Pretenţii. Decizia nr. 86/2015. Tribunalul TELEORMAN
| Comentarii |
|
Decizia nr. 86/2015 pronunțată de Tribunalul TELEORMAN la data de 29-05-2015 în dosarul nr. 86/2015
ROMÂNIA
TRIBUNALUL TELEORMAN
SECȚIA CIVILĂ
Dosar nr._ 012*
DECIZIA CIVILĂ NR. 86
RECURS
Ședința publică de la 29 mai 2015
Tribunalul compus din:
Președinte – E. E. E.
Judecător - D. M. Nuți
Judecător - C. Doinița
Grefier - Ț. N.
Pe rol, judecarea recursului civil declarat de recurenta-reclamantă S.C. C. SA, cu sediul în A., ., . Teleorman, împotriva sentinței civile nr. 275 din 21 ianuarie 2015 pronunțată de Judecătoria A., în contradictoriu cu intimatul-pârât C. F., domiciliat în A., ., ., ., având ca obiect – pretenții.
La apelul nominal făcut în ședința publică au lipsit părțile, intimatul-pârât C. F. fiind reprezentat de avocat T. M..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recurs timbrat cu 923 lei taxa judiciară de timbru, achitată conform chitanței . nr._/25.05.2015.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință, care învederează instanței că intimatul-pârât C. F. a depus întâmpinare.
Tribunalul pune în discuție competența în soluționarea prezentei cauzei.
Avocat T. M., pentru intimatul-pârât C. F. având cuvântul, învederează că tribunalul este competent să soluționeze cauza de față.
În conformitate cu dispozițiile art. 1591 alin. 4, rap. la art. 2 alin. (1) pct. 3 Cod Procedură Civilă, instanța verificând competența materială, generală și teritorială, stabilește că este competentă să soluționeze cauza de față.
Avocat T. M. declară că nu mai are cereri prealabile de formulat și nici probe de administrat în cauză, solicitând acordarea cuvântului pe fond.
Tribunalul luând act că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, excepții de invocat, ori probe de administrat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe fond.
Având cuvântul, avocat T. M., apărătorul intimatului-pârât C. F. arată cu privire la primul motiv de recurs că susținerile recurentei sunt neîntemeiate, întrucât premisele expertizei contabile efectuate în cauză sunt corecte.
Precizează că intimatul a arătat că expertul și-a întemeiat răspunsul la obiecțiunile formulate de reclamantă pe dispozițiile din reglementările contabile care prevăd că pentru a scădea din evidențe creanțele prescrise este nevoie de o justificare întocmită de departamentul financiar-contabil, care trebuie aprobată de către administratorul societății și care va sta la baza înregistrării scăderii din contabilitate a creanțelor prescrise sau la inițierea unei acțiuni în răspundere civilă.
Referitor la motivul doi de recurs, menționează că recurenta nu a făcut dovada susținerilor referitor la faptul că ar fi fost prescrise creanțele sale față de debitori, cu atât mai mult cu cât este vorba de creanțe reprezentând chirii, care sunt exigibile lunar, iar intimatul-pârât a dovedit cu expertiza contabilă efectuată în cauză și înscrisurile depuse la dosar că nu a produs niciun prejudiciu reclamantei, reținându-se și de instanța de fond că acele creanțe nu sunt certe, lichide și exigibile.
În ce privește motivul trei de recurs, a susținut că s-a solicitat la instanța de fond efectuarea unei expertize, s-au formulat obiecțiuni, nu s-a făcut nici un fel de dovadă cu privire la culpa pe care ar fi avut-o intimatul, iar prin raportul de audit efectuat nu s-au constatat deficiențe, astfel că, solicită respingerea recursului, ca nefondat; cu cheltuieli de judecată.
TRIBUNALUL:
Deliberând asupra recursului, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată sub nr._ la data de 22.06. 2012, reclamanta S.C.” C. „ S.A. A. a chemat în judecată pe pârâtul C. F., solicitând ca prin hotărârea care se va pronunța să fie obligat la plata sumei de 30.859, 20, reprezentând daune – interese, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că pârâtul a deținut funcția de director – general al societății în perioada 28.04. 2005 – 31.03. 2010, iar potrivit dispozițiilor art. 4.2 din contractul de mandat nr. 143/04.05. 2009, acesta avea obligația de a gestiona activitatea și patrimoniul reclamantei ca un bun proprietar, inclusiv prin formularea de acțiuni în justiție.
