Partaj bunuri comune. Lichidare regim matrimonial. Sentința nr. 10/2015. Tribunalul TIMIŞ

Comentarii

0

Sentința nr. 10/2015 pronunțată de Tribunalul TIMIŞ la data de 31-03-2015 în dosarul nr. 307/2015

ROMÂNIA

TRIBUNALUL T.

SECȚIA I CIVILĂ

DECIZIA CIVILĂ NR.307/A

Ședința publică din data de 31.03.2015

PREȘEDINTE: D. J.

JUDECĂTOR: A. I.

GREFIER: N. D.

Pe rol fiind pronunțarea asupra apelului declarat de reclamantul apelant L. A. D., împotriva sentinței civile nr._/10.07.2014, pronunțată de Judecătoria Timișoara, în dosar nr._, în contradictoriu cu pârâta intimată L. A., având ca obiect partaj judiciar.

La apelul nominal făcut în ședință publică, au lipsit părțile.

Mersul dezbaterilor și susținerile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 24.03.2015, când pentru a se da posibilitatea părților să formuleze concluzii scrise, s-a amânat pronunțarea la termenul de azi, încheiere ce face parte integrantă din prezenta hotărâre.

TRIBUNALUL

Deliberând asupra apelului de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr._/10.07.2014, pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosar nr._, a fost admisă în parte acțiunea principală formulată de reclamantul L. A. D., împotriva pârâtei L. A..

A fost admisă în parte acțiunea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă reconvențional L. A., împotriva reclamantului-pârât reconvențional L. A. D..

S-a constatat că sunt bunuri comune ale părților, dobândite în timpul căsătoriei lor, cu o contribuție egală, următoarele bunuri: imobilul înscris în CF nr.3438 Moșnița Nouă, sub A1.1, la nr. top._-C1, constând în casă P+M și împrejmuire S. desf.=260 mp, în valoare de 239.710 lei, și autoturismul marca Volkswagen Golf IV, cu numărul de înmatriculare_, în valoare de 11.250 lei.

S-a dispus sistarea stării de indiviziune a părților asupra bunurilor lor comune arătate mai sus, prin formarea a două loturi, astfel: LOTUL A, compus din imobilul înscris în CF nr. nr. 3438 Moșnița Nouă, sub A1.1, la nr. top._-C1, constând în casă P+M și împrejmuire S. desf.=260 mp, în valoare de 239.710 lei, care s-a atribuit reclamantului-pârât reconvențional, și LOTUL B, alcătuit din autoturismul marca Volkswagen Golf IV, cu numărul de înmatriculare_, în valoare de 11.250 lei, care s-a atribuit pârâtei-reclamantă reconvențional.

A fost obligat reclamantul-pârât reconvențional să plătească pârâtei-reclamantă reconvențional suma de 114.230 lei, cu titlu de sultă.

A fost respinsă în rest acțiunea principală.

A fost respinsă în rest acțiunea reconvențională.

A fost obligat reclamantul-pârât reconvențional să plătească pârâtei-reclamantă reconvențional suma de 5095,65 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

A fost obligată pârâta-reclamantă reconvențional, având CNP_, să plătească, către stat, suma de 3764,4 lei, reprezentând sumă de la plata căreia a fost scutit reclamantul, cu titlu de taxă judiciară de timbru.

Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut următoarele:

Așa cum s-a mai arătat, prin sentința civilă nr.8934/20.06.2013, pronunțată de Judecătoria Timișoara, în dosarul nr._ *, definitivă și irevocabilă (filele 63-85 volum I dosar), a fost desfăcută, din culpa reclamantului, căsătoria părților, încheiată la data de 27.07.2007.

Unul dintre efectele pe care le produce divorțul este cel privitor la bunurile comune dobândite de soți în timpul căsătoriei.

Astfel, în conformitate cu art.385 al.1 C.civ., raportat la art. 43 din Legea nr.71/2011, la data de 16.02.2012, data promovării acțiunii de divorț, de către reclamant, așa cum rezultă din cuprinsul sentinței antemenționate, a încetat regimul matrimonial între părți.

Art.355 C.civ. prevede că, la încetarea comunității, aceasta se lichidează prin hotărâre judecătorească sau act autentic notarial, până la finalizarea lichidării, comunitatea subzistând atât în privința bunurilor, cât și în privința obligațiilor, iar dacă regimul comunității de bunuri încetează prin desfacerea căsătoriei, art.356 C.civ. prevede că foștii soți rămân coproprietari în devălmășie asupra bunurilor comune până la stabilirea cotei-părți ce revine fiecăruia.

În conformitate cu art.357 C.civ., în cadrul lichidării comunității, se va proceda la partajarea bunurilor comune, scop în care se determină mai întâi cota-parte ce revine fiecărui soț, pe baza contribuției sale atât la dobândirea bunurilor comune, cât și la îndeplinirea obligațiilor comune, până la proba contrară, prezumându-se că soții au avut o contribuție egală.

Din extrasul CF nr._ Moșnița Nouă, provenită din conversia CF nr.3438 (filele 1-3 volum II dosar), rezultă că asupra imobilului înscris în această carte funciară, sub A1.1, la nr. top._-C1, constând în casă P+M și împrejmuire S. desf.=260 mp, este intabulat dreptul de proprietate, în favoarea părților, ca bun comun, dobândit prin construire, intabularea făcându-se în baza actului administrativ nr.3757/21.05.2010, emis de Primăria Moșnița Nouă, act administrativ nr.132/27.07.2007, emis de Primăria Moșnița Nouă, act notarial nr.1012/21.05.2010, emis de BNP M. A. Renate, proces-verbal de recepție la terminarea lucrărilor nr.1/02.04.2010.

Potrivit aceluiași extras CF nr._ Moșnița Nouă, provenită din conversia CF nr. 3438 (filele 1-3 volum II dosar), dreptul de proprietate asupra imobilului înscris în această carte funciară sub A1, la nr. top._, constând în teren intravilan în suprafață de 697 mp, pe care se află edificată casa menționată mai sus, aparține în exclusivitate reclamantului, fiind vorba de un bun propriu al acestuia, dobândit prin cumpărare.

Într-adevăr, câtă vreme terenul înscris în CF nr._ Moșnița Nouă a fost achiziționat de reclamant, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.4536/09.10.2006 de BNP D.-G.-C. din Timișoara (fila 177 volum I dosar), la data de 09.10.2006, deci anterior căsătoriei părților, aceste este, conform art. 31 lit.a C.fam., bun propriu al reclamantului-pârât reconvențional, în timp ce imobilul constând în casă P+M și împrejmuire S. desf.=260 mp, care se găsește pe acest teren, fiind edificat, potrivit certificatului de atestare a edificării construcției nr.3757/21.05.2011, eliberat de Primăria Moșnița Nouă, în anul 2010, în baza autorizației de construire nr.132/27.07.2007, cu procesul-verbal de recepție finală nr. 3664/18.05.2010 (fila 169 volum II dosar), deci în timpul căsătoriei părților, reprezintă bun comun al acestora, în conformitate cu art.30 C.fam., care prevede că bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soți, sunt, de la data dobândirii, bunuri comune ale soților, calitatea de bun comun netrebuind să fie dovedită.

De altfel, părțile nu au contestat calitatea de bun comun al lor a construcției înscrise sub A1.1 în CF nr.3438 Moșnița Nouă, constând în casă P+M și împrejmuire S. desf.=260 mp, și, în final au căzut de acord și asupra valorii de circulație actuale a acestui bun, acceptând ambele valoarea imobilului stabilită prin raportul de expertiză tehnică judiciară, efectuat în cauză de către expertul O. Z. (filele 47-58, 95-97 volum I dosar), și anume aceea de 239.710 lei.

De asemenea, părțile au recunoscut dobândirea, în timpul căsătoriei lor, și a unui autoturism marca Volkswagen Golf IV, aspect confirmat și de adeverința nr.5516/05.12.2012, eliberată de Asirom Vienna Insurence Gruop SA (fila 269 volum I dosar), din care rezultă și că numărul de înmatriculare al autoturismului achiziționat de părți, în timpul căsătoriei lor, în anul 2008, este_, autoturism care, conform art.30 C.fam., a devenit, de la data dobândirii lui, bun comun al părților.

Față de cele ce preced, instanța găsește întemeiate cererile părților privind constatarea că, în masa bunurilor comune, dobândite de părți, în timpul căsătorie lor, intră imobilul înscris în CF nr._ Moșnița Nouă, la nr. top._-C1, constând în casă P+M și împrejmuire S. desf.=260 mp, precum și cererea reclamantului de a se constata că, în masa acestor bunuri, intră și autoturismul marca Volkswagen Golf IV, cu numărul de înmatriculare_ .

Referitor la constatarea cotelor de contribuție a părților la dobândirea bunurilor comune, trebuie remarcat, de la început, că bunurile dobândite de soți în timpul căsătoriei constituie patrimoniul comun al acestora și, prin natura lor, implică dreptul de proprietate în devălmășie, fără o determinare de la început a unei anumite cote pentru fiecare. C. de contribuție a soților este unică pentru totalitatea bunurilor care constituie patrimoniul comunitar supus partajului, pentru că dreptul de proprietate comună în devălmășie asupra bunurilor dobândite în timpul căsătoriei se caracterizează prin faptul că aparține, în mod nefracționat, titularilor codevălmași. Prin urmare această universalitate juridică, fiind considerată unică, determină, implicit, unicitatea cotelor părți aferente soților, în sarcina instanței rămânând doar atribuția de a stabili, în mod corect, în raport cu reala contribuție personală a soților, cote unice de ansamblu și nu diferențiate.

În conformitate cu art.357 C.civ., în cadrul lichidării comunității, determinarea cotei-părți ce revine fiecărui soț, se face pe baza contribuției sale atât la dobândirea bunurilor comune, cât și la îndeplinirea obligațiilor comune, până la proba contrară, prezumându-se că soții au avut o contribuție egală. Așadar, în lipsa probei că unul dintre soți a avut o contribuție mai mare decât celălalt soț la dobândirea bunurilor comune, instanța va împărți bunurile comune în părți egale, presupunând că ambii soți au avut un aport egal la dobândirea bunurilor.

La stabilirea unor cote diferențiate de contribuție a soților la dobândirea tuturor bunurilor comune, se poate lua în considerare faptul că unul dintre soți a contribuit exclusiv sau majoritar la achiziționarea unui bun comun, ceea ce, într-adevăr, influențează cota unică a soților la dobândirea per ansamblu a bunurilor comune.

Contribuția soților la constituirea patrimoniului comun se stabilește în raport cu veniturile din muncă cu care fiecare a participat efectiv la dobândirea bunurilor. Prin urmare, deși veniturile din muncă ale soților sunt bunuri comune, ele servesc, totodată, pentru determinarea cotei-părți ce revine fiecăruia din totalitatea bunurilor comune. Diminuarea acestor venituri, ca urmare a efectuării unor cheltuieli în interes personal, este de natură să afecteze cota soțului respectiv asupra comunității de bunuri. Este firesc să se țină seama, la determinarea cotei-părți ce revine fiecărui soț din bunurile comune, de sumele provenite din veniturile din muncă cheltuite de către un soț în afara sarcinilor căsătoriei, deoarece cu aceste venituri nu s-a putut contribui la masa de bunuri comune. Pe de altă parte, același efect determinant în stabilirea cotelor soților, îl are și activitatea soților desfășurată în gospodărie, conform art.326 C.civ., motivat de faptul că asemenea activități, ducând la realizarea unor economii sau la reducerea cheltuielilor gospodărești, constituie, indirect, o contribuție la dobândirea bunurilor. Contribuția soților la dobândirea bunurilor comune trebuie înțeleasă nu numai sub forma activităților direct producătoare de venituri, ci și prin munca depusă în cadrul gospodăriei, pentru că aceste activități sunt de natură să constituie în mod indirect o contribuție la dobândirea bunurilor. Contribuția soțului, prin activitatea depusă în gospodărie, la dobândirea bunurilor, comune este esențială în desfășurarea vieții ambilor soți. De asemenea, suma reprezentând datorie comună, lichidată numai de un soț trebuie avută în vedere la stabilirea unei cote diferențiate, cota acestui soț fiind superioară celei cuvenite celuilalt soț, proporțional cu obligația ce revenea acestuia de a contribui la restituirea sumei împrumutate ce profită ambilor. Așa cum a statuat, în mod repetat, instanța supremă, cotele de contribuție ale soților la dobândirea bunului comun se analizează numai până la desfacerea căsătoriei în mod irevocabil. Ceea ce foștii soți achită din surse proprii, după această dată, în contul datoriilor comune, le conferă un drept de creanță în limita părții din debit achitate de un soț pentru celălalt. Potrivit art.382 C.civ., coroborat cu art.222 din Legea nr.71/2011, căsătoria este desfăcută din ziua când hotărârea prin care s-a pronunțat divorțul a rămas irevocabilă. În cazul de față, căsătoria părților a fost desfăcută, prin sentința civilă nr.8934/20.06.2013, pronunțată de Judecătoria Timișoara, la data de 20.06.2013, care a rămas definitivă și irevocabilă, la data de 05.08.2013, conform art.377 C.Pr.Civ., prin neexercitarea căii de atac a apelului în termenul de 30 de zile de la data de 04.07.2013, data comunicării sentinței părților, conform dovezilor de comunicare emise în dosarul nr._ al Judecătoriei Timișoara, aflate la filele 202 și 203 din volum II al dosarului cauzei.

Totodată, la stabilirea cotelor cuvenite fiecărui codevălmaș, trebuie să se țină seama și de faptul că, potrivit art.325 al.2 C.civ. soții sunt obligați să contribuie la cheltuielile căsniciei, în raport cu mijloacele fiecăruia. Așadar, căsnicia reclamantului și a pârâtei nu a însemnat doar achiziționarea bunurilor comune în litigiu, ci a implicat și efectuarea unor astfel de cheltuieli, pentru asigurarea nevoilor de trai ale soților.

În speță, în ceea ce privește cota de contribuție la dobândirea bunurilor comune în litigiu, reclamantul a pretins, în favoarea sa, o contribuție de 80%, în timp ce pârâta a susținut că ea a avut o contribuție mai mare, de 60 %, iar pentru dovedirea afirmațiilor lor, s-a încuviințat și administrat proba cu înscrisuri și proba testimonială.

Martorul N. S. A., audiat la propunerea reclamantului, a declarat că a fost coleg de muncă cu reclamantul, în perioada 2009 – 2012, că, prin intermediul lui, a cunoscut-o și pe pârâtă, cu care reclamantul a fost căsătorit, că părțile și-au construit, în timpul căsătoriei, o casă în Moșnița Nouă, că martorul a fost la casa respectivă, de mai multe ori, în perioada 2009 – 2012, că, atunci când a fost el la fața locului, prima dată, casa era ridicată în roșu, dar nu avea pus acoperișul în totalitate, casa nu era tencuită nici în interior și nici în exterior, și nu avea tâmplăria montată, că, ultima dată când a fost, în anul 2012, casa avea pus în întregime acoperișul, avea montată și tâmplăria, și era tencuită în interior, și crede că și în exterior, că martorul obișnuia să-l ducă pe reclamant acasă, de la serviciu și, astfel, a fost destul de des la casa părților din Moșnița Nouă, ocazii cu care intra și în casă și rămânea la povești cu părțile, circa o oră sau două, că nu a purtat, cu ambele părți împreună, niciodată. discuții despre proveniența banilor cu care s-a ridicat casa, despre acest lucru știind doar de la reclamant, că reclamantul i-a spus, în timpul căsătoriei părților, că a avut două garsoniere la București, pe care le-a vândut, și cu banii obținuți, a cumpărat terenul pe care s-a ridicat casa părților din Moșnița Nouă, că reclamantul i-a mai spus că, la construirea casei, s-au folosit banii părților obținuți din salariile lor, precum și banii obținuți de reclamant din activitățile prestate de el după orele de la serviciu, activități în domeniul construcțiilor, la clienții care îl contactau, că reclamantul, aproape în fiecare zi, muncea în afara programului, în domeniul construcțiilor, însă martorul nu l-a însoțit niciodată pe reclamant la astfel de activități, că, de la reclamant, știe că acesta presta astfel de activități, că reclamantul i-a mai spus și că primea bani de la părinții lui, bani cu care cumpăra diverse materiale, ce erau folosite la finisarea casei părților, că, în 2011, când mergea la casa părților, martorul a constatat, de mai multe ori, că reclamantul muncea efectiv la realizarea lucrărilor de construire a casei, văzându-l, astfel, pe reclamant tencuind interiorul casei, turnând șape, realizând instalația electrică și sanitară, montând centrala termică și coșul de fum, construind garajul, ridicând gardul din fața casei, făcând treptele din fața casei, și executând fosa septică și magazia de lemne din spatele casei, că martorul personal l-a văzut pe reclamant muncind efectiv la aceste lucrări, că, uneori, reclamantul a fost ajutat și de fratele său, și de un prieten, dar în cea mai mare parte, martorul l-a văzut singur pe reclamant muncind la lucrările respective, iar pârâta era și ea de față când mergea acolo, dar nu a văzut-o să îl ajute pe reclamant, că reclamantul i-a spus că el a executat efectiv lucrările de finisaj la casă, și anume: gletuit, zugrăvit, montat parchet, montat uși interioare, montat obiecte sanitare în baie și bucătărie, și că el a zidit singur casa, de la parter până la etaj, la mansardă fiind ajutat de niște prieteni, că, de la reclamant știe că acesta a realizat și fundația casei, singur, că reclamantul i-a spus că, pe lângă salariu, mai câștiga din muncile făcute la diferite persoane, după programul de la serviciu, circa 2000 lei RON pe lună, că reclamantul i-a spus, tot în timpul căsătoriei părților, că a luat un credit bancare ca să poată să-și termine casa, și i-a spus că el plătea ratele de restituire a creditului, că reclamantul nu i-a spus în concret pentru care lucrări anume s-au folosit banii luați cu credit, dar i-a spus că restituia ratele din salariul său, că reclamantul i-a cerut, la un moment dat, să îl ajute să găsească o firmă care montează geamuri termopan, și împreună cu reclamantul s-au dus la firma respectivă, iar reclamantul a dat comandă pentru 3-4 geamuri și a plătit, atunci, un avans, dar nu mai știe în ce cuantum, că, pe urmă, reclamantul i-a spus că, la circa o săptămână, firma a venit și a montat geamurile termopan, comanda pentru geamurile termopan fiind făcută la o firmă ce era situată pe Calea Șagului din Timișoara, firmă care nu mai există în prezent, iar măsurătorile pentru geamuri le-a făcut reclamantul, că, în anul 2011, a fost construit gardul împrejmuitor al casei, că știe asta pentru că a fost de față când se construia gardul, că, după câte crede el, pârâta a plecat de la casa din Moșnița la sfârșitul anului 2011, iar după plecarea pârâtei, reclamantul a mai făcut niște lucrări la casă, cum ar fi: rigips la tavanul din hol, montat corpuri de iluminat la parter, că martorul a văzut personal când reclamantul făcea aceste lucrări, că reclamantul i-a spus că pârâta a păstrat și ea o cheie de la casă, după ce a plecat de la domiciliul conjugal, că, în primăvara anului 2012, când a fost acasă la reclamant, a observat că pereții de rigips din hol prezentau într-un loc o spărtură, și că ușa dintre hol și garaj era stricată, că, în urmă cu 2-3 luni, reclamantul i-a spus că instalația termică este deteriorată, în sensul că au fost îndoite țevile, că martorul nu știe cine a făcut asta, dar reclamantul i-a spus că o bănuiește pe pârâtă de aceste distrugeri, că reclamantul i-a spus, în timpul căsătoriei părților, că atunci, după ce pârâta și-a luat al doilea serviciu, undeva spre L., el plătea cheltuielile de deplasare la serviciu ale pârâtei, că reclamantul îi spunea, tot în timpul căsătoriei părților, că ambele părți contribuiau cu bani la întreținerea bunicului matern al pârâtei, că nu știe dacă pârâta era ajutată financiar de mama ei, că reclamantul i-a spus că, atunci când pârâta a plecat de la domiciliul conjugal, a luat mai multe bunuri mobile din casă, că știe că bunicul matern al pârâtei suferă de Alzheimer, că nu a fost niciodată la casa mamei pârâtei cu materiale de construcție, dar reclamantul i-a cerut mașina firmei lui ca să ducă niște materiale de construcții la casa soacrei sale, din Neidorf, fără să-i spună de ce duce acele materiale, că martorul nu l-a văzut când a plecat cu materialele, el dându-i doar mașina, că reclamantul i-a povestit însă că la casa mamei pârâtei din Neidorf se făceau lucrări de reparații, în perioada căsătoriei părților, că, în timpul căsătoriei părților, pârâta era cea care se ocupa de treburile casnice, cum ar fi gătit, curățenie, spălat rufe, că, la Moșnița, părțile aveau grădină cu flori și ambele părți se îngrijeau de această grădină, că, la serviciu, reclamantul avea un program de muncă de la 09 până la ora 17 sau 18, când era nevoie, că martorul îl ducea pe reclamant acasă de la serviciu atunci când mașina părților era folosită de pârâtă și reclamantul nu mai avea cu ce să meargă acasă, lucru ce se întâmpla destul de des, că martorul l-a văzut pe reclamant lucrând la sfârșit de săptămână, că martorul mergea, la sfârșit de săptămână, la părți când trebuia să le ducă ceva, cum ar fi scule, unelte pentru construit la casă, asta întâmplându-se cam o dată sau de două ori pe lună, că atunci când a fost prima dată la fața locului casa era deja ridicată până la mansardă, și cu un acoperiș parțial, că, pentru geamurile termopan, comanda s-a făcut la o firmă ce era situată pe Calea Șagului din Timișoara, firmă care nu mai există în prezent, că martorul nu mai știe denumirea firmei, dar firma se afla după podul de la ieșirea din Timișoara spre Șag, pe partea stângă cum se merge înspre Șag, că s-a dat comanda la firma respectivă pentru 3 sau 4 geamuri termopan, iar măsurătorile pentru geamuri le-a făcut reclamantul, și că pârâta a avut două serviciuri în timpul căsătoriei părților, în anul 2011 (filele 42-44 volum II)

Martorul C. O. M., propus de pârâtă, a declarat că a cunoscut-o pe mama pârâtei în anul 2005, când s-a angajat la firma la care lucra și aceasta, că mama pârâtei îi povestea, atunci, că părțile locuiau la ea, trăind în concubinaj, și că intenționau să se căsătorească și să-și construiască o casă, în Moșnița spre Urseni, că nu știe când s-au căsătorit părțile, că, și în prezent, este coleg de muncă cu mama pârâtei, că, din 2005 și până în prezent, mama pârâtei i-a povestit despre ceea ce se întâmplă în relația dintre părți, povestindu-i și despre casa pe care aceștia au început să o construiască, că, astfel, mama pârâtei i-a spus că, timp de 3 ani de zile, cât s-au făcut lucrări la casă, părțile au locuit la ea, și astfel, cei doi au putut să-și facă economii din salarii pentru a investi în casa lor, că mama pârâtei nu i-a spus că părțile ar fi plătit chirie cât au stat la ea, sau că acestea contribuiau la cheltuielile de întreținere ale familiei, că, în prezent, casa se află în stadiu la roșu, în sensul că este ridicată în întregime, având etaj și mansardă, are și acoperișul făcut, și este tencuită în exterior, nu cu polistiren, ci doar cu tencuială normală, iar lipit de casă s-a construit și un garaj, că, prima dată, martorul a fost la fața locului, unde e situată casa, când casa era deja ridicată și avea acoperișul pus, și era și tencuită, fără polistiren, că părțile nu erau încă atunci divorțate, că ultima dată a fost la casa părților cu câteva luni înainte ca reclamantul să depună acțiunea de divorț, acțiune pe care a formulat-o în februarie 2012, iar casa era tot în același stadiu, că, de atunci, martorul nu a mai fost la casă, că martorul nu a fost deloc la fața locului în perioada în care se executau lucrările de ridicare a casei,că, în total, el a fost la casă cam de 5-6 ori, de fiecare dată la solicitarea mamei pârâtei, și când casa era deja în stadiul arătat de el, că martorul era solicitat de mama pârâtei ca să o ajute să care cu mașina martorului niște materiale de construcție pentru interiorul casei, cum ar fi: vată minerală, rigips, iar pentru exterior, plasă de gard sudată, că martorul mergea cu mama pârâtei, în prealabil, ca să cumpere aceste materiale și, de fiecare dată, mama pârâtei făcea plata, că, uneori, au fost însoțiți și de reclamant, că, de fiecare dată, reclamantul, atunci când duceau materialele la casă, se afla la casă, uneori acesta în prealabil însoțindu-i la cumpărarea materialelor, îi ajuta la descărcatul materialelor în curte sau în garaj, că mama pârâtei îi spunea, în timpul căsătoriei părților, că bunicul matern al pârâtei îi dădea pârâtei, lunar, suma de 800 lei, pentru cheltuielile pe care părțile le aveau la casa pe care o construiau, că mama pârâtei i-a spus, în timpul căsătoriei părților, când se făceau lucrările la casă, că, la casa părților, la parter, s-a prevăzut și o cameră pentru ea, și că ea a cumpărat vopsea lavabilă pentru camera respectivă, parchet laminat pentru aceeași cameră, că, tot atunci, mama pârâtei i-a spus că ea i-a dat pârâtei banii necesari pentru a cumpăra geamurile termopan la mansardă, că mama pârâtei i-a mai spus că i-a dat bani pârâtei pentru realizarea fosei septice, că, tot în aceeași perioadă, mama pârâtei l-a întrebat dacă nu cunoaște pe cineva care să aibă o camionetă, cu care să meargă în satul ei natal, Neidorf, pentru a aduce de acolo cărămidă, care să fie folosită la construirea casei părților, că martorul i-a recomandat o persoană și, mai apoi, vorbind cu acea persoană la telefon, aceasta i-a spus că nu a putut ea să meargă, dar l-a trimis pe fratele său, care a mers cu un camion în Neidorf, de unde a cărat cărămidă la casa părților, că mama pârâtei și, apoi, și pârâta, i-au spus că pârâta a luat un credit bancar ca să poată să cumpere o centrală pe lemne, pentru casa părților, plus calorifere și toată instalația necesară montării lor, că tot ele i-au spus că, din creditul bancar luat, pârâta a folosit bani pentru a cumpăra niște uși, tot la casă, că, în timpul căsătoriei părților, martorul a avut ocazia să discute și cu reclamantul, dar nu a discutat niciodată despre casa părților, și nici despre proveniența banilor cu care s-a ridicat casa, că mama pârâtei i-a mai spus, în timpul căsătoriei părților, că i-a dat bani pârâtei și pentru a cumpăra lambriuri pentru porțile de la garajul aferent casei, că ea a plătit un om care l-a ajutat pe reclamant să zidească parterul casei, dar și că reclamantul a lucrat efectiv la ridicarea casei, că mama pârâtei i-a mai spus că și pârâta a lucrat alături de reclamant la zidirea casei, timp de o lună de zile, că martorul s-a împrietenit cu mama pârâtei cam la 2-3 săptămâni după ce au devenit colegi de muncă cu ea, că, în vara anului 2010, el a fost în casa părților și a constatat că acestea erau mutate în casă, că mama pârâtei i-a spus că, și după mutarea lor, în casa de la Moșnița, părțile obișnuiau să vină la ea să ia masa de prânz și cina,iar martorul a fost și el de față, de câteva ori, când părțile au venit să ia masa la mama pârâtei, că mama pârâtei i-a spus și că părțile mai veneau la ea atunci când aveau nevoie de bani, sau când pârâta își lua lunar suma de 800 lei de la bunicul ei, că, de mai multe ori, mama pârâtei i-a spus că i-a dat pârâtei bani pentru a continua lucrările la casă, pentru că părțile se plângeau că nu mai au bani, că martorul nu a fost niciodată de față când mama pârâtei a predat sume de bani pârâtei, că, o dată, mama pârâtei era nemulțumită de faptul că s-au început lucrările la fosa septică și nu se finalizează, deși ea îi tot dădea bani pârâtei pentru acest lucru, că, altădată, mama pârâtei i-a spus că ea a dat bani pârâtei pentru geamurile termopan de la mansardă, pentru ca părțile să poată să locuiască acolo,că, atunci când au fost să cumpere materiale de construcții, însoțiți și de reclamant, reclamantul a fost cel care, spunând că are studii în domeniu, a ales materialele de construcție, că reclamantul i-a spus că vrea să pună niște grinzi aparente în interiorul casei, iar de la mama pârâtei știe că ea i-a dat bani pârâtei pentru cumpărarea grinzilor, că, de la mama pârâtei, știe că, în perioada în care se făceau lucrări la casa părților de la Moșnița, s-au efectuat lucrări de reparații la casa ei părintească din Neidorf, din fondurile ei proprii, că mama pârâtei i-a spus că, în timpul căsătoriei părților, a luat credit de la bancă pentru a cumpăra un televizor pentru tatăl ei, și pentru a efectua reparații la casa de la Neidorf, că mama pârâtei i-a spus că a cumpărat televizor pentru tatăl ei, cu creditul luat, că părțile nu mai locuiesc împreună de la începutul lui februarie 2012, că nu știe dacă pârâta mai are cheie de la casă, și nici dacă mama ei mai are cheie de la casă, că, atunci când a fost el la fața locului, ultima dată, era ridicat gardul din beton, cu plasă sudată, că știe că bunicul matern al pârâtei suferă de diabet, și că tratamentul său presupune luarea unor medicamente compensate, că l-a văzut de mai multe ori pe bunicul matern al pârâtei, și nu știe să sufere de alte boli, și că nu crede că pârâta își ajuta cu bani mama sau bunicul matern (filele 45-47)

