Revendicare mobiliară. Decizia nr. 186/2014. Tribunalul TELEORMAN
| Comentarii |
|
Decizia nr. 186/2014 pronunțată de Tribunalul TELEORMAN la data de 22-05-2014 în dosarul nr. 2866/335/2011
ROMÂNIA
TRIBUNALUL TELEORMAN
SECȚIA CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 186
APEL
Ședința publică de la 22 mai 2014
Tribunalul compus din:
Președinte – C. Doinița
Judecător – D. M. Nuți
Grefier – T. S.
Pe rol, soluționarea apelului declarat de apelantul pârât-reclamant M. S., domiciliat in comuna Purani, .. județ Teleorman, împotriva sentinței civile nr. 445 din data de 14.03.2013, pronunțată de Judecătoria V., în contradictoriu cu intimata reclamantă-pârâtă ., cu sediul procesual ales la SCPA „B. & B.” din București, sector, 5, ., nr.4, ..1, . obiect – revendicare mobiliară - pretenții.
Dezbaterile pe fond au avut loc la data de 7 mai 2014, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință din 7 mai 2014, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când tribunalul, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea cauzei la data de 22 mai 2014.
TRIBUNALUL:
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată ;
Prin cererea înregistrată la Judecătoria V. sub nr._ la data de 27.12.2011, reclamanta S.C.” V. T. „ S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtul M. S., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligat acesta să îi restituie autoutilitara marca M. cu nr. de înmatriculare_, bun aflat în proprietatea societății și pe care pârâtul îl deține fără drept, la repararea prejudiciului produs societății, constând în lipsa de folosință a bunului, începând cu luna august 2010 și până la data restituirii efective a bunului, respectiv 25.000 lei/lună ; cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, s-a arătat că la data de 16.12. 2006, reclamanta a achiziționat autoutilitara marca M. cu nr. de înmatriculare_ ; pentru a putea achita prețul autoutilitarei, reclamanta a contractat un credit bancar în sumă de 55.300 euro pentru o perioadă de 60 luni. Autoutilitara a fost achiziționată în scopul desfășurării activității și pentru a aduce profit societății prin prestarea de servicii către terți .
În cursul lunii iulie 2010, pârâtul a luat autoutilitara menționată împreună cu actele acesteia, cu promisiunea că se va ocupa de revizia acesteia și de eventualele reparații . În cursul lunii aprilie 2011, reclamanta a insistat în restituirea bunului, la început verbal apoi în scris însă pârâtul a continuat să rețină bunul fără nici un drept.
Utilajul se afla la adresa de domiciliu, mai exact în curtea casei pârâtului, producând mari prejudicii reclamantei.
A mai arătat reclamanta că, din evidențele sale contabile, coroborate cu ofertele similare din piață precum și cu cele pe care le-a primit, venitul lunar pe care îl putea obține, în toată această perioadă din închirierea autoutilitarei, se ridică la 20.000 – 25.000 lei / lună. Pârâtul a fost convocat la conciliere dar acesta a refuzat să restituie bunul și să despăgubească reclamanta pentru prejudiciul suferit, respectiv lipsa de folosință a bunului pentru toată perioada de timp menționată..
La data de 25.01. 2012, reclamanta a formulat cerere pentru acordarea ajutorului public judiciar, sub forma reducerii și eșalonării plății taxei judiciare de timbru, în temeiul art. 21 și urm. din Legea 146/1997. Prin încheierea dată în camera de consiliu din data de 01.02. 2012, a fost admisă în parte cererea, s-a dispus acordarea ajutorului public judiciar sub forma scutirii de jumătate din cuantumul taxei de timbru și s-a respins ca neîntemeiată cererea de acordare a ajutorului public judiciar sub forma eșalonării plății taxei de timbru în cuantumul redus, după scutire.
În ședința publică din data de 22.02. 2012, reclamanta a depus la dosarul cauzei precizări, prin care renunță la capătul al doilea al acțiunii, respectiv obligarea pârâtului la repararea prejudiciului produs și a depus la dosar următoarele înscrisuri: cartea de identitate a bunului revendicat, certificat de înmatriculare a autovehiculului, factura de achiziție, contractul de credit și actul adițional la contract.