A mai arătat că pârâtul și-a încălcat aceste obligații, producând societății un însemnat prejudiciu material, întrucât nu a formulat acțiuni în justiție pentru încasarea sumelor de bani datorate reclamantei cu titlu de chirie de către terțe persoane, iar dreptul la acțiune s-a stins prin prescripție, sancțiunea intervenind în perioada în care pârâtul era director general.
Reclamanta a mai menționat că prejudiciul, precum și persoana vinovată de crearea lui au fost constatate și prin raportul de control nr. 511/31.01. 2011 întocmit de către Curtea de Conturi a României – Camera de Conturi Teleorman, aceeași instituție emițând în sarcina reclamantei dispoziția nr. 6/04.02. 2011, care a impus formularea prezentei acțiuni.
A mai susținut reclamanta că în speță sunt întrunite condițiile angajării răspunderii contractuale a pârâtului pentru prejudiciul creat, legătura dintre prejudiciu și faptă fiind evidentă.
A învederat reclamanta că au fost respectate prevederile art. 7201 Cod procedură civilă.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1074, art. 1082 Cod civil, art. 155 din Legea nr. 31/1990.
În dovedirea acțiunii, reclamanta a depus la dosarul înscrisuri în copii xerox: contract de mandat nr. 143/2004, raport de control emis de Curtea de Conturi a României – Camera de Conturi Teleorman .
La data de 06.12. 2012 s-a formulat întâmpinare de către pârâtul C. F. prin care s-a solicitat respingerea cererii, invocând și excepția prescripției dreptului material la acțiune .
A motivat că la data concedierii sale la data de 08.08.2010 i s-a întocmit notă de lichidare semnată și ștampilată de directorul societății în care nu se specifica nicio datorie .
Pârâtul a mai menționat că acțiunea de recuperare a prejudiciului a fost îndreptată în mod eronat împotriva sa, întrucât actualul director al reclamantei a preluat patrimoniul de la celălalt director evident tacit, fără a avea la bază un protocol de predare – primire al patrimoniului, mod în care a procedat și pârâtul, astfel că și-au asumat riscurile și responsabilitățile, ceea ce îl exonerează de eventuale răspunderi civile.
A mai susținut că începând cu data de 01.04. 2010, a ieșit din contractul de mandat ca director, fiind trecut în funcția de contabil șef, situația în care directorii ulteriori puteau să constate clienții care prezentau vicii prin analiza acestora sau prin delegarea auditorului extern al societății, însă au preluat patrimoniul, inclusiv clienții.
Referitor la excepția prescripției dreptului material la acțiune pârâtul a arătat că respectivul contract de mandat, în temeiul căruia se solicită angajarea răspunderii sale civile a fost înregistrat sub nr. 143/9 mai 2009 și a fost încheiat pentru un termen de 2 ani, urmând să expire la data de 4 mai 2011. A fost revocat din calitatea de mandatar – director al reclamantei și a predat tacit gestiunea la 30 martie 2011 noului director, care după 2 luni, în aceleași condiții actualului director.
Din ,,situația clienți cu creanțe prescrise”, anexă la raportul de control din 31.01. 2011 rezultă că scadența tuturor sumelor care compun prejudiciul în sumă de 30.859, 20 lei se situează în perioada 2004 – 2007. De la data scadenței se calculează termenul de prescripție pentru fiecare creanță în parte, potrivit art. 3 din Decretul 167/1958, astfel încât la data încheierii contractului de mandat nr. 143/9 mai 2009 termenul de prescripție pentru toate creanțele cu excepția celei de la pct. 14 – debitor Uranus Trans pentru suma de 25, 58 lei – era împlinit.
Prejudiciul reclamat prin acțiune s-a născut la data expirării termenului de prescripție pentru fiecare creanță în parte, termen calculat în raport de dispozițiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958. De la expirarea acestui termen de prescripție începe să curgă termenul de prescripție de 3 ani, înlăuntrul căruia reclamanta putea solicita angajarea răspunderii contractuale a pârâtului în vederea recuperării creanțelor prescrise.
