Pretenţii. Decizia nr. 143/2014. Tribunalul SUCEAVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 143/2014 pronunțată de Tribunalul SUCEAVA la data de 25-02-2014 în dosarul nr. 143/2014
Dosar nr._ -revendicare-
ROMÂNIA
TRIBUNALUL S.
SECȚIA CIVILĂ
DECIZIA NR.143
Ședința publică din data de 25 februarie 2014
Președinte S. A.
Judecător C. L.
Grefier R. M.
Pe rol, pronunțarea apelurilor declarate de reclamantul C. T., domiciliat în ., și intervenienții G. A., Șcheul N., din ., jud.S., C. P. și C. S., din ., împotriva sentinței civile nr.169 din 14 februarie 2012 a Judecătoriei Vatra Dornei (dosar nr._ ), intimați fiind pârâții S. R. prin Direcția G. a Finanțelor Publice S., R.N.P. R. prin Direcția S. S. și ..
Dezbaterile asupra apelului au avut loc în ședința publică din data de 11 februarie 2014, concluziile părților fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată care face parte integrantă din prezenta și când, în baza disp.art.156 alin.2 Cod procedură civilă, pentru a da posibilitate apărătorului reclamantului apelant de a depune concluzii scrise la dosar, s-a amânat pronunțarea pentru data de 18.02.2014 și pentru azi, 25.02.2014.
După deliberare,
TRIBUNALUL,
Asupra apelurilor de față, constată:
P. acțiunea civilă înregistrată pe rolul Judecătoriei Vatra Dornei la data de 17.12.2008, sub nr._, numitul C. T., în calitate de reclamant a chemat în judecată pe pârâții S. R., prin Ministerul Finanțelor și Direcția S. S., solicitând instanței ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunța să se reconstituie dreptul de proprietate asupra masei lemnoase pe picior (prinsă de rădăcini) de pe porțiunea de pădure în suprafață de 11 ha, cunoscută la nivelul anului 1946 sub denumirea de „Fluturica”, situată pe raza comunei Cîrlibaba, ..
În motivarea acțiunii s-a arătat că prin contractul din 5.08.1946, autorul reclamantului, C. S., a obținut dreptul de proprietate asupra masei lemnoase, în suprafață de 11 ha, identificată mai sus, pe care nu a mai exploatat-o și care a fost preluată abuziv la stat, prin programul samavolnic de expropriere demarat de regimul instituit începând cu data de 6.03.1945, în dauna titularului dreptului de proprietate.
Pârâta Direcția S. S., legal citată, a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii ca nefondată, invocând în principal prescripția dreptului la acțiune.
Pârâta Direcția G. a Finanțelor Publice S., în calitate de reprezentant al Ministerului Finanțelor Publice, legal citată, a formulat întâmpinare invocând excepția lipsei calității procesuale pasive, ulterior, printr-o precizare la întâmpinare, a invocat excepția autorității de lucru judecat, depunând, în copie, sentința civilă nr. 145 din 5.02.2003 pronunțată în dosarul nr. 1091/2001 de Judecătoria Vatra Dornei.
La termenul de judecată din data de 10.04.2009, reclamantul și-a precizat acțiunea, solicitând introducerea în cauză a pârâtei ., cu obligarea pârâților în solidar la plata despăgubirilor, reprezentând contravaloarea masei lemnoase calculată la valoarea de circulație din momentul plății.
Instanța a admis cererea de introducere în cauză a pârâtei ., dispunând citarea acesteia.
P. sentința civilă nr. 1180 din 16.10.2009 a Judecătoriei Vatra Dornei s-a admis excepția autorității de lucru judecat și s-a respins acțiunea pentru incidența excepției menționate..
P. decizia nr. 401 din 25 februarie 2010 a Tribunalului S. s-a admis recursul reclamantului, s-a casat sentința civilă nr. 1180 din 16.10.2009 a Judecătoriei Vatra Dornei și s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Judecătoriei Vatra Dornei sub nr._ .
În rejudecare, pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor Publice, prin DGFP S. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția netimbrării, excepția prescripției extinctive a introducerii acțiunii, excepția autorității de lucru judecat, excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului R., prin Ministerul Finanțelor – DGFP S., excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, excepția inadmisibilității acțiunii.
Pârâta . întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii reclamantului.
Pârâta Direcția S. S. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată.
P. încheierea din 7 decembrie 2010 s-au respins ca nefondate excepția netimbrării, excepția prescripției extinctive a introducerii acțiunii, excepția autorității de lucru judecat, excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului R., prin Ministerul Finanțelor – DGFP S., excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, iar excepția inadmisibilității a fost unită cu fondul.
P. încheierea din 27 septembrie 2011 s-a admis în principiu cererea de intervenție în interes propriu formulată de către intervenienții G. A., Șcheul N., C. P. și C. S..
Judecătoria Vatra Dornei, prin sentința civilă nr. 169 din 14 februarie 2012 a respins excepția inadmisibilității acțiunii, invocată prin întâmpinare de către pârâtul S. R., prin DGFP S., ca nefondată, a respins cererea formulată de către reclamantul C. T. și cererea formulată de către intervenienții G. A., Șcheul N., C. P. și C. S., ca nefondate și în temeiul art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008, a obligat intervenienții la plata către stat a sumei de 6.400 lei, reprezentând scutirea de la plata diferenței de onorariu expert, acordată reclamantului prin încheierea din 24 ianuarie 2012.
Pentru a hotărî în acest sens, prima instanță a reținut că defunctul C. S. s-a născut la data de 13 octombrie 1905 în . deținut firma individuală „C. S.” ce avea ca obiect de activitate comerțul cu lemn de construcție și cherestea en gros și en detail pe cont propriu.
În calitatea sa de comerciant, defunctul C. S. a încheiat la data de 7 octombrie 1946 cu . de vânzare prin care acesta a cumpărat dreptul de a exploata materialul lemnos constituind posibilitatea anilor 1944/45, 1945/46 și 1946/47 din trupul de pădure „Fluturica” în suprafață de 11 ha.
