nu se poate reține existența unei vătămări a petentei recurente în condițiile în care și din analiza actelor de procedură întocmite ulterior termenului de judecată din 22 mai 2012, tribunalul constată că sentința recurată a fost comunicată la noul sediu, astfel cum rezultă din dovada de comunicare de la fila 687 dosar vol. III, și în temeiul căreia s-a formulat prezentul recurs.
Față de cele ce preced, prin faptul că recursul a fost exercitat în termen, coroborat cu împrejurarea ce rezultă chiar din cererea formulată de petentă, cu dovezile de îndeplinire a procedurii de citare și comunicarea actelor de procedură, tribunalul constată că în speță nu s-a făcut dovada existenței vreunei vătămări în sensul prevăzut de art. 105 alin. 2 Cod procedură civilă, astfel că va înlătura ca neîntemeiată prima critică.
Al doilea motiv de recurs se referă la nelegalitatea încheierii de ședință din 28 iunie 2011, critica vizând practic, faptul că instanța de fond a respins proba cu expertiza evaluatorie în construcții.
D. analiza încheierii de ședință de la termenul din 28 iunie 2011 – fila 551 vol. III dosar fond, rezultă cu evidență, că proba a fost respinsă cu motivarea că a fost tardiv formulată.
Astfel, potrivit art. 112 alin. 5 Cod procedură civilă, cererea de chemare în judecată va cuprinde arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere.
Acest articol trebuie aplicat prin raportare și la prevederile art. 138 alin. 1 Cod procedură civilă.
Astfel, potrivit art. 138 alin. 1 Cod procedură civilă, dovezile care nu au fost cerute în condițiile art. 112, 115 și 132 nu vor mai putea fi invocate în cursul instanței. Coroborând acest text cu prevederile art. 132 Cod procedură civilă, rezultă că probele se pot propune până la prima zi de înfățișare.
Ori, prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Câmpulung Moldovenesc la data de 22 iunie 2010, s-a solicitat proba cu expertiza de specialitate, probă care a fost admisă de instanță, și a cărei administrare s-a dispus la termenul din 28 iunie 2011, prin desemnarea în cauză, a expertului topo Scutar V..
Este evident că cererea privind admiterea probei cu expertiza evaluatorie a fost făcută cu depășirea termenului în care părțile puteau propune probe, așa încât în mod corect, judecătorul fondului a respins proba cu expertiza evaluatorie ca fiind tardiv formulată.
A treia critică vizează faptul că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, că instanța a interpretat în mod greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia; că nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, făcându-se astfel vorbire, despre incidența prevederilor art. 304 pct. 7, 8 și 9 Cod procedură civilă.
Potrivit art. 304 pct. 7, 8 și 9 Cod procedură civilă, modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere în următoarele situații, numai pentru motive de nelegalitate: când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii;
8. când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia;
9. când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
Textul art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă vizează două ipoteze: cea în care hotărârea nu este motivată, și ipoteza în care există contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că dintr-o parte a hotărârii rezultă că acțiunea este întemeiată, iar din altă parte, că nu este întemeiată, neputându-se astfel stabili, ce anume a decis instanța; când lipsește motivarea soluției sau este superficială.
Ori, din analiza considerentelor sentinței recurate, tribunalul reține că judecătorul fondului a făcut referire la probele administrate în cauză, raportându-le la condițiile impuse de legile fondului funciar, arătând că, prin prisma ansamblului probator administrat în cauză, se impunea soluția dată de instanța de fond.
Astfel, instanța s-a raportat la concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză, dar și la identificările cadastrale și tabulare care evidențiază situația reală a imobilelor din teren, la extrasele de carte funciară (filele 136 – 141 vol. I dosar fond), și nu se poate susține că există motive contradictorii în considerentele hotărârii sau că este eronată constatarea instanței cu referire la dispozițiile testamentare formulate de către Regele F. I.
Corect a reținut prima instanță, că imobilele au fost donate de către fostul F. B. O. R. al Bucovinei, în favoarea Regelui F. I. Ulterior, Regele F. I a donat aceste bunuri, nepotului de fiu, respectiv Regelui M. I al R., la vremea donării bunurilor, Regele M. fiind minor, astfel că administrarea acestora a fost exercitată de către tatăl Regelui M., respectiv de Regele C. a l II-lea, în timp ce uzufructul viager a revenit Reginei E..
Toate aceste împrejurări rezultă fără echivoc, din actul de împărțeală existent la dosar – filele 276 – 277 dosar vol. II.
Prin urmare, instanța nu poate reține incidența art. 304 pct. 7 Cod procedură civilă.
Mai invocă recurenta, incidența dispozițiilor art. 304 pct. 8, potrivit căruia, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, instanța a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.
Tribunalul constată că acest motiv de casare/modificare nu este incident în speță, întrucât nu se pune problema interpretării vreunui act juridic, reclamantul formulând, în temeiul art. 51 – 58 din Legea 18/1991, plângere împotriva Hotărârii nr. 1858 din 31 iulie 2007, emisă de C. Județeană S. pentru S. D. de P. Privată asupra Terenurilor, solicitând anularea acestei hotărâri și obligarea Comisiei Județene la emiterea titlului de proprietate pentru suprafața de 50 ha pădure împreună cu construcțiile și inventarul aferent.
Practic, instanța de fond a fost învestită cu analiza condițiilor cumulative prevăzute de lege, pentru reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea petentei, cu privire la suprafața de 50 ha pădure.
D. această perspectivă, instanța trebuia să analizeze dacă petenta recurentă a avut calitatea de proprietar deposedat al imobilului descris în petitul acțiunii sau de moștenitor al autorului deposedat.