Or, acest termen de prescripție pentru angajarea răspunderii contractuale a pârâtului a expirat ( cu excepția creanței de la pct. 14 ) pentru cea mai recentă creanță ( pct. 8 din situație ) la data de 31.03. 2012, iar acțiunea este înregistrată la data de 22 iunie 2012, peste termenul de 3 ani stipulat de Decretul nr. 167/ 1958.
A mai arătat pârâtul că din cuprinsul aceluiași raport de control rezultă că a exercitat funcția de director în perioada 01.01. 2009 – 31.03. 2010, astfel încât, raportând data încheierii contractului de mandat – 4 mai 2009 – cu termenul de prescripție extinctivă pentru fiecare dintre creanțe, rezultă fără putință de tăgadă că la data preluării mandatului, dreptul material la acțiune era prescris pentru toate creanțele, cu excepția celei mai sus menționate .
În continuare, pârâtul a mai învederat că reclamanta nu poate susține că nu a avut cunoștință despre existența prejudiciului decât odată cu comunicarea raportului de control al Camerei de Conturi, deoarece potrivit art. 153/24 din Legea 31/1990, anual, atât consiliului de administrație, cât și adunării generale a acționarilor li se prezintă situația financiară a societății și contul de profit și pierdere, documente contabile care sunt înscrise și în evidențele privind creanțele prescrise.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 115 Cod procedură civilă, art. 1 și art. 3 din Decretul nr. 167/1958, art. 153/24 din Legea nr. 31/1990.
În susținere, pârâtul a depus la dosarul cauzei următoarele înscrisuri în copii xerox: contract de performanță nr. 531/2005, contract de mandat.
Prin sentința 1452/20.03.2013 a Judecătoriei A. s-a admis în parte acțiunea formulată și s-a dispus obligarea pârâtului C. F. la plata către reclamanta S.C. C. S.A. a sumei de 25,58 lei reprezentând despăgubiri civile, au fost respinse restul pretențiilor ca prescrise și reclamanta a fost obligată să plătească pârâtului suma de 2000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Această sentință a fost atacată cu recurs de către reclamanta S.C. C. S.A.
Prin decizia civilă nr. 757/25.10.2013, Tribunalul Teleorman a casat sentința recurată și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, apreciindu-se că în mod eronat prima instanță a admis excepția prescripției.
În rejudecare s-a administrat proba cu înscrisuri și s-a efectuat expertiză contabilă.
Prin sentința civilă nr. 275 din 21.01.2015 a Judecătoriei A. s-a respins acțiunea formulată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că pârâtul a îndeplinit funcția de director al reclamantei în temeiul contractului de mandat 143/04.05.2009 până la data de 31.03.2010.
Potrivit acestui mandat, pârâtul avea ca atribuții organizarea și gestionarea activității societății și îndeplinirea criteriilor de performanță prevăzute în anexele 1 și 2 ale contractului.
Potrivit art. 4.1 din contractul de mandat, remunerația lunară a directorului putea fi diminuată proporțional cu gradul global de neîndeplinire a obiectivelor și criteriilor de performanță.
Potrivit art. 4.25. pârâtul a avut obligația aducerii la îndeplinire întocmai și în termenele stabilite a hotărârilor A. și a deciziilor Consiliului de Administrație, în temeiul art. 4.2.9 avea obligația prezentării Consiliului de Administrație al reclamantei în fiecare lună a unui raport privind executarea contractului de mandat pe baza criteriilor de performanță și a obiectivelor de performanță prevăzute în anexa 1 și anexa 2, informații privind situația economico – financiară a societății comerciale, stadiul realizării investițiilor, stadiul realizării unor măsuri precum și alte documente solicitate și potrivit art. 4.2.10, lunar, pârâtul a transmis la A. raportul privind executarea contractului de mandat pe baza criteriilor de performanță și a obiectivelor de performanță prevăzute în anexa 1 și anexa 2 pentru a se verifica modul de stabilire a remunerației potrivit art. 4 al. 1 din OUG 79/2008.