Potrivit aceluiași contract, defunctul C. S. trebuia să exploateze materialul lemnos în cauză până la data de 15 septembrie 1947.
La data de 30 decembrie 1947 regele M. I a abdicat și a fost format guvernul P. G. 3, guvern ce și-a desfășurat activitatea în perioada 30 decembrie 1947 – 13 aprilie 1948.
La data de 13 aprilie 1948 a fost publicată în Monitorul Oficial Constituția Republicii Populare Române în care, la art. 6, prevedea că pădurile aparțin Statului ca bunuri comune ale poporului.
La nivelul anului 1948 trupul de pădure „Fluturica” nu era prevăzut în amenajamentele silvice și nu se afla sub bornă silvică.
La nivelul anului 1953 trupul de pădure „Fluturica” a fost menționat în amenajamentul silvic MUF B „Bistrița Aurie” și se afla sub bornă silvică. Tot în cadrul aceluiași amenajament silvic s-a făcut referire la data de 13 aprilie 1948 când au trecut toate pădurile în administrația statului.
La data de 26 ianuarie 1969 defunctul C. S. a decedat având ca moștenitori pe reclamant și pe defuncta C. Reveca, autoarea intervenienților.
După apariția Legilor nr. 1/2000 și nr. 247/2005, Comunei O. i-a fost reconstituit dreptul de proprietate pentru suprafața de 66,91 ha teren vegetație forestieră identică cu trupul de pădure Fluturica.
Potrivit art. 137 Cod procedură civilă prima instanța s-a pronunțat mai întâi asupra excepțiilor care fac de prisos judecarea cauzei.
Cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii reclamantului, s-a reținut că reclamantul justifică o speranță legitimă ce constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 CEDO. P. urmare respingerea acțiunii reclamantului ca inadmisibilă întrucât acesta avea posibilitatea de a uza de dispozițiile Legii nr. 10/2001, ar echivala cu o încălcare a prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 și art. 6 CEDO.
Așa fiind, prima instanța a respins excepția inadmisibilității acțiunii, invocată prin întâmpinare de către pârâtul S. R., prin DGFP S., ca nefondată.
Pe fondul cauzei a reținut prima instanță că, potrivit art. 5 alin. 1 din Legea nr. 71/2011, dispozițiile Codului civil se aplică tuturor actelor și faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârșite după ., precum și situațiilor juridice născute după ..
Întrucât faptul ce a determinat promovarea prezentei acțiuni, respectiv preluarea abuzivă de către stat a materialului lemnos pe picior, a fost săvârșit anterior intrării în vigoare a Codului civil, în speță vor fi aplicabile dispozițiile art. 480 cod civil din 1864.
Astfel, a reținut prima instanță că proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau de la o altă persoană care îl deține fără drept.
Reclamantul înțelege să facă dovada dreptului său de proprietate printr-un contract de vânzare prin care tatăl său, C. S., a cumpărat dreptul de a exploata materialul lemnos constituind posibilitatea anilor 1944/45, 1945/46 și 1946/47 din trupul de pădure Fluturica în suprafață de 11 ha, până la data de 15 septembrie 1947.
Față de conținutul contractului invocat, instanța de fond a constatat că dreptul de proprietate asupra suprafeței de 11 ha pădure a aparținut în perioada 1944 – 1947 Primăriei O., tatăl reclamantului dobândind doar dreptul de proprietate asupra masei lemnoase pe picior existentă pe această suprafață de pădure, constituind posibilitatea anilor 1944/45, 1945/46 și 1946/47.
Pentru soluționarea prezentei cauze s-a impus a se stabili data la care trupul de pădure „Fluturica” în suprafață de 11 ha a fost preluat în mod abuziv de către stat.
Interpretând probele administrate în prezenta cauză prin prisma contextului istoric (așa cum a fost prezentat în situația de fapt), instanța de fond a considerat că data la care a fost preluată suprafața de 11 ha pădure este ulterioară datei de 15 septembrie 1947.
În acest sens s-a reținut că trebuie avut în vedere și faptul că dreptul de proprietate asupra trupului de pădure „Fluturica” i-a fost reconstituit Comunei O., recunoscându-se astfel calitatea sa de autor deposedat.
Indiferent dacă tatăl reclamantului a exploatat sau nu materialul lemnos de pe suprafața de 11 ha teren vegetație forestieră, la data de 15 septembrie 1947 . pădurii în cauză, aceasta fiind și cea de la care statul a preluat în mod abuziv trupul de pădure „Fluturica”.
Față de considerentele arătate mai sus, instanța de fond a respins cererea reclamantului ca nefondată, iar, pe cale de consecință, a respins și cererea intervenienților ca nefondată.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantul C. T. și intervenienții, cale de atac recalificată de Tribunalul S. ca fiind recurs, având în vedere prevederile art. 2821 pct. 1 Cod procedură civilă.
Intervenienții au criticat sentința primei instanțe precizând că din întreg probatoriul administrat în cauză rezultă că această masă lemnoasă pe picior nu a fost exploatată de către autorul lor, fiind ulterior preluată în mod abuziv la stat, în dauna titularului dreptului de proprietate asupra acesteia.
Preluările abuzive au avut loc în mai multe etape, pe parcursul mai multor ani, majoritatea fără nici un fel de titlu sau justificare și au avut obiecte diferite.
După încheierea contractului în cauză (la data de 5 august 1946) și achitarea prețului în mai multe tranșe, autoritățile comuniste, până la preluarea sub borna silvică a întregului trup „Fluturica” (aproximativ 100 ha teren cu vegetație forestieră), au refuzat și amânat în mod sistematic, invocând diferite motive, punerea în posesie cu parcelele pentru care autorul lor avea drept de exploatare.
Declarațiile martorilor evidențiază faptul că C. T. a achitat integral prețul contractului și a devenit proprietarul de drept al masei lemnoase aferente suprafeței de 11 ha din trupul „Fluturica”, dar nu a intrat în posesia de fapt a acesteia, împrejurare care constituie în speță însăși modalitatea de preluare.
