Cerere de valoare redusă. Decizia nr. 435/2015. Tribunalul TELEORMAN
| Comentarii |
|
Decizia nr. 435/2015 pronunțată de Tribunalul TELEORMAN la data de 15-04-2015 în dosarul nr. 1821/329/2014
ROMÂNIA
TRIBUNALUL TELEORMAN
SECȚIA CIVILĂ
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 435
APEL
Ședința publică de la 15.04.2015
Tribunalul constituit din:
Președinte – G. P.
Judecător – R. G.
Grefier – I. M.
Pe rol, judecarea apelului civil declarat de apelanta-reclamantă . prin avocat A. I., cu sediul în București, sector 1, Calea Floreasca, nr. 39, . civile nr. 1730 din data de 25 noiembrie 2014, pronunțată de Judecătoria T. M., în contradictoriu cu intimata-pârâtă V. C. cu domiciliul în T. M., .. 2, județ Teleorman, având ca obiect – cerere de valoare redusă.
La apelul nominal făcut în ședința publică părțile au fost lipsă.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Apelul a fost apelul a fost timbrat cu taxa judiciară de timbru în cuantum de 25 lei achitată cu ordinele de plată nr. 225 din 12.01.2015 și nr. 208 din 30.12.2014.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că intimata-contestatoare nu a depus la dosarul cauzei întâmpinare și că apelanta-reclamantă prin cererea de apel a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
În conformitate cu dispozițiile art. 131 raportat la art. 482 din Noul Cod de Procedură Civilă, instanța verificând competența materială, generală și teritorială, stabilește că este competentă să soluționeze cauza de față, în raport de dispozițiile art. 95 pct. 2 din Noul Cod de Procedură Civilă.
Tribunalul, față de împrejurarea că la dosar nu sunt formulate cereri prealabile, iar apelanta-reclamantă prin cererea de apel, a solicitat judecarea cauzei în lipsă în conformitate cu dispozițiile art. 411 alin. 1 pct. 2 din Noul Cod de procedură civilă, constată pricina în stare de judecată și o reține spre soluționare.
TRIBUNALUL:
Deliberând, reține următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei T. M. la data de 21.08.2014, sub nr._, reclamanta S.C. C. V. S.A., a chemat în judecată pe pârâta V. C., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 635,06 lei, reprezentând contravaloare penalități energie, precum și obligarea acesteia la cheltuieli de judecată în cuantum de 50 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că între ea, în calitate de furnizoare, și pârâtă, în calitate de consumator, s-au desfășurat relații comerciale, ce au constat în furnizarea de energie electrică.
Contravaloarea energiei electrice furnizate a fost facturată cu mai multe facturi fiscale.
În drept, a invocat dispozițiile art. 1025 - 1032 din C.pr.civ.
În dovedirea cererii, a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri și interogatoriul pârâtei.
Pârâta, legal citată, nu a completat și trimis formularul de răspuns.
Instanța a încuviințat pentru reclamantă proba cu înscrisuri și proba cu interogatoriul pârâtei.
În administrarea probei cu înscrisuri, reclamanta a depus la dosarul cauzei, în copii certificate pentru conformitate cu originalul, următoarele: anexa la formular de cerere, contract cadru de furnizare a energiei electrice (filele 13 – 21), fișa de cont 19.06.2014, facturi penalități emise la datele de 29.07.2010, 14.07.2011, 10.04.2012, 18.04.2011, 20.01.2012, 21.10.2011, 28.10.2010, 19.01.2011, împuternicire avocațială . nr._/2014, fișa de cont 13.10.2014 și facturile emise la datele de 22.08.2008, 24.06.2008, 23.05.2008, 17.04.2008, 23.07.2008, 13.03.2009, 03.04.2008, 12.01.2009.
