Partaj judiciar. Hotărâre din 17-01-2012, Tribunalul SUCEAVA
| Comentarii |
|
Hotărâre pronunțată de Tribunalul SUCEAVA la data de 17-01-2012 în dosarul nr. 83/2012
Dosar nr._ Partaj judiciar
R O M Â N I A
TRIBUNALUL SUCEAVA
SECȚIA CIVILĂ
DECVIZIA CIVILĂ NR.83
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN 17.01.2012
PREȘEDINTE V. O. D.
JUDECĂTOR I. G.
JUDECĂTOR T. A. M.
GREFIER S. A.
Pe rol, pronunțarea asupra recursului declarat de către reclamanții B. S., Ț. F., P. V.,toți cu domiciliul procedural ales la Cabinet de Avocat „M. E.” cu sediul în București, sector4, ., nr.3-5, ., . civile nr. 4124 din data de 30 noiembrie 2010 pronunțată de Judecătoria Rădăuți în dosar nr._, intimată fiind pârâta C. E., domiciliată în localitatea H. de Jos,nr.81, județul Suceava. Dezbaterile asupra recursului au avut loc în ședința publică din data de 10.012.2012, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată redactată separat care face parte integrantă din prezenta decizie și când instanța pentru a da posibilitatea recurenților prin apărător să depună la dosar concluzii scrise, a amânat pronunțarea pentru astăzi 17.10.2012.
După deliberare,
TRIBUNALUL
Asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Judecătoriei Rădăuți la data de 24 aprilie 2007, sub nr._, reclamanții Ț. F., P. V. și B. S. au chemat-o în judecată pe pârâta C. E., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța, să se dispună ieșirea din indiviziune cu privire la suprafața de 5500 m.p. teren arabil intravilan, cuprinsă în titlul de proprietate nr.336/1993 eliberat pe numele mamei, respectiv bunica lor, P. M., să fie obligată pârâta să aducă la masa de împărțit suprafețele de 946 m.p. teren arabil intravilan situat la locul „Acasă” și 1108 m.p. teren livadă intravilan, situat la locul „Acasă”, pe raza comunei H. de Jos, teren cuprins în titlul de proprietate nr. 340/1993 emis pe numele tatălui său, P. P. și primit de la mama P. M.; de asemenea, reclamantul P. V. a raportat la masa de împărțit suprafața de 1100 m.p. teren arabil intravilan primit de la mama sa, P. M., evidențiat în titlul de proprietate nr. 2312/2000 emis pe numele său.
În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că pentru suprafața de 5500 m.p. teren intravilan situat la locul „Acasă”, cuprins în titlul de proprietate nr. 336/1993, ei și pârâta sunt în indiviziune, în calitate de moștenitori ai defunctei P. M., reclamanții - în calitate de fiică și fiu și nepoată de la fiica T. M., decedată, iar pârâta – în calitate de nepoată de la fiica P. Aspazia, decedată.
S-a mai arătat că au fost înzestrați doar pârâta C. E., cu suprafața de 2054 m.p. teren primită ca zestre de la mama P. M., prin reprezentarea mamei sale decedată P. Aspazia și reclamantul P. V., cu suprafața de 1100 m.p. teren primit de la mama P. M., reclamantele Ț. S. și B. S. nefiind înzestrate.
De asemenea, reclamanții au arătat că după decesul bunicii s-a eliberat certificatul de moștenitor nr.511/1978, prin care pârâta C. E. a obținut casa de locuit și terenul aferent de 546 m.p., conform titlului de proprietate nr. 340/1993 emis pe numele tatălui său decedat P. P., ei, ceilalți moștenitori renunțând la moștenire, iar pârâta deține și terenul în suprafață de 5500 m.p. evidențiată în titlul de proprietate nr.336/1993, iar ele reclamantele nu dețin nimic din terenul mamei și bunicii decedate P. M..
În vederea soluționării cauzei, reclamanții au depus la dosar înscrisuri privind situația terenului în litigiu, precizări ale acțiunii formulate și au solicitat proba cu expertiză pentru identificarea terenurilor.
La termenul din 3 septembrie 2009 pârâta, prin apărător, a învederat instanței că are calitatea de legatar universal, conform testamentului autentificat cu nr. 1794/1973 și a certificatului de moștenitor nr. 511/1978, înscrisuri pe care le-a depus la dosar, iar reclamanții nu au solicitat reducțiunea testamentului, astfel încât întreaga masă succesorală i se cuvine.
Motivat de această situație, reclamanții, prin apărător, au formulat cerere de reducțiune a testamentului autentificat cu nr. 1794/1973, motivând că la data întocmirii testamentului terenurile agricole erau scoase din circuitul civil, astfel încât testamentul își produce efectele doar cu privire la casa de locuit și suprafața de 250 m.p. teren curți - construcții.
La termenul din 17 septembrie 2009 s-a pus în discuție excepția prescripției dreptului de a cere reducțiunea testamentului.
Prin sentința civilă nr. 2967 din 29 septembrie 2009 a Judecătoriei Rădăuți a fost admisă excepția prescripției dreptului de a cere reducțiunea testamentului autentificat cu nr. 1794/1973 și, în consecință, a fost respinsă acțiunea civilă de partaj judiciar, formulată de reclamanți.
Prin decizia civilă nr. 334 din 15 februarie 2010 a Tribunalului Suceava a fost casată această sentință, iar cauza trimisă spre rejudecare primei instanțe, pentru a se verifica dacă este dată excepția prescripției dreptului de a cere reducțiunea testamentului, raportat la momentul în care titularul dreptului la acțiune a avut cunoștință de testament și la data de la care acesta a intrat în posesia bunurilor succesorale ce fac obiectul gratificării.
