Obligaţie de a face. Decizia nr. 787/2013. Tribunalul TELEORMAN
| Comentarii |
|
Decizia nr. 787/2013 pronunțată de Tribunalul TELEORMAN la data de 15-11-2013 în dosarul nr. 8128/740/2012
ROMÂNIA
TRIBUNALUL T.
SECȚIA CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 787
RECURS
Ședința publică de la 15 noiembrie 2013
Tribunalul constituit din:
Președinte – D. A.
Judecător – S. L.
Judecător – V. M.
Grefier – O. S.
Pe rol, judecarea recursului civil declarat de recurentul-reclamant O. C., cu domiciliul în A., . 28, ., județul T., împotriva sentinței civile nr. 3171 din 09 iulie 2013, pronunțată de Judecătoria A., în contradictoriu cu intimatul-pârât I.P.J. T., cu sediul în A., .-73, județul T., având ca obiect – obligație de a face.
La apelul nominal făcut în ședința publică, recurentul reclamant O. C., a fost reprezentat de avocat Toc R., (în baza împuternicirii avocațiale ., nr._), iar intimatul-pârât I.P.J. T., a fost reprezentat de consilier juridic G. P.-V., (în baza delegației nr._/1/2013 din 17.10.2013).
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul este timbrat cu suma de 5,0 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru, achitată cu chitanța ., nr._ din 15.10.2013 emisă de Municipiul A. – D.B.F.T.I. 96, precum și 0,50 lei timbru judiciar.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
În conformitate cu dispozițiile art. 1591 alin. 4 Cod procedură civilă, tribunalul verificând competența materială, generală și teritorială, stabilește că este competent să soluționeze cauza de față, în raport de dispozițiile art. 2 alin. 1 pct. 3 Cod procedură civilă.
Avocat Toc R., pentru recurentul reclamant O. C., depune la dosarul cauzei împuternicirea avocațială și invocă excepția necompetenței materiale a Judecătoriei A., întrucât, așa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar de către pârât pentru ultimul termen de judecată de la fond - bunurile ce fac obiectul prezentului dosar, fac parte din domeniul public, iar în conformitate cu dispozițiile art. 23 din Legea nr. 213/1998, competența de soluționare a cauzei, revine tribunalului.
Față de acest aspect, solicită admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, la instanța competentă.
Pe fondul cauzei, apărătorul recurentului reclamant, precizează că acesta vizează situația foștilor angajați ai Ministerului Administrației și Internelor, care s-au pensionat și care ocupă în continuare fostele locuințe de serviciu.
Apreciază că, în mod greșit instanța de fond a reținut, că între părți nu mai există un contract de închiriere valabil, atât timp cât recurentul reclamant a făcut, ulterior, o cerere de prelungire a contractului încheiat inițial între părți, urmând să plătească o chirie, însă intimata pârâtă a refuzat.
Pe cale de consecință, solicită admiterea recursului așa cum a fost motivat, în sensul de a se obliga intimatul pârât, să încheie cu recurentul reclamant, un contract de închiriere, cu plata unei chirii, avându-se în vedere prevederile art. 28 din Ordinul M.A.I. nr. 243/2011, precum și dispozițiile art. 6 din Legea nr. 532/2004, coroborat cu art. 2 alin. (2) din Anexa la H.G. nr. 2333/2004.
De asemenea, arată că nu solicită acordarea cheltuielilor de judecată.
Consilier juridic G. P.-V., pentru intimatul pârât I.P.J. T., având cuvântul, solicită respingerea excepției necompetenței materiale a instanței de fond, invocată de către recurentul reclamant în motivele de recurs, arătând că apărătorul său, a solicitat respingerea acestei excepții în faza de fond a cauzei - cu motivarea că prin cererea de chemare în judecată nu s-a solicitat anularea vreunui act administrativ – argumentație ce a fost însușită de către prima instanță, care a respins solicitarea.
Cu referire la motivele de recurs, ce vizează fondul cauzei, reprezentantul intimatului pârât, precizează că recurentul reclamant a ieșit la pensie anterior expirării contractului de închiriere, iar până anul trecut, acesta nu a manifestat interes pentru a încheia un nou contract de chirie.