În aceeași ședință publică, pârâtul a depus întâmpinare și cerere reconvențională, prin care a solicitat respingerea acțiunii ca nefondată și, totodată cerere reconvențională solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să se constate că pârâtul are un drept de creanță asupra autoutilitarei marca „ M. „cu nr. de înmatriculare_ , ce se află în posesia sa în sumă de 23.700 euro și 5.000 USD. A solicitat de asemenea, să fie obligată reclamanta la restituirea sumelor de 23.700 euro și 5000 USD iar sub capătul notat sub nr. 3 al cererii reconvenționale a solicitat un drept de retenție asupra autoutilitarei până la achitarea sumelor de 23.700 euro și 5000 USD, pentru motivele expuse în reconvenționala formulată la acea dată.
În finalul cererii reconvenționale din data de 22.02. 2012, pârâtul a arătat că suma de 5000 USD reprezintă cheltuieli efectuate de parte cu aducerea autoutilitarei din Olanda în România, constând în transport, cazare, contravaloare acte și numere provizorii, alimentare cu carburant, înmatriculare, asigurare, revizie mecanică.
De asemenea a invocat excepția de necompetență materială a Judecătoriei V. .
Prin încheierea pronunțată în ședința publică din data de 24.02. 2012, instanța s-a pronunțat, în sensul respingerii excepției ca neîntemeiată.
La termenul de judecată din data de 28.03. 2012, reclamanta a formulat întâmpinare la cererea reconvențională a pârâtului .
Prin cererea precizatoare a cererii reconvenționale și totodată răspuns la întâmpinarea reclamantei, formulată la data de 24.04. 2012, pârâtul a restrâns pretențiile reconvenționale la două capete, astfel: solicită obligarea reclamantei la restituirea sumei de 23.700 euro și 5000 USD, arătând că reprezintă dreptul său de creanță asupra autoutilitarei pe care a posedă iar la petitul 2, solicită un drept de retenție asupra autoutilitarei, până la achitarea sumelor cerute prin capătul de cerere punctat sub nr. 1.
La termenul de judecată din data de 25.04. 2012, reclamanta – pârâtă a depus nota de ședință prin care a solicitat disjungerea cererii reconvenționale.
La termenul de judecată din 18.10. 2012, reclamanta a depus la dosar nota de ședință referitor la începutul termenului de prescripție ( începutul curgerii acestui termen ) aflate la dosar fila 120.
La termenul de judecată din data de 22.11. 2012 au fost luate interogatorii părților ( filele 152-156 și 162-164 ) și a fost audiat martorul B. A. – E. ( filele 160-161 ).
La data de 07.03. 2013, reclamanta a depus la dosar concluzii scrise iar pârâtul nota scrise.
Prin sentința civilă nr. 445 din data de 14.03. 2013 pronunțată de Judecătoria V. a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de reclamanta – pârâtă S.C.” V. T. „ S.R.L., a fost admisă acțiunea principală, astfel cum a fost formulată și a fost obligat pârâtul – reclamant să restituie reclamantei – pârâte de îndată, autoutilitara marca M., cu nr. de înmatriculare_ și nr. de identificare WMAH35ZZZ3M365119.
A fost respinsă cererea reconvențională astfel cum a fost precizată, ca fiind prescris dreptul material la acțiune și a fost obligat pârâtul – reclamant să plătească reclamantei pârâte suma de 5.357, 86 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că potrivit art. 1 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, privitor la prescripția extinctivă, dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege, termen stabilit ca fiind de 3 ani, potrivit art. 3 alin. 1 din același decret.
Raportând aceste considerații teoretice la situația de fapt, s-a reținut că excepția este întemeiată, întrucât data nașterii raportului juridic este data de 11.12. 2006 pentru suma de 23.700 euro ce a reprezentat avans la achiziționarea mașinii ( factura nr._, fila 25 ) iar pentru cei 5000 USD ( nedovediți ) ar fi data înmatriculării efective a autovehiculului, respectiv 21.02. 2007.