Martora Polunin M., audiată la propunerea reclamantului, a declarat că este nașa de botez a reclamantului, că pe pârâtă nu o cunoaște, că știe doar că aceasta este fosta soție a reclamantului, că nu a fost la nunta părților, deoarece cu câteva zile înainte de nuntă, a avut un accident casnic, iar în timpul căsătoriei părților nu a fost în vizită la părți niciodată și nici ele la martoră, că martora este și nașa de cununie a părinților reclamantului, iar cu părinții reclamantului a avut și are legături foarte strânse, că, astfel, de la ei, a aflat că reclamantul a vândut două garsoniere ale lui din București, și din prețul obținut din vânzarea garsonierelor, împreună cu o sumă de bani pe care o avea într-un cont de economii, reclamantul a cumpărat un teren la Moșnița, lângă Timișoara, și a început construirea unei case pe acel teren, că, pentru cumpărarea terenului și pentru primele lucrări la construirea casei s-au folosit 37.000 euro rezultați din vânzarea garsonierelor și din contul de economii al reclamantului, că părinții acestuia i-au spus despre aceste lucruri, la scurt timp după cumpărarea terenului de la Moșnița Nouă, prin anul 2006 sau 2007, că, atunci când s-a cumpărat terenul, reclamantul nu era căsătorit, că, după câte știe ea, construirea casei a început înainte ca părțile să se căsătorească, că, în august 2012, a fost împreună cu părinții reclamantului al Moșnița, la casa părților, unde locuia doar reclamantul, și a putut constata că era ridicată toată casa, până la acoperiș inclusiv, casa având parter și etaj sau mansardă, că a putut observa că această casă era tencuită și în interior, și în exterior, și are gard împrejmuitor, că părinții reclamantului au o situație materială foarte bună, și l-au ajutat pe reclamant financiar pe tot parcursul căsătoriei părților, că, în anul 2010, în vară, se afla la părinții reclamantului, când aceștia, de față cu ea, i-au înmânat reclamantului un teanc de bani, iar ulterior, după ce reclamantul a plecat cu banii în camera lui, tatăl reclamantului i-a spus că i-a dat fiului său banii respectivi, mai exact 210 milioane lei vechi, pentru continuarea construirii casei de la Moșnița, că banii nu au fost însă numărați în prezența sa, că, mai apoi, de la părinții reclamantului și de la reclamant, a aflat că lucrările la casă avansau, fiind folosiți banii primiți de reclamant de la părinții lui, că, după un timp, când încă părțile erau căsătorite, părinții reclamantului i-au spus că reclamantul a luat un credit în franci elvețieni de la bancă, pentru a continua lucrările de construire la casă, că nu au discutat însă, nici atunci și nici pe urmă, despre proveniența banilor cu care se restituiau ratele la creditul respectiv, că vorbea cu reclamantul pe internet, și acesta îi spunea că el lucra singur la casă, sau cu ajutorul tatălui sau fratelui său la ridicarea efectivă a casei, că, pentru ridicarea acoperișului, reclamantul i-a spus că a apelat la o firmă, că nu a fost niciodată la fața locului pe perioada construirii casei, dar vedea imagini cu stadiul lucrărilor pe internet, că reclamantul îi spunea că lucra la sfârșit de săptămână la diverse persoane, în domeniul construcțiilor, și că astfel, în urma unei singure astfel de lucrări, a reușit să cumpere cu banii câștigați geamurile termopane pentru casă, că, în urmă cu vreo 3 ani, reclamantul a făcut unele reparații și la casa martorei, când aceasta l-a plătit cu 1300 euro, fiind vorba de lucrări destul de importante la casa sa, care era o casă veche, că, acum, reclamantul locuiește la martoră, de pe la sfârșitul anului 2012, și, câteodată, mai locuiește și la părinții lui, că, în timpul procesului de divorț, părinții reclamantului i-au spus că, în timpul căsătoriei, pârâta și-a plătit cei trei ani de facultate, plus niște credite pe care și le-a luat la serviciul unde lucra, că ei i-au mai spus că pârâta a mai luat un credit de 10.000 euro, de care reclamantul nu a știut, că reclamantul i-a spus că, în timpul divorțului părților, mama pârâtei i-a cerut lui împrumut, înainte ca el să cumpere terenul de la Moșnița, o sumă de bani pentru a face niște renovări la casa ei părintească de la țară, însă el a refuzat să-i dea bani, pentru că vroia să construiască casa, că, spre sfârșitul căsătoriei părților, reclamantul i-a spus că pârâta a cumpărat din banii ei un televizor pentru mama sa, fără știrea lui, că reclamantul i-a prezentat un mesaj, trimis de pârâtă, în timpul divorțului, pe internet, prin care pârâta îl amenința că, dacă nu îi va cumpăra o garsonieră și nu va achita creditul, va curge sânge, că nu își mai amintește când, dar reclamantul i-a spus, în timpul căsătoriei părților, la începutul căsătoriei, că el personal, ajutat de rudele pârâtei, a contribuit la realizarea unei camere la casa părintească a mamei pârâtei, că, în timpul căsătoriei părților, reclamantul i-a spus că creditul de 10.000 euro pe care l-a luat pârâta i l-a dat mamei ei, ca aceasta să-l folosească la renovarea casei sale părintești, că, înainte de căsătoria părților, prin anul 2007, știe, de la părinții reclamantului, că aceștia i-au dat reclamantului 7.000 euro, pentru ca acesta să-și cumpere o mașină, că reclamantul a cumpărat însă un autoturism după căsătoria părților, la câteva luni de la încheierea căsătoriei, autoturism ce a fost trecut pe numele pârâtei, pentru că el nu avea buletin de Timișoara, că atunci când părțile s-au cunoscut, pârâta avea două servicii, dar după căsătorie a rămas cu un singur serviciu, că părinții reclamantului i-au spus că pârâta a renunțat la al doilea serviciu fiindcă era suficient pentru cei doi soți venitul pe care îl aducea în casă reclamantul, că părinții reclamantului i-au spus că pârâta și-a luat mai apoi un al doilea serviciu, în momentul în care s-au redus salariile bugetarilor cu 30%, dar acest al doilea serviciu implicau deplasări în jurul Timișoarei cu mașina proprie și deplasări plătite de ea, că, de la reclamant, știe că părțile, în timpul căsătoriei, își puneau banii la comun, iar pârâta era cea care administra banii, că, de la părinții reclamantului, știe că aceștia au petrecut împreună cu părțile și cu părinții pârâtei Crăciunului 2011, că părinții reclamantului au venit la părți atunci pentru că vroiau să le împace, fiindcă relația părților era deja deteriorată atunci, că părinții reclamantului nu au reușit însă să împace părțile, că, de la părinții reclamantului, știe că, în timpul căsătoriei părților, aceștia îi trimiteau reclamantului, periodic, sume mari de bani, că nu știe dacă terenul din Moșnița a fost găsit de reclamant anterior vânzării garsonierelor lui, că nu știe la ce distanță în timp s-a cumpărat terenul din Moșnița după vânzarea garsonierelor, că, de la reclamant, știe că, după vânzarea garsonierelor, banii obținuți nu au fost depuși într-un cont, ci ținuți în casa în care locuia el atunci, la pârâtă, că lucrările la casa martorei au fost făcute de reclamant, în urmă cu trei ani, dar nu toate lucrările deodată, ci câte puțin, de fiecare dată când acesta venea la martoră, că martora i-a dat un avans, atunci de 500 euro, și apoi în rate, câte puțin, că, nici acum, nu sunt terminate lucrările de renovare la casa ei, că nu știe de câte ori a fost la ea acasă reclamantul, în urmă cu trei ani, dar în vară a fost sigur o dată, în concediul de odihnă probabil, oricum era la sfârșit de săptămână, că reclamantul stătea la ea în week-end, și lucra foarte repede, cu ajutorul fratelui lui, că reclamantul nu plătește chirie pentru faptul că locuiește la ea, ci din contră, are grijă de casa ei, martora stând mai mult la o prietenă de-a ei, din București (filele 139-142 volum II dosar).

Martora O. G., audiată la propunerea de pârâtei, a declarat că le cunoaște pe ambele părți, că a fost colegă de serviciu cu mama pârâtei, din anul 1998, timp de 2 ani, după care au rămas prietene, locuind chiar și pe aceeași stradă, și se vizitează, de atunci, reciproc, că părțile s-au căsătorit în iulie 2007, că, după căsătorie, părțile au continuat să locuiască la mama pârâtei, unde au locuit și în timpul concubinajului lor, că părțile au trăit în concubinaj din 2006, până când s-au căsătorit, că, din discuțiile pe care le-a auzit în casa mamei pârâtei, a aflat că părțile au cumpărat în timpul căsătoriei un teren la Moșnița, pe care au început apoi să construiască o casă, că, de când au început lucrările la casă, mama pârâtei i-a spus, de mai multe ori, că ea le ajută financiar pe părți pentru construirea casei, că nu are cunoștință ca părțile să fi plătit chirie cât au stat la mama pârâtei, că nu știe dacă contribuiau la cheltuielile de întreținere, că, în timpul căsătoriei părților, de treburile gospodărești se ocupa pârâta, ajutată de mama ei, că, tot în timpul căsătoriei, mama pârâtei i-a spus că pârâta a luat un credit bancar pentru a cumpăra materiale de construcții pentru casa din Moșnița, că mama pârâtei i-a spus, tot pe atunci, că ea a cumpărat tâmplăria, geamurile termopan de la etaj, boilerul, și ceva pentru fosă, parchet și lambriuri pentru garaj, că martora s-a întâlnit cu mama pârâtei care venea de la un magazin, și aceasta i-a spus că a fost să dea comandă pentru geamurile termopan pentru casa pârâtei, că nu a fost niciodată la casa părților din Moșnița, că mama pârâtei îi spunea că o ajută financiar pe „A.”, adică pe fiica ei, pârâta, și că din creditul luat de pârâtă s-au cumpărat uși interioare, tâmplărie, grinzi, lambriuri, și țevile pentru instalația de centrală termică, iar apoi i-a spus că ea a ajutat-o pe A. să-și cumpere și o centrală termică pentru casa din Moșnița, că, din spusele bunicului matern și ale mamei pârâtei, știe că pe pârâtă a mai ajutat-o financiar și bunicul matern, cu circa 700-800 lei pe lună, că bunicul matern lua medicamente, dar acestea erau compensate 100%, că, de-a lungul perioadei în care s-a ridicat casa, mama pârâtei îi spunea că pârâta muncea efectiv cu brațele la ridicarea casei, din care cauză o și durea spatele, că părțile s-au mutat în casa din Moșnița, după câte știe ea, prin 2009-2010, că, și după ce s-au mutat la Moșnița, părțile mai obișnuiau să vină la mama pârâtei la masă sau să facă baie, că martora le vedea pe părți trecând pe . că merg la mama pârâtei, că le vedea pe părți, de foarte multe ori, când ieșeau din mașină și intrau în blocul mamei pârâtei, că, alteori, se afla la mama pârâtei când veneau aceștia la ea, că a fost de față, de câteva ori, când, de-a lungul construirii casei, pârâta îi spunea mamei sale că mai are nevoie de niște sume de bani ca să cumpere ceva pentru casă, că nu știe dacă reclamantul era și el de față atunci când pârâta spunea aceste lucruri, că, în timpul căsătoriei părților, mama pârâtei avea gospodărie la țară și aducea de la țară alimente pentru ea și pentru părți, și vindea nuci de la țară, iar de la mama pârâtei, știe că aceasta îi dădea banii fiicei ei, că martora însăși a cumpărat nuci de la mama pârâtei, care mai vindea și vin de casă, și țuică de casă, și produse lactate, martora văzând personal aceste produse pentru vânzare, la ea acasă, că pârâta avea un autoturism Dacia dinainte de căsătorie, pe care l-a folosit în timpul căsătoriei pentru a căra materiale de construcții la casa din Moșnița, că martora a văzut personal când părțile cărau astfel de materiale, că mașina s-a distrus în urma transporturilor făcute cu materiale de construcții, că părțile cărau materiale de construcții cu ea, că, de la mama pârâtei, știe că, înainte de căsătorie, autoturismul Dacia a fost pus la punct de mama pârâtei, că pârâta a făcut a doua facultate în timpul căsătoriei părților, și știe, de la mama pârâtei, că aceasta a suportat cheltuielile cu taxele facultății, că, de la mama pârâtei, știe că ea a suportat și cheltuielile cu nunta părților, că mama pârâtei i-a spus că a luat un credit pentru a face față cheltuielilor de nuntă, că mama pârâtei i-a spus că, pentru casa de la Moșnița, a adus de la țară de la ea o teracotă, iar apoi mama pârâtei i-a spus că s-a montat centrala termică, că părțile cărau cu Dacia grinzi mai mici, saci de ciment, cărămizi, că bunicul matern al pârâtei locuiește cu mama pârâtei, că, din câte știe martora, acesta suferă de diabet, insulino-dependent, Alzheimer, dar o formă mai ușoară, pentru că se poate discuta cu el, că nu știe ca mama pârâtei să fi renovat casa părintească de la Naidorf, că pârâta s-a mutat la mama ei anul trecut, dar nu știe cu exactitate când, că, de la mama pârâtei și de la pârâtă, știe că pârâta a avut și un al doilea serviciu în timpul căsătoriei părților, că pârâta nu își ajuta financiar mama și bunicul matern, ci din contră, ea era ajutată de aceștia, și că, în timpul căsătoriei părților, când acestea locuiau la mama pârâtei, apartamentul în care locuiau a fost debranșat de la curentul electric, pentru că ea a fost plecată în concediu și nu a plătit nimeni factura atunci (filele 143-145 volum II dosar).

Martora N. L. A., audiată la propunerea reclamantului, a declarat că le cunoaște pe ambele părți, fiind nașa de cununie a părților, că familia reclamantului, și implicit pe reclamant, îi cunoaște din 1998-1999, că a locuit în București, de prin 1998, până prin 2007-2008, după care s-a mutat din București, în prezent locuind în Caracal, că pe pârâtă a cunoscut-o în 2006, prin intermediul reclamantului, iar în anul 2007 i-a cununat pe cei doi, că, de-a lungul căsătoriei lor, vorbea deseori la telefon atât cu reclamantul, cât și cu pârâta, și se întâlneau la București, la părinții reclamantului, sau chiar la martoră acasă, când părțile mergeau spre București, martora locuind, înainte de a se stabili în Caracal, pe lângă Scornicești, că, în Timișoara, a fost doar cu ocazia nunții părților, că, anterior încheierii căsătoriei părților, reclamantul a deținut două imobile în București, proprietate personală, mai exact două garsoniere, pe care le-a vândut înaintea căsătoriei, că o parte din banii obținuți astfel, reclamantul i-a depus într-un depozit bancar, iar o parte, i-a lăsat spre depozitare la părinții lui, că, apoi, tot înainte de căsătorie, cu o parte din bani, reclamantul și-a cumpărat un teren la Moșnița, lângă Timișoara, restul de bani fiind folosiți de reclamant la construirea casei părților de pe terenul din Moșnița, construcție începută după ce părțile s-au căsătorit, că, de la ambele părți, știe proveniența banilor cu care s-a cumpărat terenul reclamantului, dar și faptul că restul de bani rămași din vânzarea garsonierelor reclamantului, au fost folosiți la construirea casei din Moșnița, că, înainte de căsătorie, reclamantul a avut deschis și un cont de economii, la o bancă, și știe, de la reclamant, că acești bani, după ce a început construirea casei, au fost investiți de reclamant în lucrările de construire a casei, că reclamantul și pârâta i-au spus că toți acești bani nu au fost suficienți pentru construirea casei, că, tot de la reclamant și pârâtă, știe că, pentru continuarea lucrărilor la casă, reclamantul a luat un credit bancar, în jur de 22.000 franci elvețieni, și întreg creditul a fost utilizat pentru efectuarea de lucrări de construire la casă. Prin anul 2008, tatăl reclamantului a primit o sumă de bani de la fostul loc de muncă, ca urmare a pensionării sale anterioare, în baza unei ordonanțe de guvern, iar din suma primită, i-a dat reclamantului 210 milioane lei vechi, tot pentru casa din Moșnița, că nu a fost de față la predarea unei astfel de sume de bani de către tatăl reclamantului, însă reclamantul i-a spus acest lucru imediat după ce a primit banii, când se întorcea de la București la Timișoara, iar mai apoi, și părinții reclamantului i-au confirmat acest lucru, și, ulterior, și pârâta i-a confirmat acest lucru, vorbind la telefon cu ea, că, de-a lungul căsătoriei, părțile i-au spus că părinții reclamantului îi trimiteau reclamantului bani pentru lucrările de la casă, prin transfer bancar ordine de plată, unele sume fiind trimise chiar și în contul pârâtei, că, în timpul căsătoriei părților, pârâta i-a spus că dorește să ia un credit bancar pentru efectuarea unor lucrări la casa din Moșnița, iar tot în timpul căsnicie părților, când părțile încă mai conviețuiau, reclamantul i-a spus că banii luați cu credit bancar de pârâtă nu au fost folosiți pentru casa din Moșnița, ci la efectuarea unor lucrări de renovare la casa din Neidorf a bunicului matern al pârâtei, și pentru a-și achita pârâta taxele la facultate, că nu a avut discuții, cu pârâta, legate de folosirea acestui credit, că pârâta nu i-a confirmat niciodată că mama sau bunicul ei ar fi ajutat financiar părțile în timpul căsătoriei lor, că știe că, în timpul căsătoriei lor, ambele părți aveau locuri de muncă, că nu știe cum au fost folosite veniturile lor în timpul căsătoriei lor, că, în timpul căsătoriei lor, părțile i-au spus că pârâtul realiza venituri nu numai de la locul său de muncă, ci și din prestarea unor activități, în afara orelor de program, și la sfârșit de săptămână, tot în domeniul construcțiilor, la diferite persoane, că ambii îi spuneau acest lucru, că, tot de la ambele părți, știe că reclamantul a lucrat efectiv cu brațele la ridicarea casei din Moșnița, că ambele părți i-au spus că reclamantul este cel care a zidit pereții casei, că el a fost de fapt cel care a ridicat casa până la acoperiș, și doar pentru acoperiș a angajat o firmă, că, de la ambele părți, știe că reclamantul a fost ajutat efectiv la ridicarea construcției de părinții și fratele lui, atunci când aceștia venea în vizită la Timișoara, că pârâta era cea care pregătea mâncare pentru reclamant în perioada de construire a casei, că pârâta îi spunea că are probleme cu spatele încă dinainte de încheierea căsătoriei părților, că știe că părțile, în timpul căsătoriei, au avut o mașină, un VW Golf, dată de părinții reclamantului, ca dar de nuntă, la nunta părților, că autoturismul există și în prezent, și se află în posesia pârâtei, că, în timpul căsătoriei părților, pârâta a urmat, în cadrul facultății de medicină din Timișoara, cursuri de asistent medical generalist, pe o durată de 4-5 ani, că, în timpul căsătoriei părților, pârâta a avut, o perioadă d timp, și două locuri de muncă, că al doilea loc de muncă și l-a luat când au fost diminuate salariile bugetarilor, că, în ambele locuri de muncă, pârâta era asistent medical, că al doilea loc de muncă se afla la câțiva kilometrii distanță de Moșnița, iar pârâta se deplasa la locul de muncă cu autoturismul VW Golf și suporta cheltuielile de deplasare din veniturile comune ale părților, că părțile i-au spus, în timpul căsătoriei lor, că bunicul matern al pârâtei suferă de Alzheimer, diabet insulino dependent, și că e și cardiac, că martora este cadru medical și știe că unele medicamente pentru aceste boli sunt compensate, dar altele nu, astfel încât medicația pentru bunicul matern al pârâtei s-ar ridica cam la 500 lei pe lună, că reclamantul a continuat să locuiască în casa de la Moșnița până în 2013, dar nu mai știe exact în ce perioadă, după care s-a mutat la București, că, de la reclamant și de la părinții lui, știe că, până la plecarea lui în București, reclamantul a mai făcut investiții la casa din Moșnița, mai exact finisaje interioare, cum ar fi montarea de parchet, că nu știe exact perioada în care s-au efectuat lucrări de finisaj, dar ele s-au efectuat în anul 2012, că știe că reclamantul avea la locul de muncă în timpul căsătoriei un program de opt ore pe zi, că nu știe când s-au finalizat lucrările de ridicare a casei, cu acoperiș cu tot, că ea nu a fost niciodată la fața locului, la Moșnița, unde s-a ridicat casa părților, că atunci când și-a vândut garsonierele din București, reclamantul avea deja de gând să folosească banii astfel obținuți pentru cumpărarea terenului de la Moșnița și construirea casei pe acest teren, că mama reclamantului lucra la banca Ț., în timpul căsătoriei părților, unde lucrează și în prezent, că, și înainte de căsătorie, și după căsătorie, până ce să înceapă construirea casei la Moșnița, părțile au locuit la mama pârâtei, suportând împreună cu mama pârâtei, cheltuielile casei, că părțile au continuat să locuiască la mama pârâtei și după ce s-a început construirea casei de la Moșnița, până când s-a ridicat o cameră, unde au putut să locuiască (filele 153-155 volum II doar).