Totodată, menționează că prevederile Legii nr. 562/2004, au avut în vedere alte condiții socio-economice și profesionale decât cele actuale, acordând instituțiilor publice din sistemul de apărare și ordine publică, dreptul de a pune în vânzare unele locuințe de serviciu, îndeplinindu-se cumulativ două condiții, și anume: imobilul să aibă recepția finală pentru a putea fi trecute din proprietatea publică, în proprietatea privată și instituția deținătoare să-și manifeste intenția de a le pune în vânzare. Or, cum instituția nu și-a manifestat această intenție, deoarece locuințele de serviciu sunt în număr insuficient, rezultă că prevederile textului de lege invocat, nu își au aplicabilitate în cauză.
De asemenea, mai arată că dispozițiile Ordinului nr. 538/2008, erau incidente la data încheierii contractelor de închiriere, iar dispozițiile legale actuale, nu mai acordă dreptul foștilor angajați (pensionați), să poată locui în chirie.
În concluzie, față de motivele expuse, reprezentantul intimatului pârât, solicită respingerea recursului formulat de către recurentul reclamant O. C..
Avocat Toc R., pentru recurentul reclamant, în replică, față de poziția de respingere a excepției necompetenței materiale a judecătoriei, de la prima instanță, precizează că înscrisurile din care reiese faptul că bunurile fac parte din domeniul public al statului, au fost depuse cu o zi înainte de soluționarea cauzei în fond.
TRIBUNALUL:
Deliberând, reține următoarele:
Prin acțiunea civilă înregistrată sub nr._ din 10 decembrie 2012 la Judecătoria A., reclamantul O. C. a chemat în judecată pe pârâtul I.P.J. T. pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună, obligarea acestuia să-i încheie un contract de închiriere pentru apartamentul pe care îl ocupă la ora actuală, situat în A., . 28, ., jud. T., sub sancțiunea acordării de daune cominatorii de 100 lei pe zi de întârziere, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat a deținut calitatea de angajat al Ministerului Administrației și Internelor, lucrând în cadrul I.P.J. T. și datorită faptului că nu deținea o locuință în proprietate după data de 15 noiembrie 1999, a primit o locuință de serviciu din cadrul spațiului locativ deținut de I.P.J. T. în .. 26 și având în vedere că aceasta a intrat în categoria locuințelor de serviciu, nu a fost nevoit să achite chirie lunară, cu toate că a existat un contract de închiriere. A precizat că, ulterior, prin pensionare, a pierdut calitatea de angajat al I.P.J. T., iar la acea dată era în vigoare Ordinul M. nr. 538/2008 care nu face nici o referire la situația foștilor angajați, dar și Legea nr. 562/2004 ce privește vânzarea locuințelor de serviciu către persoanele care le aveau în folosință, mai exact era aplicabil art. 6, din legea mai sus menționată.
A arătat că, ulterior Ordinul M. nr. 538/2008 a fost abrogat la data de 14 noiembrie 2011 de Ordinul MAI nr. 243/2011 și conform acestuia la art. 30 lit. g a formulat cerere de reînnoire a contractului, însă pârâtul a refuzat să-l reînnoiască.
A apreciat că în conformitate cu dispozițiile art. 6 din Legea nr. 562/2004, art. 28 alin. 1 lit. b din ordinul MAI nr. 243/201 și art. 2 alin. 2 din Anexa nr. 2 la H.G. nr. 2333 din 14 decembrie 2004, este îndreptățit să beneficieze în continuare de un contract de închiriere, cu obligarea la plata unei chirii stabilită conform legii, în condițiile în care veniturile nu îi permit să cumpere locuința.
În drept reclamantul și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 1527 – 1528 din Codul civil.
În dovedirea acțiunii, reclamantul a depus la dosarul cauzei, în copie, contractul de închiriere nr._ din data de 01 ianuarie 2008.
La termenul din data de 09 aprilie 2013, pârâtul a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, dar în prealabil a invocat excepția necompetenței materiale a judecătoriei, având în vedere că reclamantul este locatar al unei locuințe de serviciu aflate în proprietatea publică a statutului român și în administrarea MAI prin I.P.J. T., contract care a expirat și reclamantul nu mai îndeplinește condițiile legale pentru ca acest contrat să fie prelungit.