P. decizia nr. 2412 din 6 decembrie 2912 Tribunalul S. a anulat, ca nemotivat, recursul declarat de reclamant și a respins, ca nefondat, recursul declarat de intervenienți.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele:
În ceea ce privește recursul declarat de reclamant, față de prevederile art. 306 pct. 1 Cod procedură civilă raportat la art. 303 Cod procedură civilă, respectiv art. 3041 Cod procedură civilă, tribunalul l-a anulat ca nemotivat.
Referitor la recursul declarat de intervenienți, tribunalul a constatat că deși se încadrează în motivul de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, este nefondat din următoarele considerente:
Astfel, conform mențiunilor din contractul de vânzare și exploatare încheiat la 7 octombrie 1946 între . S. (autorul părților) acesta din urmă a cumpărat dreptul de a exploata materialul lemnos din trupul de pădure „Fluturica” în suprafață de 11 ha până la data de 15 septembrie 1947, dată la care trebuia să predea suprafața de pădure exploatată.
P. sentința civilă nr. 145 din 5 februarie 2003 a Judecătoriei Vatra Dornei, sentință irevocabilă, pârâtul S. R., prin DGFP a fost obligat să-i recunoască reclamantului C. T. dreptul de proprietate și să-i predea cantitatea de 2500 mc cherestea și lemn de construcție sau contravaloarea acesteia la prețul de circulație din momentul predării, reținându-se că autorului acestuia, care avea calitatea de antreprenor de lucrări păduri și plutărit, i s-a preluat la stat prin naționalizare acea cantitate.
S-a reținut că în cauza de față reclamantul și intervenienții solicită contravaloarea masei lemnoase rămasă pe picior la data naționalizării și care nu a mai putut fi exploatată conform contractului încheiat cu . 1946.
Însă, la data de 15 septembrie 1954 (data la care înceta contractul încheiat la data de 7 octombrie 1946) . suprafeței de 11 ha teren pădure, condiții în care . de la care statul a preluat suprafața de 11 ha teren pădure din trupul „Fluturica”.
Faptul că autorul părților nu a reușit să exploateze întreaga masă lemnoasă de pe suprafața de 11 ha teren în perioada cuprinsă între 7 octombrie 1946 (data încheierii contractului) – 15 septembrie 1947 (data încetării acestuia), s-a reținut că nu dă dreptul moștenitorilor acestuia de a solicita contravaloarea masei lemnoase de pe picior rămasă la data naționalizării având în vedere data încetării contractului încheiat de autor, când . în posesia trupului de pădure „Fluturica”.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul C. T. solicitând casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare în completul compus în mod legal potrivit legii.
În motivarea recursului arată că pricina trebuia judecată în complet de apel și nu de recurs, calea de atac legală împotriva sentinței pronunțate în primă instanță fiind cea a apelului și nu a recursului.
Potrivit art. 2821 alin. 1 Cod procedură civilă „nu sunt supuse apelului hotărârile judecătorești date în primă instanță în litigiile al căror obiect are o valoarea de până la 100.000 lei inclusiv, atât în materie civilă cât și în materie comercială”.
per a contrario, hotărârile pronunțate în primă instanță în litigiile a căror valoare depășește această sumă sunt supuse apelului, cale ordinară de atac, constituind cel de al doilea grad de jurisdicție.
Cum acțiunea introductivă de primă instanță a avut drept obiect o revendicare de drept comun întemeiată pe dispozițiile art. 480 Cod civil, calificată ca atare și supusă astfel timbrajului de către prima instanță, în condițiile în care în cauză s-a administrat o expertiză silvică evaluatoare care a stabilit că masa lemnoasă revendicată însumează circa 3000 mc, iar conform Ordinului ministrului mediului și pădurilor nr. 3283 din 23.08.2012 s-a stabilit că prețul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior este de 85 lei, valoarea litigiului depășește suma de 100.000 lei, calea de atac declarată de către reclamant este cea a apelului.
În drept a invocat dispozițiile art. 304 pct. 1, 2821 Cod procedură civilă.
Pârâtul S. R., prin Ministerul Finanțelor, prin întâmpinarea formulată a invocat excepția inadmisibilității recursului, invocând dispozițiile art. 299 alin. 1 și art. 377 alin. 2 pct. 4 Cod procedură civilă, din a căror intrerpretare coroborată rezultă că pot fi atacate cu recurs numai hotărârile definitive date fără drept de apel, cele date în apel, precum și hotărârile altor organe cu activitate jurisdicțională, în condițiile prevăzute de lege.
Având în vedere că decizia tribunalului este irevocabilă, recursul declarat împotriva acesteia este inadmisibil.
Pe fond, solicită respingerea recursului ca nefondat, precizând că reclamantul nu a indicat valoarea obiectului pricinii, deși dispozițiile art. 112 Cod procedură civilă sunt clare în acest sens.
Obligația instanței de a se pronunța numai cu privire la obiectul acțiunii constituie o garanție pentru aplicarea corectă a principiului disponibilității, recunoscut părții prin art. 129 alin. ultim Cod procedură civilă.
Judecătorul nu se substituie reclamantului în determinarea valorii obiectului acțiunii, astfel că eventualele vicii ale cererii de chemare în judecată, raportat la art. 112 Cod procedură civilă, sunt imputabile doar acestuia.
Pe cale de consecință, nu se putea imputa o lipsă de diligență a instanței de control judiciar în a stabili care era calea de atac ce putea fi exercitată împotriva hotărârii Judecătoriei Vatra Dornei, raportat la dispozițiile art. 2821 Cod procedură civilă, în condițiile în care reclamantul nu a indicat valoarea obiectului cererii.
Pârâta ., prin întâmpinarea formulată a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil, cu motivarea că nu se poate formula recurs la recurs, ci împotriva unei hotărâri pronunțate în recurs se poate formula doar contestație în anulare.
Intervenienții în interes propriu G. A., Șcheul N., C. P. și C. S. au invocat excepția inadmisibilității recursului, invocând dispozițiile art. 299 alin. 1 și art. 377 alin. 2 pct. 4 Cod procedură civilă.
Arată că decizia tribunalului fiind irevocabilă, recursul declarat împotriva acesteia este inadmisibil.