Martora R. M. V., audiată la propunerea pârâtei, a declarat că este colegă de muncă cu mama pârâtei, de circa 10 ani, că este și vecină cu aceasta, de mai bine de 10 ani, în sensul că locuiesc în același cartier și se vizitează reciproc, că, prin intermediul mamei pârâtei, le-a cunoscut și pe părți, atunci când mergea în vizită la mama pârâtei, că părțile au locuit pe perioada concubinajului lor la mama pârâtei, în anul 2006, până la căsătoria lor, în 2007, după care au continuat să locuiască la mama pârâtei, încă vreo trei ani de zile, când s-au mutat la Moșnița, la casa pe care au început să o construiască, că martora nu a fost niciodată la casa părților din Moșnița, că, în schimb, a fost soțul ei, în perioada edificării casei, ca să-l ajute pe reclamant la construirea zidurilor casei, soțul ei dându-i reclamantului cărămida la mână, că soțul martorei l-a ajutat pe reclamant cam o lună, într-o lună din vară, dar nu își mai amintește exact anul, că soțul martorei a fost plătit pentru munca prestată de mama pârâtei, că, de la mama pârâtei, știe că, pentru ridicarea etajului și a acoperișului casei de la Moșnița, s-a angajat o firmă, de către părți, că mama pârâtei i-a spus că, pentru efectuarea lucrărilor de construcție la casă, s-au folosit bani luați cu credit bancar de către pârâtă, și de către reclamant, dar și dintr-un credit luat de mama pârâtei, precum și o descoperire de card făcută de pârâtă, și că, de asemenea, s-au folosit și veniturile din muncă realizate de pârâtă, și pensia bunicului matern al pârâtei, care în fiecare lună o ajuta pe pârâtă cu 800 lei, că nu a fost niciodată de față când bunicul matern îi dădea bani pârâtei, că s-au mai folosit pentru construirea casei și sumele economisite de părți cât timp au locuit la mama pârâtei, deoarece, cât timp au locuit acolo, mama pârâtei suporta cheltuielile de întreținere și mâncare, că mama pârâtei obișnuia să meargă și la țară să muncească la grădină, la Neidorf, de unde venea mereu încărcată cu produse agricole pentru ea și pentru părți și mai vindea din produsele agricole la colegi, la locul de muncă, dar nu știe cât câștiga pe lună din astfel de vânzări, că, în perioada în care părțile locuiau la mama pârâtei, o dată, într-o lună, când mama pârâtei era plecată la țară, fiindcă părțile nu au achitat factura la curentul electric, a fost tăiat curentul electric de la apartamentul în care locuiau, că a aflat acest lucru ducându-se în vizită la niște vecini comuni, unde părțile depozitaseră alimentele din frigiderul lor, că martora este și prietenă cu mama pârâtei, și cel puțin o dată pe săptămână merg în vizită la aceasta, că mama pârâtei avea un autoturism Dacia 1300, încă dinainte de căsătoria părților, și, de la ea știe că, cu acest autoturism, s-au transportat materiale de construcție pentru casa de la Moșnița, că și soțul său i-a spus acest lucru, cât timp a lucrat cu reclamantul, că soțul martorei a ajutat și la făcutul mortarului, și la căratul acestuia, că soțul ei și mama pârâtei i-au spus că și pârâta l-a ajutat pe reclamant efectiv prin muncă la ridicarea casei, că pârâta a dormit cu reclamantul într-un cort pe timp de vară, în curtea casei de la Moșnița, pentru a-l ajuta pe reclamant la ridicarea casei, că, atunci, în perioada în care pârâta îl ajuta pe reclamant la ridicarea casei, mama pârâtei i-a spus că pârâta a avut dureri la coloana vertebrală din cauză că a cărat materiale de construcții pentru ridicarea casei, că martora a văzut autoturismul mamei pârâtei cum arăta înainte să înceapă construirea casei de la Moșnița, autoturismul fiind în stare bună, făcându-i-se reparații capitale, iar după ce s-a terminat casa de la Moșnița, a văzut același autoturism într-o stare deteriorată, că reparația autoturismului s-a făcut înainte de căsătoria părților, din creditul scos de mama pârâtei, că, de la mama pârâtei, știe că părțile și-au cumpărat un autoturism cu banii obținuți la nunta lor, mai exact un VW Golf, că, înainte de nunta părților, s-a întâlnit pe stradă cu mama pârâtei, care i-a spus că vine de la bancă, de unde a scos o sumă de bani, cu care să suporte cheltuielile cu nunta părților, că mama pârâtei a ajutat-o pe pârâtă foarte mult cu sume de bani la ridicarea casei de la Moșnița, mai exact cu banii luați dintr-un credit bancar, bani cu care au fost montate geamurile termopan de la garaj, și s-au pus bârnele de lemn pentru acoperiș, dar și pentru cumpărarea materialelor necesare fosei, pentru izolația interioară a casei, și pentru finisarea unei camere pe care părțile i-au promis că o va folosi ea, fiindcă vor locui împreună, dar și pentru gresie și faianță necesare la baie, că mama pârâtei a fost cea care a dat banii pentru gardul se sârmă împrejmuitor, că știe asta tot de la mama pârâtei, că știe de la ea și că a dat banii pentru cumpărarea boilerului, și a polistirenului ce se pune sub parchet, a vopselei lavabile și a cimentului, că, tot de la mama pârâtei, știe că, din creditul luat de ea, dar și din creditul luat de pârâtă, s-a făcut instalația de încălzire la casa din Moșnița, că mama pârâtei i-a spus că ea a fost la o firmă de termopane, unde a dat comandă pentru geamurile termopan ce s-au montat la etajul casei din Moșnița, firmă situată pe Calea Girocului din Timișoara, dar nu îi știe denumirea, că mama pârâtei i-a spus că ea a suportat financiar toate taxele plătite la facultatea pe care a urmat-o pârâta, în timpul căsătoriei părților, că, pentru tratamentul bolilor de care suferă bunicul matern al pârâtei, nu se foloseau sume mari de bani, deoarece medicamentele sunt compensate, gratuite, că mama pârâtei primea cadou de la locul de muncă tichete cu ocazia sărbătorilor legale de crăciun și paști, dar și de la sindicat, pe lângă tichetele de masă pe care le lua lunar, iar cu aceste tichete mergea cu pârâta la cumpărături, cumpărăturile fiind făcute pentru reclamantă și pârât, că, din cauză că pârâta nu avea tată, bunicul matern o ajuta financiar încă de mic copil,că mama pârâtei făcea de multe ori și ore suplimentare la locul de muncă pentru a realiza venituri mai mari, că reclamantul nu a efectuat, de-a lungul căsătoriei părților, nici o lucrare la casa părintească a mamei pârâtului de la Neidorf, că martora și cu soțul ei o ajutau pe pârâtă la grădinărit, că, atât timp părțile au locuit la mama pârâtei, a constatat că mama pârâtei era cea care se ocupa de toate treburile gospodărești: ea spăla, ea gătea, ea făcea curățenie, că nu știe ca reclamantul să fi realizat alte venituri în afara celor salariale, că, de fapt, a fost o perioadă în care reclamantul nici nu a avut loc de muncă în timpul căsătoriei părților, că pârâta a avut la un moment dat două locuri de muncă, fiindcă vroia să-și termine cât mai repede casa de la Moșnița, că reclamantul, pentru a face rost de cât mai mulți bani pentru a finaliza casa de la Moșnița, a îndemnat-o pe pârâtă să-și găsească un loc de muncă în străinătate, că părțile urmau să plece împreună la muncă în străinătate, că, de la mama pârâtei, știe că, după despărțirea în fapt a părților, reclamantul a înstrăinat bunuri din casa de la Moșnița, mai exact drujba și recipientul în care se face mortarul, că, de câte ori merge în casă, la mama pârâtei, tatăl acesteia o roagă ca, dacă îl vede pe reclamant, să-l roage să-i restituie banii pe care el i-a dat lui și pârâtei, pentru construirea casei de la Moșnița, că nu își amintește cu ce sumă l-a plătit mama pârâtei pe soțul ei, pentru lucrările de la Moșnița, că nu mai știe ce culoare avea autoturismul Dacia al mamei pârâtei, că bunicul matern a avut momente în care a plecat de acasă, fără să știe de el, cam prin anul 2005, dar, de atunci, starea lui s-a îmbunătățit, iar acum e chiar într-o stare bună, că nu a fost renovată casa părintească a mamei pârâtei de la Neidorf, că nunta părților a fost în 27 iunie 2007, și că nu știe dacă căsătoria civilă a fost într-o altă zi decât nunta (filele 156-159 volum II dosar).

În ceea ce privește autoturismul în litigiu, ambele părți au afirmat că acesta a fost cumpărat în timpul căsătoriei lor, din banii obținuți ca dar de nuntă, la nunta lor. Reclamantul a susținut, prin tabelul centralizator cu investițiile făcute în timpul căsătoriei părților (filele 164-169 volum I dosar), că autoturismul a fost cumpărat doar din suma de 23.600 lei, primită, ca dar de nuntă, de la părinții lui. În primul rând, reclamantul nu a făcut dovada că prețul de achiziție a autoturismului a fost de 23.600 lei, nedepunând la dosar contractul de vânzare-cumpărare, în baza căruia s-a dobândit autoturismul. În al doilea rând, reclamantul nu a făcut nici dovada faptului că, la nunta părților, părinții săi au dat ca dar de nuntă suma de 23.600 lei. Nici unul dintre martorii audiați nu a făcut referire la darul de nuntă primit de părți la nunta lor. Ca urmare, câtă vreme nu există probe privitoare la prețul autoturismului și la darul de nuntă făcut de părinții reclamantului, dar nici la suma de bani strânsă în total de părți, la nunta lor, instanța, ținând seama de faptul că ambele părți au recunoscut că autoturismul a fost cumpărat din banii câștigați la nunta lor, reține ca reală această afirmație a părților și, având în vedere că, așa cum s-a stabilit în practica judiciară și în literatura de specialitate, darul de nuntă este o donație făcută ambilor soți, la serbarea nunții, după încheierea căsătoriei, scopul acestuia fiind acela de a forma începutul patrimoniului comun al soților, constată că întreaga sumă de bani obținută de părți ca dar de nuntă a devenit, față de prevederile art.30 C.fam., art.31 lit.b C.fam., bun comun al părților. În acest context, și darurile de nuntă făcute de părinți unuia dintre soți sunt considerate bunuri comune ale soților. Fiind liberalități, darurile de nuntă sunt bunuri comune nu numai pentru că sunt dobândite în timpul căsătoriei, ci și pentru motivul că se presupune intenția (mențiunea) dispunătorului ca ele să devină comune. De remarcat este că martorii reclamantului, N. L. A. și Polunin M., care fac referire la autoturismul în litigiu, se contrazic în declarații. Astfel, martora Polunin M. a afirmat că părinții reclamantului i-au dat acestuia 7000 de euro înainte de căsătoria părților, pentru cumpărarea unui autoturism, în timp ce martora N. L. A. a arătat că autoturismul, iar nu o sumă de bani, a fost dat reclamantului, de către părinții săi, ca dar de nuntă, la nunta părților. Așa fiind, declarațiile acestor martore nu pot fi luate în considerare, cu atât mai mult cu cât ele sunt contrazise chiar de reclamant, care a susținut că autoturismul a fost cumpărat, iar nu primit, în timpul căsătoriei părților, și nu anterior căsătoriei, din darul de nuntă pe care l-au dat părinții săi. În schimb, depoziția martorului R. M. V., audiată la propunerea pârâtei, se coroborează cu afirmațiile ambelor părți, martora declarând că știe că părțile și-au cumpărat un autoturism, marca VW Golf, cu banii obținuți la nunta lor.

Așa fiind, câtă vreme suma de bani cu care s-a achiziționat autoturismul în litigiu a fost bun comun al părților, și autoturismul în litigiu, cumpărat cu această sumă, în timpul căsătoriei părților, a devenit, în baza art. 31 lit. f C.fam., bun comun al părților, iar în condițiile în care suma de bani cu care s-a plătit prețul autoturismului a fost plătită din darul de nuntă, nu se poate reține că vreuna dintre părți ar fi avut un aport mai mare la dobândirea acestui bun, aport care să influențeze apoi contribuția părților la dobândirea per ansamblu a bunurilor lor comune.

Din contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1700/21.09.2006, de BNP „AEQUO” București (filele 306-307 volum I dosar), rezultă că, la data de 21.09.2006, reclamantul a vândut, în schimbul prețului de 15.000 euro, echivalentul a 52.977 lei, un apartament, proprietate a sa personală, situat în București, .-5, . contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4536/09.10.2006 de BNP D.-G.-C. din Timișoara (fila 177 volum I dosar), reclamantul a cumpărat, la data de 09.10.2006, cu prețul de 17.425 euro, echivalentul a 61.360 lei, terenul înscris în CF nr._ Moșnița Nouă, provenită din conversia CF nr. 3438, la nr. top._, constând în teren intravilan în suprafață de 697 mp, pe care, ulterior s-a construit imobilul în litigiu.

Reclamantul a susținut, inițial, că prețul obținut din vânzarea apartamentului său a fost folosit atât pentru achitarea prețului terenului cumpărat de el, aspect necontestat de către pârâtă, dar și pentru realizarea unor lucrări de construire a imobilului în litigiu, aspect nerecunoscut de pârâtă.

Câtă vreme prețul de vânzare a apartamentului a fost mai mic decât prețul de cumpărare a terenului în discuție, este evident că, din prețul pe care reclamantul l-a încasat, ca urmare a vânzării apartamentului său propriu, nu se putea achita nici măcar prețul integral al terenului cumpărat de reclamant, astfel încât, afirmația reclamantului cum că, la realizarea unor lucrări de construire a imobilului în litigiu s-au folosit și bani ai săi proprii, obținuți din vânzarea apartamentului la care s-a făcut referire mai sus, nu este primită de instanță, fiind o afirmație nereală. Reclamantul, chiar și pentru plata prețului terenului pe care l-a achiziționat la data de 09.10.2006 mai avea nevoie de o diferență de 8383 lei, adică 2380 euro.

Ulterior, reclamantul a afirmat (fila 26 volum III dosar) că terenul a fost cumpărat din banii pe care-i avea în contul bancar nr. RO40RNCB_0001, bani ce proveneau din vânzarea a două garsoniere pe care le-a deținut în București, vândute la 23.09.2002 și 21.09.2006, precum și din economii personale, dinainte de căsătorie, cumulându-se, la 06.10.2006, suma de 36.709,19 euro, din care, la 09.10.2006, a scos suma de 19.095 euro, rămânând în bancă 17.614,17 euro, iar din suma ridicată a achitat și comisionul firmei de intermediere prin care a cumpărat terenul, comision în cuantum de 677 euro.

Din extrasul de cont eliberat la data de 26.11.2013 de BCR, pentru perioada 06.10._08, cu privire la contul reclamatului avut la banca menționată (filele 125-127 volum II dosar), rezultă că, la data de 09.10.2006, în contul respectiv, reclamantul avea suma de 36.709,17 euro, sumă din care, la aceeași dată, a retras suma de 19.095 euro, pentru ca, ulterior, la 01.11.2006, reclamantul să retragă suma de 17.614 euro, după care, la data de 10.11.2006, a scos din contul inițial 1000 euro, și a redeschis cel de-al doilea cont, în care a virat suma 16.647,49 euro, pentru ca, la data de 06.12.2006, acesta să scoată din cont suma de 16.653, 50 euro, care, conform cursului valutar de pe siteul oficial al BNR, 1 euro = 3,4389 lei, reprezenta echivalentul sumei de 57.269,_ lei, sumă din care, la data de 06.12.2006, reclamantul a depozitat în contul deschis în ROL, la BCR, suma de 57.004,75 lei, din care, la data de 06.07.2007, a scos suma de 2500 lei, iar la data de 12.09.2007, a scos suma de 13.440 lei, pentru ca, la data de 12.10.2007, acesta să scoată și o sumă de 3500 lei, iar în final, la data de 12.02.2008, când a fost închis contul, reclamantul să dețină suma de 40.979,55 lei.

Câtă vreme, la data de 09.10.2006, dată la care a fost achiziționat terenul pe care se află construită casa în litigiu, reclamantul deținea în contul său personal, avut la BCR, suma de 36.709,17 euro, din care, la aceeași dată a scos suma de 19.095 euro, ce a reprezentat echivalentul sumei de 67.027,269 lei, ținând cont de cursul valutar afișat pe siteul oficial al BNR, la data de 09.10.2006, de 1 euro=3.5102 lei, nu mai prezintă importanță proveniența banilor care fuseseră depozitați în cont, suma de 36.709,17 euro reprezentând oricum, conform art. 31 lit. a C.fam., bun propriu al reclamantului.

Suma de 19.095 euro, scoasă de reclamant, la data de 09.10.2006, din contul său deschis la BCR, a fost suficientă pentru a acoperi prețul terenului achiziționat de reclamant, la aceeași dată, de 17.425 euro, rămânând, după achitarea prețului, o diferență de 1670 euro, echivalentul sumei de 5862,034 lei.

Din contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 4536/09.10.2006 de BNP D.-G.-C. din Timișoara (fila 307 volum I dosar), rezultă că, pentru autentificarea acestui contract, s-au achitat următoarele sume: o taxă de 837 lei, o taxă PI de 359 lei, un timbru judiciar de 5 lei și un onorariu +TVA de 1303,05 lei, rezultând suma totală de 2504,05 lei, în cuprinsul contractului făcându-se mențiunea, la alin.2, că reclamatul este cel care a suportat taxele ocazionate de autentificare. Fiind vorba de obligații asumate de reclamant anterior căsătoriei părților, strâns legate de achiziționarea unui bun al său propriu, plata de către reclamant a sumelor de bani menționate mai sus, din diferență de 5862,034 lei, rămasă din banii săi proprii, după achitarea prețului terenului, nu poate fi avută în vedere ca o contribuție personală a reclamantului la dobândirea bunurilor comune ale părților.

Ca urmare a achitării prețului terenului din Moșnița Nouă și a taxelor aferente autentificării contractului de vânzare-cumpărare a acestui teren, reclamantul, din suma de 19.095 euro, scoasă din contul său bancar personal, la data de 09.10.2006, a mai rămas cu suma de 3357,984 lei.

Prin contractul de intermediere nr.1109/09.10.2006, încheiat între reclamant și . SRL (filele 122-123 volum II dosar), . SRL s-a obligat față de reclamant să desfășoare activitate de intermediere în scopul achiziționării de către reclamant a unui teren cu suprafața cuprinsă între 600-700 mp, în localitatea Moșnița Nouă, pentru serviciile prestate, . SRL având dreptul la un comision de 4% din prețul terenului ce se va cumpăra. Acest comision, în sumă de 2454,4 lei, a fost achitat de reclamant, la data de 09.10.2006, conform bonului fiscal 0002, așa cum se menționează în factura nr._/09.10.2006, emisă, pe numele reclamantului, de . SRL (fila 179 volum I dosar). Fiind vorba de o obligație de plată personală, asumată de reclamant anterior căsătoriei părților, în legătură cu un bun al său propriu, achitarea de către reclamant a acestui comision nu poate influența, în favoarea reclamantului, cotele de contribuție ale părților la dobândirea bunurilor lor comune, din timpul căsătoriei lor.

Ca urmare a achitării comisionului menționat mai sus, din întreaga sumă de 19.095 euro, scoasă din contul său bancar personal, la data de 09.10.2006, reclamantul a mai rămas cu suma de 903,584 lei.

Prin același contract de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.4536/09.10.2006 de BNP D.-G.-C. din Timișoara, în baza căruia reclamantul a cumpărat terenul, ce a devenit bunul său propriu, acesta și-a asumat obligația ca, pe cheltuiala sa, să introducă utilitățile în zonă, respectiv canal, apă, gaz, energie electrică, fiind de acord să achite anticipat suma de bani ce reprezintă cota sa parte ce îi revine din devizul de introduce în zonă a utilităților, apă, canal, gaz, energie electrică. Așadar, aceste obligații asumate prin contractul în cauză, prin care reclamantul a dobândit un bun propriu, au reprezentat obligații proprii ale reclamantului, astfel încât plata costurilor de introducere a utilităților menționate în contract, îi revenea lui personal. Ca urmare, plata, de către reclamant, a sumei de 1000 euro, echivalentul sumei de 3512,4 lei, conform cursului valutar, al BNR, afișat pe siteul oficial BNR, la 10.11.2006, de 1 euro= 3,4124 lei, reprezentând contravaloarea introducerii curentului electric până în fața parcelei terenului pe care este situată casa în litigiu, conform declarației sub semnătură privată, dată la 10.11.2006, de R. V., în calitate de mandatar al numitei R. A. (fila 180 volum I dosar), sumă pe care reclamantul a susținut că a achitat-o cu suma scoasă din contul său de la BCR, la data de 10.11.2006, nu poate fi luată în considerare ca o împrejurare de natură să mărească cota de contribuție a reclamantului la dobândirea bunurilor comune ale părților.

Din istoricul operațiunilor efectuate, în perioada 2004-2006, pe conturile de depozite în lei deținute de reclamant la UniCredit Ț. Bank (filele 186-187 volum I dosar), anexă la adresa nr._/08.03.2013 a UniCredit Ț. Bank (fila 185 volum I dosar), reclamantul deținea, în cont, la data de 29.08.2006, când a lichidat contul, suma de 4548 lei.

Conform contractului de proiectare nr. 46/06.12.2006, încheiat între reclamant, în calitate de beneficiar, și ., în calitate de executant (fila 181 volum I dosar), aceasta din urmă s-a obligat să elaboreze documentațiile tehnice pentru obținerea autorizației de construcție și pentru finalizarea locuinței unifamiliale P+M, din localitatea Moșnița Nou, jud. T., valoarea contractului fiind stabilită la 830 euro, ceea ce a reprezentat, la acea dată, conform cursului valutar de 1 euro=3, 3489 lei, potrivit siteului oficial al BNR, echivalentul sumei de 2854,287 lei. În contract se mai arată că taxele pentru obținerea avizelor și autorizațiilor (inclusiv AC), se suportă de beneficiar și că lucrările suplimentare apărute independent de voia proiectantului se vor tarifa și negocia ulterior, și că avansul achitat, la data semnării contractului, a fost de 249 euro, adică 833,8761 lei, sumă pe care reclamantul a avut, într-adevăr, posibilitatea de a o achita din suma de 903,584 lei, rămasă ca urmare a achitării comisionului la care s-a făcut referire mai sus, din întreaga sumă de 19.095 euro, scoasă din contul său bancar personal, la data de 09.10.2006.

În privința diferenței de 581 euro, rămasă de achitat, conform contractului de proiectare nr. 46/06.12.2006, încheiat între reclamant, în calitate de beneficiar, și ., în calitate de executant, în contract nu se face mențiune despre data plății, iar reclamantul nu a depus la dosar dovezi scrise privitoare la plata acestei diferențe de 581 euro, pentru a se putea verifica dacă este vorba de o plată făcută anterior căsătoriei părților sau de una făcută în timpul căsătoriei lor. Așa fiind, dacă pentru plata sumei de 249 euro, cu titlu de avans, în baza contractului de proiectare nr.46/06.12.2006, încheiat între reclamant, în calitate de beneficiar, și ., în calitate de executant, s-ar putea reține o contribuție proprie la suportarea cheltuielilor legate de dobândirea casei în litigiu, bun comun al părților, în ceea ce privește diferența de 581 euro, nu se poate trage o astfel de concluzie.

Potrivit adeverinței nr.43/16.06.2012, eliberată de Asociația de proprietari din Timișoara, ., nr.12, . (fila 66 volum I dosar), conform datelor înscrise în cartea de imobil, pârâta figurează înregistrată în cartea de imobil începând cu data de 10.05.1989, până în data de 31.07.2009, când, potrivit declarației verbale scrise, dată de aceasta, s-a mutat în localitatea Moșnița Nouă, jud. T., în timp ce reclamantul figurează în aceeași carte de imobil din data de 01.05.2006, până la data de 31.07.2009, când, potrivit declarației verbale scrise, dată de acesta, s-a mutat în localitatea Moșnița Nouă, jud. T.. De fapt, și probatoriul testimonial administrat în cauză a relevat faptul că părțile au trăit în concubinaj, anterior căsătoriei lor, la locuința mamei pârâtei, începând cu luna mai 2006, până când s-au căsătorit, după care, din 27.07.2007, până în vara anului 2009, când s-au mutat la casa din Moșnița Nouă, acestea să continue să locuiască împreună cu mama pârâtei în apartamentul acesteia, pentru ca, prin sentința de divorț, să se statueze cu putere de lucru judecat că separarea în fapt a părților, în timpul căsătorie lor, a intervenit la data de 14.02.2012.

Din adeverința nr.6484/27.09.2012, eliberată de Serviciul de Ambulanță Județean T. (fila 81 volum I dosar), rezultă că pârâta a fost angajata serviciului menționat din data de 01.04.2003 până la data de 23.03.2012, în funcția de asistent medical principal, obținând următoarele venituri nete, în perioada 2006-2012: 5002 lei, în perioada ianuarie 2012 - martie 2012; 23.360 lei, în anul 2011; 21.673 lei, în anul 2010; 23.598 lei, în anul 2009; 20.176 lei, în anul 2008; 11.546 lei, în anul 2007; 9921 lei, în anul 2006 (filele 81-84 volum I dosar). Din 01.01.2006, până la 01.05.2006, când părțile s-au raliat în concubinaj, venitul net realizat de pârâtă, în calitate de angajată a Serviciul de Ambulanță Județean T., a fost în cuantum total de 3109 lei. Din 01.05.2006 până la data de 27.07.2007, când părțile s-au căsătorit, venitul net total al pârâtei, în aceeași calitate, a fost de 12.956 lei, pentru ca, de la căsătoria părților, până la separarea în fapt a părților, venitul net total al pârâtei, în calitate de angajată a Serviciul de Ambulanță Județean T., să fie de 99.211 lei.

Potrivit certificatului de înregistrare fiscală nr._, eliberat de Agenția Națională de Administrare Fiscală, la data de 01.01.2007 (fila 85 volum I dosar), începând cu data de 17.02.2011, pârâta a fost înregistrată ca persoană fizică autorizată, mai exact asistent medical generalist, obținând următoarele venituri nete: 7821 lei, în anul 2011, și 2256 lei, în anul 2012, așa cum rezultă din declarațiile privind veniturile realizate în România, pe anii 2011 și 2012, privind-o pe pârâtă (filele 86, 87 volum I dosar).

Așadar, venitul total net obținut de pârâtă, în perioada căsătoriei părților, până la separarea lor în fapt, dată de la care se prezumă că părțile nu au mai folosit veniturile lor în comun, a fost de 109.288 lei.

Din carnetul de muncă al reclamantului ..M.S.S.F. nr._, eliberat, la data de 17.08.2004, de . (filele 106-113 volum II dosar), rezultă că reclamantul a avut loc de muncă începând cu data de 15.07.2004, până la data de 28.04.2006, după care a fost reangajat, din data de 02.05.2006, până la 01.07.2007, la ., continuând să aibă, cu excepția a 17 zile, un loc de muncă și sub durata căsătoriei părților, până la 01.01.2011, dată de la care evidența locurilor de muncă, conform codului muncii, nu se mai face în carnetul de muncă, din 01.07.2007, până la 04.11.2008, fiind angajat al ., din 10.11.2008, până la 15.12.2008, fiind angajat al ., din 16.12.2008, până la 26.05.2009, fiind angajat la ., din 21.06.2009, până la 08.07.2009, fiind angajat la ., iar ultimul loc de muncă, începând cu data de 17.07.2009, fiind la ., artă SRL.

Conform fișei fiscale privind impozitul pe veniturile din salarii pentru anul 2006 (fila 276 volum II dosar), comunicată la dosar, de Administrația sectorului 4 București a Finanțelor Publice, cu adresa nr._/26.02.2014 (fila 274 volum II dosar), reclamantul a beneficiat, în calitate de angajat al ., de un venit net, în perioada ianuarie 2006-aprilie 2006, de 1300 lei.