Remunerația pârâtului nu a fost redusă, deoarece s-a constatat că a îndeplinit criteriile de performanță și obiectivele de performanță stabilite prin contract și a asigurat un management de calitate reclamantei, ceea ce a permis la încetarea contractului de mandat, ca, în conturile acesteia să se găsească echivalentul sumei de 170.000 euro.
Potrivit concluziilor raportului de expertiză administrat în cauză, la punctele 3 – 5 s-a stabilit: gradul de recuperare a creanțelor pe tot parcursul perioadei analizate, de 99,99% raportat și la climatul general de criză financiară, este unul care poate fi caracterizat ca și performanță a managementului; suma de 6357,18 lei pentru care reclamanta mai insistă în acțiunea de răspundere contractuală nu este certă, reală și exigibilă, reprezintă clienți incerți, nedovedit a fi și prescriși și după analizarea rapoartelor de audit ale Situațiilor Financiare pe anii 2007,2008,2009 nu s-au identificat paragrafe în care să se menționeze existența clienților prescriși.
Instanța de fond a reținut că pentru angajarea răspunderii civile a pârâtului, revenea reclamantei, sarcina probei întrunirii condițiilor prevăzute de lege, iar în cauză nu s-a probat nici culpa pârâtului, nici producerea unui prejudiciu și nici săvârșirea unei fapte prejudiciabile sau neîndeplinirea unei obligații asumate de pârât.
Sub acest aspect, a mai reținut că în fiecare an pârâtul a fost descărcat de gestiune fără să se constate că ar fi prejudiciat reclamanta. În raportul de audit întocmit de .. C. pentru anul 2009, nu s-a constatat că pârâtul a încălcat vreuna dintre atribuțiile prevăzute de Legea 31/1990 sau contractul de mandat și nici existența unor creanțe prescrise care să-i fie imputabile.
Pentru anul 2010, prin hotărârea nr. 2 a AGOA din 26.05.2010 s-a aprobat efectuarea unui raport de audit pentru perioada 1.01._10 ( ultima perioadă a mandatului pârâtului), în vederea stabilirii situației economico – financiare la preluarea de noua conducere, raport din care nu rezultă că pârâtul a produs vreun prejudiciu reclamantei.
Pârâtul nu era obligat să aducă la îndeplinire atribuțiile altor angajați ai societății ( consilier juridic, contabil, etc. ) atâta timp cât, lunar, directorul aducea la cunoștința asociatului majoritar A., a consiliului de administrație, modul în care își îndeplinea obligațiile contractuale.
În baza art. 274 C. proc. civ., reclamanta a fost obligată la plata sumei de 4800 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către pârât.
Prin aceeași sentință s-a dispus restituirea către reclamantă a sumei de 800 lei achitată de aceasta cu chitanța_/1/30.09.2014 către Biroul Local de Expertize Judiciare Teleorman, care nu a fost folosită.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs în termen, reclamanta, care a formulat critici pentru nelegalitate și netemeinicie, prin care a solicitat, în principal, casarea hotărârii și trimiterea spre rejudecare a cauzei, și în subsidiar, modificarea hotărârii, în sensul admiterii acțiunii, cu cheltuieli de judecată.
A motivat că instanța de fond a preluat concluziile raportului de expertiză fără să aibă în vedere premisele eronate din acesta și fără să le coroboreze cu celelalte probe administrate.
În dezvoltarea acestei critici, a mai arătat că expertul a ajuns la concluzia că suma de 6357,18 lei nu este certă, reală și exigibilă, reprezintă clienți incerți, în privința cărora nu s-a dovedit că a operat prescripția, întrucât s-ar aplica dispozițiile art. 2512 din Codul civil din 2009, care prevăd că prescripțiile nu operează de drept și nici din oficiu, ci numai la cererea persoanei interesate, deși, decizia ÎCCJ este în sensul că pentru prescripțiile începute și neîmplinite anterior datei de 1 octombrie 2011, instanțele de judecată și părțile din oficiu, pot invoca excepția prescripției, indiferent de stadiu procesual.
Recurenta a mai susținut că descărcarea de gestiune și faptul că nu s-a consemnat în raportul de audit întocmit de . C. pentru anul 2009 existența unor creanțe prescrise, nu împiedică acțiunea în răspundere a administratorului societății.