În consecință, cauza a fost reînregistrată pe rolul Judecătoriei Rădăuți la data de 05 iulie 2010.
La primul termen de judecată, prezenți în fața instanței, reclamanții au precizat că renunță la capetele de cerere 2 și 3, privind raportarea înzestrărilor, precizând că solicită numai reducțiunea testamentului și partajarea terenului de pe titlul comun (fila 7).
În vederea soluționării cauzei instanța a ținut seama de probele administrate în primul ciclu procesual, iar, conform deciziei de îndrumare, au fost administrate probe noi pentru a se verifica data de la care a început să curgă termenul de prescripție al dreptului la acțiune în reducțiunea testamentului ori dacă acest termen a fost întrerupt, sens în care s-au luat interogatorii tuturor părților din proces și au fost audiați martorii propuși de părți.
Prin sentința civilă nr.4124 din 30.11.2010 Judecătoria Rădăuți a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților.
A admis excepția prescripției dreptului de a cere reducțiunea testamentului autentificat cu nr. 1794/1973.
A respins acțiunea civilă de partaj judiciar, formulată de reclamanții Ț. F., P. V. și B. S., pârâtă fiind C. E..
Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut că după defuncta P. M. s-a reconstituit dreptul de proprietate conform titlului de proprietate nr. 336/1993 în favoarea moștenitorilor acesteia, P. Aspazia, P. V., Ț. F., T. M. și C. E. (fila 4, dosar nr._ ).
Conform arborelui genealogic depus la dosar, P. Aspazia, P. V., Ț. F. și T. M. (fostă P.) sunt copiii defunctei P. M., P. Aspazia a decedat, moștenitoare fiind pârâta C. E., în calitate de fiică, iar P. M., căsătorită T. a decedat și ea, moștenitoare fiind reclamanta B. S..
În titlul de proprietate figurează ca moștenitoare și C. E., alături de ceilalți moștenitori, C. E. fiind legatară cu titlu universal instituită de defuncta P. M. prin testamentul autentificat cu nr. 1794/1973 (fila 7, dosar nr._ ).
Instanța a mai reținut că pârâta C. E. figurează în titlul de proprietate alături de mama sa, P. Aspazia, ceea ce înseamnă că a formulat cerere pentru reconstituirea dreptului de proprietate în calitate de moștenitor testamentar al defunctei, calitate pe care și-a declinat-o încă din 1993, când procedura de reconstituire a dreptului de proprietate după defuncta P. M. s-a finalizat prin emiterea titlului de proprietate nr. 336/1993.
În calitatea sa de moștenitor testamentar, pârâta C. E. a formulat în anul 2006 o acțiune pentru anularea titlului de proprietate nr. 336/1993, în sensul excluderii celorlalți pârâți, însă acțiunea a fost respinsă prin sentința civilă 3159 din 20 noiembrie 2006 a Judecătoriei Rădăuți, în considerentele sentinței reținându-se că reclamanții din prezenta acțiune sunt moștenitori rezervatari și că titlul de proprietate a fost emis cu respectarea dispozițiilor Legii nr.18/1991 (filele 18, 19, dosar nr._ ).
Într-adevăr, potrivit dispozițiilor art. 13 alin.2 și alin.3 din Legea 18/1991, moștenitorii sunt socotiți repuși de drept în termenul de acceptare a succesiunii, titlul de proprietate emițându-se pe numele tuturor, context în care titlul de proprietate nr. 336/1993 a fost emis corect, cuprinzând toți moștenitorii defunctei, legali și testamentari, însă cu prilejul partajului instanța urmează să analizeze vocația succesorală concretă a fiecărui moștenitor.
În cazul de față, reclamanții au calitatea de moștenitori legali, Ț. F. și P. V. fiind fiii defunctei, iar B. S. - nepoată de la fiica M., pârâta fiind moștenitoarea legală, în calitate de nepoată de la fiica Aspazia și moștenitoare testamentară, respectiv legatară universală a defunctei M..
Mai mult, reclamanții au calitatea de moștenitori legali rezervatari, ceea ce înseamnă că au dreptul de a solicita reducțiunea unui testament la cotitatea disponibilă, pentru a le fi respectată rezerva ce le revine potrivit legii, motiv pentru care instanța a respins și excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților.
De altfel, în cauză reclamanții au formulat cerere de reducțiune a testamentului, însă pârâta a invocat excepția prescripției cererii de reducțiune.
În acest sens, instanța a reținut că reducțiunea este sancțiunea care se aplică în cazul în care liberalitățile făcute de cel care lasă moștenirea aduc atingere dreptului moștenitorilor rezervatari, încălcându-le rezerva succesorală.
Potrivit dispozițiilor art. 848 Cod civil, reducțiunea poate fi cerută de către moștenitorii rezervatari sau succesorii acestora, iar dreptul de a pretinde reducțiunea ia naștere la data deschiderii succesiunii.
Reducțiunea poate fi cerută numai în cadrul termenului de prescripție de 3 ani, termen care începe să curgă de la data deschiderii succesiunii.
În cazul de față, succesiunea după defuncta P. M. s-a deschis în anul 1978, dar cum la data respectivă terenurile nu erau cuprinse în circuitul civil, iar ca efect a Legii nr.18/1991 moștenitorii au fost repuși în termenul de acceptare a succesiunii, se consideră deschisă succesiunea de la data apariției Legii nr. 18/1991, și cel mai târziu de la data emiterii titlului de proprietate în favoarea moștenitorilor, respectiv 10 noiembrie 1993.
