Pretenţii. Decizia nr. 889/2013. Tribunalul TELEORMAN
| Comentarii |
|
Decizia nr. 889/2013 pronunțată de Tribunalul TELEORMAN la data de 13-12-2013 în dosarul nr. 4165/292/2012
ROMÂNIA
TRIBUNALUL TELEORMAN
SECȚIA CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 889
RECURS
Ședința publică de la 13 decembrie 2013
Tribunalul constituit din:
Președinte – S. L.
Judecător – V. M.
Judecător – D. A.
Grefier – I. M.
Pe rol, judecarea recursului civil declarat de recurentul-reclamant C. V. D. cu domiciliul în Roșiorii de Vede, ., ., județ Teleorman, împotriva sentinței civile nr. 1756 din 30 mai 2013, pronunțată de Judecătoria Roșiorii de Vede, în contradictoriu cu intimații-pârâți C. C. și C. G. E., ambii cu domiciliile în Roșiorii de Vede, ., ., având ca obiect – pretenții.
La apelul nominal făcut în ședința publică au răspuns recurentul-reclamant C. V. D., personal, și intimații-pârâți C. C. și C. G. E., reprezentați de avocat N. G. în baza împuternicirii avocațiale nr. 121 din 10.12.2013 pe care o depune în ședință publică.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul a fost timbrat cu taxa judiciară de timbru în valoare de 4 lei achitată cu chitanța nr._ din 14.11.2013 emisă de Primăria Roșiorii de Vede și 5 lei timbru judiciar.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
În conformitate cu dispozițiile art. 1591 alin. 4 Cod procedură civilă, tribunalul verificând competența materială, generală și teritorială, stabilește că este competent să soluționeze cauza de față, în raport de dispozițiile art. 2 alin. 1 pct. 3 Cod procedură civilă.
Instanța, față de împrejurarea că nu mai sunt alte cereri prealabile de formulat, excepții de invocat sau înscrisuri de depus, constată terminată cercetarea judecătorească și acordă cuvântul pe fond.
Recurentul-reclamant C. V. D., având cuvântul, solicită admiterea recursului, modificarea sentinței de fond, și respingerea excepției prescripției dreptului la acțiune întrucât prin plata celor 150 euro s-a întrerupt cursul prescripției. Totodată solicită reținerea cauzei spre soluționare și ca instanța de recurs să nu rețină înscrisurile din dosarul de fond învederând că, contractul de muncă din Spania despre care se face vorbire în sentința atacată este nul, întrucât nu corespunde cu unul original. Învederează că nu dorește acordarea cheltuielilor de judecată.
Avocat N. G., pentru intimații-pârâți C. C. și C. G. E., având cuvântul, solicită respingerea recursului, menținerea sentinței instanței de fond ca temeinică și legală, întrucât în mod corect s-a reținut excepția prescripției dreptului la acțiune, susținerea recurentului-reclamant că în luna decembrie 2009 a primit suma de 150 euro este una nedovedită și nelegală. Arată că recurentul cu rea-credință a trimis somația de plată cu privire la suma de 3750 euro arătând în aceasta că a primit suma de 150 euro. De asemenea recurentul-reclamant nu a putut să precizeze data la care s-ar fi întrerupt cursul prescripției. Nici din declarațiile martorilor nu rezultă cert că această sumă de 150 euro a fost dată recurentului. Menționează că suma de 3900 euro a fost achitată de Sfântul I., în termenul convenit.
În concluzie avocat N. G., arată că în mod corect instanța de fond a reținut mijloacele de probă, solicită respingerea recursului și arată că înțelege să solicite acordarea cheltuielilor de judecată pe cale separată.
TRIBUNALUL:
Prin cererea introdusă la Judecătoria Roșiorii de Vede și înregistrată la nr._ din 29 noiembrie 2012, reclamantul C. V. D., i-a chemat în judecată pe pârâții C. C. și C. G. E., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligați aceștia la plata sumei de 16.875 lei, reprezentând echivalentul a 3750 euro, pe care le-a împrumuta-o, la data de 28 noiembrie 2006.
În fapt, reclamantul a arătat că, în data de 28 noiembrie 2006, a împrumutat pârâților suma de 3900 euro, pe care s-au obligat să i-o restituie în termen de 2 luni. Din această sumă pârâții i-au înapoiat doar suma de 150 euro în luna decembrie 2009, rămânând de achitat suma de 3750 euro, sumă pe care pârâții nu i-au mai restituit-o, cu toate că de câte ori i-a contactat aceștia i-au spus că îi va restitui datoria. A mai arătat reclamantul că a avut o relație de prietenie cu pârâții și le-a mai dat și cu alte ocazii bani sub formă de împrumut, dar pe care aceștia i-au restituit la timp. În data de 23 august 2010, a notificat pârâții în vederea restituirii sumei împrumutate, notificare la care aceștia însă nu au răspuns nici până în prezent.