La solicitarea instanței, la data de 02 iulie 2013, pârâtul a depus la dosarul cauzei protocolul nr. 5461 din 13 iulie 1995, Hotărârea Consiliului Local a municipiului A., nr. 45 din 30 iunie 1995 și Hotărârea Consiliului Local a municipiului A., nr. 69 din 20 decembrie 1994, împreună cu anexa.
Cu ocazia cercetării judecătorești, instanța a încuviințat pentru ambele părți proba cu înscrisuri.
Prin sentința civilă nr. 3171 din 9 iulie 2013, Judecătoria A. a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamantul O. C., în contradictoriu cu pârâtul I.P.J. T., având ca obiect obligația de a face.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că în baza contractul de locațiune nr._ din data de 01 ianuarie 2008 – filele 5-6, reclamantului i s-a închiriat ca locuință de serviciu imobilul situat în A., . 28, ., jud. T. pe o durată de 2 ani, cu începere de la data de 01.01.2008 până la data de 31.12.2009.
Potrivit art. 14 lit. a din contract, acesta își pierde valabilitatea la împlinirea termenului pentru care a fost încheiat, reînnoirea acestuia neputând opera decât în baza art. 4 din contract, respectiv la solicitarea scrisă a locatarului, făcută cu cel puțin 30 de zile înainte de expirare, cu acordul locatorului și dacă sunt îndeplinite condițiile legale care au stat la baza încheierii lui. Pe de altă parte, potrivit art. 5, tacita relocațiune nu operează.
În raport de toate aceste dispoziții contractuale, instanța a constatat încetat contractul de închiriere la data de 31.12.2009. Astfel nu poate fi vorba de o eventuală prelungire a raporturilor de locațiune, ci s-a analizat dacă pârâtul are sau nu obligația legală de a încheia un contract de închiriere cu pensionarii, foști angajați ai Ministerului Administrației și Internelor.
Reclamantul, prin pensionare, a pierdut calitatea de angajat al I.P.J. T., iar la data încetării contractului de închiriere era în vigoare Ordinul nr. 538/2008.
Potrivit disp. art. 28 din Ordinul nr. 538/2008 ce enunța situațiile în care contractul de închiriere își pierde valabilitatea, precum si termenele de eliberare a locuinței, prevăzându-se la litera b, drept cauză a încetării valabilității contractului, pensionarea locatarului, situație în care, dreptul de folosința a locuinței pe care o deținea se exercita până la expirarea termenului contractual, cu plata chiriei legale.
După . Ordinului Ministerului Administrației și Internelor nr. 243/2011, a fost prevăzută ca excepție cazul în care locuințele de serviciu sunt ocupate de pensionari sau de urmași ai titularilor contractelor de închiriere decedați, al căror venit nu le permite cumpărarea locuinței în condițiile art. 3 din Legea nr. 562/2004 privind autorizarea instituțiilor publice din sistemul de apărare, ordine publică și securitate națională de a vinde personalului propriu unele locuințe de serviciu pe care acestea le au în administrare, republicată.
Cu privire dispozițiile Legii nr. 562/2004, instanța a constatat că din probatoriul administrat nu rezultă faptul că reclamantul și-a manifestat intenția de a achiziționa prin vânzare-cumpărare locuința de serviciu, art. 6 din această lege negăsindu-și aplicabilitatea în cauza de față. Pe de altă parte, în ceea ce privește pensionarii, aceștia pot cumpăra locuința de serviciu doar dacă aceasta este deținută în baza unui contract de închiriere valabil și este ocupată efectiv de către aceștia la data punerii în vânzare.
Instanța a constatat că la data intrării în vigoare a Ordinului Ministerului Administrației și Internelor nr. 243/2011, între părți nu exista un contract de închiriere valabil (încetat la data de 31.12.2009), astfel că situația de excepție nu poate profita reclamantului, cu atât mai mult cu cât în cauza de față se solicită încheierea unui nou contract de locațiune.