Instanța a reținut că reclamanții nu au dovedit în nici un fel că nu au avut cunoștință de existența acelui testament, dacă nu în anul 1978 când în certificatul de moștenitor nr. 511 din 07 noiembrie este trecută pârâta, în calitate de nepoată după fiică, cu o cotă de 1/1 p.i., deși la acea vreme trăia și mama sa, fiica defunctei P. Aspazia, cel mai târziu în anul 1993, când este eliberat titlul de proprietate nr. 336/1993, în care figurează din nou pârâta, nepoată a defunctei, deși mama sa era în viață.
De altfel, până s-a pus problema prescripției dreptului de a solicita reducțiunea testamentului, reclamanții nu au susținut că nu au avut cunoștință de existența acelui testament. Mai mult, prin martorii propuși, reclamanții au încercat să dovedească întreruperea prescripției prin deținerea terenului, însă nu s-a probat prin nici o probă că nu au cunoscut de existența testamentului, înscrisurile menționate mai sus dovedind contrariul. Așadar, instanța reține că termenul de 3 ani pentru a solicita reducțiunea testamentului începe să curgă din anul 1993, data eliberării titlului de proprietate, când, în mod cert, reclamanții au aflat de existența testamentului.
În ceea ce privește întreruperea acestui termen prin . bunurilor succesorale, instanța a constatat că în motivarea acțiunii de partaj, formulată în anul 2007 și care constituie obiectul prezentei cauze, reclamanții precizează că reclamantul P. V. deține suprafața de 1100 mp, ele, reclamantele, nu dețin nimic din terenul defunctei, iar „pârâta C. E. deține și tot terenul de 5500 mp”.
Abia după casarea sentinței civile nr. 2967 din 29 septembrie 2009 cu trimitere spre rejudecare, reclamanții susțin, pentru prima dată, că terenul în suprafață de 5500 mp l-a lucrat atât reclamantul P. V., cât și pârâta, însă exista o înțelegere între mama pârâtei și reclamanți, iar ulterior între aceștia și pârâtă, ca, în schimbul lucrării terenului de către pârâtă, reclamanții să primească bani sau produse.
Acest fapt nu a fost recunoscut de către pârâtă, iar din declarațiile martorilor propuși de reclamanți nu reiese cu certitudine acest lucru. Astfel, martora C. D., care este și în dușmănie cu pârâta, menționează că a aflat despre existența acelei înțelegeri de la factorul poștal sau de la vecini, fără să poată preciza numele acestora, precizând că până în anul 2006-2007, pârâta a deținut întreaga livadă, mai puțin partea lui P. V. (fila 28), iar martorul C. Vianor a aflat de la reclamantă despre acea înțelegere.
Martorii propuși de pârâtă au afirmat că numai aceasta a lucrat terenul în suprafață de 5500 mp, iar reclamantul P. V. a lucrat terenul pentru care deține titlu separat.
Instanța a reținut că, într-adevăr, reclamantului P. V. i s-a eliberat, separat, titlul de proprietate nr. 2312/2000, în care este evidențiată și suprafața de 1100 mp, în intravilan, pe care o lucrează, după cum au arătat și martorii, dar și reclamanții, în motivarea acțiunii (filele 1, 5, dosar nr._ ), reclamanții precizând de la început că pârâta deține întreaga suprafață de 5500 mp, situație în care nici nu era cazul ca pârâta să solicite predarea legatului.
În ceea ce privește acel așa numit schimb de terenuri între reclamanta Ț. F. și pârâtă, nu s-a depus nici un înscris prin care să se dovedească atât existența unui schimb de terenuri, cât și data la care s-ar fi efectuat, fiind foarte posibil ca pârâta să-i fi permis reclamantei să-și ducă animalele la păscut pe terenul său, după cum a declarat pârâta în interogatoriu.
Instanța a mai avut în vedere poziția inconsecventă și chiar nesinceră a reclamanților, care inițial recunosc că numai pârâta deține cei 5500 mp și abia dup patru ani de la formularea cererii de partaj, invocă așa numita înțelegere cu pârâta privind arendarea părții din terenul ce li s-ar fi cuvenit, susțin că nu știu despre existența unui testament, iar reclamantul P. V. susține că nu deține titlu de proprietate separat pentru suprafața de 1100mp, cu toate că acesta există și este depus la dosar.
Din toate aceste considerente, chiar dacă li s-a eliberat un titlu comun de proprietate, instanța a apreciat că din probele administrate reiese că reclamanții au cunoscut cel puțin din anul 1993 despre existența testamentului, mai ales că nu exista o stare de dușmănie între părți, iar pârâtei i s-a permis să lucreze terenul, nestingherit o perioadă lungă de timp, iar termenul de prescripție nu a fost întrerupt, reclamanții neintrând în posesia terenului de 5500 mp, pe care l-a lucrat continuu pârâta, după apariția Legii nr.18/1991 și până în anii 2006-2007, când au început litigiile dintre părți.
În aceste condiții, în baza art. 3 din Decretul nr. 167/1958, instanța a admis excepția prescripției dreptului de a cere reducțiunea testamentului, fiind depășit termenul legal de 3 ani, și pe cale de consecință, acțiunea de partaj a fost respinsă, pârâta fiind unica moștenitoare a defunctei, în calitate de legatară universală, înlăturându-i pe ceilalți moștenitori legali, respectiv reclamanții.
Împotriva Sentinței au formulat recurs reclamanții B. S., Ț. F. și P. V., pe care au criticat-o pentru nelegalitate și netemeinice.