În drept, reclamantul și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 1178, art.1182, art.2158, art. 2164 Cod civil.
În dovedire a solicitat probele cu acte, martori și interogatoriul pârâților și în susținere a depus înscrisuri (f.3 – 6).
La data de 14 martie 2013, pârâții au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea acțiunii formulată de reclamant, ca nefondată și obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată.
În fapt, pârâții au arătat că pretențiile reclamantului sunt neîntemeiate, acesta dând dovadă de rea credință și o încercare de îmbogățire fără just temei deoarece, au arătat că recunosc că au împrumutat de la reclamant suma menționată de acesta, însă au restituit-o în termenul de 2 luni, stipulat în chitanță. Au mai arătat pârâții că susținerile reclamantului, în sensul că nu au restituit suma împrumutată ci doar 150 euro în luna decembrie 2009, sunt total nefondate și nereale, acesta încercând să-și preconstituie anumite probe. Astfel, se poate observa că în notificarea ce le-a fost trimisă, au fost somați să restituie suma de 3900 euro, ulterior, reclamantul dându-și seama că dreptul său la acțiune în sens material privind recuperarea acestei sume s-a prescris, conform decr.167/1958 art.1 și 3, a încercat să se repună în termen invocând că în luna decembrie 2009, i-au plătit suma de 150 euro, lucru care este total neadevărat, intrând astfel în contradicție cu somația trimisă unde reclamantul le cerea suma de 3900 euro. De altfel reclamantul nici măcar nu specifică data certă când pretinde că i-au restituit suma de 150 euro, iar la dosarul cauzei a depus o altă somație față de cea primită de ei prin serviciul poștal care cuprinde alte mențiuni, pârâții apreciind că în mod clar și fără dubiu a fost ,, confecționată” ulterior pentru a-și preconstitui probe. Au mai arătat pârâții că, au restituit reclamantului suma împrumutată în termenul convenit, că de față de față s-au aflat mai multe persoane și vor dovedi și faptul că reclamantul a încercat să îi șantajeze și să îi amenințe încercând obținerea de la ei a unor bani cu titlul de dobândă. Au menționat pârâții că, reclamantul obișnuiește să de a bani cu împrumut și să perceapă o dobândă pe care o include în suma menționată ca fiind împrumutată, astfel că se văd nevoiți să formuleze și o plângere penală la poliție pentru șantaj, amenințare și camătă. Pe cale de excepție, pârâții au invocat prescrierea dreptului la acțiune, privind pretențiile formulate în baza art.1 și 3 din decr.167/1958, în sensul că dreptul la acțiune, în sens material, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, care este de 3 ani. Încercarea reclamantului de repunere în termen este nefondată, deoarece susținerea că i-ar fi restituit acestuia 150 euro, nu este adevărată și în plus este absurd, ca după aproape 7 ani, reclamantul să stea în nepăsare, fără să solicite restituirea sumei care este considerabilă.
În drept, pârâții și-au întemeiat cererea pe dispozițiile art.115 C.pr.civilă.
În dovedire, au solicitat probele cu interogatoriu reclamantului, acte, martori și orice alt mijloc de probă admis de lege.
La data de 28 martie 2013, reclamantul a formulat răspuns la întâmpinare prin care a arătat că notificarea făcută pârâților, a fost pentru suma de 3900 euro, cu mențiunea de a fi scăzută suma de 150 euro primită în luna decembrie 2009, pârâta dorind să inducă instanța în eroare cu privire la acest aspect. În ceea ce privește absurditatea faptului să solicită după 7 ani restituirea împrumutului reclamantul a arătat că a fost foarte bun prieten cu pârâtul timp îndelungat și, i-a dat bani împrumut în considerația acestei prietenii. Deși avea această datorie la el, a continuat să fie prieten cu acesta și să îl înțeleagă de fiecare dată când îi cerea să îl mai păsuire cu restituirea datoriei. În momentul în care a aflat că pârâtul a luat bani cu împrumut de la mai multe persoane și nu mai poate să îi restituie a încercat să îl determine să îi restituie datoria în rate și a considerat că dacă va înceta relațiile cu pârâtul acesta nu-i va mai achita deloc împrumutul. A mai arătat reclamantul că pârâtul a divorțat de soția sa și a fost de acord ca toate bunurile realizate în timpul căsătoriei să revină acesteia, cu toate că ei conviețuiesc împreună și au făcut acest lucru numai pentru a partaja bunurile comune și a nu mai putea fi urmărit silit pentru datoriile acumulate. Pârâtul a achiziționat și o mașină în leasing, pe care de asemenea nu a mai plătit-o, astfel că aceasta i-a fost luată de firma respectivă de leasing ,în anul 2008, iar în anul 2007 pârâtul a cumpărat un microbuz de la o persoană din Roșiorii de Vede, pe care de asemenea nu a achitat-o, vânzătorul luându-i înapoi mașina. A menționat reclamantul că, a crezut în promisiunile pârâtului că îi va restitui împrumutul și că s-a așteptat ca acesta să recunoască că îi este dator și că nu poate restitui suma împrumutată, însă în nici un caz să spună că i-a restituit integral datoria.