În fine, recurenta a mai susținut că instanța de fond, în mod greșit a reținut că nu a probat culpa pârâtului, prejudiciul și săvârșirea faptei prejudiciabile.
A mai învederat că administratorul societății comerciale are calitatea de reprezentant legal, astfel că, răspunderea lor este diferită atunci când obligațiile izvorăsc din contractul de mandat, conduita sa în îndeplinirea obligațiilor trebuind a fi apreciată pe baza dispozițiilor din Codul civil, deoarece contractul îndeplinește condițiile de validitate impuse de art. 948 din Codul civil.
Sub acest aspect, recurenta a menționat că dispozițiile art. 1084 din Codul civil de la 1864 instituie o prezumție de culpă a autorului prejudiciului, care nu a fost răsturnată de acesta, întrucât nu a dovedit faptul că a efectuat demersuri pentru a recupera suma de la debitori.
Totodată, a precizat că a făcut dovada existenței prejudiciului și a faptei ilicite constând în organizarea defectuoasă a activității societății manifestată prin lipsa de diligență în recuperarea creanțelor de la debitori.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 299 și urm. C. proc. civ.
Prin întâmpinarea depusă la data de 26.05.2015, intimatul a solicitat respingerea ca nefondat a recursului declarat, considerând că nu sunt întemeiate criticile formulate.
Cu referire la prima critică formulată, intimatul a arătat că expertul și-a întemeiat răspunsul la obiecțiunile formulate de reclamantă pe dispozițiile pct. 187 din Reglementările contabile conforme cu Directiva a IV a a CEE, aprobate prin OMFP nr. 3055/2009, care prevăd că pentru a scădea din evidențe creanțele prescrise este nevoie de o justificare întocmită de departamentul financiar-contabil, care trebuie aprobată de către administratorul societății și care va sta la baza înregistrării scăderii din contabilitate a creanțelor prescrise sau la inițierea unei acțiuni în răspundere civilă.
Referitor la motivul doi de recurs, a menționat că recurenta nu a probat susținerea cu privire la împrejurarea că ar fi fost prescrise creanțele sale față de debitori, simpla situație întocmită de aceasta neputând face proba acestor aspecte și aceasta, cu atât mai mult cu cât este vorba de creanțe reprezentând chirii, care sunt exigibile lunar, însă, el a demonstrat cu expertiza contabilă efectuată în cauză, coroborată cu înscrisuri, că nu a produs niciun prejudiciu reclamantei.
Cât privește motivul trei de recurs, a susținut că administrarea unei societăți este reglementată de dispozițiile Legii nr. 31/1990 care nu instituie o prezumție de culpă a administratorului, astfel cum a menționat recurenta, iar personal nu era obligat să aducă la îndeplinire atribuțiile altor angajați, în condițiile în care în fiecare an a fost descărcat de gestiune fără să se constate că a cauzat un prejudiciu, iar raportul de audit efectuat în anul 2010 în baza hotărârii nr. 2 a A. nu a constatat deficiențe.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 308 alin.2 C. proc. civ.
În recurs, nu s-au depus înscrisuri noi.
Verificând legalitatea și temeinicia hotărârii atacate în raport de criticile formulate, prin prisma dispozițiilor legale aplicabile, Tribunalul, va respinge recursul declarat pentru considerentele care vor succede.
În ce privește prima critică formulată de recurentă, se apreciază că nu este întemeiată.
Din considerentele sentinței recurate rezultă că instanța de fond a avut în vedere la apreciere nu numai concluziile raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză, dar și înscrisuri, anume, hotărârea nr. 2 a A. din 26.05.2010, raportul auditorului . C. desemnat de Adunarea generală a acționarilor, precum și contractul de mandat.
În același timp, se observă că instanța de fond nu a reținut în cauză în ce privește prescripția că ar fi aplicabile dispozițiile din Noul Cod Civil, nu a făcut aprecieri sub acest aspect, astfel că, susținerea recurentei în ce privește opinia exprimată de expert în raportul de expertiză efectuat în cauză, ca situație premisă, nu este relevantă, nefiind însușită de instanță.