P. decizia civilă nr.536 din 16 aprilie 2013 pronunțată de Curtea de Apel S. s-a respins ca nefondată excepția inadmisibilității recursului, s-a admis recursul, ca s-a casat decizia civilă nr.2412 din 06.12.2012 a Tribunalului S. și s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, ca instanță de apel.
Pentru a hotărî astfel Curtea a reținut următoarele:
Sub aspectul excepției inadmisibilității, Curtea a considerat că, în ipoteza în care, prin intermediul căii de atac a recursului, se pune în discuție însăși calificarea unei căi de atac declanșată împotriva unei hotărâri pronunțate de o instanță de fond, această cale de atac nu poate fi inadmisibilă, ci instanța are obligația de a examina dacă a fost respectat în cauză principiul legalității căilor de atac.
Astfel, într-o ierarhie a principiului unicității căii de atac și a principiului legalității căii de atac, instanța de recurs consideră că are prioritate principiul legalității căii de atac.
În conformitate cu prevederile art. 299 alin. 1 și 2 Cod procedură civilă: „Hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum și, în condițiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicțională sunt supuse recursului. Dispozițiile art. 282 alin. 2 sunt aplicabile în mod corespunzător. Recursul se soluționează de către instanța imediat superioară celei care a pronunțat hotărârea în apel”.
Totodată, dispozițiile art. 2821 alin. 1 și 2 din același cod, instituie o excepție de la regula conform căreia, hotărârile date în primă instanță de judecătorie sunt supuse apelului la tribunal, iar hotărârile date în primă instanță de tribunal sunt supuse apelului la curtea de apel, stabilind că: „Nu sunt supuse apelului hotărârile judecătorești date în primă instanță în cererile introduse pe cale principală privind pensii de întreținere, în litigiile al căror obiect are o valoare de până la 100.000 lei inclusiv, atât în materie civilă, cât și în materie comercială, asupra acțiunilor posesorii, acțiunilor în evacuare, a celor referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă și luarea măsurilor asigurătorii, asupra cererilor pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale și în alte cazuri prevăzute de lege. Hotărârile instanțelor judecătorești prin care se soluționează plângerile împotriva hotărârilor autorităților administrației publice cu activitate jurisdicțională și ale altor organe cu astfel de activitate nu sunt supuse apelului, dacă legea nu prevede altfel”.
Din analiza acestor norme legale rezultă că obiectul recursului, cale extraordinară de atac, este reglementat în mod expres, fie în legea de procedură civilă, fie în legi speciale.
În acest context, exercitarea căilor de atac este guvernată de principiul legalității, potrivit căruia căile de atac sunt instituite prin lege, ceea ce înseamnă că o hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege, principiu consacrat, de altfel, în art. 129 din Constituția României, conform căruia: ”Împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii”.
P. urmare, proclamând dreptul părților interesate și al Ministerului Public de a ataca hotărârile judecătorești, textul constituțional arată, însă, că aceasta se poate face numai „în condițiile legii”, evocând astfel nu numai faptul că mijloacele procesuale de atac a hotărârilor judecătorești sunt cele prevăzute de lege, dar și că exercitarea însăși a acestora trebuie să se realizeze în condițiile legii.
Legalitatea căilor de atac implică totodată și consecința că mențiunea greșită făcută în dispozitivul hotărârii care se atacă nu acordă părții o cale de atac pe care legea însăși n-a prevăzut-o sau, dimpotrivă, nu-i răpește părții calea de atac pe care legea i-a conferit-o.
În acest sens, calificarea greșită de către instanță a căii de atac exercitate și, pe cale de consecință, pronunțarea unei hotărâri judecătorești corespunzătoare acestei calificări, nu poate răpi dreptul părții la respectiva cale de atac, întrucât căile de atac sunt acelea prevăzute de lege.
P. urmare, partea nu poate fi sancționată pentru eroarea făcută de instanța de control judiciar în calificarea căii de atac cu care a fost învestită.
Astfel, dacă prima instanță a pronunțat o hotărâre judecătorească susceptibilă a fi atacată cu apel, iar tribunalul, calificând în mod greșit calea de atac ca fiind recurs, a pronunțat în complet de trei judecători, o hotărâre irevocabilă, partea poate exercita recurs împotriva acesteia.
Aceeași soluție se impune și în situația în care prima instanță a pronunțat o hotărâre judecătorească susceptibilă de a fi atacată cu apel, însă, în mod eronat menționează în dispozitiv calea de atac a recursului pe care partea o exercită, învestind în acest sens tribunalul care o soluționează ca atare. Aceasta, deoarece instanța de control judiciar, în exercițiul rolului activ, făcând aplicarea dispozițiilor art. 84 din codul de procedură civilă trebuia să dea calificarea exactă a căii de atac, în funcție de prevederile legii.
În ambele cazuri, tribunalul, ca primă instanță de control judiciar, a răpit părții o cale de atac prevăzută de lege, iar această greșeală poate și trebuie să fie remediată tocmai prin admiterea recursului de către curtea de apel.
De altfel, este evident că decizia pronunțată de către tribunal în aceste circumstanțe încalcă normele legale imperative privind compunerea instanței, fiind incident motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 1 din Codul de procedură civilă.
Pentru aceste considerente Curtea, în temeiul art. 137 alin. 1 Cod procedură civilă raportat la textele legale mai sus menționate, a respins excepția inadmisibilității recursului invocată de intimați, ca neîntemeiată.
Sub aspectul recursului declarat de reclamantul recurent, Curtea a reținut că atât acțiunea principală formulată de reclamant, cât și cererea de intervenție au caracter patrimonial, fiind evaluabile în bani, ceea ce impune stabilirea competenței și a căilor de atac în funcție de valoarea obiectului litigiului.
Astfel, ori de câte ori pe calea acțiunii civile se tinde a se proteja un drept procesual evaluarea obiectului litigiului este posibilă și necesară pentru stabilirea competenței materiale în primă instanță a litigiilor civile și a căilor de atac ce pot fi exercitate.
La stabilirea criteriului valoric legiuitorul a avut în vedere valoarea obiectului litigiului în materialitatea sa, pretenția concretă, precum și dreptul subiectiv asupra fiecărui bun reclamat, sens în care a impus prin art. 112 alin. 1 pct. 3 Cod procedură civilă, obligația reclamantului de a preciza valoarea obiectului cererii.