Cererea nu a fost întemeiată în drept.
În cauză, instanța la termenul de judecată din data de 28.03.2013, după ce a pus în discuția părților excepția invocată de pârâți a prescripției dreptului material la acțiune, a unit-o cu fondul în vederea administrării de probe.
Astfel, au fost administrate probele solicitate probele solicitate de părți respectiv: interogatorii (fila 55-60), înscrisuri și proba testimonială cu martorii M. T., C. M., Muga R.-R., Broinea M.-M. (fila 86-89).
Prin sentința civilă nr. 1756/_ Judecătoria Roșiori de Vede a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de către pârâți; a respins, ca prescrisă, acțiunea având ca obiect pretenții, privind restituire împrumut, privind pe reclamantul C. V. D., în contradictoriu cu pârâții C. C. și C. G. E.; a luat act că pârâții și-au rezervat dreptul de a solicita, pe cale separată, cheltuielile de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, termenul de prescripție a dreptului material la acțiune a început să curgă la data de 29 ianuarie 2007 și s-a împlinit la data de 29 ianuarie 2010, iar acțiunea reclamantului a fost promovată la data de 29.12.2012, astfel că, în temeiul art. 7 alin. 3 din Decretul 167/1958 a admis excepția invocată de pârâți și a constatat prescripția dreptului material la acțiune, care a fost introdusă după împlinirea termenului de 3 ani de prescripție.
A mai reținut că, acțiunea reclamantei este o acțiune patrimonială, iar dreptul material de a cere restituirea, este supus prescripției extinctive de 3 ani, termen legal predeterminat, stipulat de art. 6 din Decretul 167/1958, și care a început să curgă, în cazul în speță, la 29 ianuarie 2007 și s-a împlinit la 29 ianuarie 2010.
Privitor la întreruperea cursului prescripției invocată de reclamant, a reținut că împrejurările invocate de acesta nu pot fi primite drept cauze de întrerupere a cursului prescripției întrucât „întreruperea și suspendarea cursului prescripției se apreciază strict și limitativ în condițiile prevăzute de art. 13 și art. 16 din Decretul 167/1958.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs în termenul legal prev. de art. 301 C. proc. civ. recurentul – reclamant C. V., solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței recurate, cu consecința admiterii acțiunii.
Criticând sentința pentru nelegalitate și netemeinicie a invocat următoarele motive:
1. În mod greșit a apreciat prima instanță că, în speță a operat prescripția dreptului material la acțiune în condițiile în care a făcut dovada faptului că pârâții au achitat suma de 150 de euro în perioada sărbătorilor de crăciun din anul 2009 iar apărările sale nu s-au bazat exclusiv pe recunoașterea datoriei de către pârâți, ci pe împrejurarea că, potrivit art 16 din Decretul 167/1958 prescripția se întrerupe printr-un act începător de executare, iar noua prescripție nu începe să curgă până la împlinirea primului act de executare, acesta fiind somația comunicată pârâților la data de_ .
2. Prima instanță nu a făcut o corectă apreciere a probelor administrate în cauză așa încât prin interpretarea greșită a acestora a pronunțat o hotărâre nelegală și netemeinică.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. .
În cursul cercetării judecătorești a recursului nu au fost administrate probe noi.
În ceea ce privește recursul declarat, Tribunalul constată în virtutea rolului său activ impus de art. 306 alin. 3 Cod de procedură civilă și art. 129 alin. 5 Cod de procedură civilă, că motivele concrete formulate de recurentul reclamant, se subsumează motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod de procedură civilă.