Prin sentința civilă nr. 1730 din 25 noiembrie 2014, Judecătoria T. M. a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. C. V. S.A., împotriva pârâtei V. C., ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că reclamanta a emis facturile nr._/29.07.2010 – 198,34 lei, nr._/14.07.2011 – 75,96 lei, nr._/16.04.2012 – 12,90 lei, nr._/18.04.2011 – 76,46 lei, nr._/20.01.2012 – 23,15 lei, nr._/21.10.2011 – 70,68 lei, nr._/28.10.2010 – 99,41 lei, nr._/19.01.2011 – 78,16 lei, în valoare totală de 635,06 lei (filele 23-38) prin care au fost calculate penalități pentru facturile emise la datele de 16.07.2007, 12.02.2008, 25.02.2008, 03.04.2008, 17.04.2008, 23.05.2008, 24.06.2008, 23.07.2008, 22.08.2008, 12.01.2009, 12.01.2009 și 13.01.2009 (filele 59-87).
Totodată a constatat că facturile menționate mai sus nu poartă semnătura pârâtei V. C.. Față de faptul că între părți nu există un contract scris, în sensul de intrumentum, pentru analiza temeiniciei pretentiilor reclamantei, este necesară verificarea existentei, în persoana acesteia, a dreptului de creanță având ca obiect plata sumelor de bani solicitate, respectiv suma de 635,06 lei, reprezentând penalități energie din perspectiva valorii probatorii a facturilor nesemnate.
În primul rând, față de modificarea legislativă determinată de . Legii 287/2009 privind Codul civil ( M. Of., Partea 1, nr.511 din 24 iulie 2009, în vigoare de la 01.10.2011 conform art. 220 din Legea 71/2011), instanța de fond a apreciat necesară stabilirea legii aplicabile prezentei cauze.
Astfel, având în vedere că în speță se solicită contravaloarea penalităților aferente unor facturi emise în perioada 16.07.2007 – 13.03.2009, instanța de fond a reținut că sunt aplicabile dispozițiile art. 102 alin. 1 din Legea nr. 71/2011 potrivit cărora, „contractul este supus dispozițiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce privește încheierea, interpretarea, efectele, executarea și încetarea sa”, și cele ale art. 26 alin.(1) C.pr.civ. conform cărora, „legea care guvernează condițiile de admisibilitate și puterea doveditoare a probelor preconstituite și a prezumțiilor legale este cea în vigoare la data producerii ori, după caz, a săvârșirii faptelor juridice care fac obiectul probațiunii”.
Așadar, a concluzionat că legea aplicabilă raportului juridic pretins și mijloacelor de probă este Codul comercial și, în completare, Codul civil de la 1864.
Potrivit art.46 din C.. probează: cu acte autentice, cu acte sub semnătură privată, cu facturi acceptate, prin corespondența, prin telegrame, cu registrele parților, cu martori, de cate ori autoritatea judecătorească ar crede ca trebuie sa admită proba testimoniala si aceasta chiar în cazurile prevăzute de art. 1191 din Codul civil, dar și prin orice alte mijloace de probă admise de legea civila.
Facturile reprezintă înscrisuri sub semnătură privată care, pentru a face dovada împotriva destinatarului, trebuie acceptate de către acesta în mod expres, prin semnare, sau tacit, printr-o manifestare de voință neechivocă în acest sens.
În ceea ce privește facturile nesemnate, acestea nu fac dovadă împotriva destinatarului care nu le-a semnat decât dacă se dovedește că în raportul juridic stabil și constant cu emitentul, destinatarul a făcut plăți anterioare în aceleași condiții.
În spetă, facturile a căror contravaloare se solicită nu sunt semnate de pârâtă, iar reclamanta nu a făcut dovada acceptării lor in alt mod.
Din perspectiva dispozițiilor art. 1066-1069 C.civ. 1864, instanța de fond a constatat că aceste penalități reprezintă o evaluare anticipată a despăgubirilor datorate creditorului pentru executarea cu întârziere și pentru a putea fi acordate trebuie să se facă dovada acordului dintre părți cu privire la acest aspect.
Instanța de fond a reținut că, clauza penală nu se subînțelege, ci trebuie menționată expres în contract și cuantificată. Prin ea însăși, clauza penală, reprezintă o convenție, este adevărat, cu caracter accesoriu, dar de sine stătătoare, astfel încât incumbă părții care se prevalează de existența acestei convenții accesorii să o probeze.