Nici cea de-a doua critică formulată, prin care s-a invocat că descărcarea de gestiune și faptul că nu s-a consemnat în raportul de audit întocmit de . C. pentru anul 2009 existența unor creanțe prescrise, nu împiedică acțiunea în răspundere a administratorului societății, nu este fondată.
Analizând atât considerentele sentinței instanței de fond, cât și mențiunile din dispozitiv, se constată că judecătoria nu a respins ca inadmisibilă acțiunea în răspundere îndreptată împotriva pârâtului, astfel că, nu a respins de plano acțiunea, ci, în raport de probatoriile administrate a stabilit în concret că nu sunt îndeplinite condițiile pentru admiterea pe fond a cererii.
Referitor la ultimul motiv de recurs, prin care s-a susținut că instanța de fond, în mod greșit a reținut că nu a probat culpa pârâtului, prejudiciul și săvârșirea faptei prejudiciabile, deși, dispozițiile art. 1084 din Codul civil de la 1864 instituie o prezumție de culpă a autorului prejudiciului, care nu a fost răsturnată de acesta, întrucât nu a dovedit faptul că a efectuat demersuri pentru a recupera suma de la debitori, instanța de recurs, apreciază, de asemenea. că nu este întemeiată.
Art. 4.2 din contractul de mandat nr. 143/4.05.2009 încheiat de părți prevede obligațiile stabilite în sarcina pârâtului, în calitate de mandatar, din analiza cărora, raportat la motivele invocate de reclamantă, s-a reținut în mod corect de către instanța de fond că nu s-a dovedit existența unei fapte prejudiciabile săvârșită de către acesta.
Susținerea recurentei, potrivit căreia dispozițiile art. 1082 din Codul civil instituie o prezumție de culpă în sarcina pârâtului, nu poate fi primită, acestea nefiind incidente în speță, ci prevederile speciale ale Legii nr. 31/1990.
Art. 143 ind. 1 din Legea nr. 31/1990 prevede că directorii sunt responsabili cu luarea măsurilor aferente conducerii societății, în limitele obiectului de activitate și cu respectarea competențelor exclusive rezervate de lege sau de actul constitutiv consiliului de administrație și adunării generale a asociaților.
Sub acest aspect, instanța de fond a stabilit motivat că nu a rezultat din raportul de audit întocmit de . C. pentru anul 2009, că pârâtul în calitate de director general și-ar fi încălcat obligațiile prevăzute de Legea nr. 31/1990 și nici existența altor deficiențe care să-i fie imputabile.
În același timp, din raportul de expertiză contabilă întocmit în cauză la solicitarea pârâtului, deși nu acestuia îi revenea sarcina probei, rezultă că acțiunea formulată de reclamantă nu se întemeiază pe un prejudiciu cert până la data îndeplinirii de către pârât a funcției de director general al societății (31.03.2010), întrucât clienții neîncasați pot fi calificați ca fiind incerți sub aspectul probabilității încasării lor și nu ca având datorii prescrise, cât timp nu s-a invocat de către aceștia prescripția, iar unul dintre aceștia pe parcursul procesului a renunțarea la invocarea acesteia achitând datora în sumă de 30.859,2 lei.
Față de considerentele expuse, se apreciază că nu sunt întemeiate criticile formulate, astfel că, în baza art. 312 C. proc. civ., se va respinge ca nefondat recursul declarat.
În baza art. 274 C. proc. civ. recurenta va fi obligată la plata sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatul pârât.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Respinge ca nefondat recursul declarat de declarat de recurenta-reclamantă S.C. C. SA, cu sediul în A., ., . Teleorman, împotriva sentinței civile nr. 275 din 21 ianuarie 2015 pronunțată de Judecătoria A., în contradictoriu cu intimatul-pârât C. F., domiciliat în A., ., ., ..
Obligă recurenta la plata sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatul pârât.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 29.05.2015.
Președinte, Judecător, Judecător, Grefier,
E. E. E. D. M. Nuți C. Doinița Ț. N.
Red.thred.C.D.
4.06.2015/2 ex.
d.f._
j.f. D. M. G.
Judecătoria A.
| ← Pretenţii. Decizia nr. 632/2015. Tribunalul TELEORMAN | Obligaţie de a face. Decizia nr. 87/2015. Tribunalul TELEORMAN → |
|---|