Criteriul valoric operează exclusiv în cazul cererilor evaluabile în bani inclusiv pentru determinarea căilor de atac ce pot fi exercitate împotriva hotărârilor judecătorești pronunțate de prima instanță.
În speță, atât acțiunea principală, cât și cererea de intervenție vizează obținerea contravalorii masei lemnoase rămasă pe picior la data naționalizării și care nu a mai putut fi exploatată conform contractului încheiat cu . 1946, acțiunea fiind caracterizată ca fiind o acțiune în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 Cod civil.
Judecătoria Vatra Dornei, prin sentința civilă nr. 169 din 14 februarie 2012 a respins excepția inadmisibilității acțiunii, invocată prin întâmpinare de către pârâtul S. R., prin DGFP S., ca nefondată și a respins cererea formulată de către reclamantul C. T., precum și cererea formulată de către intervenienții G. A., Șcheul N., C. P. și C. S., ca nefondate. Această sentință a fost dată cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Împotriva acestei sentințe reclamantul C. T. a declarat apel.
Față de această situație, astfel cum rezultă din practicaua deciziei civile nr. 2412 din 6.12.2012, Tribunalul S. a calificat calea de atac ca fiind recurs, în considerarea dispozițiilor art. 2821 Cod procedură civilă, care statuează în sensul stabilirii căii de atac în funcție de criteriul valoric.
Din situația expusă, rezultă, în mod evident, că, în prezenta cauză, se impun a fi analizate, prin prisma reglementărilor legale ce le vizează obligațiile procedurale ale părților și obligațiile instanțelor de judecată.
În acest sens, deși rezultă, în mod expres, din dispozițiile art. 112 Cod procedură civilă, care reglementează conținutul cererii de chemare în judecată, că aceasta trebuie să cuprindă obiectul cererii și valoarea lui, după prețuirea reclamantului, atunci când prețuirea este cu putință, în opinia Curții, sancțiunea nerespectării acestei obligații nu poate determina suprimarea dreptului la exercitarea a două căi de atac, în ipoteza în care o hotărâre pronunțată într-o anumită cauză este susceptibilă atât de apel, cât și de recurs, ci, eventual, în fața instanței de fond, putea determina sancțiunea procesuală a suspendării judecății, în temeiul art. 1551 Cod de procedură civilă.
În contextul în care, este evident că, în fața instanței de fond, reclamantul nu și-a respectat obligația legală de a indica valoarea obiectului cererii deduse judecății, Curtea apreciază că, în mod corelativ, nici instanța de judecată nu și-a respectat obligația instituită de art. 129 alin. 4 și 5 Cod procedură civilă, și nu a pus în vedere părții, nicicând pe parcursul procesului, să-și îndeplinească această obligație, consecința fiind aceea a aprecierii valorii obiectului cererii sub pragul de 100.000 lei, prevăzut de art. 2821 alin. 1 Cod de procedură civilă, și a instituirii dreptului la recurs, iar nu la apel, împotriva sentinței pronunțată în fața instanței de fond.
În același sens, s-a apreciat că tribunalul nu ar fi putut califica calea de atac exercitată împotriva hotărârii judecătoriei ca fiind recurs, referindu-se la dispozițiile art. 2821 Cod procedură civilă, fără o altă argumentare, ci ar fi avut obligația, pentru stabilirea corectă a căii de atac, să solicite reclamantului să precizeze această valoare, și, în cazul în care ar fi fost contestată această valoare, de către părțile adverse, să dispună în consecință.
În cauza dedusă judecății, câtă vreme instanța de fond nu a considerat necesar să afle care este valoarea obiectului cererii deduse judecății și nu a pus în vedere această obligație reclamantului sau intervenienților, Curtea a apreciat, prin coroborarea raportului de expertiză efectuat în cauză și care estimează volumul de lemn ce se putea obține de pe 11 ha teren, probă la care reclamantul și intervenienții au achiesat, cu Ordinul ministrului mediului și pădurilor nr. 3283 din 23.08.2012 ce stabilește că prețul mediu al unui metru cub de masă lemnoasă pe picior este de 85 lei, în absența unor probe contrare, că apelul este calea de atac ce urma a fi dată în cauză, și nu recursul.
Având în vedere că valoarea obiectului litigiului depășește plafonul de 100.000 lei prevăzut de art. 2821 Cod procedură civilă, tribunalul în mod greșit, cu încălcarea prevederilor art. 298 raportat la art. 129 alin. 4 și 5, art. 282 alin. 1 și art. 2821 Cod procedură civilă, a calificat calea de atac exercitată împotriva hotărârii judecătoriei ca fiind recurs și a soluționat-o ca atare în complet format din 3 judecători, calea de atac la care sunt îndreptățite părțile fiind reglementată de lege și nu lăsată la aprecierea instanței de judecată sau a părților.
Art. 54 alin. 2 din Legea nr. 304/2004 stabilește că ”Apelurile se judecă în complet format din 2 judecători, iar recursurile, în complet format din 3 judecători, cu excepția cazurilor în care legea prevede altfel”.
În consecință, calea de atac exercitată împotriva sentinței civile pronunțată de Judecătoria Vatra Dornei a fost în mod greșit calificată de tribunal ca fiind recurs, calea de atac fiind cea a apelului, condiții în care fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 1 Cod procedură civilă, Curtea în temeiul art. 312 alin. 1 și alin. 3 Cod procedură civilă, a admis recursul, a casat hotărârea atacată și, în consecință, a trimis cauza pentru rejudecare ca apel la același tribunal.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului S. la data de 24.05.2013 sub nr._ .
În cauză, intervenienții apelanți Gervan A., S. N., C. P. și C. S., au depus o cerere pe care deși au intitulat-o cerere de aderare la apelul formulat de reclamantul C. T. (fil.11-13), din lecturarea acesteia, s-a constatat că pretinsa cerere reprezintă de fapt o copie a apelului declarat de intervenienți la data de 26.03.2012 împotriva sentinței civile nr.169/2012 a Judecătoriei Vatra Dornei, și că această cerere nu-și găsește locul în cauza de față, câtă vreme intervenienții au calitatea de apelanți în dosar din data de 26.03.2012, calitate pe care și-o mențin și după decizia de casare nr.136/2013 a Curții de Apel S..