Conform fișei fiscale privind impozitul pe veniturile din salarii pentru anul 2006 (fila 277 volum II dosar), comunicată la dosar de Administrația sectorului 4 București a Finanțelor Publice, cu adresa nr._/26.02.2014, reclamantul a beneficiat, în calitate de angajat al ., de un venit net, în perioada mai 2006-decembrie 2006, de 1664 lei.

Conform fișei fiscale privind impozitul pe veniturile din salarii pentru anul 2007 (fila 278 volum II dosar), comunicată la dosar de Administrația sectorului 4 București a Finanțelor Publice, cu adresa nr._/26.02.2014, reclamantul a beneficiat, în calitate de angajat al ., de un venit net, în perioada ianuarie 2007-mai 2007, de 1997 lei.

Conform fișei fiscale privind impozitul pe veniturile din salarii pentru anul 2008 (fila 280 volum II dosar), comunicată la dosar de Administrația sectorului 4 București a Finanțelor Publice, cu adresa nr._/26.02.2014, reclamantul a beneficiat, în calitate de angajat al ., de un venit net, în perioada ianuarie 2008-noiembrie 2008, de 18.963 lei.

Din extrasul de cont eliberat la data de 31.10.2013 de Alpha Bank România SA, cu privire la contul deschis pe numele reclamantului la banca menționată (filele 114-117 volum II dosar), rezultă că, în contul respectiv, a intrat, cu titlu de alimentare salariu, în perioada 03.08._08, suma totală de 26.692 lei. Pe lângă această sumă, în contul respectiv, a mai intrat, cu titlu de alimentare card, suma totală de 10.700 lei, din care conform mențiunilor făcute de reclamant pe extrasul de cont, reclamantul susține că suma de 500 lei, intrată în cont, la 04.08.2008, și suma de 10.000 lei, intrată în cont, la data de 24.09.2008, provin de la mama sa. (10.700+ 26.692 = 37.392 lei).

Potrivit adeverinței de salariu nr.18/25.11.2013, eliberată de . (fila 118 volum II dosar), rezultă că, în luna noiembrie 2008, reclamantul a beneficiat de un venit net de 1746 lei, iar în luna decembrie 2008, reclamantul a obținut un venit net de 1405 lei, adică un venit net total, în cele 2 luni, de 2776 lei.

Conform adeverinței nr. Re79/19.11.2013, eliberată de ., arta SRL (filele 119-120 volum II dosar), reclamantul a fost angajatul societății menționate în perioada iulie 2009-decembrie 2012, iar din iulie 2009, până la separarea în fapt a părților, în februarie 2012, reclamantul a realizat un venit net total de 56.944 lei, pentru ca, după separarea în fapt a părților, până în decembrie 2012, acesta să realizeze un venit net total de 19.664 lei.

Potrivit adresei nr.7462/10.03.2014, eliberată de Piraeus Bank România SA (fila 265 volum II dosar), reclamantul a solicitat restructurarea creditului nr._640072/07.08.2008, astfel: la 18.08.2011, pe baza adeverinței de venit nr. RE47/08.08.2011, eliberată de S.C. 3A Arhitectura ambient arta SRL, la data de 21.02.2012, pe baza adeverinței de venit nr. RE51/15.02.2012, eliberată de S.C. 3A Arhitectura ambient arta SRL, la data de 02.10.2012, pe baza adeverinței de venit nr.RE64/18.09.2012, eliberată de S.C. 3A Arhitectura ambient arta SRL, la data de 19.04.2013, pe baza deciziei de încetare a contractului de muncă nr.RE66/07.01.2013, emisă de S.C. 3A Arhitectura ambient arta SRL, și la data de 17.10.2013, pe baza dispoziției nr._/994/10.09.2013, eliberată de Agenția pentru Ocuparea Forțelor de Muncă București, la adresă fiind atașate următoarele înscrisuri, în dovedirea celor arătate în adresă: adeverința emisă de Piraeus Bank România SA pentru restructurarea creditului în discuție, la data de 18.08.2011, în care se menționează că, potrivit adeverinței de venit nr. RE47/08.08.2011, eliberată de S.C. 3A Arhitectura ambient arta SRL, venitul net lunar al reclamantului în lunile aprilie, mai și iunie 2011 a fost de 882 lei (fila 266 volum II dosar), adeverința emisă de Pireus Bank România SA pentru restructurarea creditului în discuție, la data de 21.02.2012, în care se menționează că, potrivit adeverinței de venit nr. RE51/15.02.2012, eliberată de S.C. 3A Arhitectura ambient arta SRL, venitul net lunar al reclamantului în lunile noiembrie, decembrie 2011 și ianuarie 2012 a fost de 1051 lei (fila 267 volum II dosar), adeverinței de venit nr.RE64/18.09.2012, eliberată de S.C. 3A Arhitectura ambient arta SRL (fila 268 volum II dosar), în care se arată că reclamantul beneficiază de o retribuție lunară netă de 1400 lei, deciziei de încetare a contractului de muncă nr. RE66/07.01.2013, emisă de S.C. 3A Arhitectura ambient arta SRL (fila 269 volum II dosar), din care rezultă că, la data de 07.01.2013, a fost desfăcut contractul de muncă al reclamantului, la societatea menționată, și dispoziția nr._/994/10.09.2013, eliberată de Agenția pentru Ocuparea Forțelor de Muncă București (fila 270 volum II dosar), din care rezultă că, începând cu data de 10.09.2013, reclamantul a beneficiat de o indemnizație de șomaj de 431 lei/lună.

Prin adresa nr. RE86/06.05.2014, eliberată de SC3A arhitectura, ambient, arta SRL (fila 15 volum III dosar), se arată că adeverințele de venit nr.RE47/08.08.2011, nr. RE51/15.02.2012 și nr.RE64/18.09.2012, eliberate de S.C. 3A Arhitectura ambient arta SRL, cuprindeau veniturile lunare de bază ale reclamantului, conform cărții sale de muncă, spre deosebire de adeverința nr.Re79/19.11.2013, eliberată de ., arta SRL, care conține veniturile reale obținute de reclamant, care pe lângă salariul de bază mai primea și bonusuri, în funcție de proiectele realizate și finalizate în mod profitabil societății.

Așadar, la stabilirea cuantumului veniturilor nete ale reclamantului, realizate în timpul căsătoriei părților, în calitate de angajat al ., arta SRL, instanța va lua în considerare veniturile rezultate din adeverința nr.Re79/19.11.2013, eliberată de ., arta SRL.

Ca urmare, instanța a constatat că, din data de 01.05.2006, până la încheierea căsătoriei părților, 27.07.2007, venitul net total realizat de reclamant a fost de 3661 lei, pentru ca, după încheierea căsătoriei părților, până la separarea lor în fapt, pârâtul să realizeze un venit net total de 105.365 lei.

Așa fiind, se poate observa că, în timpul căsătoriei lor, pe perioada cât au conviețuit, venitul net total al pârâtei fost cu 3923 lei mai mare decât cel realizat de reclamant (109.288 lei -105.365).

Prin adresa nr.1011/05.02.2014, emisă de UMFT „V. B.” din Timișoara (fila189 volum II dosar), se adeverește că pârâta este absolventa Facultății de Medicină din cadrul universității menționate și că aceasta a studiat în regim cu taxă pe perioada celor 4 ani de studii (2006-2010), cuantumul taxei aferente fiecărui an de studii fiind: 400 dolari – anul universitar 2006-2007, 700 dolari – anul universitar 2007-2008, 700 dolari – anul universitar 2008-2009, 700 dolari – anul universitar 2009-2010, taxe ce au fost achitate, în lei, conform chitanțelor anexate adresei, astfel: 552 lei, conform chitanței . nr._/06.11.2006 (fila 192 volum II dosar), 516 lei, conform chitanței nr._ ., eliberată, la data de 05.03.2007 (fila 193 volum II dosar), 822 lei, conform chitanței . nr._/11.09.2007 (fila 194 volum II dosar), 787,50 lei, conform chitanței . nr._/22.04.2008 (fila 195 volum II dosar), 1102,50 lei, conform chitanței . nr._/23.04.2009 (fila 196 volum II dosar), 973 lei, conform chitanței nr. . nr. nr._/13.10.2008 (fila 197 volum II dosar), 1008 lei, conform chitanței . nr. 3603/16.10.2009 (fila 198 volum II dosar), și 1055 lei, conform chitanței . nr. 8022/24.03.2010 (fila 199 volum II dosar), toate chitanțele fiind eliberate de UMF Timișoara.

Conform chitanței nr._ ., eliberată la data de 06.11.2006, de UMF Timișoara (fila 89 volum II dosar), pârâta a achitat, la data respectivă, suma de 100 lei, cu titlu de taxă înmatriculare.

Așadar, în timpul concubinajului părților, s-a plătit, pentru studiile făcute de pârâtă, în aceeași perioadă, suma totală de 616 lei, pentru ca, în perioada căsătoriei părților, să se plătească, în total, suma de 5748 lei, pentru studiile făcute de pârâtă, în aceeași perioadă. Cu toate că pârâta a afirmat că taxele au fost plătite de mama sa, aceasta nu a produs probe convingătoare în acest sens. În primul rând, se observă că, în toate chitanțele arătate mai sus, se menționează că plățile au fost făcute efectiv de către pârâtă, iar nu de către mama ei. În atare condiții, ținând cont și de faptul că, în perioada 2007-2010, pârâta realiza câștiguri din muncă, având deci posibilități proprii de achitare a taxelor, nu se poate nici măcar prezuma că banii cu care s-au făcut plățile au provenit de la mama pârâtei, cu atât mai mult cu cât martorii audiați, în scopul dovedirii provenienței banilor, au declarat că știu de la mama pârâtei că aceasta a fost cea care a suportat cheltuielile cu taxele de școlarizare pentru facultatea urmată de pârâtă, în timpul căsătoriei părților, fără însă ca vreunul dintre martori să fi asistat vreodată la predarea unor sume de bani de către mama pârâtei către pârâtă, nici în scopul plății taxelor de școlarizare, și nici în alt scop. Declarațiile martorilor nu se referă la o împrejurare de fapt constatată personal de către aceștia, situație în care astfel de depoziții, care nu reprezintă probe primare, nemijlocite, ci doar probe secundare, ce nu pot fi reținute de instanță ca exprimând realitatea.

Însă, chiar dacă pârâta a fost cea care a suportat plata taxelor de școlarizare în timpul concubinajului părților, veniturile sale nete, prin scăderea acestor taxe (9295 lei-616 lei = 8679 lei), rămân oricum semnificativ mai mari decât cele ale reclamantului, realizate în perioada concubinajului lor, iar prin scăderea taxelor de școlarizare, achitate în timpul căsătoriei părților, din totalul venitului net realizat de pârâtă, în aceeași perioadă (109.288 lei - 5748 lei = 103.540 lei), nu rezultă o diferență majoră între veniturile nete ale pârâtei rămase, în urma acestei scăderi, și cele ale reclamantului, de 105.365 lei, diferența fiind de doar 1825 lei.

La data de 29.08.2006, dată la care, așa cum s-a reținut mai sus, reclamantul și-a lichidat contul pe care îl avea deschis la UniCredit Ț. Bank, intrând în posesia sumei de 4548 lei, pârâta, așa cum rezultă din cererea de deschidere cont economii lei și din documentația anexă (filele 251-258 volum II dosar), a deschis un cont de economii la BRD Groupe Societe Generale, depozitând suma de 7550 lei, în calitate de titular al contului, reclamantul având calitatea de împuternicit, iar la data de 06.09.2007, conform cererii de închidere a contului, înregistrată la BRD Groupe Societe Generale (fila 259 volum II dosar), pârâta a închis contul respectiv și a ridicat din cont suma de 19.917,70 lei.

Așa fiind, ținând seama și de veniturile realizate de pârâtă, începând cu ianuarie 2006, până la 29.08.2006, instanța reține ca fiind credibilă afirmația pârâtei cum că, din economiile comune ale părților, realizate până la 29.08.2006, a fost deschis contul de economii la BRD Groupe Societe Generale, la data de 29.08.2006, având-o ca titular pe pârâtă, și ca împuternicit pe reclamant, instanța reținând și că economiile reclamantului au constat în suma de 4548 lei, scoasă de acesta din contul său de la UniCredit Ț. Bank, restul de 3002 lei reprezentând economiile pârâtei. Convingerea instanței, în acest sens, a fost întărită și de faptul că, deși suma de 4548 lei a fost scoasă de reclamant, din contul de la UniCredit Ț. Bank, la data de 29.08.2006, acesta a afirmat, prin înscrisul de la fila 165 volum I dosar, că a folosit această sumă abia în perioada 10.08._07, pentru plata unor taxe la primărie, pentru imobil, și pentru achiziționarea de beton, alături de suma de 2500 lei, pe care a scos-o, din contul deschis la BCR, la data de 06.07.2007. Este greu de crezut că reclamantul ar fi scos de la bancă, în data de 29.08.2006, fără nici un scop, o sumă relativ mare, raportat la veniturile sale salariale lunare, la o dată la care construcția casei nici măcar nu era începută, și, mai mult, nici măcar terenul pe care s-a construit ulterior casa nu era încă achiziționat de reclamant, terenul fiind cumpărat la data de 09.10.2006, sumă pe care să o țină în casă, timp de un an de zile, renunțând astfel la dobânda pe care suma ar fi produs-o prin depunerea la bancă, câtă vreme știa că are nevoie de bani, în viitor, pentru cumpărarea terenului și, mai apoi, pentru ca părțile, care intenționau să se căsătorească, să înceapă construirea unei case familiale.

Conform raportului de expertiză efectuat în cauză, în care se menționează că expertiza s-a desfășurat între 02.07._12, lucrările de edificare a casei în litigiu au constat în: fundații din beton, zidărie din cărămidă, planșeu din beton peste parter și din lemn la mansardă fără termoizolație, învelitoare din tablă profilată, fără jgheaburi și burlane, tâmplărie din PVC cu geam termopan montată la parter și mansardă, fără termoizolație la pereții exteriori, instalații electrice și sanitare executate parțial, instalația de încălzire de tip centrală cu cazan pe lemne, finisaje la parter: gresie + faianță și parchet laminat, fără finisaje la etaj. În același raport de expertiză, s-a mai arătat că, la data expertizei, casa nu este terminată, elementele acesteia fiind în diferite stadii de execuție, fiind stabilite următoarele stadii fizice: 1. La garaj+centrală termică: sunt executate 50% din tencuielile interioare; nu este executat peretele despărțitor dintre garaj și centrala termică; nu este executată instalația electrică și nici tencuieli exterioare pe pereții exteriori lateral și spate; 2. La parterul casei: la baia este executată 50% din instalația electrică, nu sunt montate corpuri de iluminat și nu este montat rezervorul de la WC; tavanul din living e netencuit și un perete e parțial netencuit; nu sunt montate pardoseli; la bucătărie, 2 pereți și tavanul nu sunt tencuiți, nu sunt montate pardoseli; la hol: sunt executate finisajele la pereți, nu e montată gresia; la birou: sunt executate finisajele în totalitate, partea electrică nu e legată la tabloul electric; la casa scării nu sunt executate finisajele; 3. La mansardă: este montată integral tâmplăria termopan, nefiind executate finisajele și instalațiile electrice, sanitare și de încălzire, la fațadă: este montat un jgheab de 3 m lungime, sunt executate parțial tencuieli semibrute, nedrișcuite, nu sunt tencuiți peretele de la mansardă în dreptul intrării principale și dinspre spatele casei, întregul perete de la garaj, parter și mansardă; 4. G. la stradă din bolțari de 22,88 m și înălțime de 1,85 m: e executat din bolțari de beton pe o elevație din beton de 28 cm și panouri din plasă de sârmă; 5. G. organizare de șantier: are lungime de 71,30 m, împrejmuiește terenul și e executat din stâlpi din țeavă și plasă de sârmă, materialele fiind din recuperări; 6. Ș. din lemn, cu învelitoare din tablă, care nu are executați pereții laterali pe latura lungă; 7. Fosă septică din beton armat; 8. Foraj apă: este executat în șopronul pentru lemne și are montat un hidrofor.

Conform contractului de împrumut pentru nevoi personale nr._40072/08.08.2008, încheiat între Piraeus Bank și reclamant (filele 143-146 volum I dosar), acesta din urmă a luat de la cea dintâi un împrumut de 22.113,00 CHF, cu obligația de a-l restitui în 120 de rate lunare, suma de 22.113,00 CHF reprezentând, la data de 08.08.2008, echivalentul sumei de 47.560, 6404 lei, având în vedere cursul valutar afișat pe siteul oficial al BNR, din data respectivă, de 1 CHF=2,1508 lei.

Atât reclamantul, cât și pârâta, prin concluziile scrise, au afirmat că ratele de restituire a creditului, până la separarea lor în fapt, s-a făcut din veniturile lor comune, iar după separarea în fapt, până la rămânerea irevocabilă a sentinței de divorț, restituirea ratelor s-a făcut doar de către reclamant, ceea ce, așa cum s-a mai arătat, este de natură să influențeze aportul părților la dobândirea bunurilor comune, câtă vreme datoria născută în baza contractului în discuție este o datorie comună a părților, conform art.32 lit. a C.fam., având în vedere că pârâta a recunoscut faptul că împrumutul bancar, luat de reclamant, în baza contractului nr._40072/08.08.2008, încheiat între reclamant și Piraeus Bank România SA, a fost luat pentru executarea unor lucrări de construcție la imobilul în litigiu și a și fost folosit efectiv la efectuarea unor astfel de lucrări, astfel încât obligația de restituire a creditului aparține ambelor părți.

Din adeverința nr. 7243/25.11.2013, eliberată de Piraeus Bank România SA (fila 124 volum II dosar), rezultă că, în perioada 08.08._12, la contractul de împrumut nr._40072/08.08.2008, încheiat între reclamant și banca menționată, s-au achitat ratele, cu dobânda și penalitățile aferente, în cuantum total de 11.505,74 CHF, iar în perioada 15.02._13, s-au achitat ratele, cu dobânda și penalitățile aferente, în cuantum total de 1947,33 CHF.

Potrivit adresei nr.7465/10.03.2014, eliberată de Piraeus Bank Romania SA (fila 281 volum II dosar), reclamantul a achitat din creditul acordat de această bancă, din data de 08.08.2008, până la data de 14.02.2012, suma de 11.505, 74 CHF, iar în perioada 15.02._12, suma de 1519,16 CHF, ceea ce înseamnă că, în timpul căsătoriei, s-a achitat suma totală de 13.024,9 CHF.

Potrivit facturii nr._/18.07.2007, emisă de Birou Individual de Arhitectură F. D. PFA, pe numele reclamantului (fila 183 volum I dosar), depusă la dosar de reclamant, avansul pentru proiectul de autorizație construcție, conform contract nr. 46/06.12.2006, a fost de 4875 lei. La dosar nu a fost depusă însă chitanța doveditoare a plății sumei de 4875 lei, astfel încât nu se poate stabili dacă plata a și fost făcută, în condițiile în care factura nu atestă plata, și, de asemenea, nu se poate stabili, pentru situația în care plata ar fi fost făcută, dacă data plății se situează înainte de căsătoria părților, ce a avut loc la 27.07.2007, sau în timpul căsătoriei părților. În plus, reclamantul, cu toate că a depus la dosar factura menționată la termenul de judecată din data de 02.10.2013, când a depus și un tabel centralizator cu plățile făcute de el și cu proveniența banilor din care s-au făcut plățile respective, în legătură cu imobilul în litigiu (filele 164-169 volum I dosar), nu a făcut nici o referire în tabelul respectiv cu privire la suma de 4875 lei, menționată în factura nr._/18.07.2007, emisă de Birou Individual de Arhitectură F. D. PFA, astfel încât, instanța nu poate prezuma că, dacă ar fi fost făcută plata acestei sume, plata s-ar fi făcut numai din veniturile proprii ale reclamantului, cu atât mai mult cu cât, încă din 01.05.2006, deci cu mai bine de 1 an înainte de emiterea facturii în discuție, părțile trăiau în concubinaj și realizau venituri amândouă, iar construirea casei s-a făcut în vederea asigurării unei locuințe familiale pentru acestea, părțile urmând a se căsători la foarte scurt timp de la emiterea facturii.

Potrivit facturii nr.1881/10.08.2007, emisă de ., pe numele reclamantului (fila 184 volum I dosar), depusă la dosar de reclamant, la data de 10.08.2007, deci, în timpul căsătoriei părților, reclamantul a achiziționat o cantitate de beton, în sumă totală de 6702,08 lei. Deși, prin același tabel centralizator, reclamantul a susținut că, pentru achitarea facturii, s-au folosit cei 2500 lei, scoși, la data de 06.07.2007, din contul său de la BCR, acesta nu a depus la dosar chitanța doveditoare a plății și nici nu a produs probe care să dovedească scopul în care au fost efectiv folosiți cei 2500 lei, astfel că, din simplul fapt că, cu mai bine de 1 lună anterior emiterii facturii în discuție, reclamantul a scos dintr-un cont al său personal suma de 2500 lei, nu se poate trage concluzia că suma respectivă a fost folosită la achitarea facturii nr.1881/10.08.2007, emisă de ., cu atât mai mult, cu cât, așa cum s-a mai arătat, nu există depusă la dosar dovada scrisă a plății facturii. În plus, nu s-a făcut nici măcar dovada că betonul achiziționat, conform facturii menționate, a fost folosit pentru realizarea de lucrări de construcție la casa în litigiu. În tabelul centralizator al investițiilor și cheltuielilor făcute cu imobilul în litigiu, reclamantul a mai specificat că, pentru achitarea facturii nr. 1881/10.08.2007, emisă de ., s-au folosit și cei 4548 lei, pe care, la data de 29.08.2006, reclamantul i-a scos din contul său avut la UniCredit Ț. Bank, susținere pe care instanța nu o poate primi, având în vedere, că așa cum s-a arătat mai sus, instanța a conchis că suma de 4548 lei a fost depozitată în contul de economii, deschis de pârâtă la BRD Groupe Societe Generale, la data de 29.08.2006, având-o ca titular pe pârâtă, și ca împuternicit pe reclamant, cont lichidat abia la data de 06.09.2007. În atare condiții, nu se poate prezumă că, dacă ar fi fost făcută plata sumei de 702,08 lei, menționată în factura în cauză, plata s-ar fi făcut numai din veniturile proprii ale reclamantului, cu atât mai mult cu cât, încă din 01.05.2006, deci cu mai bine de 1 an înainte de emiterea facturii în discuție, părțile trăiau în concubinaj și realizau venituri amândouă, iar construirea casei s-a făcut în vederea asigurării unei locuințe familiale pentru acestea, părțile urmând a se căsători la foarte scurt timp de la emiterea facturii. Dar, așa cum s-a mai arătat, în primul rând, nu s-a făcut dovada plății facturii, pentru a se putea pune, apoi, problema, provenienței banilor cu care s-a făcut plata, și, implicit, a aportului părților la achitarea acestei facturi.

În ceea ce privește chitanța nr._/20.08.2007, eliberată de Consiliul Local Moșnița Nouă (fila 241 volum I dosar), pentru plata, de către reclamant, a sumei de 44 lei, reprezentând taxă de timbru de arhitectură, autorizație de construcție nr.132/27.07.2007, și chitanța nr._/20.08.2007, eliberată de Consiliul Local Moșnița Nouă (fila 241 volum I dosar), pentru plata, de către reclamant, a sumei de 440 lei, reprezentând contravaloare eliberare autorizație de construcție 132/27.07.2007, care, într-adevăr, ambele privesc plăți făcute în legătură cu imobilul în litigiu, a cărui construire, așa cum s-a mai arătat, s-a făcut în baza autorizației menționate în cele două chitanțe, instanța, din simplul fapt că reclamantul este cel care a făcut plățile, nu poate conchide că banii cu care s-au făcut cele două plăți au provenit doar din veniturile proprii ale reclamantului, cu atât mai mult cu cât plățile au fost făcute în timpul căsătoriei părților, la scurt timp de la nunta acestora, astfel încât, fiind vorba și de sume relativ mici, plata acestora putea fi făcută nu doar din veniturile comune ale părților, care ambele aveau loc de muncă, ci și din darul de nuntă.

În ceea ce privește facturile emise de ., la 28.08.2008, 30.08.2008, 24.09.2008, 26.08.2008, 14.08.2008, 10.10.2008, pe numele reclamantului, pentru prestări servicii, în baza contractului nr.3/3008, în sumă de 3500 lei, 1500 lei, 3660 lei, 1800 lei, 1800 lei, 3600 lei (filele 238-240 volum I dosar), instanța a constatat că reclamantul nu a făcut dovada că aceste facturi au legătură cu edificarea casei în litigiu, în condițiile în care, în cuprinsul facturilor, nu se arată, în concret, care au fost serviciile prestate, ci doar că ele au fost prestate în baza contractului nr.3/3008, contract care nu a fost, însă, depus la dosar, pentru a se putea verifica obiectul său. Pe de altă parte, nu au fost depuse la dosar nici chitanțele doveditoare a plății facturilor, câtă vreme, așa cum s-a mai arătat, facturile nu atestă plățile făcute pentru produsele vândute sau pentru serviciile prestate. Așa fiind, aceste facturi nu pot fi luate în considerare la determinarea contribuției părților la dobândirea imobilului în litigiu, câtă vreme nu există dovada că ele privesc servicii efectuate în legătură cu acest imobil, pentru ca, mai apoi, să se pună și problema plății serviciilor și a provenienței banilor cu care s-ar fi făcut astfel de plăți. Este adevărat că, la fila 237 volum I dosar, reclamantul a depus la dosar un înscris intitulat contract de prestări servicii, încheiat între ., în calitate de prestator, și reclamant, în calitate de beneficiar, în care se arată că obiectul contractului îl reprezintă realizarea unei case unifam. P+M, cu termenul de încheierii a execuție la 30.10.2008, și cu plata remunerației în 3 tranșe: 1460 euro, la 14.09.2008, 1460 euro, la 30.09.2008, și 1480 euro, la 25.10.2008, însă, acest înscris nu poate avea valoare probatorie, câtă vreme nu este un contract semnat de părțile contractante, astfel încât existența unui astfel de contract nu este certă, putând fi vorba de un înscris constituit de reclamant pro causa. În plus, contractul depus la dosar, fără semnăturile părților contractante, nu este individualizat prin număr și an, pentru a se putea verifica dacă este vorba de același contract cu cel menționat în facturile în discuție, cu atât mai mult cu cât facturile fac referire la plata remunerației în 3 tranșe, la datele menționate în contract, în timp ce reclamantul a depus la dosar 6 facturi, în baza cărora trebuiau făcute plățile, facturi ale căror date nici măcar nu coincid cu cele menționate în înscrisul de la fila 237 volum I dosar, și nici nu face referire la adresa sau cel puțin localitatea în care urmează să fie executată construirea casei.