Astfel, instanța a apreciat că factura fiscală face dovada în legătură cu existența actului juridic și cu executarea operațiunii care constituie obiectul ei, iar nu și cu privire la clauza penală.
Totodată, instanța a constatat că efectuarea unor plăți de către pârâtă (fișa de cont din data de 13.10.2014 – filele 56-58), fără a se lua în discuție penalitățile pentru întârzierea plății, nu echivalează cu acordul acesteia și cu privire la pretinsele penalități, dată fiind natura juridică a acestora, ci reprezintă doar recunoașterea obligației de plată a prețului serviciului de furnizare a energiei electrice.
De asemenea, instanța a reținut că nu are nicio relevanță juridică formularul necompletat și nesemnat al contractului cadru de furnizare a energiei electrice la micii consumatori finali, industriali și similari, la tarife reglementate (filele 11-21), întrucât nu poate fi considerat ca fiind materializarea contractului dintre părți atâta timp cât acest înscris nu poartă semnătura pârâtei, element esențial pentru dovedirea consimțământului la încheierea oricărui act juridic.
Astfel, instanța de fond a constatat că sunt neîntemeiate susținerile reclamantei în sensul că între părți a fost încheiat un contract de adeziune, prin Decizia nr.57/1999 ANRE fiind aprobate contractele-cadru pentru consumatorii de energie electrică, pentru următoarele motive:
Din interpretarea dispozițiilor art. 34 și art. 36 din HG nr.1007/2004, rezultă că, pentru a produce efecte juridice, raporturile dintre părți trebuie concretizate sub forma contractului încheiat în formă scrisă ( înscris unic). Aceasta întrucât art. 36 alin (1) din HG nr. 1007/2004 prevede expres că părțile convin conținutul contractului, iar pe de altă parte, alin. (2) al aceluiași articol stabilește elementele esențiale ale contractului,cerințe ce nu pot fi respectate decât prin încheierea contractului în formă scrisă.
Existența deciziei nr. 57/1999 a ANRE privind contractele – cadru (inclusiv conținutul acestora) nu înseamnă că nu este necesar consimțământul părților în vederea încheierii contractului și concretizarea acestuia prin încheierea contractului în formă scrisă.
Este adevărat că reglementarea legală a contractului – cadru face ca, la rândul său, contractul de furnizare a energiei electrice să fie unul de adeziune, ceea ce presupune adeziunea unei părți la un act juridic bilateral al cărui conținut este prestabilit de celălalt contractant. Însă, adeziunea părții la un astfel de contract nu înseamnă lipsa manifestării de voință a consumatorului, în sensul de a accepta sau nu încheierea contractului.
Așadar, în speță, reclamanta nu a făcut dovada unei convenții între părți cu privire la penalități, deși avea această obligație conform dispozițiilor art.10 alin. (1) C.pr.civ.
În raport de toate aceste considerente, instanța a respins cererea de chemare în judecată având ca obiect plata penalităților ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat apel apelanta – reclamantă . prin avocat A. I. solicitând schimbarea sentinței, în sensul admiterii acțiunii, așa cum a fost formulată și să se admită capătul de cerere cu privire la penalități.
A motivat apelanta – reclamantă că la dosarul de fond a fost depusă dovada plăților menționate, efectuate de către pârât, însă întrucât acestea au fost efectuate prin transfer bancar, nu deține înscrisuri care să ateste acest lucru, operația de încasare fiind înregistrată în evidențele contabile. A mai arătat că facturile pentru care au fost calculate penalități au fost achitate parțial, așa cum rezultă din fișa de client.
A mai arătat că instanța de fond ar fi trebuit să constate caracterul cert al creanței prin acceptarea în mod tacit a facturilor emise de creditoare și de asemenea este îndeplinită condiția creanței de a fi lichidă (cuantumul fiind determinat prin facturile depuse) și exigibilă (împlinindu-se cele 10 zile de la data facturării). Pârâtul este singurul vinovat de crearea prejudiciului, executându-și obligațiile contractuale cu întârziere iar acesta a consumat energie electrică fie în temeiul contractelor de furnizare a energiei electrice, fie prin acceptarea facturilor emise (care au fost achitate parțial), pe care nu le-a contestat, facturi care în doctrină și în jurisprundență au fost considerate ca fiind contracte încheiate în formă simplă, convențiile legal făcute între părți având putere de lege.