P. întâmpinarea depusă la dosar (fil.14-15), intimata Direcția S. S. a solicitat respingerea apelului ca nefondat.
În motivare a arătat că, autorul petentului, C. S., născut la data de 13.10.1905 în . firma individuală "C. S." ce avea ca obiect de activitate comerțul cu lemn de construcție și cherestea en gros și en detail pe cont propriu.
În calitatea sa de comerciant acesta a încheiat în data de 07.10 .1946 cu . de vânzare prin care acesta a cumpărat dreptul de a exploata materialul lemnos de pe suprafața de 11 ha din trupul de pădure "Fluturica" posibilitatea anilor 1944/54, 1945/1946 și 1946/1947.
Potrivit aceluiași contract, defunctul C. S. trebuia să exploateze materialul lemnos în cauză până la data de 15 septembrie 1947.
La data de 30 decembrie 1847 regele M. I a abdicat și a fost urmat de guvernul P. G. 3, guvern ce și-a desfășurat activitatea în perioada 30 decembrie 1947 - 13 aprilie 1948.
La data de 13 aprilie 1948 a fost publicată în Monitorul Oficial Constituția României în care la art. 6, prevedea că pădurile aparțin statului ca bunuri comune ale poporului.
La nivelul anului 1948 trupul de pădure "Fluturica" nu era inclus în amenajamentul silvic și nu era sub bornă silvică.
La nivelul anului 1953 trupul de pădure "Fluturica" a fost menționat pentru prima dată în amenajamentul silvic al M.U.F. "Bistrița Aurie" și se afla sub bornă silvică.
Tot în același amenajament s-a făcut precizarea că acest trup de pădure a intrat în fond forestier urmare a Constituției din 13 aprilie 1948.
La data de 26 ianuarie 1969 defunctul C. I. a decedat având ca moștenitori pe reclamant și defuncta C. R., autoarea intervenienților.
După apariția Legilor nr. 1/2000 și 247/2005, Comunei O. i-a fost reconstituit dreptul de proprietate pentru suprafața de 66,91 ha teren cu vegetație forestieră identică cu trupul de pădure "Fluturica" .
Din contractul invocat rezultă că dreptul de proprietate asupra suprafeței de 11 ha pădure a aparținut în perioada 1944 - 1947 Primăriei O., tatăl reclamantului dobândind doar dreptul de proprietate asupra masei lemnoase pe picior existentă pe 11 ha din acea suprafață, neidentificate exact în cadrul acestei suprafețe, posibilitatea anilor 1944/54,1945/1946 și 1946/1947.
Din probele administrate în cauză reiese că data la care a fost preluată la stat suprafața de 11 ha pădure de pe care autorul reclamantului a cumpărat masa lemnoasă, este ulterioară datei de 15 septembrie 1947, dată până la care petentul trebuia să exploateze masa lemnoasă.
Dreptul de proprietate pentru suprafața de teren de pe care autorul petentului a cumpărat masa lemnoasă a fost reconstituit Comunei O., acesteia recunoscându-i-se calitatea de autor deposedat.
Indiferent dacă autorul reclamantului a exploatat sau nu materialul lemnos de pe suprafața în cauză, la data de 15 septembrie 1947 . suprafeței de pădure, aceasta fiind și cea de la care statul a preluat la naționalizare trupul de pădure "Fluturica" .
Mai mult de atât, petentul nu face prin nici un înscris dovada faptului că a achitat contravaloarea masei lemnoase și că la data trecerii terenului în proprietatea statului nu exploatase cantitatea de masă lemnoasă cumpărată, cu atât mai mult cu cât acesta trebuia exploatată până la data de 15 septembrie 1947.
În concluzie, suprafața de pădure de pe care autorul petentului a cumpărat cantitatea de masă lemnoasă, a fost preluată și trecută în proprietatea statului de la . 1948, iar petentul nu face dovada că la acea dată autorul său nu exploatase masa lemnoasă cumpărată, că aceasta a fost exploatată de ., aceasta ar fi exploatată ulterior trecerii terenului în proprietatea statului, astfel că Direcția S. S. nu poate fi obligată la plata despăgubirilor.
Intimata . întâmpinare la dosar (fil.42-44), și a solicitat respingerea apelului ca nefondat.
În motivare a arătat că, reclamantul nu face dovada că suprafața de 11 hectare pădure a fost preluată de către S. R. înainte de exploatare și nici când i-a fost oprită exploatarea acestei mase lemnoase, contractul fiind încheiat în anul 1946, iar naționalizarea pădurilor a început din vara anului 1948.
Pe lângă acestea, atât timp cât nu a fost respectată procedura administrativă - prealabilă prevăzută de legile speciale și care să fie finalizată la data sesizării instanței, cu respectarea termenilor procedurali arătați de lege și fără nici un act doveditor din care să rezulte oprirea exploatării masei lemnoase, acțiunea, așa cum bine a reținut prima instanță, este nefondată.
Instanța de fond, prin sentința civilă nr.169/14.02.2012 a reținut pe bună dreptate că data la care a fost preluată „Fluturica” este ulterioară datei de 15 septembrie 1947, comunei O. fiindu-i reconstituit dreptul de proprietate conform legilor proprietății, având în acest sens calitatea de autor deposedat. Dincolo de aceste aspecte, C. S. a fost despăgubit de către S. R. pentru cantitatea de 2.500 m.c. cherestea, fiind evident faptul că în acea cantitate de cherestea destul de mare la acea vreme, intra și masa lemnoasă rezultată din exploatarea celor 11 ha pădure.
Prezentul apel este nefondat, deoarece pe fondul cauzei instanța a avut în vedere toate motivele de fapt și de drept, analizând cauza în mod legal și temeinic.