Pe fond, judecătoria a reținut că reclamanta este proprietarul autoutilitarei basculantă marca M. fabricată în anul 2003 cu nr. de înmatriculare_ și din luna iulie 2010, pârâtul fără nici un drept, are în posesie acest bun. Acțiunea în revendicare este acțiunea civilă reală prin care proprietarul care a pierdut posesia bunului său, cere restituirea acestuia.
Altfel spus, revendicarea este acțiunea prin care proprietarul neposesor reclamă bunul de la posesorul neproprietar .
Dreptul de proprietate se întemeiază numai pe un titlu de proprietate, adică un act sau un fapt juridic care justifică dreptul reclamantului asupra unui lucru, drept ce în cauza dedusă judecății a fost dovedit cu acte de reclamantă.
Față de admiterea excepției, instanța a constatat de prisos cererea privind dreptul de retenție asupra bunului.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul M. S., arătând motivul 1 de apel că dacă valoarea obiectului acțiunii principale este de peste 100.000 lei calea de atac a hotărârii pronunțate în primă instanță este apelul și nu recursul iar prin încheierea din 01.02. 2012 a fost admisă cererea reclamantei de ajutor public judiciar, în sensul că a fost scutită de plata a 1 / 2 din taxa de timbru adică 2309, 52 lei ( deși O.U.G. nr. 51/2008 se referă numai la persoane fizice și nu la persoane juridice ).
Prin motivul 2, pârâtul a arătat că sentința judecătoriei este nelegală, fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 6 din CEDO ( un proces echitabil ) precum și art. 5 din aceeași convenție, nefiind respectat principiul egalității armelor sau al egalității părților în acest proces . Mai mult, instanța de fond nu a avut rol activ în cauză, judecând cauza în detrimentul aflării adevărului ; pe tot parcursul procesului balanța a înclinat numai în favoarea reclamantei.
Astfel, reclamantei i s-a admis cererea de ajutor public judiciar în sensul reducerii taxei judiciare la 1 / 2 deși este persoană juridică iar O.U.G. 51/2008 se aplică numai persoanelor fizice . Pârâtul a fost obligat să timbreze cererea reconvențională cu 11.525 lei, când aceasta trebuia timbrată cu 4011 lei la valoarea de 119.121 lei.
În final s-a stabilit taxa de timbru la 8022 lei, adică o dată capătul de cerere pretenții de 119.121 lei cu 4011 lei și a doua oară dreptul de retenție cu încă 4011, total greșit. Pârâtul a formulat cerere de ajutor public judiciar care a fost admisă și redusă taxa de timbru de la 8022 lei la 4011 lei, amânându-se astfel cauza timp de 6 luni.
Pe excepția prescripției dreptului material la acțiune, pârâtul a solicitat la data de 30.06. 2012, probe și anume: interogatoriul reclamantei, proba cu înscrisuri, proba cu doi martori instanța admițând proba cu interogatoriul părților, proba cu câte un martor și proba cu înscrisuri deși pârâtul solicitase 2 martori . S-a schimbat completul de judecată prin plecarea magistratului la o altă instanță.
Astfel, la data de 22.11. 2012, 24.01. 2013 și 28.02. 2013, pârâtul a solicitat suplimentarea probei testimoniale cu un martor pe excepția prescripției dreptului material la acțiune cu motivarea că testus unus testus nulus, de fapt probă cerută la 30.06. 2012 însă instanța a respins această cerere fără nicio motivare . Mai mult, prin încheierea din 28.02. 2013, instanța a respins toate probele solicitate constatând că probele încuviințate sunt suficiente.
Instanța s-a antepronunțat, respingând toate probele solicitate cu atât mai mult cu cât a spus dar nu a consemnat că nu ar fi admis nici un martor în cauză, fiind astfel evidentă soluția instanței de fond înainte de pronunțare .