În motivare au arătat că instanța nu s-a pronunțat pe cererea reconvenționala, nu a disjuns-o si nici nu a judecat-o iar parata nu a renunțat la aceasta cerere. Instanța a pronunțat o hotărâre care nu tine seama de probele administrate in cauza si in care înlătură o mărturie cheie din dosar pe motiv ca martora lor C. D. si parata sunt in dușmănie, fără a avea nici o dovada ca . este reala, ba mai mult fiecare martor întrebat daca are cunoștința de aceasta dușmănie, a arătat ca nu are știința, deși sunt vecini cu cele doua. Simpla susținere a paratei ca este in dușmănie cu martora care . de înțelegerile pârtilor, fiind vecini apropiați si cumnată cu parata, si care numai in acest fel putea împiedica aflarea adevărului, nu poate fi reținuta de instanța, fără alte dovezi.
Sigur ca interesul paratei era sa înlăture singurul martor care cunoștea adevărul si atunci singura posibilitate de înlăturare a acestei mărturii era sa susțină ca este in dușmănie cu martora, lucru care insa nu este cunoscut de nici unul din ceilalți martori audiați.
De altfel, martora a depus mărturia sub prestare de jurământ, mărturia ei nu a fost dovedita mincinoasa si cele susținute de martora se coroborează cu celelalte probe din dosar, pe care instanța iarăși nu le-a observat.
Astfel, martora susține ca știe despre existenta unui schimb de terenuri intre defuncta P. Aspazia, mama paratei si reclamanta Tiganescu F., că are știința ca in urma cu doi ani parata a lăsat terenul reclamantelor B. si Tiganescu in nelucrare si ca martora a folosit acest teren in urma înțelegerii cu reclamantele, lucru arătat si de martorul C. Vianor, care mai arata ca știe despre existenta schimbului de la data la care se făcea expertiza in dosar.
Acest schimb se prefigurează insa din recunoașterea paratei la interogatoriu ca i-a dat un teren reclamantei Tiganescu pentru a paste vaca, iar instanța a prezumat ca acesta este adevărul deși, din declarațiile martorilor reiese ca terenul in litigiu era folosit de parata si apoi de martora C. D. pentru a paste vaca, fiind pășune, iar din depoziția martorului M. I. reiese ca terenul pe care-1 folosea reclamanta Tiganescu F. era teren arabil pe care acesta a efectuat lucrări agricole si despre care toata lumea știa ca este moștenirea reclamantei după mama sa.
Toate aceste elemente se coroborează cu declarația martorei C. D. care stia de înțelegere si se poate prezuma in mod logic că intre părti a existat un schimb si nicidecum ca parata i-ar fi dat un teren agricol reclamantei sa pasca vaca, atunci când terenul in litigiu este pășune.
Mai mult decât atât, instanța a respins nejustificat mărturia lui C. D., prin care aceasta arata ca stia de la factorul postal ca s-au întors banii trimiși mamei lui B. S., deoarece aceasta era decedata, si ca știe de la vecini ca mama paratei ii trimitea bani si-i dădea produse in schimbul pământului moștenit .
Instanța a respins mărturia motivând ca aceasta nu arata care erau vecinii, desi toate aceste evenimente se întâmplau in anii 2000-2003, si nu erau esențiale pentru martora pentru a fi reținute in amănunt. Instanța a înlăturat si proba cu scrisoarea paratei, in care aceasta recunoaște dreptul lor si o sfătuiește pe reclamanta B. sa-si facă actul de moștenire pentru a putea reglementa si scriptic partajarea terenului in litigiu.
Din probele administrate in cauza reiese ca, prin Titlul de proprietate nr.336/1993 li s-a reconstituit dreptul de proprietate după defuncta lor mama si bunica P. Gh. M., urmare a solicitării lor de a li se reconstitui dreptul de proprietate in calitate de moștenitori.
Au convenit sa impartă de buna voie cei 5.500 mp teren, tatăl paratei făcând măsurătorile si împărțind terenul .
„Subsemnata -Tiganescu F. am convenit cu mama paratei, respectiv cu P. Aspazia un schimb de teren, aceasta dându-mi un lot in punctul numit pe deal, lot pe care l-am lucrat pana înainte de începerea acestui proces, când, parata mi 1-a solicitat si a lăsat in nelucrare lotul meu si al reclamantei B. S. . Subsemnata B. S. am primit atât eu cat si mama mea defuncta T. M. bani si produse pentru lotul pe care am convenit ca mama paratei sa-i lucreze, apoi am convenit cu martora C. D. sa cosească si sa defrișeze loturile nelucrate de parata C. si sa-l folosească pentru păscut vacile. Subsemnatul P. V. am folosit din 1993 si pana in prezent lotul meu, care este învecinat cu cel primit de mine ca zestre de la mama mea, asa cum si defuncta P. Aspazia a folosit lotul sau pana la deces, lot învecinat cu cei 946 m.p si 1108 m.p. primiți de aceasta ca zestre do la autoarea P. M.”.
Aceste susțineri au fost dovedite cu declarația martorei C. D., a martorului C. Vianor si a martorului M. I., si se coroborează cu răspunsul la interogatoriu al paratei C. E., care recunoaște ca mama sa a dat un teren ce-i aparținea situat”" pe deal „ pentru a paste vaca, numai ca din declarația martorului M. I. a reieșit ca acest lot nu era pășune ci era teren arabil, pe care acesta l-a arat, semănat si recoltat pentru reclamanta Tiganescu F..
Prin urmare se poate prezuma în temeiul art. 1199 si 1203 C.civ. ca lotul folosit de reclamanta Tiganescu a fost dat la-schimb, cu atât mai mult cu cat este greu de crezut susținerea paratei ca mama sa a dat terenul pentru pășunat, atâta timp cat din mărturie a reieșit ca acesta era teren arabil si tot din mărturii a reieșit ca parata a lăsat o bucata de teren nelucrat îndată ce a pierdut procesul de anulare a titlului de proprietate si ca acest teren a fost folosit de martora C. D., lucru confirmat si de martorul C. Vianor, sub prestare de jurământ.