A solicitat a se observa că la art.5 alin.2 din contractul de vânzare și exploatare, C. S. în calitate de comerciant de cherestea, se obliga să ia spre exploatare masa lemnoasa pe o perioadă începând de la semnarea contractului și până la 15 septembrie 1947, iar în caz contrar obligându-se a răspunde cu valoarea materialului lemnos la termenele fixate. Dincolo de acest aspect, un simplu calcul ne arată faptul că din 7 oct. 1946 când s-a încheiat contractul și până în anul 1948 sunt doi ani de zile, timp în care C. S. a avut tot timpul să-și exploateze masa lemnoasă, mai ales că din clauzele contractuale rezultă în mod cert că « cumpărătorul se obliga ca până la data de 15 sept. 1947 să exploateze masa lemnoasă ».
De asemenea, din Certificatul emis de Camera de Comerț și Industrie S., rezultă că, C. S. la data de 15.09.1948, era încă înregistrat ca fiind comerciant de lemn și cherestea en gros și en detail pe cont propriu, deci acesta exercita activitatea de comerciant și în anul 1948, mult după încheierea contractului cu Primăria O..
Dincolo de aceste aspecte, așa cum rezultă din procesele - verbale de punere în posesie atașate la dosarul cauzei, Primăria comunei O. și-a reconstituit conform legilor proprietății suprafețele de teren aflate pe raza comunei Cârlibaba, iar acuma după mai mult de 60 de ani, să pretinzi că nu ți-ai exploatat masa lemnoasa de pe această suprafață, fără a prezenta nici o dovadă concludentă în acest sens, este un fapt cu totul neîntemeiat.
Potrivit art.137 Cod procedură civilă instanța a analizat mai întâi excepțiile care fac de prisos judecarea cauzei.
Cu referire la excepția netimbrării apelului intervenienților, această excepție va fi respinsă ca nefondată avându-se în vedere obiectul cererii deduse judecății și dispozițiile Legii nr.146/1997.
Astfel, potrivit art.15 alin.1 lit. r din Legea nr.146/1997 „Sunt scutite de taxe judiciare de timbru acțiunile și cererile, inclusiv cele pentru exercitarea căilor de atac, referitoare la cererile introduse de proprietari sau de succesorii acestora pentru restituirea imobilelor preluate de stat sau de alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și cererile accesorii și incidente”.
Bunurile pot fi imobile prin natura lor, prin destinație sau prin obiectul la care ele se aplică. Bunurile imobile prin natura lor sunt: pământul si orice alte lucruri incorporate acestuia, cum ar fi clădirile, conductele, recoltele prinse de rădăcini si fructele de arbori neculese încă.
Obiectul cererii de intervenție îl constituie revendicarea masei lemnoase pe picior ( prinsă de rădăcini), imobil prin natura lui, neexploatată de pe porțiunea de pădure în suprafață de 11 ha, la nivelul anului 1946, de pe raza com. Cârlibaba, . intervenienții pretind că a fost preluată abuziv de stat .
În aceste condiții, se constată că în cauză se poate reține scutirea de la plata taxei de timbru potrivit art.15 alin.1 lit. r din Legea nr.146/1997, obiectul prezentei cauze, fiind o cerere de restituire a unui imobil trecut în proprietatea statului în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
De altfel, la fond prin încheierea din data de 7.12.2010 s-a reținut că în cauză sunt incidente dispozițiile art.15 alin.1 lit. r din Legea nr.146/1997, fiind respinsă excepția netimbrării cererii invocată de pârâți, încheiere care nu a fost supusă căilor de atac, statuările jurisdicționale din această hotărâre intrând în putere de lucru judecat.
Pe fondul cauzei, examinând sentința prin motivele de apel invocate și în raport de ansamblul probelor ce s-au administrat în dosar tribunalul va confirma soluția atacată apreciind că aceasta își găsește suport în probatoriul administrat a cărui judicioasă analiză a condus la stabilirea unei situații de fapt și la pronunțarea unei hotărâri temeinice și legale.
Întrucât atât acțiunea principală, cât și cererea de intervenție vizează obținerea contravalorii masei lemnoase rămasă pe picior la data naționalizării și care nu a mai putut fi exploatată conform contractului încheiat cu . 1946, acțiunea fiind caracterizată ca fiind o acțiune în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 Cod civil, tribunalul va răspunde ambelor apeluri prin considerente comune.
Contrar susținerilor reclamantului și intervenienților apelanți este a se observa că prima instanță a realizat o judicioasă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente în materie, că a administrat un vast probatoriu, pronunțându-se asupra tuturor probelor din dosar, respingând întemeiat pretențiile acestora.
Astfel cum a constatat și instanța de fond, Tribunalul reține că defunctul C. S. s-a născut la data de 13 octombrie 1905 în . deținut firma individuală „C. S.” ce avea ca obiect de activitate comerțul cu lemn de construcție și cherestea en gros și en detail pe cont propriu, iar în această calitate de comerciant, a încheiat la data de 7 octombrie 1946 cu . de vânzare prin care a cumpărat dreptul de a exploata materialul lemnos constituind posibilitatea anilor 1944/45, 1945/46 și 1946/47 din trupul de pădure „Fluturica” în suprafață de 11 ha.
Potrivit aceluiași contract, defunctul C. S. trebuia să exploateze materialul lemnos în cauză până la data de 15 septembrie 1947. Urmare a abdicării regelui M. I și formării guvernului P. G. 3 ( guvern ce și-a desfășurat activitatea în perioada 30 decembrie 1947 – 13 aprilie 1948), la data de 13 aprilie 1948 a fost publicată în Monitorul Oficial Constituția Republicii Populare Române în care, la art. 6, prevedea că pădurile aparțin Statului ca bunuri comune ale poporului.
Înscrisurile atașate cauzei au relevat că la nivelul anului 1948 trupul de pădure „Fluturica” nu era prevăzut în amenajamentele silvice și nu se afla sub bornă silvică, dar la nivelul anului 1953 trupul de pădure „Fluturica” a fost menționat în amenajamentul silvic MUF B „Bistrița Aurie” și se afla sub bornă silvică, și că la data de 26 ianuarie 1969 defunctul C. S. a decedat având ca moștenitori pe reclamant și pe defuncta C. Reveca, autoarea intervenienților.