Totodată, raportat la dispozițiile art. 26 din același ordin, s-a constatat că atribuirea contractului de închiriere a locuinței de serviciu este condiționata de desfășurarea activității persoanei respective în localitate, fapt ce exclude prelungirea contractului în situația pensionării.
Mai mult, disp. art. 29 alin. 1 din acest ordin prevăd că titularul contractului de închiriere care și-a încetat activitatea – fără a se face distincție între modurile de încetare a activității –, poate cere ca locuința pe care o ocupă, să fie atribuită unui membru al familiei cu care locuiește împreună, dacă acesta face parte din personalul Ministerului Administrației și Internelor.
Instanța a mai reținut că potrivit art. 2 lit. d din Legea nr. 114/1996 locuința de serviciu este destinată funcționarilor publici, angajaților unor instituții sau agenți economici, acordată în condițiile contractului de muncă, potrivit prevederilor legale.
Astfel, nici unul dintre textele de lege menționate în cuprinsul cererii introductive nu instituie în sarcina pârâtului o obligație legală de a încheia un contract de închiriere cu fostul personal al Ministerului Administrației și Internelor sau de a le asigura acestora un spațiu locativ, motiv pentru care reînnoirea contractului de locațiune contravine dispozițiilor legale în vigoare.
Neexistând o astfel de obligație ce-i incumbă pârâtului, acesta nu poate fi obligat, potrivit principiului executării în natură – temei de drept invocat în acțiunea introductivă, la încheierea unui nou contract de închiriere.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs recurentul-reclamant O. C., acesta criticând sentința ca fiind netemeinică și nelegală, pentru două motive:
Printr-un prim motiv de recurs a susținut că sentința este dată cu încălcarea competenței altei instanțe.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs a arătat că, în mod greșit, prima instanță a respins excepția necompetenței materiale a judecătoriei, invocată de intimatul-pârât.
A motivat că prima instanță nu a făcut o corectă interpretare a înscrisurilor aflate la dosar, din probele administrate rezultând că bunul face parte din domeniul public al pârâtei.
Ca atare, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului T. – Secția de C. Administrativ.
Prin al doilea motiv de recurs este criticată sentința ca fiind lipsită de temei legal.
Sub acest aspect, a arătat că, în mod eronat, prima instanță a reținut că disp. art. 28 lit. b teza a II-a din Ordinul MAI nr. 243/2011 nu sunt aplicabile, în speță.
A motivat că, din interpretarea textului legal de mai sus, rezultă că, contractul de închiriere nu își pierde valabilitatea dacă locuința de serviciu este ocupată de un pensionar care nu are posibilitatea să o cumpere, în condițiile legii, în acest sens fiind și disp. art. 6 din Legea nr. 562/2004.
Cum recurentul-reclamant nu are posibilitatea să-și cumpere locuința, în mod greșit, acțiunea a fost respinsă.
În drept, recursul a fost încadrat în prevederile art. 304 pct. 3, 8 – 9 Cod Procedură Civilă.
Intimatul-pârât a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
În recurs nu s-au administrat probe noi.
Tribunalul, analizând legalitate și temeinicia hotărârii, față de criticile formulate, constată recursul nefondat.
În ce privește primul motiv de recurs:
Excepția necompetenței materiale a judecătoriei a fost invocată, la fond, prin întâmpinare, de către intimatul-pârât, excepția fiind respinsă, ca neîntemeiată de către prima instanță, cum rezultă din practicaua sentinței recurate.
Sub acest aspect, este de observat că recurentul-reclamant a solicitat respingerea excepției, pe motiv că prin acțiune nu s-a soli citat anularea vreunui act administrativ.
Pe de altă parte, potrivit art. 159 alin. 2 Cod Procedură Civilă, necompetența materială și teritorială de ordine publică poate fi invocată de părți ori de judecător la prima zi de înfățișare în fața primei instanțe, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului.
Or, recurentul-reclamant nu a invocat excepția necompetenței materiale a judecătoriei, în termenul prevăzut de art. 159 alin. 2 Cod Procedură Civilă, dimpotrivă, a solicitat respingerea acestei excepții, invocată de partea adversă.
Ca atare, critica vizând necompetența materială a judecătoriei, nu poate fi primită, recurentul-reclamant neputând invoca direct în recurs, excepția necompetenței materiale.