În condițiile în care, potrivit actelor de stare civilă depuse la dosar, rezultă că Regele F. I a decedat în anul 1927, și în condițiile în care Regele M. I a folosit bunurile descrise în petitul acțiunii, până în anul 1948 și că Regele M. I a fost cel care a întreținut imobilul, achitând taxele aferente, temeinic și legal instanța de fond a statuat că Prințul P. de România, în calitatea sa de fiu al lui C. M. G., nu a avut niciodată posesia bunurilor din litigiu, și nici autorul C. al II-lea, după care solicită reconstituirea dreptului de proprietate.
De altfel, așa cum arătam anterior, Regele C. al II-lea doar a exercitat acte de administrare cu privire la imobilul formând obiectul prezentului litigiu, în perioada în care fiul său, Regele M. I era minor.
Așa fiind, instanța de control judiciar va înlătura și apărările recurentei, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 8 Cod procedură civilă.
Referitor la art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, potrivit căruia hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, tribunalul reține și aici, existența a două ipoteze; prima – când hotărârea dată este lipsită de temei legal, iar a doua, când hotărârea este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, în sensul că instanța a încălcat textele de lege aplicabile în speță sau le-a aplicat greșit.
Tribunalul constată că niciuna din cele două ipoteze nu sunt incidente în cauză.
Astfel, instanța trebuia să verifice dacă, la data naționalizării pădurilor, petentul, în speță Alteța Sa R. Prințul P. de România sau autorul Domniei Sale, avea calitatea de proprietar deposedat al imobilului.
În anul 1948, prin Decretul 38, publicat în Monitorul Oficial nr. 778 din 22 mai 1948, s-a dispus . R., a bunurilor fostului Rege M. I.
În acest sens, la fila 218 dosar vol. I se regăsește enumerată, printre imobilele expropriate, și suprafața de 50 ha pădure cu inventarul respectiv, situate în . Ițcani, cu mențiunea expresă fostă proprietatea Regelui M. I.
Acest act normativ coroborat cu ansamblul probator administrat în cauză demonstrează o dată în plus, că petenta recurentă nu face dovada calității sale de autor deposedat al imobilului formând obiectul prezentului litigiu.
P. a se reconstitui dreptul de proprietate în condițiile Legii 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, este necesar ca persoana care solicită reconstituirea, să demonstreze că el sau autorul său a fost proprietarul terenului expropriat.
Astfel, potrivit art. 6 din Legea 1/2000, republicată, în forma în vigoare la data promovării cererii, la stabilirea, prin reconstituire, a dreptului de proprietate pentru terenurile agricole și forestiere, în conformitate cu prevederile prezentei legi, comisiile comunale, orășenești, municipale și comisiile județene, constituite potrivit legii, vor verifica în mod riguros existența actelor doveditoare prevăzute la art. 9 alin. (5) din Legea nr. 18/1991, republicată, precum și pertinența, verosimilitatea, autenticitatea și concludența acestor acte, ținându-se seama și de dispozițiile art. 11 alin. (1) și (2) din aceeași lege.
De asemenea, în conformitate cu art. 9 din Legea 18/_, republicată, forma în vigoare la data promovării prezentei cereri, persoanele care solicită reconstituirea dreptului de proprietate pot formula cerere pentru suprafețele de teren și va cuprinde numele și prenumele persoanei solicitante și domiciliul acesteia; calitatea de titular sau de moștenitor al dreptului de proprietate pentru care i s-a reconstituit sau urmează să i se reconstituie acest drept, potrivit prezentei legi; suprafața de teren care i s-a reconstituit și diferența pe care o solicită.
Ori, în speță, actele depuse la dosar nu fac vorbire despre calitatea de proprietar sau de autor deposedat, al petentei, în condițiile în care documentația face referire la faptul că din proprietatea Regelui M. I a fost scoasă suprafața de 50 ha pădure și trecută la Ministerul Silviculturii.
În atare împrejurări, în mod temeinic și legal, prima instanță a apreciat că în cauză petenta nu face dovada nici a dreptului propriu pretins, și nici dovada dreptului de proprietate a autorului C. al II-lea pentru imobilele menționate, astfel că documentele privind vocația succesorală nu au relevanță în prezenta cauză, și a respins ca nefondată plângerea, tocmai în considerarea faptului că petenta nu a făcut dovada sale de proprietar sau autor deposedat al imobilului solicitat.
Cum hotărârea primei instanțe este rezultatul corectei interpretări și aplicări a prevederilor legale incidente în materie (respectiv legile fondului funciar), precum și a unei juste interpretări a probelor administrate în cauză, tribunalul, în considerarea art. 304 ind. 1 raportat la art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, va respinge recursul ca nefondat.
P. aceste motive,
În numele Legii,
DECIDE:
Respinge recursul declarat de către reclamantul Alteța sa R. Prințul P. P. al R. – București, .. 6, sector 2, împotriva sentinței civile nr. 711 din data de 5 iunie 2012 și a încheierilor de ședință din datele de 28 iunie 2011, 22 mai 2012, pronunțate de Judecătoria Cîmpulung Moldovenesc în dosar nr._, intimați fiind pârâții C. Județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor S. – S., ., nr. 36, C. C. de fond funciar Pojorîta – P., jud. S., F. B. O. R. din România – Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților – S., ., nr. 2 și Direcția S. S. – S.. .. 6, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din data de 29 martie 2013.
Președinte, Judecător, Judecător,
H. L. G. F. C. L.
Grefier,
S. A.-M.
Red. G.F.
Judecător fond M. M.
Tehnored. S.A.M.
2 ex./15.04.2013
| ← Fond funciar. Decizia nr. 907/2013. Tribunalul SUCEAVA | Fond funciar. Decizia nr. 914/2013. Tribunalul SUCEAVA → |
|---|