În speță părțile au înțeles să facă dovada dreptului lor de proprietate printr-un contract de vânzare prin care autorul lor C. S., a cumpărat dreptul de a exploata materialul lemnos constituind posibilitatea anilor 1944/45, 1945/46 și 1946/47 din trupul de pădure Fluturica în suprafață de 11 ha, până la data de 15 septembrie 1947.
Față de conținutul contractului invocat, întemeiat instanța de fond a constatat că dreptul de proprietate asupra suprafeței de 11 ha pădure a aparținut în perioada 1944 – 1947 Primăriei O., tatăl reclamantului dobândind doar dreptul de proprietate asupra masei lemnoase pe picior existentă pe această suprafață de pădure, constituind posibilitatea anilor 1944/45, 1945/46 și 1946/47.
Apoi, înterpretând probele administrate în cauză prin prisma contextului istoric (așa cum a fost prezentat în situația de fapt), întemeiat instanța de fond a considerat că data la care a fost preluată suprafața de 11 ha pădure este ulterioară datei de 15 septembrie 1947.
În mod just, la pronunțarea soluției s-a avut în vedere și faptul că dreptul de proprietate asupra trupului de pădure „Fluturica” i-a fost reconstituit Comunei O., recunoscându-se astfel calitatea sa de autor deposedat, apreciindu-se că indiferent dacă tatăl reclamantului a exploatat sau nu materialul lemnos de pe suprafața de 11 ha teren vegetație forestieră, la data de 15 septembrie 1947 . pădurii în cauză, aceasta fiind și cea de la care S. a preluat în mod abuziv trupul de pădure „Fluturica”.
Tribunalul mai reține și faptul că prin sentința civilă nr. 145 din 5 februarie 2003 a Judecătoriei Vatra Dornei, sentință irevocabilă, pârâtul S. R., prin DGFP a fost obligat să-i recunoască reclamantului C. T. dreptul de proprietate și să-i predea cantitatea de 2500 mc cherestea și lemn de construcție sau contravaloarea acesteia la prețul de circulație din momentul predării, reținându-se că autorului acestuia, care avea calitatea de antreprenor de lucrări păduri și plutărit, i s-a preluat la stat prin naționalizare acea cantitate.
În cauza de față reclamantul și intervenienții solicită contravaloarea masei lemnoase rămasă pe picior la data naționalizării și care nu a mai putut fi exploatată conform contractului încheiat cu . 1946.
Însă, la data de 15 septembrie 1954 (data la care înceta contractul încheiat la data de 7 octombrie 1946) . suprafeței de 11 ha teren pădure, condiții în care . de la care S. a preluat suprafața de 11 ha teren pădure din trupul „Fluturica”.
Faptul că autorul părților nu a reușit să exploateze întreaga masă lemnoasă de pe suprafața de 11 ha teren în perioada cuprinsă între 7 octombrie 1946 (data încheierii contractului) – 15 septembrie 1947 (data încetării acestuia), e evident că nu dă dreptul moștenitorilor acestuia de a solicita contravaloarea masei lemnoase de pe picior rămasă la data naționalizării având în vedere data încetării contractului încheiat de autor, când . în posesia trupului de pădure „Fluturica”.
Față de toate acestea, se apreciază că întemeiat au fost respinse pretențiile reclamantului și ale intervenienților, astfel că motivațiile acestora din cererile de apel sunt nefondate.
Nefondate sunt și criticile intervenienților apelanți privitoare la greșita obligare a lor la plata sumei de 6400 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Este a se reține în acest sens că instanța de prim grad a realizat o justă aplicare a prevederilor art.18 din O.U.G. nr.51/2008.
Astfel cum rezultă din cuprinsul actelor și lucrărilor dosarului (fil.86 dosar fond), la data de 28.06.2011 numiții G. A., S. N., C. P. și C. S. au investit instanța de fond cu o cerere de intervenție în interes propriu.
Din lecturarea acesteia și din interpretarea dispozițiilor art.50 Cod procedură civilă rezultă că intervenientul principal invocă un drept propriu al bunului ce formează obiectul cererii de chemare în judecată, el tinzând să câștige pentru sine bunul litigios, tocmai de aceea, intervenienții în nume propriu se îndreaptă împotriva ambelor părți inițiale din proces.
Potrivit art.18 din O.U.G. nr.51/2008 „Cheltuielile pentru care partea a beneficiat de scutiri sau reduceri prin încuviințarea ajutorului public judiciar vor fi puse în sarcina celeilalte părți, dacă aceasta a căzut în pretențiile sale. Partea căzută în pretenții va fi obligată la plata către stat a acestor sume.”
Cum intervenienții au căzut în pretenții, se apreciază că prin aplicarea judicioasă a prevederilor sus-citate prima instanță i-a obligat la plata către Stat a sumei de 6400 lei acordată cu titlu de ajutor public judiciar reclamantului prin încheierea din 24.01.2012.
În contextul tuturor celor arătate mai sus, găsind că motivațiile apelanților sunt nejustificat formulate și că soluția primei instanțe este legală și temeinică, în baza disp.art.296 Cod procedură civilă, tribunalul va respinge apelurile ca nefondate.
Pentru aceste motive,
În numele Legii,
DECIDE
Respinge ca nefondate apelurile declarate de reclamantul C. T., domiciliat în ., și intervenienții G. A., Șcheul N., din ., jud.S., C. P. și C. S., din ., împotriva sentinței civile nr.169 din 14 februarie 2012 a Judecătoriei Vatra Dornei (dosar nr._ ), intimați fiind pârâții S. R. prin Direcția G. a Finanțelor Publice S., R.N.P. R. prin Direcția S. S. și ., jud.S..
Definitivă.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică din data de 25 februarie 2014.
Președinte, Judecător, Grefier,
S. A. C. L. R. M.
Red.C.L.
Jud.U. C.
Tehnored.R.M.
12 ex.20.03.2014
| ← Fond funciar. Decizia nr. 44/2014. Tribunalul SUCEAVA | Fond funciar. Decizia nr. 15/2014. Tribunalul SUCEAVA → |
|---|