Instanța de fond nu a analizat deloc depoziția martorului B. A. – E. și mai mult a schimbat natura dreptului dedus judecății și a făcut o mare confuzie asupra momentului nașterii dreptului material la acțiune al pârâtului.
În motivul 3 de apel, pârâtul a arătat că instanța de fond a schimbat natura actului dedus judecății, interpretând greșit dreptul de creanță ca un contract de împrumut când în realitate este un drept de creanță al pârâtului de la reclamantă, decurgând din autoutilitara „ M. „ cu nr. de înmatriculare WVW pe care pârâtul îl are în posesie, astfel încât dreptul de creanță nu este prescris.
Greșit a considerat instanța de fond că termenul de prescripție este termenul general de 3 ani și curge de la constituirea avansului pentru achiziționarea autoutilitarei, 11.12.2006 pentru suma de 23.700 euro iar pentru cei 5000 USD de la data înmatriculării autovehiculului, 21.02. 2007. În speță este vorba de un drept de creanță al pârâtului pentru suma de 23.700 euro și 5000 USD asupra autoutilitarei „ M. „ cu nr. de înmatriculare WVW c e s-a aflat întotdeauna și în prezent în posesia pârâtului, astfel încât dreptul material la acțiune nu este prescris, acesta având posesia bunului.
Mai mult, instanța de fond nu a analizat deloc depoziția martorului B. A. – E. ( fila 160/161 dosar fond ) din care rezultă că părțile s-au înțeles ca după achitarea efectivă a autoutilitarei, adică anul 2011, aceasta să fie scoasă din societate și să fie trecută pe numele soțului, adică M. S. . Martorul a relatat că în anul 2009 a auzit când pârâtul i-a cerut fostei soții, administratorul reclamantei să-i treacă, camionul, deoarece a fost achitat, fosta soție refuzând iar pârâtul i-a cerut să-i dea banii în avans.
Martorul a arătat că l-a împrumutat pe pârât cu suma de 29.200 lei, bani dintr-un împrumut bancar, că pârâtul și-a vândut autobasculanta_ cu suma de 10.000 euro și a efectuat el personal un împrumut bancar, care este neachitat și-n prezent . Instanța nu a analizat deloc nici contractele de împrumut depuse în cauză de pârât, nici reaua – credință a reclamantei în a nu răspunde la întrebările din interogatoriul formulat precum și răspunsul acestuia la întrebarea nr. 7 din interogatoriu ( fila 164 dosar fond ).
Rezultă cu prisosință cu autoutilitara” M. „cu nr. de înmatriculare WVW se afla din anul 2009 în posesia exclusivă a pârâtului ( obiectul acțiunii principale fiind revendicarea bunului respectiv ) avansul trebuia restituit pârâtului în anul 2011 iar discuția restituirii lui s-a purtat în anul 2009, după ce pârâtul adusese profit cu autoutilitara de 680.000 lei. Astfel, acțiunea „ obiect al cererii reconvenționale „ nu este prescrisă .
În motivul 4, pârâtul a criticat sentința cu privire la cheltuielile de judecată în sumă de 5.357, 86 lei deși a recunoscut pretențiile reclamantei prin întâmpinare, adică în prima zi de înfățișare .
Prin încheierea de ședință din 27.09.2013. calea de atac exercitată în cauză a fost calificată ca fiind apelul, în raport de dispozițiile art. 282/1 Cod procedură civilă și încheierea de ședință din data de 25.01.2012 pronunțată de Judecătoria V. prin care reclamanta a declarat că bunul în litigiu depășește 100.000 lei vechi, în mod greșit fiind menționat recursul, prin dispozitivul sentinței atacate.
În apel, au fost încuviințate și administrate la solicitarea apelantului-pârât probele cu înscrisuri și expertiză contabilă.
Verificând în limitele cererii de apel și a apărărilor formulate, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, Tribunalul, va admite apelul declarat, pentru considerentele care vor succede.