Chiar si martorii propuși de parata au declarat ca l-au văzut pe reclamantul P. V. lucrând in marginea terenului, dar nici unul nu a putut arata daca știe cu exactitate cat teren este in acea . arătat ca terenul are suprafața totala de 90 ari fiind C. Vianor, iar aceasta mărturie se coroborează cu Anexa 2 din Raportul, de expertiza efectuat in cauza.
Prin urmare martorii propuși de parafa nu cunoșteau nici suprafața -întregului teren si au presupus, ca reclamantul P. V. lucra terenul cu care a fost înzestrat, unul dintre ei declarând chiar ca nu l-a văzut lucrând in acel loc.
Prin urmare nu se poate demonstra ca P. V. a lucrat numai terenul sau ,dar nici ca a lucrat ambele loturi, care erau alăturate, numai pe baza mărturiilor. Dar, din Răspunsul la interogatoriu si din declarația martorei C. D. a reieșit ca Țiganescu F. a făcut schimb cu P. Aspazia si ca aceasta din urma a lucrat lotul din livada, iar T. M. a primit ca arenda pentru lotul sau bani si produse, martora cunoscând chiar ca banii s-au întors prin posta, deoarece destinatara decedase, B. S. i-a dat in folosința terenul sau lăsat in pârloaga de pârâtă, si tot reclamanta B. în răspunsul la interogatoriu arata ca a primit banii si produsele pentru lotul sau, o perioada de timp, după care a încredințat lotul martorei C. D..
Cum au arătat P. Aspazia, cat si Tiganescu si B. au folosit loturile lor, fie la schimb ,fie primind arenda, se poate prezuma ca și P. V. a folosit terenul sau si ca înțelegerea a fost ca acesta sa fie alipit lotului sau primit ca zestre, asa cum de altfel a declarat si C. D., cea care fiind vecina si cumnata cu pârâta cunoștea cel mai bine înțelegerile dintre parți.
Instanța a reținut nesinceritatea reclamantului P. V. daca pentru suprafața de 1100 m.p are alt titlu, fără a observa ca acesta a răspuns ca nu are alt titlu pentru suprafața de 1100 m.p. pe care o deține din 5500 m.p., el fiind de altfel si cel ce a depus actul de proprietate pentru terenul cu care a fost înzestrat. Confuzia făcuta de reclamant nu poate motive instanța sa-i retina reaua-credința, cu atât mai mult cu cat dovezile scrise au fost depuse de acesta si nu de parata si in mod evident nu se poate retine intenția sa de a le nega ci doar se reliefează confuzia dintre cele doua loturi deținute de reclamant, care le lucrează si in prezent
F. de toate aceste probe si prezumții, se poate concluziona ca ei, reclamanții au avut posesia terenului, iar aceasta posesie este confirmata si prin scrisoarea paratei către reclamanta B. Stelata, prin care îi explica acesteia cum poate obține certificatul de moștenitor si cum își pot partaja voluntar terenul Mai mult, parata a moștenit de la mama sa cota acesteia din terenul in litigiu prin Certificatul de moștenitor nr.37/2006, martorii au văzut-o pe P. Aspazia lucrând in gradina si știu ca aceasta a demolat casa moștenită prin testament de parata. Prin urmare parata nu si-a folosit nici bunul moștenit prin Certificatul de moștenitor emis in baza testamentului, înțelegând astfel sa accepte moștenirea legala a mamei sale, a unchiului si a mătușilor și sa nu solicite predarea bunurilor, in cauza intervenind reducțiunea acestui testament, fiecare dintre moștenitorii legali solicitând drepturile succesorale prin cererea făcuta in temeiul legii nr. 18/1990. De altfel, chiar parata arata, in răspunsul la interogatoriu faptul ca nu s-a opus ca ei sa lucreze terenul din titlul comun, dar pe de alta parte susține ca nu au vrut sa-l lucreze, deși in acțiunea din 2006 solicita anularea titlului de proprietate si susținea ca ei folosesc terenul.
Toate aceste probe si prezumții nu au fost observate insa de instanța care a admis excepția prescripției dreptului la acțiune invocata de parata, motivând ca nu au atacat testamentul in termenul legal, presupunând ca aveau știința de existenta lui de la data emiterii titlului de proprietate, înlăturând o mărturie sub prestare de jurământ pe motiv de dușmănie, desi nu exista nici o dovada a existentei acestei dușmanii mărturie ce confirma posesia terenului de către ei, reclamanții, posesie ce a fost întrerupta abia in 2006 pentru Tiganescu si B. iar P. V. are si acum posesia.
Astfel, nu li se poate opune prescripția atâta timp cat nu li s-a cerut predarea bunurilor si cât au uzat de dreptul de proprietate recunoscut si stabilit prin Titlu de proprietate nr. 336/1993 si prin Certificatul de moștenitor nr.37/2006, prin care parata devine proprietara pe cota indiviza a mamei sale, coproprietara împreuna cu ei, reclamanții a terenului in litigiu, si cat dreptul lor de moștenitori a fost acceptat inițial de parata prin lăsarea bunului in posesia lor si recunoscut de instanța de judecata in mod definitiv si irevocabil prin Sentința civ.nr.3159/2006.