Factură nr._ emisă la 20.09.2007, de .. SRL, pe numele reclamantului, în sumă de 103, 77 lei (fila 243 volum I dosar), nu poate reprezenta o dovadă a faptului că ea a fost emisă în legătură cu imobilul în litigiu, câtă vreme nu este lizibilă denumirea produsului sau a serviciului prestat menționat în factură. În plus, nu există la dosar chitanța doveditoare a plății acestei facturi, singura în măsură, în condițiile în care factura ar avea legătură cu lucrările de construire a casei în litigiu, să influențeze aportul părților la edificarea casei în litigiu, dar numai în situația în care s-ar fi dovedit și proveniența banilor cu care plata ar fi fost făcută.

În ceea ce privește facturile nr._/25.09.2007,_/10.10.2007,_/05.11.2007, emise de ., pe numele reclamantului (filele 244-246 volum I dosar), pentru achiziționarea de ușă decor norma poloneză, toc normă poloneza, vieneta, în sumă totală de 266,31 lei, cu scadență la 25.09.2007, pentru achiziționarea de vopsea Halvatax, cu prețul de 38 lei, cu scadență la 09.12.2007, și pentru achiziționarea de vată de sticlă Elf gemini, în sumă totală de 1582 lei, cu scadență la 10.11.2007, precum și facturile nr._/27.10.2008, nr._/28.10.2008,_/27.10.2008, nr._/25.09.2008, nr._/27.08.2008, emise tot de ., pe numele reclamantului (filele 247-251 volum I dosar), pentru achiziționarea de fronton inferior roșu, fronton superior roșu și dolle, în sumă totală de 112,06 lei, cu scadență la 25.01.2009, pentru achiziționarea de coama M ros, în sumă totală de 72,10 lei, cu scadență la 27.01.2009, pentru achiziționarea de fronton inferior roșu, fronton superior roșu și dolle, în sumă totală de 112,06 lei, cu scadență la 25.01.2009, pentru achiziționarea de fronton inferior roșu, fronton superior roșu și dolle, în sumă totală de 8464,42 lei, cu scadență la 24.12.2008, și pentru achiziționarea de membrană supercote, în sumă totală de 300, 77 lei, cu scadență la 25.09.2008, nici acestea nu pot fi reținute ca dovezi ale unei contribuții proprii a reclamantului la edificarea imobilului în litigiu, câtă vreme nu s-a dovedit că marfa achiziționată, conform facturilor, a și fost folosită efectiv la realizarea construcției în litigiu și, mai mult, nu au fost depuse la dosar chitanțele doveditoare a plăților facturilor, la datele scadente, pentru ca, mai apoi, să se pună și problema provenienței banilor cu care s-ar fi făcut plata facturilor. Facturile, așa cum s-a mai arătat, fac dovada doar a livrării mărfii cumpărate, în baza lor, nu și a achitării prețului mărfii, și doar plata prețului mărfii, nu doar achiziționarea ei, poate influența aportul părților la dobândirea bunurilor comune, în condițiile în care se dovedește și proveniența banilor cu care se face plata. În cazul de față, chiar dacă plățile facturilor s-ar fi și efectuat, nu s-ar putea conchide că banii cu care s-au efectuat plățile ar fi provenit doar din veniturile reclamantului. În tabelul centralizator depus la dosar, reclamantul nici măcar nu a arătat sursele de venit din care s-ar fi achitat factura nr._/05.11.2007, emisă de ., depusă de el la dosar, factură cu valoarea cea mai mare dintre cele 3 facturi în discuție, și nici factura nr._/27.08.2008, emisă de ., depusă tot de el la dosar, susținând că plata facturilor nr._/25.09.2007 și nr._/10.10.2007, în sumă totală de 304,31 lei, s-a făcut din suma de 13.440 lei, pe care a scos-o din contul său de la BCR, în data de 12.09.2007, iar în privința celorlalte facturi, a susținut, prin același tabel centralizator, că plata acestora s-a făcut din suma de 10.000 lei, pe care mama sa i-a trimis-o, prin ordin de plată, la data de 24.09.2008, sumă pe care mama o deținea din cei 50.500,5 lei, încasată de tatăl reclamantului, cu titlu de plăți compensatorii. Fără coroborarea cu alte probe, nu s-ar putea, însă, prezuma că plata primelor 2 facturi ar fi fost făcută din banii proprii ai reclamantului, în sumă de 13.440 lei, scoși de la BCR, în condițiile în care atât data emiterii facturilor cât și scadența lor se situează în timpul căsătoriei părților, când ambele părți realizau venituri, și, mai mult, la data de 06.09.2007, fusese lichidat contul cu economiile comune ale părților, de la BRD, fiind ridicată din cont suma de 19.917 lei. Din aceleași considerente, chiar dacă, așa cum rezultă din extrasul de cont eliberat, la 21.02.2014, de UniCredit Țiriak Bank, privind contul mamei reclamantului, L. S., în perioada 02.06._12, coroborat cu ordinele de plată, emise de aceasta, de retragere numerar din contul său și virate, fie în contul reclamantului, deschis la Alpha Bank, fie în contul pârâtei, deschis la Raiffeisen Bank (filele 317-431 volum II dosar), rezultă că, la data de 24.09.2008, mama reclamantului i-a trimis reclamantului suma de 10.000 lei, pentru tablă casă, sumă care, conform art. 31 lit. b C.fam., a devenit bun propriu al reclamantului, ținând seama și că, din facturile în cauză, nu rezultă că marfa achiziționată ar fi fost tablă pentru casă, dar și de faptul că, potrivit contractului de împrumut pentru nevoi personale nr._40072/08.08.2008, încheiat între Piraeus Bank și reclamantul-pârât reconvențional (filele 143-146 volum I dosar), părțile dețineau suma de 47.560, 6404 lei, luată cu titlu de credit, pentru executarea de lucrări la casa în litigiu, instanța consideră că, și în condițiile în care s-ar fi făcut plățile acestor facturi, nu se poate concluziona, fără nici un dubiu, că suma de 10.000 de lei, primită de reclamant de la mama sa ar fi fost folosită pentru plata facturilor. De remarcat, în acest sens, este că, la data de 23.09.2008, pârâta, potrivit adeverinței nr.1395/14.09.2012, eliberată de Raiffesien Bank (fila 22 volum II dosar), a contractat, la banca menționată, o descoperire de card cu o limită de 9800 lei, sumă despre care pârâta a susținut că a fost folosită pentru executarea acoperișului la casă, afirmație contestată de către reclamant, care a arătat că el nu a știut de existența acestui împrumut, la fel cum pârâta a afirmat că nu știe nimic despre primirea de către reclamant a unei sume de 10.000 de lei de la mama lui. Așadar, câtă vreme fiecare parte deținea, la datele emiterii facturilor în cauză, o sumă aproximativ egală cu cea deținută de cealaltă, reclamantul cu titlu de dar manual de la mama sa, iar pârâta, cu titlu de descoperire de card, ce a fost utilizată și restituită integral, în timpul căsătoriei părților, până la data de 21.12.2012, conform adresei nr.1479/26.11.2013 emisă de Raiffeisen Bank (fila 94 volum II dosar), restituire ce se prezumă a se fi efectuat din veniturile proprii ale pârâtei, așa cum a susținut aceasta, câtă vreme reclamantul, care a arătat că nu are cunoștință de acest împrumut, nu a afirmat nici un moment că ar fi contribuit la restituirea lui, instanța, având în vedere că nu există probe concludente, din care să se poată trage concluzia că sumele respective ar fi fost folosite efectiv la realizarea acoperișului în litigiu, dar nici că părțile ar fi risipit în afara sarcinilor căsătoriei aceste sume, instanța apreciază că în privința acestor sume părțile se află pe picior de egalitate, conchizându-se că, chiar dacă sumele nu au fost utilizate efectiv pentru realizarea acoperișului, ele au fost aduse în casă și utilizate în comun, tot în vederea finalizării lucrărilor de construire a imobilului în litigiu, cu atât mai mult cu cât probatoriul testimonial administrat a relevat faptul că părțile își țineau banii în comun.

Procesele-verbale de custodie încheiate între . și reclamant, la data de 13.05.2008 și la data de 17.05.2008 (filele 253-255 volum I dosar), prin care cea dintâi se obligă să țină în custodie, pentru reclamant, blocuri ceramice G 29 trudbenik 3240 buc., în perioada 13.05._08, cu specificarea că marfa a fost achitată cu factura nr. 321 din 13.05.2008, respectiv blocuri ceramice GY9 neimar, 3040 buc., în data de 17.05.2008, cu specificarea că marfa a fost achitată cu factura nr. 322 din 17.05.2008, nu pot fi reținute ca dovezi ale unui aport propriu al reclamantului la realizarea imobilului în litigiu. În primul rând, în procesele-verbale nu se menționează prețul de achiziție al mărfii, iar facturile depuse de reclamant la dosar (filele 253, 255 volum I dosar), cu intenția de a demonstra că ele reprezintă facturile la care se referă procesele-verbale, și în care se menționează prețurile de achiziție ca fiind 6803,98 lei, respectiv 5471,98 lei, nu pot fi reținute ca probe certe, în aceste sens, atâta timp cât numerele facturilor și datele emiterii lor au fost completate olograf de către reclamant, peste mențiunile tipizate din facturi. În al doilea rând, nu s-a dovedit nici că marfa achiziționată, conform facturilor, a și fost folosită efectiv la realizarea construcției în litigiu și, mai mult, nu au fost depuse la dosar chitanțele doveditoare a plăților facturilor, pentru ca, mai apoi, să se pună și problema provenienței banilor cu care s-ar fi făcut plata facturilor. Facturile, așa cum s-a mai arătat, fac dovada doar a livrării mărfii cumpărate, în baza lor, nu și a achitării prețului mărfii, și doar plata prețului mărfii, nu doar achiziționarea ei, poate influența aportul părților la dobândirea bunurilor comune, doar în condițiile în care se dovedește și proveniența banilor cu care se face plata. În cazul de față, chiar dacă plățile facturilor s-ar fi și efectuat, nu s-ar putea conchide că banii cu care s-au efectuat plățile ar fi provenit doar din veniturile reclamantului. În tabelul centralizator depus la dosar, reclamantul a susținut că plata facturilor s-a făcut din suma de 40.947,93 lei, pe care a scos-o din contul său de la BCR, în data de 12.02.2008. Însă, fără coroborarea cu alte probe, nu s-ar putea, prezuma că plata facturilor ar fi fost făcută din banii proprii ai reclamantului, scoși de la BCR, în condițiile în care facturile au fost emise în timpul căsătoriei părților, când ambele părți realizau venituri, și, așa cum s-a mai arătat, la data de 06.09.2007, fusese lichidat contul cu economiile comune ale părților, de la BRD, fiind ridicată din cont suma de 19.917 lei, iar potrivit contractului de împrumut pentru nevoi personale nr._40072/08.08.2008, încheiat între Piraeus Bank și reclamant (filele 143-146 volum I dosar), părțile dețineau bani și din creditul de 47.560, 6404 lei, luat pentru executarea de lucrări la casa în litigiu, sume de bani ce nu s-a dovedit a fi fost cheltuite integral până la data de 17.05.2008.

Chitanța emisă de . 252 volum II dosar), pentru achitarea sumei de 7100 lei, reprezentând comandă oțel beton, nu poartă data eliberării ei și nici numele beneficiarului comenzii sau a persoanei care a făcut plata. Ca urmare, nu se poate conchide că beneficiarul a fost una dintre părți sau ambele părți, ori că reclamantul a făcut plata și că banii achitați provin din suma de 13.440 lei, scoasă de reclamant din contul său de la BCR, la data de 12.09.2007, așa cum susține acesta prin tabelul centralizator de la filele 164-169 volum I dosar. Așa fiind, chitanța respectivă nu poate fi avută în vedere la stabilirea contribuției părților la dobândirea imobilului în litigiu.

În ceea ce privește factura nr.8F01447520/11.02.2008, emisă de . numele reclamantului, cu chitanța de plată aferentă, ce atestă plata sumei de 49,98 lei, pentru aviz racordare nou, pentru casa în litigiu (fila 254 volum I dosar) și factura nr. 8F03784788/17.03.2008, emisă de . numele reclamantului, cu chitanța de plată aferentă, ce atestă plata sumei de 1682 lei, pentru tarif racordare el. fizice și tarif racordare recepție lucrare, pentru casa în litigiu (fila 254 volum I dosar), instanța, având în vedere că reclamantul, care a depus la dosar facturile menționate la termenul de judecată din data de 02.10.2013, când a depus și un tabel centralizator cu plățile făcute de el și cu proveniența banilor din care s-au făcut plățile respective, în legătură cu imobilul în litigiu (filele 164-169 volum I dosar), nu a făcut nici o referire în tabelul respectiv la cele două facturi, văzând și că, data plății facturilor părțile erau căsătorite și ambele realizau venituri, și, mai mult, la data de 06.09.2007, fusese lichidat contul cu economiile comune ale părților, de la BRD, fiind ridicată din cont suma de 19.917 lei, iar potrivit contractului de împrumut pentru nevoi personale nr._40072/08.08.2008, încheiat între Piraeus Bank și reclamantul-pârât reconvențional (filele 143-146 volum I dosar), părțile dețineau bani și din creditul de 47.560, 6404 lei, luat pentru executarea de lucrări la casa în litigiu, sume de bani ce nu s-a dovedit a fi fost cheltuite integral până la 17.03.2008, conchide că plățile au fost făcute din banii comuni ai părților. Din aceleași ultime considerente, chiar dacă, în privința celei de-a doua facturi s-ar considera că ar fi vorba de o eroare materială strecurată în tabelul centralizator, în sensul că în loc de data de 17.03.2008 a emiterii facturii, s-a trecut data de 01.03.2008, fiind vorba, de fapt, de una și aceeași factură, fără coroborarea cu alte probe, nu se poate prezuma că plata acestei facturi ar fi fost făcută din banii proprii ai reclamantului, în sumă de_,93 lei, scoși de la BCR, la 12.02.2008, cum se arată în tabelul centralizator.

În privința facturii nr._/20.08.2008, emisă de . SRL, pe numele reclamantului, cu chitanța aferentă de plată, care atestă achiziționarea de ciment și oțel beton, de către reclamant, dar și plata prețului acestora, de către reclamant, în sumă totală de 1418,96 lei (fila 261 volum I dosar), reclamantul, prin tabelul centralizator depus la dosar, a susținut că banii cu care s-a făcut plata au provenit din împrumutul luat, la data de 08.08.2008, de la Piraeus Bank, aspect pe care instanța îl reține ca fiind conform cu realitatea, câtă vreme pârâta a recunoscut că împrumutul în cauză a fost folosit în scopul finalizării lucrărilor de construire a casei.

În ceea ce privește factura nr._/21.05.2008, emisă de . SRL, pe numele reclamantului, cu chitanța aferentă de plată, care atestă achiziționarea de ciment, de către reclamant, precum și plata prețului acestuia, de către reclamant, în sumă totală de 2099,16 lei (fila 256 volum I dosar), fără coroborarea acestor înscrisuri cu alte probe, nu se poate conchide că banii cu care s-au efectuat plățile ar fi provenit doar din veniturile reclamantului, mai exact din suma de 40.947,93 lei, pe care a scos-o din contul său, de la BCR, în data de 12.02.2008, așa cum susține acesta în tabelul centralizator depus la dosar, în condițiile în care emiterea facturii s-a făcut în timpul căsătoriei părților, când ambele părți realizau venituri, iar așa cum s-a mai arătat, la data de 06.09.2007, fusese lichidat contul cu economiile comune ale părților, de la BRD, fiind ridicată din cont suma de 19.917 lei, în privința căreia nu s-a dovedit, că, până la data de 12.02.2008, ar fi fost cheltuită.

În ceea ce privește facturile nr._/29.05.2008, nr._/04.06.2008, nr._/06.08.2008 nr._/08.08.2008,_/05.09.2008, emise de ., pe numele reclamantului (filele 257-262 volum I dosar), care atestă achiziționarea de beton, în sumă de 7931 lei, de beton, în sumă de 2855 lei, de beton, în sumă de 2164,49 lei, de beton, în sumă de 1442,99 lei, și de beton, în sumă de 317,54 lei, acestea nu pot fi reținute ca dovezi ale unei contribuții proprii a reclamantului la edificarea imobilului în litigiu, câtă vreme nu s-a dovedit că marfa achiziționată, conform facturilor, a și fost folosită efectiv la realizarea construcției în litigiu și, mai mult, nu au fost depuse la dosar chitanțele doveditoare a plăților facturilor, pentru ca, mai apoi, să se pună și problema provenienței banilor cu care s-ar fi făcut plata facturilor. Facturile, așa cum s-a mai arătat, fac dovada doar a livrării mărfii cumpărate, în baza lor, nu și a achitării prețului mărfii, și doar plata prețului mărfii, nu doar achiziționarea ei, poate influența aportul părților la dobândirea bunurilor comune, în condițiile în care se dovedește și proveniența banilor cu care se face plata. În cazul de față, chiar dacă plățile facturilor s-ar fi și efectuat, nu s-ar putea conchide că banii cu care s-au efectuat plățile ar fi provenit doar din veniturile reclamantului. De fapt, în tabelul centralizator depus la dosar, reclamantul a specificat că plățile ultimelor două facturi s-au făcut din împrumutul contractat de la Pireaus Bank, pentru ca în privința celorlalte să arate că plata s-a făcut din suma de_,93 lei, bani ai săi proprii, pe care i-a scos din contul de la BCR, la data de 12.02.2008. Însă, fără coroborarea cu alte probe, nu s-ar putea, prezuma că plata facturilor ar fi fost făcută din banii proprii ai reclamantului, scoși de la BCR, în condițiile în care facturile au fost emise în timpul căsătoriei părților, când ambele părți realizau venituri, și, așa cum s-a mai arătat, la data de 06.09.2007, fusese lichidat contul cu economiile comune ale părților, de la BRD, fiind ridicată din cont suma de 19.917 lei, sumă de bani ce nu s-a dovedit a fi fost cheltuită integral, până la data de 06.08.2008.

În factura nr._/27.09.2008 și în chitanța aferentă, emise de . (fila 263 volum I dosar), care atestă achiziționarea de sârmă, în sumă de 98,96 lei și plata sumei respective, nu se arată numele persoanei care a achiziționat sârma, astfel încât nu se poate conchide că este vorba de reclamant sau de pârâtă, pentru a se putea deduce, prin coroborarea cu alte probe, că sârma achiziționată a fost folosită la casa în litigiu. Așa fiind, aceste înscrisuri nu pot fi avută în vedere ca probe la stabilirea contribuției părților la dobândirea imobilului în litigiu.

Prin contractul de vânzare-cumpărare nr.MK 21/17.08.2009, încheiat între . SRL, în calitate de furnizor, și reclamant, în calitate de beneficiar (fila 235 volum I dosar), cea dintâi s-a obligat să execute și să monteze, tâmplărie schuco - 5 camere, alb feronerie ror, lowe F4, cameră, costul lucrărilor fiind stabilit la 910 euro, care reprezenta echivalentul a 3841,656 lei, conform cursului valutar afișat pe siteul oficial al BNR, de 1 euro = 4,2216 lei, la 17.08.2009, avansul plătit la 17.08.2009, fiind de 1200 lei, diferența urmând să fie plătită la montaj. Reclamantul, prin tabelul centralizator, a susținut că plata întregului contract s-a făcut din împrumutul luat de la Pireaus Bank, la data de 08.08.2008, însă nu a depus la dosar chitanța care să ateste plata diferenței de 2641,656 lei, astfel încât pentru această diferență de preț, în lipsa unei dovezi certe a achitării ei, contractul nu poate fi avut în vedere ca probă la stabilirea contribuției părților la dobândirea imobilului în litigiu.

Ordinul de încasare numerar nr._/02.09.2009, eliberat de BCR SA – Agenția P-ța Iosefin, care atestă încasarea sumei de 1293,25 lei, de la reclamant, și virarea sumei în contul . de plată, conform facturii proformă 01/28.08.2009 (fila 236 volum I dosar), nu poate fi o dovadă a aportului mai mare al reclamantului la dobândirea imobilului în litigiu, câtă vreme nu s-a făcut dovada că plata efectuată de reclamant, conform ordinului de încasare menționat, are legătură cu edificarea casei în litigiu, în condițiile în care, în cuprinsul ordinului de încasare, nu se arată, în concret, care a fost serviciul prestat, pentru care s-a făcut plata, ci doar că plata s-a făcut în baza facturii proformă 01/28.08.2009, factură care nu a fost, însă, depusă la dosar, pentru a se putea verifica obiectul său.

Din chitanța nr._/21.05.2010, emisă de Consiliul Local Moșnița (fila 264 volum I dosar), rezultă că reclamantul a achitat suma de 61 lei, reprezentând impozit pentru casa în litigiu, impozitul pe teren de 347 lei și o taxă de timbru de 11 lei, în total 419 lei, iar din chitanța nr.7330/20.05.2010, eliberată de Consiliul Local Moșnița Nouă (fila 242 volum I dosar), rezultă că reclamantul a achitat suma de 560 lei, reprezentând contravaloare eliberare nedefinitivă autorizație de construcție 132/27.07.2007. Prin tabelul centralizator, reclamantul a susținut că a făcut cele două plăți din suma de bani primită, de la mama sa, conform ordinului de plată din data de 19.05.2010. Din extrasul de cont eliberat, la 21.02.2014, de UniCredit Țiriak Bank, privind contul mamei reclamantului, L. S., în perioada 02.06._12, coroborat cu ordinele de plată, emise de aceasta, de retragere numerar din contul său și virate, fie în contul reclamantului, deschis la Alpha Bank, fie în contul pârâtei, deschis la Raiffeisen Bank (filele 317-431 volum II dosar), rezultă că, la data de 19.05.2010, mama reclamantului a virat în contul personal al pârâtei, deschis la Raiffeisen Bank, suma de 820 lei, pentru acte nr. cadastral. Câtă vreme, suma a fost depusă în contul personal al pârâtei, cu indicarea numelui acesteia, iar nu în contul personal al reclamantului, de la Alpha Bank, se prezumă, conform art.31 lit.b C.fam., că este vorba de un dar manual făcut pârâtei, ceea ce atrage calitatea de bun propriu al pârâtei a sumei respective. Pârâta, însă, a mărturisit că toate sumele de bani trimise, de-a lungul timpului, de mama pârâtului, în contul ei personal, au fost trimise cu intenția de a gratifica ambele părți, astfel încât, conform art. 31 lit.b C.fam., și suma de 820 de lei în discuție a devenit bun comun al părților, astfel încât plata, din această sumă, a impozitului de 61 de lei și a sumei de 560 lei, reprezentând contravaloare eliberare nedefinitivă autorizație de construcție 132/27.07.2007, pentru imobilul în litigiu, nu este de natură să mărească aportul reclamantului la suportarea cheltuielilor căsniciei. În schimb, din această sumă, reclamantul însuși a recunoscut că a cheltuit, o parte, și în interes personal, mai exact suma de 358 lei, care a fost plătită cu titlu de impozit pentru terenul ce este bunul său propriu și pentru o taxă de timbru, în privința căreia nu a dovedit că ar fi fost o datorie comună a părților.

Potrivit chitanței nr._/21.05.2010, emisă de Inspectoratul de Stat în Construcții (fila 265 volum I dosar), reclamantul, titular al autorizației de construire nr.132/2007, a achita suma de 112,05 lei, reprezentând 0,1%, conform Legii nr.50/1991, plata fiind, deci, făcută în legătură cu imobilul în litigiu. Prin tabelul centralizator, reclamantul a susținut că plata s-a făcut din împrumutul luat de el, de la Pireaus Bank, la data de 08.08.2008.

Conform facturii proformă nr. 351/08.09.2010, emisă de . (fila 266 volum I dosar), această firmă a vândut mai multe materiale pentru instalații, cu prețul total de 4539,36 lei, unei persoane fizice, fără a se arăta, în cuprinsul facturii, numele sau alte date de identificare ale cumpărătorului, astfel încât nu se poate conchide că este vorba despre reclamant sau despre pârâtă, pentru a se putea deduce, prin coroborarea cu alte probe, că materialele achiziționate au fost folosite la casa în litigiu. Așa fiind, acest înscris nu poate fi avut în vedere ca probă la stabilirea contribuției părților la dobândirea imobilului în litigiu, cu atât mai mult cu cât nici măcar nu este însoțit de o chitanță doveditoare a plății facturii, în care să figureze ca plătitor vreuna dintre părți, pentru ca, apoi, să se poată pune și problema provenienței banilor cu care s-a făcut plata, ceea ce este esențial la rezolvarea aspectului legat de contribuția soților la dobândirea bunurilor lor comune.

Potrivit chitanței nr._/21.05.2010, emisă de Inspectoratul de Stat în Construcții (fila 265 volum I dosar), reclamantul, titular al autorizației de construire nr.132/2007, a achita suma de 112,05 lei, reprezentând 0,1%, conform Legii nr.50/1991, plata fiind, deci, făcută în legătură cu imobilul în litigiu. Prin tabelul centralizator, reclamantul a susținut că plata s-a făcut din împrumutul luat de el, de la Pireaus Bank, la data de 08.08.2008.