Verificând legalitatea și temeinicia sentinței recurate prin prisma motivului de recurs invocat, Tribunalul constată că recursul este nefondat având în vedere următoarele considerente:
Astfel, motivul de recurs prin care se critică sentința instanței de fond pe considerentul că, judecătorul fondului, în mod greșit a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâți, și pe cale de consecință a respins ca prescrisă acțiunea având ca obiect pretenții, privind restituire împrumut, se constată că este nefondat.
Tribunalul reține că, prin hotărârea atacată, instanța de fond, făcând incidente dispozițiile articolului 1, articolului 3 și ale articolului 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune al recurentului reclamant și a respins acțiunea acestuia ca fiind prescrisă.
De menționat că, domeniul de aplicare al prescripție extinctive îl formează numai acele drepturi subiective civile ale căror acțiuni sunt prescriptibile extinctiv.
Drepturile de creanță sunt ocrotite prin acțiuni personale, numite în practică acțiuni „în pretenții”, fie că se întemeiază pe un contract civil, fie pe un fapt juridic, purtând denumiri diferite.
Potrivit dispozițiilor articolului 1 din Decretul nr.167/1958, dreptul la acțiune având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege.
În speță, corect a apreciat prima instanță că operează dispozițiile articolului 1 din Decretul nr.167/1958, raportat la prevederile articolului 3 și 7 alin.1 din același decret, motivat de faptul că obiectul cererii de chemare în judecată este unul patrimonial, iar dreptul material de a cere restituirea, este supus prescripției extinctive de 3 ani, și care a început să curgă, la 29 ianuarie 2007 și s-a împlinit la 29 ianuarie 2010.
Pe cale de consecință, în cauză a operat prescripția extinctivă a dreptului material la acțiune al recurentului reclamant.
Cu referire la motivul invocat de recurentul reclamant în sensul că în cauză ar fi operat o întrerupere a cursului prescripției prin aceia că pârâții i-au achitat din împrumutul acordat suma de 150 euro, în luna decembrie 2009 și că la data de 23 august 2010 au fost somați să restituie diferența de 3750 euro – aspect dovedit cu declarațiile martorilor M. T. și cu dovada comunicării somației (fila 4 și 5 dosar fond) se constată de asemenea nefondat .
Dispozițiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958 stabilesc cauzele de întrerupere a cursului prescripției extinctive, strict și limitativ.
Este adevărat că, potrivit art.17 din Decretul nr.167/1958, de care se prevalează recurentul reclamant în motivul de recurs invocat, după întrerupere începe să curgă o nouă prescripție de 3 ani conform art.3 din același act normativ, însă, în speță, împrejurările invocate de recurentul reclamant, respectiv recunoașterea unei părți din suma împrumutată de către pârâți și somația de restituire a diferenței de bani, nu pot fi apreciate drept cauze de întrerupere a cursului prescripției extinctive, întrucât, prin probele administrate, respectiv interogatorii, martori, corect a reținut prima instanță că nu s-a conturat o recunoaștere expresă sau tacită, a datoriei de către pârâți, conform art. 16 lit. a din Decretul 167/1958 pe de o parte, iar pe de altă parte, somația comunicată pârâților la data de 23.08.2010 pentru achitarea împrumutului în sumă de 3750 euro, nu poate constitui o cauză de întrerupere a cursului prescripției întrucât a intervenit după împlinirea termenului de prescripție (20 ianuarie 2010) situație în care nu mai produce nici un efect întreruptiv, deoarece dreptul la acțiune era deja stins (sau beneficiul prescripției deja câștigat).
Pentru considerentele expuse, Tribunalul apreciază că recursul declarat de recurentul reclamant este nefondat, urmând ca în temeiul dispozițiilor articolului 312 Cod procedură civilă să îl respingă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant C. V. D. cu domiciliul în Roșiorii de Vede, ., ., județ Teleorman, împotriva sentinței civile nr. 1756 din 30 mai 2013, pronunțată de Judecătoria Roșiorii de Vede, în contradictoriu cu intimații-pârâți C. C. și C. G. E., ambii cu domiciliile în Roșiorii de Vede, ., ., ., județ Teleorman.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 13.12.2013.
Președinte, Judecător, Judecător, Grefier,
S. L. V. M. Pt. jud. D. A., I. M.
ca urmare a pensionării, se
semnează de PREȘEDINTE,
Red./Th.red V.M./13.01.2014
D.f._ -Jud. Roșiorii de Vede
J.f. N. M.
| ← Obligaţie de a face. Decizia nr. 787/2013. Tribunalul TELEORMAN | Pretenţii. Decizia nr. 400/2013. Tribunalul TELEORMAN → |
|---|