F. de cele de mai sus, solicită admiterea recursului, respingerea excepției prescripției dreptului lor de a solicita reducțiunea testamentara, constatând ca in cauza operează excepția in reducțiune, obiectul legatului nefiind predat paratei, ei primind in anul 1993 titlul de proprietate si posesia bunului, parata nesolicitându-le niciodată predarea bunului ci interzicându-le pe o perioada scurta folosirea părții lor din bunurile succesorale, mai exact in cursul acestui proces si puțin înainte de începerea lui.
Intimata C. E., a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefundat cu obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare a arătat în esență că reclamantele au solicitat ieșirea din indiviziune cu privire la suprafața de 5500 mp cuprinsă în titlul de proprietate nr.36/1993 eliberat pe numele autoarei P. M., aducerea la masa de împărțit a suprafețelor de 946 mp teren de la locul „Acasă” și 1108 mp teren livadă de la locul „Acasă” de pe titlul de proprietate 340/1993 eliberat pe numele tatălui ei P. P. și aducerea la masa de împărțit de către P. V. a suprafeței de 1100 mp teren de pe titlul de proprietate 2312/2000 emis pe numele său.
În fața instanței a prezentat testamentul aut.sub nr.1794/1973 și certificatul de moștenitor 511/1978 prin care a fost instituită legatar universal după bunica sa.
Reclamanții au formulat cerere de reducțiune a testamentului motivând că la data întocmirii acestuia terenurile agricole erau scoase din circuitul civil astfel că testamentul își produce efectele numai cu privire la casa de locuit și suprafața de 250 mp curți-construcții.
Prin sentința civilă 2976/29.09.2009 a judecătoriei Rădăuți a fost admisă excepția prescripției dreptului de a solicitat reducțiunea testamentului și respinsă acțiunea de partaj.
Tribunalul Suceava prin decizia nr.334/15.02.2010 a casat hotărârea și a trimis cauza instanței de fond pentru a verifica dacă este dată această excepție.
Cu ocazia rejudecării reclamanții au arătat că renunță la capetele de cerere privind raportarea înzestrărilor.
Prin sentința civilă 4142/30.11.2010 instanța a admis excepția și a respins acțiunea de partaj for mulată de reclamanți.
Împotriva acestei sentințe reclamanții au formulai recurs, susținând că instanța a pronunțat o hotărâre care nu ține seama de probele administrate în cauză.
De asemenea se susține că în mod greșit instanța a respins și susținerile conform cărora maura sa îi trimitea bani și dădea produse în schimbul terenului moștenit, precum și proba cu scrisoarea adresată lui B. S..
Reclamanții susțin că a existat o înțelegere între moștenitori și aceștia au împărțit suprafața de 5500 mp teren, apoi a intervenit un schimb de terenuri între mama sa și Ț. F., ulterior ea a cerut terenul înapoi și a lăsat terenul din . pe care i-a lucrat C. D., iar reclamanta B. S. și T. María au primit bani și produse pentru lotul lor.
Se arată în recurs că se poate prezuma în temeiul dispozițiilor 1199 și 1203 cod civil că lotul folosit de reclamanta Ț. F. a fost dat la schimb. Se mai susține că atât P. Aspazia cat și Ț. F. și B. S. au folosit loturile lor, fie la schimb, fie primind arendă, se poate prezuma că și P. V. a folosit terenul său.
Prin recursul declarat se mai susține că reclamanții au avut posesia terenului, ea a moștenit de la mama sa partea ei din teren, martorii au confirmat că mama s a lucrat terenul, posesia a fost întrerupta abia în anul 2006 pentru Ț. și B., iar P. V. are și acum posesia.
Consideră că susținerile reclamanților sunt nefondate, că în mod corect instanța a admis excepția prescripției dreptului de a solicita reducțiunea testamentului.
Instanța de fond a respectat îndrumările instanței superioare, și a analizat aspectele privind îndeplinirea condițiilor pentru a fi reținută excepția invocată, raportat atât la momentul în care titularul dreptului la acțiune a avut cunoștință de testament cât și data de la care acesta a intrat în posesia bunurilor succesorale ce fac obiectul gratificării.
Cu privire la termenul de la care începe să curgă termenul de prescripție, instanța a reținut că succesiunea după defuncta P. M. s-a deschis în anul 1978, dar cum la acea dată terenurile erau scoase din circuitul civil, iar în temeiul Legii or.l8/1991moștenitorii au fost repuși în termenul de acceptare a succesiunii, se consideră deschisă succesiunea de la data apariției legii fondului funciar, și cel mat târziu de la data emiterii tuiului de proprietate în favoarea moștenitorilor, respectiv 10 noiembrie 1993.
În aceste condiții, apreciază că termenul de prescripție a început să curgă, la 10 noiembrie 1993, data emiterii titlului de proprietate, termenul prescripție împlinindu-se la data de 10 noiembrie 1996.
Nu există nici o dovadă că reclamanții nu știau de existența testamentului anterior eliberării titlului de proprietate, respectiv anterior anului 1993, încă din momentul formulării cererii de reconstituire, astfel încât nu este greșit a considera că termenul de prescripție începe să curgă încă de la data apariției legii nr.18/1991 împlinindu-se în anul 1994.
Suprafața de 5500 mp teren este singurul bun ce se include în masa partajabilă. Din probele administrate în cauză, rezultă faptul că ea a fost singura care a lucrat această suprafață de teren începând cu anul 1993, împreună cu familia sa. Martorii audiați în această cauză au confirmat posesia exercitată de ea,de asemenea, reclamanții la cererea de chemare în judecata au arătat că „pârâta C. E. deține și tot terenul de 5500 mp" aceștia și-au schimbat punctul de vedere abia în rejudecarea cauzei, după pronunțarea deciziei civile nr.334 din 15 februarie 2010 când instanța a dispus verificarea aspectelor legate de termenul de prescripție.