În ceea ce privește factura nr.0F_/26.10.2010, emisă de Enel Energie SA, pe numele reclamantului, pentru tarif racordare el. fizice și tarif racordare recepție lucrare, în sumă totală de 499,93 lei (fila 268 volum I dosar), aceasta nu poate reprezenta o probă pentru determinarea aportului pârâtului la dobândirea bunurilor comune ale părților, având în vedere că, spre deosebire de facturile emise de Enel Energie SA, aflate la fila 254 volum I dosar, această factură nu indică adresa imobilului pentru care s-a prestat serviciul menționat în factură, neputându-se face legătura, deci, cu imobilul în litigiu, iar codul clientului este diferit de cel din facturile de la fila 254 volum I dosar, și, în plus, nu s-a depus la dosar nici chitanța doveditoare a plății facturii, în care să figureze ca plătitor vreuna dintre părți și în care să se specifice faptul că plata s-a făcut pentru imobilul în litigiu, pentru ca, apoi, să se poată pune și problema provenienței banilor cu care s-a făcut plata, ceea ce, așa cum s-a mai arătat, este esențial la rezolvarea aspectului legat de contribuția soților la dobândirea bunurilor lor comune.

Potrivit facturii nr._/17.09.2010, emisă de CDA & Camardu Prest Impex SRL (fila 23 volum III dosar), reclamantul a cumpărat, de la societatea menționată, un cazan pe lemne, K38 solid, cu prețul de 6200 lei, din care suma de 200 lei a fost plătită la data de 02.09.2010, conform chitanței nr._/02.09.2010, eliberată de CDA & Camardu Prest Impex SRL, iar suma de 6000 lei a fost plătită la data de 17.09.2010, conform chitanței nr._/17.09.2010, eliberată de CDA & Camardu Prest Impex SRL (fila 22 volum III dosar). Pârâta a recunoscut că reclamantul este cel care a cumpărat, conform facturii menționate mai sus, cazanul ce a fost montat în casa în litigiu, însă, spre deosebire de reclamant, care, în tabelul centralizator, a susținut că plata s-a făcut din împrumutul contractat de el, de la Piraeus Bank, la data de 08.08.2008, pârâta a afirmat că plata s-a făcut dintr-un credit contractat de ea, de la Credit Europe Bank, la data de 16.09.2010.

Într-adevăr, conform contractului de credit și de garanție nr. NPFG355/_/16.09.2010, încheiat între Credit Europe Bank Romania SA și pârâtă (filele 77-78 volum I dosar), cea din urmă a luat de la cea dintâi un credit de 31.382,98 lei, pentru nevoi personale, rambursarea creditului urmând a se face în 120 de rate lunare, conform graficului de rambursare de la filele 223-226 volum II dosar, începând cu data de 21.10.2010, până la data de 26.09.2020, suma totală de rambursat fiind de 56.386,83 lei.

Convingerea instanței că suma de 6000 lei, plătită pentru centrala termică a fost achitată din creditul contractat de pârâtă de la Credit Europe Bank Romania SA, a fost întărită de faptul că reclamantul, prin notele scrise, de la filele 272-273 volum II dosar, a încercat să inducă în eroare instanța, dând dovadă de rea-credință, atunci când a afirmat că nu era posibilă plata centralei termice din creditul luat de pârâtă, deoarece acest credit a fost luat abia în data de 16.10.2010, deși, așa cum evident rezultă din contractul de credit, creditul a fost contractat la data de 16.09.2010. Chiar și prin concluziile scrise, depuse la dosar la data de 11.06.2014, după ce pârâta, prin notele scrise depuse la dosar, la data 16.04.2014, a atras atenția că încheierea contractului de credit s-a făcut la 16.09.2010, reclamantul a continuat să susțină contrariul, și anume că încheierea contractului s-a făcut la data de 16.10.2010. Faptul că centrala termică a fost achiziționată chiar a doua zi după contractarea creditului în discuție, este un motiv în plus pentru a forma convingerea instanței că, la plata prețului centralei termice, s-a folosit efectiv creditul luat de pârâtă, iar nu o sumă din creditul contractat de reclamant, de la Piraeus Bank, cu mai bine de 2 ani înainte. Toate acestea se coroborează și cu depoziția martorului Polunin M., care a relatat că știe, de la pârâtă și de la mama ei, că pârâta a luat un credit bancar ca să poată cumpăra o centrală pe lemne pentru casa părților. În plus, la concluzia de mai sus, a condus și atitudinea nesinceră a reclamantului, care, deși inițial a afirmat că nu a avut cunoștință de creditul luat de pârâtă de la Credit Europa Bank, ulterior, abia după ce pârâta a depus la dosar chitanțele eliberate la 24.06.2011, 04.07.2011, 17.10.2011, 18.11.2011, de Credit Europe Bank SA (filele 247-250 volum II dosar), privind plățile unor rate bancare la creditul pârâtei, făcute personal de către reclamant, a afirmat că a aflat de acest credit și a recunoscut că a plătit și el rate la acest credit, specificând că plata tuturor ratelor, până la data de 14.02.2014, când a intervenit despărțirea în fapt a părților, s-a făcut din banii comuni ai acestora (fila 272 volum II dosar). Câtă vreme reclamantul însuși a mărturisit că plata ratelor la creditul în discuție, până la despărțirea în fapt a părților, a fost făcută din veniturile lor comune, așa cum a arătat, de altfel și pârâta, instanța conchide că și acest credit luat de pârâtă a reprezentat o datorie comună a părților, conform art. 32 lit. a C.fam., fiind folosit în integralitatea sa, la finalizarea lucrărilor de execuție a imobilului în litigiu. Este greu de crezut că, dacă nu ar fi fost așa, reclamantul ar fi contribuit cu veniturile sale la restituirea creditului. Convingerea instanței, în acest sens, a fost întărită și de faptul că reclamantul, cunoscând de existența acestui credit, achitând personal rate de restituire la acesta, nu l-a invocat, prin cererea de chemare în judecată ori prin precizarea de acțiune imediat ulterioară, ca motiv de diminuarea a cotei de contribuție a pârâtei la dobândirea bunurilor comune. Este greu de crezut că reclamantul, cunoscând de existența creditului, nu l-ar fi invocat în acest sens, dacă, într-adevăr, ar fi fost vorba de o datorie personală a pârâtei. La această concluzie conduce și faptul că reclamantul nu a fost în măsură să probeze că pârâta ar fi folosit în interes personal, în afara sarcinilor căsătoriei, acest credit. Reclamantul a afirmat că, din creditul luat, pârâta și-a ajutat financiar mama, care efectua, în acea perioadă, renovări la casa sa personală, din Neudorf. Probatoriul testimonial propus de reclamant, în dovedirea acestei împrejurări, nu a fost concludent. Declarațiile martorilor reclamantului în acest sens nu se referă la un fapt perceput personal de către martori, martorii cunoscând doar de la reclamant că pârâta și-ar fi ajutat financiar mama pentru renovarea casei acestei. Nici unul dintre martori nu a asistat la predarea vreunei sume de bani de către pârâtă mamei sale. În aceste condiții, depozițiile acestor martori nu reprezinte probe primare, nemijlocite, ci doar probe secundare, care trebuie analizate în concordanță cu alte probe primare pentru a putea fi reținute de instanță ca exprimând realitatea. Însă, în speță, aceste declarații nu sunt confirmate de alte probe primare, necoroborându-se cu alte probe, ci din contră sunt infirmate de înscrisurile depuse la dosar de către pârâtă. Astfel, din adeverința nr.3371/09.10.2012 eliberată de Flextronics SRL (filele 88-89 volum I dosar), rezultă că mama pârâtei, M. Ema, a realizat venituri din muncă, în perioada 01._, din septembrie 2010, venitul său mediu net lunar fiind de 1471 lei. De asemenea, bunicul pârâtei, M. Adalbert, care locuiește cu mama pârâtei, beneficiază nu doar de o pensie de 516 lei/lună, conform cuponului de pensie aflat fila 90 volum I dosar, ci și de ajutor în baza Legii nr. 448/206, în cuantum de 293 lei, așa cum rezultă din cuponul mandat poștal de la fila 91 volum I dosar, bunicul matern al pârâtei fiind încadrat în gradul de handicap grav, permanent, conform certificatului de încadrare în grad de handicap nr.2419/02.04.2007, eliberat de Consiliul Județean T. - Comisia de Evaluare a Persoanelor cu Handicap pentru Adulți T. (fila 91 volum I dosar). Susținerea reclamantului cum că tratamentul medical pentru boala de care suferă bunicul pârâtei este unul costisitor este contrazisă de prevederile art.10 din Legea nr.448/2006, în conformitate cu care persoanele cu handicap beneficiază de asistență medicală gratuită, inclusiv de medicamente gratuite, în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate, în condițiile stabilite de contractul-cadru, precum și de actele medicale eliberate, pe numele pârâtului, de farmaciile Helpnet Farma SA și ., cu bonurile fiscale aferente (filele 227-238 volum II dosar), din care rezultă cheltuielile mici pe care bunicul le face cu medicamentele, care sunt compensate de stat aproape în integralitate, fiind luni în care medicamentele au fost integral gratuite, cea mai mare sumă achitată, în urma compensărilor, fiind de 23,53 lei. Așadar nu se poate reține că bunicul matern al pârâtei ar avea nevoie de ajutor financiar din partea fiicei sale sau a pârâtei, pentru a se putea întreține. În atare condiții, chiar dacă mama pârâtei a efectuat lucrări de reparații la casa sa, din Neudorf, în perioada în care se executa și casa părților, după cum a declarat și martorul pârâtei, C. O. M., câtă vreme reclamantul nu a dovedit costurile lucrărilor, iar la cererea mamei pârâtei, înregistrată la Primăria Zăbrani, sub nr.1454/14.04.2014, de a i se comunica dacă, la imobilul proprietate a sa, din Neudorf, nr. 86, s-a eliberat, din 2006, până în prezent, o autorizație de construcție, prin adresa nr.1454/20.05.2014, emisă de Primăria Zăbrani (fila 19 volum II dosar), se arată că nu există în arhiva primăriei nici un act cu privire la eliberarea unei autorizații de construire, începând cu anul 2006, pentru imobilul din Neudorf, nr. 86, de unde se deduce că lucrările au fost de mică amploare, instanța consideră, în lipa unor probe directe cu privire la un ajutor financiar din partea pârâtei, că mama acesteia a putut să suporte din propriile venituri cheltuielile legate de reparațiile la imobilul proprietate a sa, cu atât mai mult cu cât, potrivit depozițiilor martorilor pârâtei, mama acesteia beneficia și de produse agricole din grădina de la țară, aferentă imobilului, scutind astfel bani pentru cumpărarea unor astfel de produse, și chiar realizând venituri suplimentare din vânzare produselor agricole, martorii înșiși cumpărând astfel de produse de la mama pârâtei. În plus, mama pârâtei a contractat două credite bancare, încheind contractul de credit nr._/27.07.2007, cu BRD Groupe Societe Generale, pentru un credit de 8800 lei, de nevoi personale (fila 175 volum II dosar), și contractul de credit nr._/25.05.2006, cu BRD Groupe Societe Generale, pentru un credit de 12.200 lei, de nevoi personale (fila 177 volum II dosar), astfel încât veniturile sale au fost complinite cu aceste două sume, iar conform graficelor de restituire a creditelor (filele 176, 178-179 volum II dosar), restituirea urma să se facă, pentru primul credit, în 48 de rate lunare, de 218,57 lei, începând cu data de 27.08.2007, până la data de 27.07.2011, și în 120 de rate lunare, pentru al doilea credit, începând cu data de 25.06.2006, până la data de 25.05.2016, cuantumul ratei fiind până la căsătoria părților, 27.07.2007, în cuantum de aproximativ 200 lei, pentru ca apoi, până la separarea în fapt a părților, 14.02.2014, să se achite în continuare rate, de circa 200 lei/lună, obligația de plată a ratelor, de circa 140 lei/lună continuând apoi și până la desfacerea irevocabilă a căsătoriei. Câtă vreme venitul net lunar al mamei pârâtei este de peste 3 ori mai mare decât cuantumul celor două rate de restituire a celor două credite, nu se poate conchide că mama pârâtei nu avea posibilitatea de a suporta plata ratelor din veniturile sale, și că ar fi avut nevoie de ajutor, în acest sens, de la fiica sa.

Așa cum au recunoscut părțile, de la separarea lor în fapt, până la rămânerea irevocabilă a sentinței de divorț, restituirea ratelor la creditul contractat de pârâtă de la Credit Europe Bank Romania SA, s-a făcut doar de către pârâtă, ceea ce, ca și în cazul creditului contractat de reclamant, de la Piraeus Bank, este de natură, așa cum s-a mai arătat, să influențeze aportul părților la dobândirea bunurilor comune, câtă vreme datoria născută în baza contractului în discuție este o datorie comună a părților, conform art.32 lit. a C.fam., iar din adresa nr.9809/11.02.2014, emisă de Credit Europe Bank Romania SA (fila 210 volum II dosar), rezultă că suma achitată, de la acordarea creditului menționat mai sus, începând cu data de 16.09.2010, până la data de 13.02.2012, a fost de 7778,33 lei, iar suma achitată din data de 14.02.2012, până la data de 05.08.2013, a fost de 8718,74 lei.

Potrivit facturii nr._/29.07.2011, emisă de . (fila 189 volum I dosar), reclamantul a cumpărat, la data de 29.07.2011, blocuri din beton, paleți, capace stâlp și capace gard, cu prețul de 685,05 lei, iar potrivit facturii nr._/13.09.2011, emisă de . (fila 190 volum I dosar), reclamantul a cumpărat, la data de 13.09.2011, blocuri din beton, capace gard, paleți, cu prețul de 329,65 lei, cu specificarea în ambele facturi că plata se va face cu ordin de plată. Reclamantul nu a depus însă la dosar ordinele de plată sau chitanțe care să ateste plățile făcute în baza facturilor, în condițiile în care facturile dovedesc doar achiziționarea materialelor de construcții la care se referă, dar nu și plata prețului acestora, în condițiile în care numai plata prețului mărfii poate influența aportul părților la dobândirea bunurilor comune, în condițiile în care se dovedește și proveniența banilor cu care se face plata. În cazul de față, chiar dacă plățile facturilor s-ar fi și efectuat, nu s-ar putea conchide că banii cu care s-au efectuat plățile ar fi provenit doar din veniturile reclamantului. Mai mult, în tabelul centralizator depus la dosar, reclamantul a afirmat că plata s-a făcut cu suma de 1400 lei, trimisă de mama sa, prin ordinul de plată din 08.08.2011. Într-adevăr, din extrasul de cont eliberat, la 21.02.2014, de UniCredit Țiriak Bank, privind contul mamei reclamantului, L. S., în perioada 02.06._12, coroborat cu ordinele de plată, emise de aceasta, de retragere numerar din contul său și virate, fie în contul reclamantului, deschis la Alpha Bank, fie în contul pârâtei, deschis la Raiffeisen Bank (filele 317-431 volum II dosar), rezultă că, la data de 08.08.2008, mama reclamantului a virat în contul personal al pârâtei, deschis la Raiffeisen Bank, suma de 1400 lei, pentru gard. Însă, câtă vreme, suma a fost depusă în contul personal al pârâtei, cu indicarea numelui acesteia, iar nu în contul personal al reclamantului, de la Alpha Bank, se prezumă, conform art. 31 lit. b C.fam., că este vorba de un dar manual făcut pârâtei, ceea ce atrage calitatea de bun propriu al pârâtei a sumei respective. Pârâta, însă, a mărturisit că toate sumele de bani trimise, de-a lungul timpului, de mama pârâtului, în contul ei personal, au fost trimise cu intenția de a gratifica ambele părți, astfel încât, conform art. 31 lit.b C.fam., și suma de 1400 de lei în discuție a devenit bun comun al părților, astfel încât efectuarea unor plăți, din această sumă, pentru casa în litigiu, nu poate fi de natură să mărească aportul reclamantului la suportarea cheltuielilor căsniciei.

În facturile nr._/12.04.2012, nr._/20.04.2012, și nr._/24.04.2012, emise de ., pe numele reclamantului (filele 191-193 volum I dosar), nu se menționează ce anume produs sau serviciu a fost achiziționat de reclamant, ci se menționează doar faptul că facturile au fost emise în baza unor bonuri fiscale. Așadar nu se poate reține că aceste facturi au legătură cu edificarea casei în litigiu, câtă vreme la dosar nu au fost depuse, pentru primele două facturi, bonurile fiscale în baza cărora s-a făcut plata, pentru a se putea verifica dacă în bonuri este menționată marfa achiziționată sau serviciul prestat, în timp ce, pentru ultima factură, s-a depus la dosar un bon ilizibil (fila 193 volum I dosar). Pe de altă parte, câtă vreme facturile nu atestă plățile făcute, chiar dacă ar avea legătură cu imobilul în litigiu, ele nu ar putea fi luate în considerare la determinarea contribuției părților la dobândirea imobilului în litigiu, pentru că ceea ce prezintă importanță sub acest aspect este plata efectivă și proveniența banilor cu care s-a făcut plata. În altă ordine de idei, nici măcar nu s-ar putea prezuma că facturile au fost emise în legătură cu lucrări de execuție la casa în litigiu, având în vedere că ele sunt ulterioare datei separării părților, iar probatoriul administrat nu a fost în măsură să dovedească efectuarea la casa în litigiu, ulterior acestei date, de astfel de lucrări.

În facturile nr._/21.05.2012, nr._/28.05.2012, nr._/12.06.2012, nr._/27.06.2012, și nr._/15.10.2012, și nr._/13.11.2012, emise de ., pe numele reclamantului (filele 194-201 volum I dosar), despre care reclamantul, în tabelul centralizator, a susținut că au fost plătite din împrumutul luat de le de la Piraeus Bank, la 08.08.2008, nu se menționează, de asemenea, ce anume produs sau serviciu a fost achiziționat de reclamant, ci se menționează doar faptul că facturile au fost emise în baza unor bonuri fiscale. Așadar nu se poate reține că aceste facturi, prin ele însele, au legătură cu edificarea casei în litigiu. La fiecare factură, reclamantul a atașat câte un bon fiscal, în care nu este indicat numele plătitorului (filele 194-201 volum I dosar), însă, cu excepția ultimul bon, care corespunde ca dată, număr, și preț, cu mențiunile făcute în factura la care a fost atașat, celelalte bonuri nu corespund cu numerele sau datele bonurilor indicate în facturi, și nici cu prețurile de achiziție specificate în facturi, astfel încât nu se poate reține că reclamantul este cel care a făcut plățile prevăzute de bonurile fiscale și nici că aceste bonuri au legătură cu facturile în discuție. Câtă vreme facturile nu atestă plățile făcute, chiar dacă ar avea legătură cu imobilul în litigiu, ele nu ar putea fi luate în considerare la determinarea contribuției părților la dobândirea imobilului în litigiu, pentru că ceea ce prezintă importanță sub acest aspect este plata efectivă și proveniența banilor cu care s-a făcut plata. În altă ordine de idei, nici măcar nu s-ar putea prezuma că facturile au fost emise în legătură cu lucrări de execuție la casa în litigiu, având în vedere că ele sunt ulterioare datei separării părților, iar probatoriul administrat nu a fost în măsură să dovedească efectuarea la casa în litigiu, ulterior acestei date, de astfel de lucrări. Din aceste considerente nici factura_/13.11.2012, emisă de ., pe numele reclamantului, care este însoțită de un bon corespunzător, nu poate fi reținută ca dovadă în determinarea unei contribuții superioare a reclamantului la edificarea imobilului în litigiu. Este oricum greu de crezut că reclamantul, în plin proces de partaj, ar mai fi continuat să execute lucrări de finisare la casa în litigiu.

Din polița de asigurare Astra Pad Plus Bonus . nr.TM_, emisă, la data de 03.07.2012, de Societatea de Asigurare - Reasigurare Astra Asigurări (fila 202 volum I dosar), rezultă că reclamantul a asigurat imobilul în litigiu, pe perioada 04.07._13, împotriva dezastrelor naturale, asigurare obligatorie pentru proprietarii de locuințe, conform Legii nr. 260/2008, însă reclamantul nu a depus la dosar chitanțele doveditoare a plății primei de asigurare de 50 de euro, menționată în poliță, plată ce trebuia să se facă în 2 tranșe a câte 25 de euro, prima la data de 04.07.2014, iar a doua la data de 02.01.2013. În atare condiții, nefăcându-se dovada plății de către reclamant a acestei obligații comune a părților, în calitate de coproprietari ai imobilului în litigiu, încheierea poliței de asigurare de către reclamant nu poate reprezenta prin ea însăși o împrejurare de natură să mărească aportul reclamantului la suportarea cheltuielilor comune ale părților, și, implicit, la majorarea cotei sale de contribuție la dobândirea bunurilor lor comune.

Prin contractul de antrepriză nr. 5, încheiat între reclamant, în calitate de beneficiar, și . SRL, în calitate de executant (fila 182 volum I dosar), aceasta din urmă s-a obligat să execute și să finalizeze lucrările de umplutură casatare, turnat pardoseală, cobrat și turnat stâlpi, centuri și planșeu și ridicat atic, stâlpișori, centură, șarpantă cu învelitoare tip urdab și dulgherie, în schimbul prețului de 2500 euro, plătibil în lei, din care un avans de 1750 euro, la data semnării contractului, iar restul la finalizarea fiecărei etape de execuție, conform devizului ce se va prezenta, lucrarea urmând să fie finalizată în 60 de zile de la încheierea contractului. Contractul nu a fost depus la doar în integralitatea sa, astfel încât nu se poate ști dacă a fost încheiat în timpul căsătoriei părților sau ulterior, nefiind depuse la dosar nici chitanțele care să ateste plățile făcute, pentru a se putea pune, apoi, problema provenienței banilor cu care s-au făcut plățile, ceea ce ar fi putut influența stabilirea contribuției părților la dobândirea imobilului în litigiu.

Din extrasul de cont eliberat, la 21.02.2014, de UniCredit Țiriak Bank, privind contul mamei reclamantului, L. S., în perioada 02.06._12, coroborat cu ordinele de plată, emise de aceasta, de retragere numerar din contul său și virate, fie în contul reclamantului, deschis la Alpha Bank, fie în contul pârâtei, deschis la Raiffeisen Bank (filele 317-431 volum II dosar), rezultă că, la data de 02.06.2008, mama reclamantului i-a trimis reclamatului suma de 100 lei, cu titlu de cadou de 01 iunie, că, la data de 20.06.2008, aceasta i-a trimis reclamantului suma de 100 lei, pentru coasă, că, la data de 04.08.2008, aceasta i-a trimis reclamantului suma de 500 lei, fără a arăta cu ce titlu, că, la data de 24.09.2008, aceasta i-a trimis reclamantului suma de 10.000 lei, pentru tablă casă, că, la data de 27.05.2009, aceasta i-a trimis pârâtei, suma de 200 lei, reprezentând cadou 1 iunie, că, la data de 10.06.2009, aceasta i-a trimis pârâtei suma de 60 de lei, pentru ciment, că, la data de 02.11.2009, aceasta i-a trimis pârâtei suma de 100 lei, reprezentând transfer, că, la data de 30.11.2009, aceasta i-a trimis pârâtei suma de 400 lei, pentru transfer antenă, că, la data de 01.04.2010, aceasta i-a trimis pârâtei suma de 200 lei, pentru cadou de I., că, la data de 19.05.2010, aceasta i-a trimis pârâtei suma de 820 de lei, pentru acte nr. cadastral, că, la data de 31.05.2010, aceasta i-a trimis pârâtei suma de 200 lei, cadou de 1 iunie, că, la data de 07.07.2010, aceasta i-a trimis pârâtei suma de 100 lei, reprezentând datorie bicicletă, și 300 lei, pentru ambele părți, că, la data de 27.08.2010, aceasta i-a trimis pârâtei suma de 100 lei, pentru Sf. A., că, la data de 30.11.2010, aceasta i-a trimis pârâtei suma de 200 lei, pentru sărbători, că, la data de 23.12.2010, aceasta i-a trimis pârâtei suma de 200 lei, pentru sărbători, că, la data de 21.02.2011, aceasta i-a trimis pârâtei suma de 600 lei, pentru sonda landa, că, la data de 28.02.2011, aceasta i-a trimis pârâtei suma de 50 de lei, că, la data de 23.03.2011, acesta i-a trimis pârâtei suma de 300 lei, pentru asigurare casă, că, la data de 13.04.2011, aceasta i-a trimis pârâtei suma de 400 lei, pentru dentist, că, la data de 31.05.2011, aceasta i-a trimis pârâtei suma de 200 lei, pentru 1 iunie, că, la data de 15.06.2011, aceasta i-a trimis pârâtei suma de 1000 lei, pentru lemne, că, la data de 28.06.2011, aceasta i-a trimis pârâtei suma de 200 lei, pentru mâncare, că, la data de 08.08.2011, aceasta i-a trimis pârâtei suma de 1400 lei pentru gard și suma de 50 de lei pentru mâncare, că, la data de 20.10.2011, aceasta i-a trimis pârâtei suma de 630 lei, pentru curele la mașină, că, la data de 16.11.2011, aceasta i-a trimis pârâtei suma de 120 de lei, pt. canadiană A., și că, la data de 06.01.2012, aceasta i-a trimis pârâtei suma de 200 lei, pentru aniversările părților.

În privința sumelor trimise de mama reclamantului, reclamantului, la data de 24.09.2008, și pârâtei, la datele de 19.05.2010 și 08.08.2011, instanța a analizat, așa cum s-a mai arătat, modul în care aceste sume au fost în măsură sau nu să influențeze aportul părților la dobândirea bunurilor lor comune.

În privința celorlalte sume de bani virate de mama reclamantului în contul personal al pârâtei, deschis la Raiffeisen Bank, câtă vreme aceste sume au fost depuse în contul personal al pârâtei, cu indicarea numelui acesteia, iar nu în contul personal al reclamantului, de la Alpha Bank, se prezumă, conform art. 31 lit. b C.fam., că este vorba de daruri manuale făcute pârâtei, ceea ce atrage calitatea lor de bunuri proprii ale pârâtei. Pârâta, însă, a mărturisit că toate sumele de bani trimise, de-a lungul timpului, de mama pârâtului, în contul ei personal, au fost trimise cu intenția de a gratifica ambele părți, astfel încât, conform art. 31 lit.b C.fam., și sumele în discuție au devenit bunuri comune ale părților, astfel încât efectuarea unor plăți, din aceste sume, pentru casa în litigiu, nu poate fi de natură să mărească aportul reclamantului la suportarea cheltuielilor căsniciei.