Nefondat este și motivul doi de recurs.
Astfel, prin contractul nr._/01.08.2008, intimatul-pârât a transmis recurentului-reclamant dreptul de folosință asupra locuinței de serviciu, pe o perioadă de 2 ani, cu începere de la data de 01.01.2008, până la 31.12.2009.
Prin art. 5 din contract, părțile au prevăzut expres clauza potrivit căreia nu operează tacita relocațiune.
Ambele părți au recunoscut că folosința locuinței de serviciu s-a făcut fără plata vreunei chirii.
Or, obligația locatarului privind plata chiriei este de esența contractului de locațiune, așa cum rezultă din prevederile art. 1411 Cod Civil. În lipsa unei astfel de obligații, contractul nu mai este unul de locațiune ci un comodat, un contract de împrumut de folosință căruia îi sunt aplicabile disp. art. 1560 și următoarele Cod Civil.
Ca atare, deși intitulat contract de închiriere, se va reține că, în realitate, contractul nr._ din 01.01.2008, încheiat între părți, este un contract de comodat, situație în care, față de prevederile art. 3 rap. la art. 5 din contract, rap. la art. 1572 Cod Civil, acesta și-a încetat efectele la împlinirea termenului pentru care a fost încheiat, respectiv, la data de 31.12.2009.
Pe cale de consecință, la data intrării în vigoare a Ordinului Ministerului Administrației și Internelor nr. 243/2011, recurentul-reclamant nu mai era titularul unui contract valabil care să justifice folosința locuinței.
Pe de altă parte, în mod corect, prima instanță a reținut că dispozițiile art. 26 din Ordinul nr. 243/2011 nu sunt aplicabile, în speță.
Astfel, art. 28 din actul normativ de mai sus, reglementează situațiile în care contractul de închiriere își încetează valabilitatea, prevăzând, ca excepție, cazurile în care locuințele de serviciu sunt ocupate de pensionari ale căror venituri nu le permit cumpărarea locuinței în condițiile art. 3 din Legea nr. 562/2004.
Or, art. 28 din Ordinul 243/2011 nu prevede obligația intimatului-pârât de a încheia un contract de închiriere, așa cum se solicită prin acțiune, ci cazurile de încetare a contractelor de închiriere.
De asemenea, cum s-a arătat anterior, contractul încheiat între părți își încetase efectele la data intrării în vigoare a Ordinului nr. 243/2011, așa încât dispozițiile acestuia nu sunt aplicabile, în speță.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât art. 28 din Ordinul nr. 243/2011 rap. la art. 3 din Legea nr. 562/2004 au în vedere contracte de închiriere valabil încheiate, situație care nu se regăsește, în speță.
În fine, nici prevederile art. 6 din Legea nr. 562/2004 nu pot constitui temei pentru obligare intimatului-pârât la încheierea unui contract de închiriere a locuinței, așa cum solicită recurentul-reclamant.
Astfel, Legea nr. 562/2004 reglementează vânzarea locuințelor de serviciu de către instituțiile publice din sistemul de apărare, ordine publică și securitate națională către personalul propriu. Or, recurentul-reclamant nu și-a manifestat intenția de cumpărare a locuinței de serviciu în perioada în care deținea cu titlu valabil locuința de serviciu, pentru a fi aplicabile disp. art. 6 din legea nr. 562/2004.
În consecință, pentru considerentele de mai sus, conform art. 312 alin. 1 Cod Procedură Civilă se va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant O. C., cu domiciliul în A., . 28, ., județul T., împotriva sentinței civile nr. 3171 din 09 iulie 2013, pronunțată de Judecătoria A., în contradictoriu cu intimatul-pârât I.P.J. T., cu sediul în A., .-73, județul T..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi, 15.11.2013.
Președinte, Judecător, Judecător, Grefier,
D. A. S. L. V. M. O. S.
Red. S.L./13.12.2013
Th.red. C.A. 2 ex./06.01.2014
D.f._
J.f. P. E. S.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 314/2013. Tribunalul TELEORMAN | Pretenţii. Decizia nr. 889/2013. Tribunalul TELEORMAN → |
|---|