În calitatea sa de singur deținător al suprafeței de 5500 mp teren a plătit și impozit pentru . dosarul cauzei existând dovezi în acest sens.
Din raportul de expertiză întocmit în cauză, respectiv anexa 2 la raport, se poate observa că terenul din litigiu se află în vecinătatea suprafețelor de teren reconstituite prin titlul de proprietate nr.340/1993 pentru tatăl ei Popoviei P., unde se află și casa ce a aparținut părinților ei, precum și terenul de 1100 mp de pe Titlul de Proprietate nr.2312/2000 eliberat - reclamantului P. V..
Reclamantul Preiipcean V. a lucrat terenul cuprins pe titlul de proprietate emis pe numele său, fapt confirmat de martori și chiar de către reclamant în interogatorii,
Sub acest aspect, este nereală afirmați recurenților că moștenitorii au stăpânit terenul din litigiu. Parcelele fiind învecinate, reclamantul a stăpânit numai . fost înzestrat, iar mama sa era o persoană în vârstă, ea a fost cea care a lucrat terenul de 5500 mp precum și parcelele de pe titlul de proprietate eliberat tatălui său situate lângă terenul din litigiu.
Reclamanta Țigăneseu F. și defuncta T. M. nu au stăpânit niciodată terenul de 5500 mp și nici reclamanta B. S..
Cum nici unul dintre reclamanți au a dovedit că ar fi avut posesia terenului din litigiu până la împlinirea termenului de prescripție, respectiv până la data de 10 noiembrie 1996, cel mai târziu, termenul de prescripție nu a fost întrerupt, dreptul la rezervă fiind un drept propriu, născut în persoana moștenitorilor rezervatari la data deschiderii succesiunii, iar dreptul la reducțiune are un caracter individual, fiecare dintre moștenitori având obligația să dovedească faptul că prin posesia sa a fost întrerupt cursul prescripției.
În speța de față, nici unul dintre reclamanți nu a dovedit că anterior împlinirii termenului de prescripție a stăpânit măcar o parte din bunul indiviz. De asemenea, în tot acest timp nu au solicitat să intre în posesia terenului, ci au acceptat faptul că ea a lucrat acel teren, dând dovadă de neglijență în valorificarea unor drepturi ale lor.
Susținerea reclamanților despre existența unei convenții de schimb între mama sa și reclamanta Ț. F. este neadevărată. Martorii audiați în cauză nu au confirmat existența unei astfel de înțelegeri, iar declarație martorei C. D. în mod corect nu a fost luată în considerare de către instanță, aceasta fiind părtinitoare, în condițiile în care are un interes în cauză, a ocupat abuziv terenul, probabil cu promisiunea că îl va stăpâni dacă reclamanții vor obține terenul în urma procesului de partaj.
Pretinsul schimb de teren nu a avut loc, astfel cum a arătat în interogatoriu, mama sa a permis reclamantei Ț. F. să pășuneze vitele pe o parcelă de teren proprietatea părinților ei și nu teren proprietatea sa, doar fiindcă aceasta îi era soră dorind să o ajute.
Dacă ar fi intervenit un asemenea schimb, pentru a produce efectul întreruptiv al termenului de prescripție, acesta pe lângă faptul că ar fi trebuit să se convină între ea și reclamantă, lucru care nu s-a întâmplat, nefiind dovedită o asemenea înțelegere, acesta trebuia să aibă loc și până la împlinirea termenului de prescripție.
De altfel, aprecierea instanței că reclamanții nu au depus nici un înscris care să dovedească existenta vreunui schimb, cât și data la care ar fi intervenit este corectă, susținerile fiind nedovedite iar martorii au confirmat că numai ea a lucrat terenul, P. V. lucrând terenul său de pe titlul ce i-a fost eliberat.
Din toate probele administrate în cauză nu se poate prezuma că ar fi existat o convenție de schimb care să fi dus la întreruperea curgerii termenului de prescripție, dispozițiile art.1119 și 1203 Cod civil, invocate de reclamanți nefiind aplicabile.
În ceea ce privește cererea reconvențională formulată de ea deși instanța nu s-a pronunțat asupra acesteia nu a înțeles să declare recurs pentru acest motiv, neinsistând astfel în obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de înmormântare motiv pentru care nici nu a timbrat cererea, iar reclamanții nu au nici un interes să susțină acest motiv de recurs, dimpotrivă ea este cea care ar avea interes să invoce acest motiv.
În drept au fost invocate disp. art.115-118 Cod procedură civilă.
În vederea soluționării recursului, instanța a solicitat de la Comisia locală H. de jos documentația ce a stat la baza emiterii titlului de proprietate nr.336/10.11.1993 și toate actele depuse de solicitanți pentru reconstituirea dreptului de proprietate după P. M..
Examinând recursul ce se subsumează prevederilor art.304 pct.9 și art.3041 Cod procedură civilă prin prisma actelor și lucrărilor dosarului, a considerentelor sentinței civile atacate și a criticilor formulate, tribunalul constată că nu este întemeiat pentru următoarele considerente:
Prin titlul de proprietate nr.336/10.11.1993 emis după defuncta P. M. s-a reconstituit dreptul de proprietate asupra suprafeței de 5500 mp teren arabil situat în intravilanul comunei H. de Jos în favoarea moștenitorilor acesteia, părțile din prezenta cauză(f.4 ds. nr._ ).
Suprafața de 5500 mp teren din titlul de proprietate mai sus menționat este singurul bun ce compune mama succesorală după defuncta P. M., decedată în anul 1978.