În ceea ce privește celelalte sume de bani trimise de mama reclamantului, reclamantului, câtă vreme aceste sume au fost depuse în contul personal al reclamantului, cu indicarea numelui acestuia, fiind vorba de daruri manuale făcute reclamantului, ele au devenit, conform art. 31 lit. b C.fam., bunuri proprii ale reclamantului, atâta timp cât nu s-a dovedit intenția mamei reclamantului de a gratifica, cu aceste sume, ambele părți. Reclamantul nu a făcut însă dovada că aceste sume de bani ar fi fost folosite de el în interesul comun al părților, pentru a putea avea o influență la stabilirea unei cote de contribuții mai mari a reclamantului la dobândirea bunurilor comune.

Susținerea reclamantului cum că aportul pârâtei la dobândirea bunurilor comune ale părților trebuie diminuat, deoarece aceasta a avariat autoturismul în litigiu, și a sustras bunuri mobile comune din casa în litigiu, nu este întemeiată, având în vedere că, așa cum rezultă din adeverința nr.5516/05.12.2012, eliberată de . Vienna Insurance Group SA (fila 269 volum I dosar), depusă la dosar chiar de reclamant, reparațiile la autoturismul accidentat au fost suportate de către societatea de asigurări, iar nu din bugetul comun al părților, iar în privința bunurilor mobile, reclamantul nu a produs probe doveditoare ale achiziționării unor bunuri mobile în casa în litigiu, în timpul căsătoriei părților, și, cu atât mai puțin, ale sustragerii unor astfel de bunuri de către pârâtă, după separarea în fapt a părților. În plus, dacă ar fi existat astfel de bunuri, era firesc ca reclamantul să solicite includerea lor în masa partajabilă, iar nu o contribuție mai mare la dobândirea bunurilor comune, în condițiile în care nu a susținut că bunurile ar fi fost distruse sau înstrăinate de pârâtă. Mai mult, cu toate că a arătat, prin notele scrise de la filele 158-161 volum I dosar, că a formulat împotriva pârâtei plângere penală pentru furtul bunurilor în cauză, plângere ce face obiectul dosarului nr.2841/P/2013 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Timișoara, conform rezoluției de neîncepere a urmăririi penale, date la data de 11.11.2013, în dosarul menționat, reclamantul și-a retras plângerea respectivă.

Nici susținerea reclamantului cum că reclamanta a distrus, după separarea în fapt a părților, parțial, centrala termică de gaz instalată în casa în litigiu, precum și pompele și țevile aferente acesteia, nu a fost dovedită. Singurul martor care a făcut vorbire despre o astfel de distrugere a fost martorul N. S. A., audiat la termenul din 30.10.2013, care declarat că reclamantul i-a spus, cu 2-3 luni înainte de audierea sa, că instalația termică de la casă este deteriorată, fiind îndoite țevile, reclamantul bănuind-o pe pârât de săvârșirea acestei fapte. În condițiile în care martorul nu a asistat personal la distrugerea la care s-a referit și nici măcar nu a constatat el însuși distrugerea instalației centralei de la casa în litigiu, depoziția sa, care se bazează pe o simplă relatare a reclamantului cum că pârâta ar fi deteriorat instalația termică, nu poate fi reținută ca exprimând realitatea, cu atât mai mult cu cât declarația martorului nu se coroborează cu alte probe din care să rezulte cel puțin distrugerea instalației termice și momentul când a avut loc distrugerea, pentru ca, pe urmă, să se poată ridica problema identificării persoanei care a săvârșit o astfel de faptă.

Înscrisurile depuse la dosar în probațiune, așa cum s-a mai arătat, nu au fost în măsură să probeze că, după separarea în fapt a părților, reclamantul ar mai fi executat lucrări de finisare la casa în litigiu. Nici probatoriul testimonial administrat nu a fost convingător în acest sens. Astfel, martorul N. S. A. a declarat că, după câte crede el, pârâta a plecat de la domiciliul conjugal la sfârșitul anului 2011 și că, după plecarea pârâtei, el a văzut când reclamantul a mai făcut unele lucrări la casă, cum ar fi: rigips la tavanul din hol și montat corpuri de iluminat la parter. Separarea în fapt a părților a intervenit la 14.02.2012, astfel încât, câtă vreme martorul nu a specificat când anume l-a văzut pe reclamant efectuând aceste lucrări, nu se poate prezuma că ele au fost efectuate după separarea în fapt a părților, atâta timp cât, în viziunea martorul, separarea a intervenit la sfârșitul anului 2011, ceea ce înseamnă că lucrările puteau fi efectuate, din acest moment, oricând, până la 14.02.2012. În ceea ce privește depoziția martorei N. L. A., cum că, de la reclamant și de la părinții lui, știe că reclamantul, în anul 2012, a mai făcut investiții la casa în litigiu, cum ar fi finisaje exterioare și montat parchet, nu poate fi reținută ca o dovadă a faptului că, după separarea în fapt a părților, au fost efectuate astfel de lucrări de către reclamant, atât timp cât, în primul rând, părțile s-au separat în fapt în 14.02.2012, astfel încât nu se poate conchide că efectuarea unor astfel de lucrări ar fi avut loc după intervenirea acestei despărțiri, iar în al doilea rând, depoziția martorei nu se referă la fapte percepute personal de către aceasta, ci la fapte cunoscute din spusele reclamantului și ale părinților lui, astfel încât, fără coroborarea ei cu alte probe, nu poate fi reținută ca exprimând realitatea. De altfel, se observă că nu există concordanță între declarațiile celor doi martori, primul referindu-se la montat rigips la tavanul din hol și montat corpuri de iluminat la parter, în timp ce al doilea s-a referit la finisaje exterioare și montat parchet. De fapt, depoziția martorei N. L. A. vine în contradicție și cu propriile afirmații ale reclamantului, în legătură cu investițiile pe care susține acesta că le-a făcut la imobil după separarea în fapt a părților, reclamantul neamintind de finisaje exterioare și montat parchet. Ceilalți martori audiați nu au făcut referire la anumite lucrări executate de reclamant la imobilul, după despărțirea în fapt a părților.

Instanța nu poate lua în calcul, la determinarea contribuției reclamantului la dobândirea bunurilor comune, realizarea unor venituri suplimentare de către reclamant, pe lângă cele salariale, pretins a se fi realizat din desfășurarea unor activități de consultanță și execuție în construcții, atâta timp cât probatoriul administrat nu este concludent în acest sens. Reclamantul nu a depus la dosar înscrisuri care să ateste încasarea, de către el, a unor sume de bani din astfel de activități, iar depozițiile martorilor săi, nesusținute de alte probe, nu pot fi convingătoare, câtă vreme relatările martorilor nu se referă la fapte constatate personal de către aceștia, martorii afirmând că știu despre efectuarea de astfel de activități și despre veniturile astfel câștigate doar din spusele reclamantului. Oricum, pentru a putea fi avută în vedere la stabilirea cotelor de contribuție la dobândirea bunurilor comune, desfășurarea unor activități aducătoare de venit, peste orele de muncă de la serviciu, este necesar ca această activitate să fie una constantă și să poată fi cuantificate veniturile realizate dintr-o astfel de activitate, ceea ce, în speță, nu s-a dovedit. În acest context, faptul că singura martoră Polunin M. a declarat că, în perioada în care se realizau lucrările de edificare a casei în litigiu, reclamantul a efectuat lucrări de renovare și la casa ei din București, pentru care l-a plătit pe reclamant cu suma totală de 1300 euro, achitată în mai multe rate, până în prezent, nu prezintă relevanță, cu atât mai mult cu cât această depoziție, a nașei de botez a reclamantului, necoroborată cu alte probe testimoniale, prin care să se confirme de către martori oculari executarea de astfel de lucrări de către reclamant, este considerată de instanță ca fiind subiectivă, făcută pro cauza, cu atât mai mult cu cât aceeași martoră a declarat că lucrările la casa sa se făceau de către reclamant la sfârșit de săptămână, în timp ce martorul N. S. A., coleg de muncă al reclamantului, audiat tot la propunerea acestuia, a declarat că reclamantul, care își termina programul la locul de muncă, pe la orele 17 sau 18, lucra la casa în litigiu la sfârșit de săptămână., aspect constatat personal de către martor.

Din adresa nr.4936/11.02.2014, emisă de Credit EuropeBank (fila 20 volum III dosar), rezultă că pârâtei, la data de 23.09.2010, i s-a aprobat o limită de credit în valoare de 2998 lei, și că, în data de 20.04.2014, contractul de credit aferent cardului a încetat, contul de card aferent fiind închis cu data încetării contractului. Pârâta a susținut că a uzat de limita de credit de 2998 lei, cumpărând, la data de 22.03.2011, gresie și faianță de la Piastrelle, însă nu a depus la dosar dovezi scrise privind achiziționarea de gresie și faianță, la data de 23.03.2011, sau chiar la o altă dată ulterioară deschiderii limitei de credit, și nici nu a făcut dovada montării de gresie și faianță în casa în litigiu, după această dată. În atare condiții, în lipsa unei recunoașteri din partea reclamantului, dar și a altor probe din care să rezulte faptul că, după data de 23.03.2011 sau după data deschiderea liniei de credit a pârâtei, în casa în litigiu s-a montat gresie și faianță, pentru ca, mai apoi, să se pună problema provenienței banilor cu care s-ar fi executat o astfel de lucrare, nu se poate prezuma că suma în discuție, de 2998 lei, a fost folosită efectiv de pârâtă în scopul arătat de ea. În condițiile în care pârâta a arătat în concret la ce anume s-a folosit suma de 2998 lei, instanța nu poate conchide, în lipsa altor probe, că această sumă ar fi fost folosită la alte lucrări efectuate la casa în litigiu, sau în interesul comun al părților.

În speță, nu există nici probe convingătoare, referitoare la un ajutor financiar primit de pârâtă de la mama sa și de la bunicul său. Martorii pârâtei, audiați în acest sens, au afirmat că știu doar de la pârâtă, de la mama ei sau de la bunicul ei matern, că aceștia din urmă ar fi ajutat-o pe pârâtă, în timpul conviețuirii părților, cu diverse sume de bani, din propriile lor venituri, însă nici unul dintre martori nu a asistat vreodată la predarea unor sume de bani pârâtei de către mama sa sau de către bunicul său matern. Ceea ce trebuia, însă, dovedit este tocmai remiterea efectivă a sumelor de bani, de către aceștia, pârâtei, însă, în speță, nu s-au produs probe în acest sens. Simplul fapt că martorii cunosc de la alte persoane că mama pârâtei și bunicul acesteia i-ar fi dat pârâtei, constant, sume de bani, pentru acoperirea nevoilor căsniciei, inclusiv pentru executarea casei în litigiu, nu poate reprezenta o dovadă certă a existenței unui astfel de ajutor financiar, cu atât mai mult cât, așa cum au dovedit înscrisurile depuse la dosar în probațiune, veniturile mamei pârâtei și ale bunicului matern al acesteia, nu erau venituri foarte mari, putând acoperi doar nevoile lor curente, alături de ratele pe care mama pârâtei le avea de restituit la creditele contractate de ea, la care s-a făcut referire și mai sus. Din simplul fapt că martorii pârâtei au auzit, din spusele pârâtei sau ale mamei acesteia, că sumele împrumutate de mama pârâtei, de la bancă, au fost donate pârâtei, pentru a fi folosite la edificarea casei în litigiu, nu se poate conchide că, într-adevăr, sumele respective au și fost predate pârâtei, cu acest scop. De fapt, martorul C. O. M., audiat chiar la propunerea pârâtei, a declarat că mama pârâtei i-a spus că, în timpul căsătoriei părților, ea a luat un credit de la bancă, pentru a cumpăra un televizor pentru tatăl său și pentru a efectua reparații la casa ei de la Neidorf. În privința primului credit, se poate observa că acesta a fost contractat la data de 25.06.2006, când nici măcar terenul, pe care a fost ulterior construită casa în litigiu, nu fusese încă achiziționat. În lipsa unor probe neechivoce, nu se poate reține ca dovedit faptul că mama pârâtei ar fi donat pârâtei banii luați de ea cu titlu de credit bancar, cu atât mai mult cu cât, așa cum s-a reținut mai sus, părțile realizau venituri din muncă și în plus atât reclamantul, cât și pârâta au luat credite bancare pentru finalizarea casei în litigiu. De asemenea, nici declarația martorei R. M. V. cum că soțul ei l-a ajutat pe reclamant la construirea zidurilor casei în litigiu, dându-i reclamantului cărămida la mână, iar mama pârâtei a fost cea care l-a plătit pe soțul martorei pentru munca prestată, nu poate reprezenta o dovadă clară a unui ajutor financiar din partea mamei pârâtei, câtă vreme, în primul rând, nu este vorba de o declarație asupra unui fapt constatat personal de martor, iar în al doilea rând, nu prezintă importanță cine anume face plata, ci care este proveniența banilor cu care s-a făcut plata, iar în speță nu s-a dovedit că banii ar fi aparținut mamei pârâtei. De asemenea, chiar dacă martorul C. O. M. a afirmat că a însoțit-o pe mama pârâtei la diverse magazine pentru achiziționarea de materiale de construcție pentru casă, această împrejurare de fapt nu este o dovadă a provenienței banilor cu care se plăteau materiale de construcție cumpărate.

Pârâta nu a fost în măsură să dovedească faptul că a lucrat efectiv la edificarea casei în litigiu, prestând munci fizice. Astfel, martorii, audiați la propunerea pârâtei, au declarat că au cunoștință din spusele mamei pârâtei despre faptul că pârâta a contribuit prin muncă fizică la ridicarea casei în litigiu. Nici unul dintre acești martori nu a afirmat că ar fi fost vreodată la fața locului, atunci când se executau lucrări la casa în litigiu, pentru a putea constata personal cine anume efectua aceste lucrări. Martora R. M. V. a declarat că știe și de la soțul ei că pârâta l-a ajutat pe reclamant la ridicarea casei în litigiu, însă o astfel de depoziție asupra unui fapt neperceput în mod direct de către martoră nu poate fi reținută ca exprimând realitatea, fără coroborarea ei cu alte probe. În acest context, nu se explică de ce, dacă soțul martorei R. M. V. ar fi ajutat și el, alături de ambele părți, la ridicarea casei în litigiu, pârâta nu l-a propus ca martor, în cauză, pe acesta. În schimb, martorul N. S. A., audiat la propunerea reclamantului, a declarat că, atunci când mergea la părți, prin anul 2011, l-a văzut personal pe reclamant muncind la mai multe lucrări de construire a casei în litigiu, și că, deși pârâta era și ea de față, nu a văzut-o pe aceasta ca să îl ajute pe reclamant. În ceea ce privește folosirea unui autoturism Dacia, pentru căratul materialelor de construcție la casa în litigiu, așa cum au declarat martorele pârâtei, nu se poate trage concluzia că autoturismul respectiv, cu care martorele au văzut că se cărau materiale, a fost bun propriu al pârâtei, așa cum a susținut aceasta. Declarațiile martorelor sunt contradictorii, în sensul că o martoră a afirmat că autoturismul era proprietatea mamei pârâtei, în timp ce cealaltă martoră a arătat că autoturismul era proprietatea pârâtei. Pârâta nu a depus la dosar actul de proprietate asupra unui autoturism Dacia și nici actul de vânzare-cumpărare a unui astfel de autoturism, încheiat în timpul căsătoriei părților, deși a susținut că a vândut autoturismul în anul 2011. Așa fiind, din simplul fapt că martorele cu văzut un autoturism Dacia cu care se cărau materiale de construcții, nu se poate deduce că autoturismul era proprietatea pârâtei sau a mamei acesteia.

Chiar dacă, așa cum a relevat probatoriul testimonial administrat, pârâtul a participat efectiv, prin muncă, la realizarea unora dintre lucrările de execuție a imobilului în litigiu, aspect necontestat, de altfel, de către pârâtă, instanța a considerat că această împrejurare nu este de natură să conducă, prin ea însăși, la stabilirea unei cote mai mari de contribuții a pârâtului la dobândirea bunurilor comune, câtă vreme pârâta, la rândul său, așa cum a relevat probatoriul testimonial administrat, a fost cea care, în timpul conviețuirii părților, s-a ocupat de treburile gospodărești, aspect, de altfel, recunoscut de către reclamant. Așadar, instanța a apreciat că munca reclamantei în gospodărie se compensează cu munca reclamantului la edificarea construcției.

În ceea ce privește suma de 40.500 lei, pretinsă a se fi primit de către reclamant, de la părinții săi, cu titlu de dar manual, de-a lungul căsătoriei părților, din plățile compensatorii obținute de tatăl său, instanța a constatat că nici această stare de fapt nu a fost dovedită. Este adevărat că, potrivit adeverinței nr._/26.07.2012, eliberată de Direcția Generală de Jandarmi a Municipiului București (fila 188 volum I dosar), tatăl reclamantului, d-l L. T., a fost angajat al UM 0575 București, până în anul 2006, iar la data trecerii în rezervă a primit sume compensatorii în valoare de 50.500,80 lei. Singurele martore care au făcut referire la primirea unei sume de 21.000 lei de către reclamant, de la tatăl său, din suma încasată de acesta din plățile compensatorii, au fost N. L. A., nașa de cununie a părților, și Polunin M., nașa de botez a reclamantului, în privința restului de 19.500 lei nici un martor nefăcând vreo referire. Martora Polunin M. a declarat că banii au fost dați reclamantului în vara anului 2010, în timp ce martora N. L. A. a declarat că banii au fost dați prin anul 2008. Ultima martoră a mai declarat că nu a fost de față la predarea-primirea unei astfel de sume, dar știe despre acest lucru de reclamant și de la părinții lui, iar martora Polunin M. a declarat că a fost de față, în casa părinților reclamantului, când tatăl reclamantului i-a predat acestuia o sumă de bani, fără însă ca această sumă să fie numărată în prezența ei, tatăl reclamantului spunându-i, după ce reclamantul s-a retras în altă cameră, că este vorba de suma de 21.000 lei. Dată fiind relația foarte apropiată care există între reclamant și cele două martore, instanța nu poate aprecia aceste depoziții decât ca fiind subiective, făcute în favoarea reclamantului, pro cauza, declarațiile celor două martore neputând fi reținute ca exprimând realitatea cu atât mai mult cu cât acestea nu se referă la constatarea personală de către ele a predării sumei de 21.000 lei, și nu se coroborează cu alte probe, și în plus sunt depoziții contradictorii, în condițiile în care martora Polunin M. a declarat că banii au fost dați reclamantului în vara anului 2010, în timp ce martora N. L. A. a declarat că banii au fost dați prin anul 2008. Pe de altă parte, în lipsa altor probe, este greu de crezut că o sumă destul de importantă, încasată de tatăl reclamantului în anul 2006, ar fi fost păstrată de acesta în casă, iar nu depozitată la o instituție de credit bancar, timp de 2-4 ani, iar la dosar nu s-a depus dovada depozitării sumei într-un cont bancar și dovada scoaterii anumitor sume, inclusiv a sumei de 21.000 lei, din acel cont, în perioada construirii casei părților. În altă ordine de idei, în lipsa altor probe, este la fel de greu de crezut că tatăl reclamantului, care, conform probatoriului testimonial administrat, are doi copii, ar fi înțeles să îl gratifice exclusiv pe reclamant din plățile compensatorii obținute de el. Convingerea instanței asupra neveridicității primirii de către reclamant, de la părinții săi, a sumei de 40.500 lei, cu titlu de dar manual, este întărită și de faptul că reclamantul, nici în cererea introductivă de instanță și nici în întâmpinarea la cererea reconvențională, atunci când și-a justificat aportul mai mare la dobândirea bunurilor comune, nu a invocat acest dar manual din partea părinților săi, ci abia, ulterior, prin precizările scrise depuse la dosar. Este greu de crezut că dacă, într-adevăr, reclamantul ar fi primit cei 40.500 lei, de la părinții săi, pentru edificarea casei în litigiu, acesta nu ar fi amintit acest lucru încă de la promovarea acțiunii, când a și pretins o cotă de 80% în favoarea sa la dobândirea bunurilor comune. Mai mult, câtă vreme nu s-au produs probe clare cu privire la costurile concrete ale lucrărilor realizate cu construirea casei în litigiu, nu se poate prezuma că, pe lângă veniturile părților, economiile acestora și creditele contractate de ele, în timpul căsătoriei lor, ar mai fi fost necesară și suma de 40.500 lei.

Susținerea reclamantului că suma de 5500 euro, obținută de el din vânzarea unui alt apartament, bun propriu al său, situat pe ., a fost folosită la realizarea construcției în litigiu, nu a fost dovedită. Într-adevăr, din contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 328/23.09.2002, de BNP G. M. și M. C. G. din București (filele 170-171 volum I dosar), rezultă că reclamantul a vândut, la data de 23.09.2002, dreptul de proprietate asupra unui apartament situat în București, . de 5500 euro, echivalentul a_ lei vechi (17.993,20 RON). Reclamantul nu a produs, însă, probe din care să rezulte fără echivoc că suma de 5500 euro, obținută de el, în anul 2002, a fost depozitată la o bancă sau că ar fi rămas în păstrarea lui personală, până în anul 2007. Reclamantul a susținut, de fapt, că această sumă de 5500 euro este diferită de sumele pe care le avea depozitate în contul deschis la BNR. Așa fiind, din simplul fapt că reclamantul a încasat în anul 2002 o sumă de 5500 euro, care, într-adevăr, față de art. 31 lit. a C.fam., a reprezentat bunul său propriu, nu se poate conchide că reclamantul mai deținea suma respectivă și în anul 2007, când s-au început lucrările de edificare a construcției în litigiu, și cu atât mai puțin să suma a fost folosită, după mai bine de 5 ani, la realizarea lucrărilor de construire a casei ce reprezintă bun comun al părților. De remarcat este și că, potrivit anexei la contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 328/23.09.2002, de BNP G. M. și M. C. G. din București, depusă la dosar chiar de către reclamant (filele 172-173 volum I dosar), prețul de 5500 euro a fost încasat efectiv nu doar de către reclamant, ci și de mama acestuia, L. S., astfel încât în patrimoniul reclamantului nici măcar nu a intrat întreaga sumă de 5500 euro, neputându-se stabili, deci, cu exactitate, suma concretă pe care a obținută efectiv reclamantul din vânzarea respectivă. Convingerea instanței că suma încasată de reclamant în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 328/23.09.2002, de BNP G. M. și M. C. G. din București, nu a fost folosită la realizarea lucrărilor de edificare a construcției în litigiu a fost întărită și de faptul că reclamantul, în motivarea inițială a susținerii sale referitoare la contribuția sa de 80% la dobândirea imobilului, a făcut referire doar la prețul încasat de el din vânzarea unui alt imobil, bun al său propriu, la data de 21.09.2006, fără a invoca vânzarea și a altui imobil proprietate a sa, înțelegând să invoce acest lucru abia după ce pârâta a formulat apărări în cauză. Este greu de crezut că, dacă la edificarea imobilului în litigiu, s-ar fi folosit și suma de bani obținută de reclamant în anul 2002, în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.328/23.09.2002, de BNP G. M. și M. C. G. din București, reclamantul, care, încă de la început a pretins, în favoarea sa, o cotă de 80% la dobândirea imobilului în litigiu, nu ar fi invocat acest lucru în cererea introductivă de instanță sau măcar în imediat următoarea precizare de cerere.

Față de toate cele ce preced, având în vedere și că, așa cum a relevat probatoriul administrat, de la încheierea căsătoriei lor, până în vara anului 2009, părțile au locuit în apartamentul mamei pârâtei, fără a se fi invocat și dovedit că aceasta a perceput chirie de la părți, astfel încât ajutorul mamei pârâtei prin asigurarea locuinței părților, atâta timp cât nu s-a făcut dovada contrară, se prezumă că a fost dat în favoarea fiicei sale, ceea ce reprezintă un aport al pârâtei la dobândirea bunurilor comune, câtă vreme prin acest ajutor, părțile au fost scutite de costurile pe care le-ar fi presupus închirierea unei locuinței, ajutor care se compensează nu doar cu suma de 1825 lei, reprezentând venitul net realizat, din muncă, în plus, față de pârâtă, de către reclamant, și cu suma de 833,71 lei, plătită din propriile venituri ale reclamantului, în baza contractului de proiectare a casei, așa cum s-a reținut mai sus, ci și cu descoperirea de card de 2998 lei, făcută de pârâtă, în privința căreia nu s-a dovedit că a fost folosită pentru cheltuielile comune, astfel încât cu sumele plătite pentru restituirea creditului, pârâta nu a mai putut contribui la cheltuielile căsniciei, ceea ce ar fi fost de natură să diminueze cota ei de contribuție, dar și cu sumele de bani cheltuite, o perioadă de timp, de pârâtă pentru deplasarea sa la locul său de muncă situat, așa cum chiar ea a recunoscut, în Mașloc, la o distanță de circa 35 km față de Timișoara, pârâta nedovedind susținerea sa cum că aceste cheltuieli au fost deductibile din veniturile sale, ca persoană fizică autorizată, ținând cont și de faptul că au fost înlăturate toate celelalte motive invocate de părți în justificarea contribuției mai mari, pretinse de fiecare, în favoarea sa, la dobândirea bunurilor lor comune, precum și de faptul că, așa cum s-a mai arătat, căsătoria acestora a însemnat nu doar achiziționarea bunurilor comune în litigiu, ci și suportarea sarcinilor căsătoriei, căsătoria implicând și cheltuieli făcute de părți cu cele necesare traiului de zi cu zi, instanța, în lipsa unor probe neechivoce care să demonstreze că reclamantul sau pârâta ar fi contribuit mai mult, în vreun fel, la dobândirea bunurilor lor comune, reține că părțile au avut o contribuție egală la dobândirea bunurilor lor comune.

Pentru toate considerentele de fapt și de drept arătate mai sus, instanța, reținând că nu au fost răsturnate, prin probe, prezumțiile prevăzute de art.30 C.fam., respectiv de art.357 C.civ., văzând și art.673 ind.5 al.1 C.Pr.Civ., va admite cererile părților privitoare la constatarea bunurilor lor comune, dobândite sub durata căsătoriei, găsindu-le întemeiate, și va admite doar în parte cererile părților privitoare la constatarea contribuției lor la dobândirea acestora, și, ca urmare, va constata că părțile au dobândit, în timpul căsătoriei lor, cu o contribuție egală, imobilul înscris în CF nr.3438 Moșnița Nouă, sub A1.1, la nr. top._-C1, constând în casă P+M și împrejmuire S. desf.=260 mp, în valoare de 239.710 lei, și autoturismul marca Volkswagen Golf IV, cu numărul de înmatriculare_, în valoare de 11.250 lei, respingând cererile părților de a li se constata cote mai mari de contribuție decât cea de 50%.