A mai arătat că, pretențiile sale sunt întemeiate și grefat pe împrejurarea că pârâta nu a solicitat rezilierea contractului de furnizare energie electrică, nu a contestat facturile, nu a formulat obiecțiuni la tarifele reglementate prin lege.
Cât privește capătul de cerere cu privire la penalități a arătat că în cauza de față culpa debitorului se prezumă prin simplul fapt al neexecutării.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 466 și următoarele C. .
În cursul cercetării judecătorești a apelului nu au fost administrate probe noi.
Analizând înscrisurile existente la dosarul cauzei Tribunalul reține că, în mod corect a constatat instanța de fond, că fundamentul angajării răspunderii contractuale este reprezentat de contractul încheiat, în limitele căruia instanța poate face analiza efectelor acestuia, adică a tuturor drepturilor și obligațiilor năsute între părțile ca urmare a manifestării libere de voință. Contractul de adeziune nu poate fi interpretat în afara manifestării consimțământului liber al părților, respectiv al intimatei-pârâte, așa cum rezultă din greșita interpretare pe care apelanta- reclamantă o dă dispozițiilor legale.
Lipsa unui înscris, produce o . consecințe în plan procesual, instanța neputând determina momentul la care s-a realizat acordul de voință, astfel că nu se pot identifica normelor de drept material incidente în condițiile intrării în vigoare la data de 01.10.2011 a noul cod civil și nici tariful convenit.
Așa cum rezultă din textul art. 1175 Cod Civil contractul de adeziune este acela ale cărui clauzele esențiale sunt impuse ori sunt redactate de una dintre părți, cealaltă parte neavând decât să le accepte ca atare, însă nicidecum nu poate lua ființă fără manifestarea de voință a cocontractantului. De esența contractului ca act juridic este acordul de voință al părților manifestat prin însușirea contractului - art. 1178 C. civ..
Simpla publicare a unui formular de contract chiar și în Monitorul Oficial nu naște nici un fel de obligația numai pentru că aceasta este voința apelantului, un astfel de efect nefiind reglementat de nici o normă de drept existentă în legislația actuală.
De altfel, interpretarea dată de apelant normelor fundamentale în materia contractului este contrazisă chiar de disp. art. 33 din HG 1007/2004, conform cărora furnizarea energiei electrice se face numai pe bază de contract de furnizare încheiat de un furnizor cu consumatorul.
Factura emisă face dovada debitului, însă numai în măsura în care între părți s-a făcut dovada existenței unui contract, în caz contrar aceasta este lipsită de eficiență.
Normele la care face trimitere apelantul și care reglementează dreptul său de a emite facturi într-un singur exemplar nu sunt producătoare de efecte în condițiile în care apelantul nu a făcut dovada izvorului dreptului invocat, respectiv contractul. Factura este consecința financiar-contabilă a contractului și nu suplinește lipsa acestuia.
Pentru toate aceste considerente, Tribunalul în raport de disp. art. 480 C. proc. civ. va respinge ca nefondat apelul declarat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE .
Respinge apelul declarat de apelanta-reclamantă . prin avocat A. I., cu sediul în București, sector 1, Calea Floreasca, nr. 39, . civile nr. 1730 din data de 25 noiembrie 2014, pronunțată de Judecătoria T. M., în contradictoriu cu intimata-pârâtă V. C. cu domiciliul în T. M., .. 2, județ Teleorman, ca nefondat.
Definitivă
Pronunțată în ședința publică astăzi, 15 aprilie 2015 .
Președinte, Judecător, Grefier,
G. P. R. G. I. M.
Red. G.P. – 24.04.2015
Thred I.M.- 24.05.2015 - 4 ex
Df.-_ Jud. T. M.
Jf.-I. D. C.
.
| ← Contestaţie la executare. Decizia nr. 490/2015. Tribunalul... | Fond funciar. Decizia nr. 60/2015. Tribunalul TELEORMAN → |
|---|