Conform arborelui genealogic depus la dosar, P. Aspazia, P. V., Ț. F. și T. M.( fostă P.) sunt copii defunctei P. M., P. M.( căsătorită T.)a decedat, moștenitoare fiind reclamanta B. S. iar P. Aspazia a decedat și ea, moștenitoare fiind pârâta C. E..
Prin testamentul autentificat sub nr.1794/27.08.1973, defuncta P. M. a instituit legatară universală a întregii sale averi pe pârâta C. E. (f.7 ds.nr._ ).
Reclamanții au solicitat reducțiunea acestui testament iar pârâta C. E. a invocat prescripția dreptului reclamanților la acțiunea în reducțiune.
Așa cum s-a reținut prin decizia de casare, acțiunea în reducțiune testamentară aparține moștenitorilor rezervatari( art.848 Cod civil), este o acțiune personală, patrimonială, fiind supusă termenului general de prescripția de 3 ani care începe să curgă de la data deschiderii succesiunii care estre un moment obiectiv.
De la această regulă există și excepții relative la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție și anume data de la care titularul dreptului la acțiunea în reducțiune a avut cunoștință de testamentul care i-a încălcat rezerva( moment subiectiv) și data de la care titularul acțiunii în reducțiune a intrat în posesia bunurilor succesorale ce fac obiectul gratificării, fapt ce întrerupe cursul prescripției dreptului de a cere reducțiunea testamentară.
Susținerile reclamanților recurenți privind întreruperea cursului prescripției ca efect al posesiei exercitate de către ei asupra terenurilor ce alcătuiesc succesiunea, nu pot fi reținute, fiind infirmate de susținerile acestora în cererea introductivă de instanță formulată la data de 24.04.2007 prin care au arătat că nu dețin nimic din terenul defunctei iar pârâta C. E. deține tot terenul în suprafață de 5500 mp.
Sub aspect probator, aceste susținerii au valoarea unei mărturisiri judiciare depline, act de voință unilateral, personal și irevocabil. În mod excepțional, recunoașterea poate fi revocată pentru eroare de fapt( art.1206 al.2 teza a-II-a Cod civil), aspect care nu a fost invocat în cauză.
Pentru aceste considerente, probele testimoniale administrate de reclamanți, menite să demonstreze contrariul, în combaterea propriilor recunoașteri, urmează a fi înlăturate.
Referitor la cel de al doilea moment de la care începe să curgă termenul de prescripție a acțiunii în reducțiune testamentară, tribunalul reține că în titlul de proprietate nr.336/1993 emis după defuncta P. M., pârâta C. E. figurează alături de mama sa, P. Aspazia, ceea ce înseamnă că a formulat cerere pentru reconstituirea dreptului de proprietate în calitate de moștenitor testamentar, aspect confirmat de documentația ce a stat la baza emiterii titlului de proprietate.
Astfel, în cuprinsul cererii formulată de C. E. ( fostă P.) înregistrată la primăria comunei H. de Jos sub nr.456/21.03.1991, se precizează că „s-a depus copia testamentului care a fost anexat la contestația nr.4339” iar propunerea de validare a dreptului de proprietate s-a făcut în favoarea tuturor moștenitorilor defunctei conform Anexei 3, poz.968 întocmită la data de 29.03.1991.
Procedura reconstituirii dreptului de proprietate a fost finalizată prim emiterea titlului de proprietate nr.336/10.11.1993 în favoarea moștenitorilor, dreptul de proprietate al pârâtei C. E. fiind validat în baza testamentului prezentat.
Rezultă așadar că, reclamanții au avut cunoștință de testamentul lăsat de defunctă cel mai târziu la data de 10.11.1993 când a fost emis titlul de proprietate, dată de la care începe să curgă termenul de prescripție de 3 ani pentru formularea acțiunii în reducțiune testamentară și care s-a împlinit la data de 10.11.1996.
Cum acțiunea de față a fost formulată de reclamanți numai la data de 24.04.2007, excepția privind prescripția dreptului de a cere reducțiunea testamentului autentificat sub nr.1794 din 27.08.1973, apare ca fiind corect reținută de către instanța de fond, astfel că în baza art.312 al.1 Cod procedură civilă tribunalul va respinge recursul ca nefondat și va menține sentința atacată.
Fiind în culpă procesuală, în baza art.274 Cod procedură civilă va obliga pe reclamanții recurenți să plătească pârâtei intimate C. E. suma de 1200 lei cu titlu de cheltuieli de judecată din recurs reprezentând onorar avocat.
Pentru aceste motive,
În numele legii,
DECIDE :
Respinge recursul declarat de către reclamanții B. S., Ț. F., P. V.,toți cu domiciliul procedural ales la Cabinet de Avocat „M. E.” cu sediul în București, sector4, ., nr.3-5, ., . civile nr. 4124 din data de 30 noiembrie 2010 pronunțată de Judecătoria Rădăuți în dosar nr._, intimată fiind pârâta C. E., domiciliată în localitatea H. de Jos,nr.81, județul Suceava.ca nefondat.
Obligă pe reclamanții recurenți să plătească pârâtei intimate C. E. suma de 1200 lei cu titlu de cheltuieli de judecată din recurs reprezentând onorar avocat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 17.01.2012.
Președinte, Judecător, Judecător,
V. O. D. I. G. T. A.-M.
Grefier,
S. A.
Red.I.G
Tehnored.S.A/2ex/27.02.2012
judecător fond V. G.
| ← Fond funciar. Decizia nr. 17/2012. Tribunalul SUCEAVA | Fond funciar. Decizia nr. 106/2012. Tribunalul SUCEAVA → |
|---|