Instanța de apel, va analiza cu prioritate motivul trei de apel, care se referă la greșita aplicare a dispozițiilor legale care stabilesc regimul juridic al prescripției extinctive, a cărei admitere ar atrage, anularea sentinței instanței de fond și trimiterea spre rejudecare a cauzei.
Astfel, pornind de la definiția dată prescripției extinctive în baza Decretului nr. 167/1958, prescripția are caracter sancționator, sancțiunea constând în stingerea dreptului la acțiune în sens material, neexercitat în termenul de prescripție.
Un prim criteriu de determinare a domeniului prescripției extinctive îl constituie natura drepturilor patrimoniale subiective civile, făcându-se distincție între categoria drepturilor patrimoniale și drepturilor personale nepatrimoniale, acestea din urmă fiind în general imprescriptibile.
Dreptul apelantului-pârât dedus judecății este un drept patrimonial, prescriptibil în termenul general de trei ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, regula instituită de art. 7 alin. 1 din același act normativ fiind aceea potrivit cu care prescripția începe să curgă de la de la data nașterii dreptului la acțiune.
Aceste dispoziții se coroborează cu cele ale art. 1886 cod civil care prevăd că „nici o prescripție nu poate începe a curge mai înainte de a se naște acțiunea civilă supusă acestui mod de stingere „.
Concluzionând, începutul prescripției este condiționat de nașterea dreptului la acțiune, în speță data de la care intimata-reclamantă i-a negat dreptul de a deține bunul și i-a solicitat restituirea bunului în posesia căruia acesta se afla din 2010, respectiv, 27.12.2011.
Prin urmare, dreptul la acțiune al apelantului-pârât nu este prescris în raport de data introducerii acțiunii de către intimata-reclamantă, el încadrându-se în termenul general de prescripție de 3 ani conform art. din Decretul nr. 167/1958.
Întrucât prin soluția adoptată de către instanța de fond, aceasta nu a intrat în cercetarea fondului cererii formulate de apelantul-intimat, în baza dispozițiilor art. 297 alin.1 teza a II a, va admite apelul, va anula sentința atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, având în vedere și solicitarea expresă a apelantului –pârât din cererea de apel.
Soluția trimiterii cauzei spre rejudecare presupune continuarea procesului deja început, cu respectarea drepturilor și garanțiilor procesuale ale tuturor părților litigante precum și asigurarea accesului părților la dublul grad de jurisdicție consacrat legislativ de norma procesuală.
Față de soluția de casare cu trimitere care s-a impus, este de prisos a se analiza celelalte critici cu privire la încălcarea art. 5, 6 din Convenție și cele care vizează culpa procesuală sau cuantumul cheltuielilor de judecată, acestea urmând a fi analizate în rejudecare, pentru o justă soluționare a pricinii în raport cu toate dispozițiile legale aplicabile.
Cu ocazia rejudecării, instanța de fond va analiza și capătul de cerere privind acordarea dreptului de retenție, drept recunoscut oricărui deținător al unui bun, ca un drept real de garanție, atunci când există o datorie în legătură cu bunul a cărei restituire se solicită, cerere a cărei soluționare implică și reanalizarea acțiunii principale dată fiind conexiunea materială între creanța solicitată și posesia imobilului litigios.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul declarat de apelantul pârât-reclamant M. S., domiciliat in comuna Purani, .. județ Teleorman, împotriva sentinței civile nr. 445 din data de 14.03.2013, pronunțată de Judecătoria V., în contradictoriu cu intimata reclamantă-pârâtă ., cu sediul procesual ales la SCPA „B. & B.” din București, sector, 5, ., nr.4, ..1, .,
Anulează sentința apelată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Cu recurs in 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 22 mai 2014.
Președinte,Judecător,Grefier,
C. Doinița D. M. NuțiTatu S.
Red.DMN / 20.06.2014
Thred.T.S. / 4 ex./30.06.2014
D.f._
J.f. O. S.
Judecatoria V.
.
| ← Acordare personalitate juridică. Decizia nr. 197/2014.... | Contestaţie la executare. Decizia nr. 130/2014. Tribunalul... → |
|---|