În privința cererilor părților de ieșire din indiviziune asupra bunurilor comune în litigiu, instanța, văzând dispozițiile art.669 C.civ. coroborat cu art.686 C.civ., în conformitate cu care încetarea coproprietății prin partaj, privind bunuri aflate în devălmășie, cum este și cazul celui în litigiu, poate fi cerută oricând, precum și ale art.670 C.civ., care prevăd că partajul poate fi făcut prin bună învoială sau prin hotărâre judecătorească, în condițiile legii, și ale art.673 ind.5 al.2 C.Pr.civ., în conformitate cu care instanța a facut împărțeala în natură, procedând la formarea loturilor și la atribuirea lor, iar în cazul în care loturile nu sunt egale în valoare, ele vor fi întregite printr-o sumă de bani, a admis aceste cereri, găsindu-le întemeiate, și a dispus sistarea stării de indiviziune asupra bunurilor comune ale părților prin formarea a două loturi, astfel: LOTUL A, compus din imobilul înscris în CF nr.3438 Moșnița Nouă, sub A1.1, la nr. top._-C1, constând în casă P+M și împrejmuire S. desf.=260 mp, în valoare de 239.710 lei, care s-a atribuit reclamantului, și LOTUL B, alcătuit din autoturismul marca Volkswagen Golf IV, cu numărul de înmatriculare_, în valoare de 11.250 lei, care s-a atribuit pârâtei, și a obligat reclamantul la plata către pârâtă, în vederea egalizării valorice a loturilor ce li se vor atribui, a sumei de 114.230 lei, cu titlu de sultă. La formarea și atribuirea loturilor, instanța a ținut seama de prevederile art.673 ind.9 C.Pr.Civ., motiv pentru care a dat curs înțelegerii părților intervenite în acest sens, părțile căzând de acord ca imobilul să fie atribuit reclamantului, iar autoturismul pârâtei. Sulta reprezintă, conform art.673 ind.5 al.2 C.Pr.Civ., suma de bani care se plătește, atunci când loturile formate prin partajarea unor bunuri comune, nu sunt egale în valoare, în scopul egalizării valorice a loturilor. Deci la stabilirea cuantumului sultei se iau în calcul doar valorile loturilor formate, astfel încât solicitarea avocatei reclamantului, de la cuvântul pe fond, ca la determinarea sultei pe care reclamantul trebuie să i-o plătească pârâtei să fie avut în vedere și soldul rămas de achitat din creditul contractat de reclamant la Piraeus Bank, nu este întemeiată, fiind lipsită de suport legal, și, ca urmare, nu i s-a dat eficiență. În acest context, se impun a se face unele precizări. Astfel, pot face obiectul partajului doar bunurile asupra cărora părțile au un drept de proprietate comună, așa cum prevede chiar art.673 ind.1 C.Pr.Civ., nu și datoriile comune ale acestora. De fapt și art.357 al.1 C.civ., prevede că, în cadrul lichidării comunității de bunuri, se procedează la partajarea bunurilor comune și la regularizarea datoriilor. Deci, se partajează doar bunurile comune, nu și datoriile, acestea din urmă trebuind doar a fi regularizate, regularizarea presupunând a se stabili care datorii sunt proprii și care sunt comune, așa cum rezultă și din art.357 al.2 C.civ., fiecare soț trebuind să contribuie la plata datoriilor comune în proporție cu partea din comunitate ce i se cuvine. Dacă unul dintre soți, după rămânerea irevocabilă a divorțului, plătește mai mult decât partea sa contributivă, atunci pentru această diferență, soțul care a plătit se poate întoarce împotriva celuilalt, având un drept de regres împotriva celuilalt pentru recuperarea diferenței achitate peste datoria sa. Așadar, atribuirea către una dintre părți, prin partaj, a datoriilor născute în baza contractelor de credit bancare la care s-a făcut referire în considerentele prezentei sentințe, nu ar fi posibilă. Fiecare parte va putea invoca doar un drept de creanță împotriva celeilalte pentru ratele pe care le va achita pentru partea din datoria comună plătită peste partea sa contributivă la dobândirea bunurilor comune. Cu ocazia partajului bunurilor comune ale foștilor soți nu se stabilește transmiterea datoriilor comune către unul dintre aceștia, ci, abia cu ocazia partajului, stabilindu-se cota de contribuție a părților la dobândirea bunurilor comune, se cunoaște și care este cota cu care fiecare dintre foștii soți trebuie să participe la plata datoriilor comune, cotă care este identică cu cota fiecăruia de contribuție la dobândirea bunurilor comune. Acest aspect, însă, prezintă relevanță numai în raporturile dintre foștii soți, nu și în raporturile lor cu creditorul din raportul juridic obligațional, raport în care soțul contractant rămâne obligat conform clauzelor contractuale. În speță, reclamantul nu a solicitat obligarea pârâtei la plata unei sume de bani, pentru partea din datoriile comune plătite de el, după rămânerea irevocabilă a sentinței de divorț. Nimic nu îl împiedică, însă, pe reclamant, ca, în cazul în care, după desfacerea irevocabilă a căsătoriei părților, a achitat sau va achita mai mult de 50% din ratele aferente creditului contractat la Piraeus Bank, să formuleze, pe cale separată, o acțiune în pretenții, prin care să solicite constatarea dreptului de creanță și obligarea pârâtei la plata către el a acestuia.

În privința solicitării reclamantului din concluziile scrise depuse la dosar, de a se constata că în masa partajabilă intră și soldul rămas de plată din creditul contractat la Piraeus Bank, instanța a constatat că această solicitare, formulată pentru prima data în cuprinsul concluziilor scrise, nu poate avea nici o semnificație juridică, aceasta trebuind să fi fost formulată, față de principiul contradictorialității ce caracterizează procesul civil, înainte de dezbaterea în fond a pricinii. Concluziile scrise, care au ca sediu al materiei art.146 C.Pr.Civ., reprezintă un înscris redactat și semnat de parte sau mandatarul acesteia, înscris care conține prezentarea sistematică a susținerilor și apărărilor formulate oral de partea respectivă, cu ocazia dezbaterii fondului pricinii, iar nu cereri noi. Valoarea juridica a concluziilor scrise este doar aceea de a fixa cu mai multa rigoare elementele de baza ale apărării.

Instanța a respins, ca lipsit de interes, petitul reconvențional, prin care pârâta a solicitat a se dispune înscrierea ipotecii legale, în favoarea sa, asupra imobilului în litigiu, până la concurența sultei datorate de reclamant, având în vedere că, potrivit art.35 al.5 din Legea nr.7/1996, modificată și completată, instanța judecătorească are obligația ca, din oficiu, în termen de 3 zile, de la data rămânerii definitive și irevocabile a prezentei sentințe, să transmită sentința la biroul teritorial în a cărui rază de activitate se află imobilul, iar conform art.36 al.6 din aceeași lege, în toate cazurile când prin lege se acordă un privilegiu imobiliar sau o ipotecă legală pentru garantarea vreunui drept sau creanțe, acestea se vor înscrie din oficiu în cartea funciară, în temeiul înscrisului din care rezultă creanța privilegiată sau care conferă dreptul de a lua o inscripție ipotecară, cu excepția situației în care părțile renunță în mod expres la acest beneficiu, dispoziții legale menționate fiind aplicabile, în mod corespunzător, conform art.36 al.11 din Legea nr.7/1996, modificată și completată, și în cazul împărțelii, pentru diferența de valoare datorată în bani.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată pretinse de părți, la ultimul termen de judecată, astfel cum au fost menționate și în concluziile scrise, constând în onorariu expert, taxă judiciară de timbru și onorariu avocat, în cazul pârâtei, și în onorariu expert și taxă judiciară de timbru, în cazul reclamantului, instanța, în baza art.264 al.1 C.Pr.Civ., art.276 C.Pr.Civ., a obligat reclamantul să plătească pârâtei suma 5095,65 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a decide în acest sens, instanța a avut în vedere faptul că, în cazul acțiunilor de partaj, cheltuielile de judecată se fac în interesul comun al părților, care trebuie să le suporte în raport cu partea ce li se cuvine din masa de împărțit, și, ca urmare, a compensat cheltuielile făcute de fiecare parte, constând în plata a câte ½ din onorariul pentru expertiza efectuată în cauză, plătit de reclamant conform chitanțelor de la filele 37 și 73 volum I dosar, iar de pârâtă, conform chitanțelor de la filele 43 și 73 volum I dosar, și, drept consecință, având în vedere că reclamantul nu a pretins plata onorariului avocațial, pentru care, de altfel, nici nu a depus la dosar chitanțe doveditoare a plății, iar în ceea ce privește taxa judiciară de timbru de 10.645,56 lei, aferentă acțiunii principale, acesta nu a achitat-o, prin încheierea pronunțată la data de 27.05.2013 (filele 150-151 volum I dosar), admițându-se cererea de ajutor public formulată de reclamant, în sensul scutirii lui de la plata taxei judiciare de timbru menționate, a constatat că reclamantul datorează pârâtei suma de 3595,65 lei, reprezentând ½ din taxa judiciară de timbru de 7191,3 lei, aferentă cererii reconvenționale admise, calculată conform art. 3 lit. c al. 1 liniuța 4, din Legea nr.146/1997, modificată și completată, achitată de pârâtă conform chitanței de la fila 121 volum I dosar, și suma de 1500 lei, reprezentând ½ din onorariul avocațial de 3000 lei, plătit de pârâtă, conform chitanțelor nr.43/29.03.2013 și nr.321/21.05.2013, eliberate de Cabinet Individual de Avocat M. S. Leodora (filele 36, 37 volum III dosar), rezultând, astfel, suma de 5095,65 lei, la plata căreia va fi obligat reclamantul către pârâtă, cu titlu de cheltuieli de judecată. La stabilirea cheltuielilor de judecată pe care fiecare parte și le datorează, instanța nu a luat în considerare cheltuielile de judecată care au fost ocazionate de cererile lor care vor fi respinse, deoarece, potrivit art.274 al.1 C.Pr.Civ., acestea nu pot fi acordate.

Potrivit art.18 din OUG nr.51/2008, cheltuielile pentru care partea a beneficiat de scutiri prin încuviințarea ajutorului public judiciar vor fi puse în sarcina celeilalte părți, dacă aceasta a căzut în pretențiile sale, partea căzută în pretenții urmând să fie obligată la plata către stat a acestor sume. Ținând seama că, așa cum s-a mai arătat, în cazul acțiunilor de partaj, fiecare parte trebuie să își suporte cheltuielile de judecată în raport cu partea ce i se cuvine din masa de împărțit, instanța a constatat că pârâta are obligația de a plăti către stat suma de 3764,4 lei, reprezentând de ½ din taxa judiciară de timbru de 7528,8 lei, aferentă acțiunii principale admise, calculată conform art.3 lit.c alin. 1 liniuța 4 din Legea nr.146/1997, modificată și completată, taxă de la plata căreia a fost scutit reclamantul, prin încheierea pronunțată la data de 27.05.2013 (filele 150-151 volum I dosar), și, ca urmare, în baza art. 18 din OUG nr.51/2008, instanța a obligat pârâta, având CNP_, să plătească către stat suma de 3764,4 lei, reprezentând sumă de la plata căreia a fost scutit reclamantul, cu titlu de taxă judiciară de timbru, iar în temeiul art. 21 din OUG nr.51/2008, va comunica, din oficiu, un exemplar al prezentei sentințe Direcției Fiscale a Primăriei Municipiului Timișoara, în circumscripția căreia se află domiciliul fiscal al pârâtei, în vederea urmăririi executării obligației de plată.

Împotriva sentinței civile nr._/10.07.2014, pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosar nr._, a declarat apel reclamantul apelantul L. A. D., solicitând admiterea apelului, schimbarea în parte a hotărârii civile apelate în sensul admiterii în totalitate a acțiunii de partaj respectiv: constatarea unei contribuții a la dobândirea celor două bunuri comune (construcția și autovehiculul Volkswagen) de 80% și de 20% în privința pârâtei, luarea în considerare la stabilirea sultei a sumei de 18 652.33 CHF rămasă neachitată la data separării părților în fapt din creditul contractat la Piraeus Bank, sumă ce reprezintă pasivul masei bunurilor comune aferente duratei căsătoriei dintre reclamant si pârâtă precum și respingerea acțiunii reconvenționale a pârâtei.

In motivarea apelului, apelantul a arătat că, părțile s-a căsătorit cu pârâta în 27.07.2007 după o perioadă de concubinaj începută în luna mai 2006.

In anul 2011 s-au separat în fapt dar la insistențele părinților mei me-am reconciliat de Crăciunul anului 2011. Separarea în fapt definitivă a survenit în data de 14.02.2012, reclamantul apelant introducând acțiune de divorț la data de 16.02.2012.

In 20.06.2013 judecătoria Timișoara a pronunțat sentința de divorț, hotărâre rămasă definitivă în data de 25.11.2013, disjungând cererea de partaj formulată odată cu divorțul.

A solicitat prin acțiunea de partaj ieșirea din indiviziune asupra casei edificate la Moșnița sub durata căsătoriei, atribuirea acesteia către el și obligarea sa la plata unei sulte către pârâtă în conformitate cu contribuția sa la dobândirea bunurilor comune, contribuție pe care o consideră de 80%.

Pârâta a fost de acord cu atribuirea construcției către reclamant și plata sultei, dar a apreciat că a avut o contribuție la dobândirea imobilului de 60% din valoarea sa.

Ulterior a cerut includerea în masa bunurilor comune și a autoturismului Volkswagen precum și luarea în considerare la stabilirea sultei respective a creditului contractat de către el sub durata căsătoriei de la Piraeus Bank, credit având destinația expresă de a construi casa ce face obiectul partajului și din care a rămas de achitat la data separării în fapt suma de 18 652,33 CHF.

Masa bunurilor comune.

Bunurile comune dobândite împreună de apelant și pârâtă sub durata căsătoriei sunt:

- imobilul (construcția) costând în casă P+M si împrejmuire (fără terenul aferent acesteia pe care l-a dobândit înainte de căsătorie ca bun propriu) situată în localitatea Moșnița jud.T. înscrisă în CP nr._ Moșnița Nouă nr.cad/top CC646/1/1/22 în valoare de 239 710 lei, autovehicul marca Volkswagen în valoare de 11 250 lei, bunuri comune având valoarea totală de 250 960 lei.

Datoria comună a părților constă în:

- creditul contractat la Piraeus Bank în franci elvețieni cu sold rămas de plată la data de 14.02.2012 (data separării în fapt) de 18 652,33 CHF iar la data de 16.04.2014 acesta fiind 21 152.96 CHF (adică 77.661 lei la cursul BNR de azi de 1 CHF=3,6714 lei).

Contribuția la bunurilor comune.

Așa cum a dovedit contribuția sa la dobândirea bunurilor comune a fost net superioară celei a pârâtei, apreciind-o la 80% față de cea a pârâtei de 20%.

Sentința judecătoriei Timișoara.

In ciuda vastului probatoriu administrat în fața primei instanțe Judecătoria Timișoara a admis în parte acțiunea de partaj și cea reconvențională și a hotărât în mod corect:

- că sunt bunuri comune dobândite în timpul căsătoriei: imobilul casă de locuit edificată pe terenul bun propriu al său la Moșnița și autoturismul marca Volkswagen aflat la pârâtă;

- atribuirea casei către reclamant, a autoturismului către pârâtă și obligarea sa la plata unei sulte către pârâtă;

În mod greșit, a considerat că cele două bunuri comune au fost dobândite de către părți cu o contribuție egală;

- a calculat sulta pe care urmează să o achite pârâtei fără a ține cont de creditul în franci elvețieni pe care l-a contractat special pentru construcția casei menționate, pe care l-a și investit integral în această casă și din care a mai rămas de plătit la data separării în fapt suma de 18 652,33 CHF, cu achitând și în prezent ratele corespunzătoare acestui credit.

Motive de netemeinicie.

Apelantul a apreciat că prima instanță a dat o interpretare greșită a multitudinii de probe administrate în cauză.

Înscrisurile depuse de el cu privire la proveniența banilor din fonduri proprii (contracte de vânzare-cumpărare, extrase bancare) sunt în corelație (inclusiv din punct de vedere cronologic) cu documente de achiziționare a terenului pe care a construit casa precum si a unor servicii si materiale folosite la edificarea acesteia.

Toți cei trei martori propuși de pârâtă cunoșteau aspectele relatate numai de la mama pârâtei. Puținele chestiuni pe care le-au perceput personal au vizat faptul că au locuit la mama pârâtei o lungă perioadă de timp și unele activități gospodărești desfășurate de mama pârâtei. Cele două martore ale pârâtei nici măcar nu au fost vreodată la casa din Moșnița. Niciunul dintre aceștia nu a fost de față de vreo discuție dintre reclamant, pârâtă și mama ei, sau la înmânarea vreunei sume de bani de către fosta sa soacră măcar fiicei sale dacă nu reclamantului.

In schimb martorii propuși de către acesta au văzut personal sumele de bani pe care le-a primit de la părinții săi, au asistat chiar personal la diversele munci prestate de el la casa în construcție sau au cunoscut direct activitățile suplimentare pe care le-a desfășurat în afara programului său de lucru de la serviciul pe care l-a avut pe durata căsătoriei.

Instanța a reținut în mod eronat că susținerile sale sunt contradictorii arătând în pag.28 al. penultim din sentință că a afirmat inițial că a cumpărat terenul din vânzarea unui apartament bun propriu din București și că ulterior, pag.29 primul alineat, a afirmat că a cumpărat terenul din banii dintr-un cont bancar la BCR, bani rezultați din vânzarea a două garsoniere. Ambele afirmații sunt corecte.

Exprimarea succintă din întâmpinarea la cererea reconvențională care menționează că, construirea imobilului s-a efectuat în timpul căsătoriei din banii proveniți din vânzarea unui imobil proprietate personală situat în București este conformă realității.

Apelantul a probat că a vândut înainte de căsătorie două garsoniere în București.

Prețul obținut pe prima garsonieră (23.09.2002) l-a păstrat la bancă împreună cu alte sume economisite de către el iar când a găsit de cumpărat terenul a vândut și a doua garsonieră (21.09.2006) folosind toate sumele respective de bani pentru achiziționarea terenului și pentru a începe construirea casei, înainte de căsătorie.

In pag.55 al.2din hotărârea apelată instanța concluzionează în mod greșit că nu am dovedit că prețul garsonierei vândute în 2002 se regăsește în suma existentă în contul meu de la BCR anterior căsătoriei.

Deși instanța a reținut că la 09.10.2006 aveam în cont 36.709,17 euro bani proprii și că din aceștia a cumpărat terenul de la Moșnița totuși aceasta a precizat, în contradicție cu cele expuse în alineatul anterior, că nu mai prezintă importanță proveniența diferenței dintre prețul achitat pe teren si taxele aferente autentificării cumpărării.

Este importantă proveniența diferenței dintre 36.709,17 euro și 19.095 euro (din care prețul terenului 17.425 euro si 2.504,05 lei taxele notariale) pentru că toata această diferență apelantul a cheltuit-o pentru a începe demersurile și a continua lucrările necesare pentru construirea casei de la Moșnița.

In mod greșit prima instanță a considerat la pag. 30-31 că cheltuielile cu comisionul firmei de intermediere imobiliară, costul introducerii utilităților la terenul cumpărat, al contractelor de proiectare și realizare a documentațiilor tehnice premergătoare construirii casei nu pot fi luate în considerare la stabilirea cotelor de contribuție privind dobândirea imobilului. Total eronat, toate aceste cheltuieli au crescut valoarea construcției și au fost absolut necesare pentru edificarea acesteia.

Prima instanță a determinat că venitul total net al pârâtei pe durata căsătoriei a fost de 109.288 lei (pag.32 primul alineat).

In privința apelantului, instanța a reținut că venitul său total net pe durata căsătoriei - dovedit conform înscrisurilor depuse la dosar - a fost de 105.365 lei (pag.32-34 din sentință).

Calculele instanței (pag.34) cu privire la cheltuirea din banii comuni sub durata căsătoriei a 5748 lei pentru studiile medicale ale pârâtei creează deja o diferență de 1.825 lei în plus între veniturile lor legale, diferență pozitivă în favoarea mea.

In pag.52 prima instanță a abordat greșit din punctul său de vedere problema veniturilor suplimentare realizate de către reclamant în afara programului de lucru pe care-l desfășura în mod curent la serviciu.

Fiind inginer constructor se pricepe să execute orice fel de lucrări în construiți, motiv pentru care în mod constant, pentru a-și rotunji veniturile, a prestat către terți diverse servicii în domeniul construcțiilor.

Pârâta nu a contestat aceste venituri suplimentare și faptul că lucra în mod constant după orele de program.

Toți cei trei martori ai săi au cunoscut aceste aspecte. Sigur că fiind venituri la negru nu le poate dovedi cu înscrisuri, dar doctrina și practica sunt unanime în considerarea ca acceptabile și dovedibile în cazul unui partaj a obținerii unor venituri neoficiale, la negru, cu ajutorul martorilor, astfel de activități fiind fapte juridice ce pot fi probate cu martori.

Cât privește înlăturarea de către instanță (pag.34-39 și 47-49 sentință) a mai multor facturi fiscale referitoare la servicii și materiale folosite la construirea casei pentru că nu s-au depus și chitanțele aferente acestora, va face demersuri pentru obținerea documentelor respective de plată. Este absolut ilogic să nu fie luate în considerare înscrisurile deja depuse de către reclamant pe motivul că nu a dovedit că le-a folosit efectiv la construcția casei.

Procesele-verbale de custodie privind cărămida (blocuri ceramice) sunt probe clare a achiziționării acesteia că doar nu se ocupa cu tinerea în custodie de cărămidă pentru alte persoane. Data acestor documente coincide cu susținerile referitoare la ridicarea la roșu a casei în luna mai a anului 2008 și sunt în corelație logică cu următoarele etape ale edificării casei, respectiv cumpărarea de ciment și oțel de la . în 21.05.2008 și de beton de la . în lunile următoare, pe măsura ridicării la roșu a construcției.

Chiar dacă prezumția instanței că toate investițiile la casă după data contractării creditului la Piraues Bank (08.08.2008) au fost făcute din acești bani aceasta este corectă dar nu înseamnă că banii luați cu credit au ajuns pentru finalizarea casei și în prezent neterminată.

Pârâta a recunoscut că banii luați cu credit au fost folosiți la casă dar nu că au fost suficienți pentru a o aduce în stadiul constatat de expertiza de evaluare realizată în dosar.

A mai arătat apelantul faptul că, în mod eronat instanța a conchis că si creditul luat de pârâtă în data de 16.09.2010 de la Credit Plurope Bank a reprezentat o datorie comună (pag.45 sentință).

Așa cum a repetat și cum au declarat și martorii reclamantul nu a știut de contractarea acestui credit.

Pârâta i-a spus de creditul de la Credit Europe Bank doar la câteva luni după ce l-a contractat singură si de atunci până la despărțirea noastră în fapt plata ratelor la acest credit s-a făcut din veniturile comune, așa cum au relatat și martorii reclamantului.

Neinvocarea acestui credit în cererea de partaj nu îi poate fi imputabilă atâta timp cât reprezentantul său legal abia a invocat lapidar existența creditului luat de reclamant de la Piraues Bank și care este mult mai mare decât cel luat de pârâtă de la Credite Europe Bank.

Apelantul a apreciat superficială analizarea instanței din pag.45-46 sentință cu privire veniturile realizate de mama și bunicul pârâtei. Chiar dacă medicația costisitoare a bunicului ar fi fost mult timp si în mare parte compensată este imposibil ca din veniturile celor doi dovedite la dosar ca fiind împreună cam 2774 lei/lună (pag.88-90 vol.I).

Rata lunară ce trebuie achitată de mama pârâtei la BRD este de 200 lei/lună (pag.21,175 vol.II), așa cum rezultă chiar din actele depuse la dosar. Acest credit a fost contractat în 25.05.2006 deci cu un an înainte de căsătorie, ceea ce este în contradicție cu spusele martorilor pârâtei că mama ei ar fi luat un credit în chiar ziua nuntii.

Dacă pârâta ar fi primit din veniturile modeste ale celor doi 800 lei/lună, așa cum susține ea și toți cei trei martori ai săi, din ce au mai trăit cei doi, mama și bunicul. A mai renovat și casa de la Neudorf la care instanța se mulțumește să retină că, dacă nu s-a emis nici o autorizație de construcție de către primărie, înseamnă că lucrările au fost de mică amploare. Apelantul a mai arătat că tocmai finisajele sunt cele mai costisitoare la o casă.

Din probatoriul administrat în cauză rezultă cu certitudine că proprietatea mamei pârâtei a fost renovată în același timp cu construcția casei și cu siguranță că aceste investiții nu s-au făcut din nucile vândute, de mama pârâtei pentru a ajuta părțile.

Cu atât mai mult nu s-au putut folosi acești bani luați din bancă în 25.05.2006 pentru cumpărare de geamuri și gard, cum afirmă pârâta, când prima factură de achiziționare de beton pentru fundația casei a fost din vara anului 2007.

In pag.49-50 a sentinței apelate instanța enumera toate viramentele bancare efectuate de către mama reclamantului în contul său sau al pârâtei pe durata căsătoriei. Deși s-a reținut în al.2 că a analizat modul în care sumele virate în 24.09.2008, 19.05.2010 și 08.08.2011 au influențat aportul părților la dobândirea bunurilor comune totuși această analiză nu se regăsește în cuprinsul hotărârii apelate.

Prima instanță s-a pronunțat de asemenea greșit asupra aspectelor legate de accidentul produs din vina pârâtei cu autoturismul bun comun. Reparațiile celuilalt autoturism implicat în accident deci lovit de către autoturismul pârâtei au fost plătite conform adeverinței menționate de către asigurător dar, accidentul fiind produs din vina pârâtei si neavând asigurare Full Casco, repararea autoturismului a fost suportată de către părți, din banii comuni, fapt necontestat de către pârâtă. Repararea mașinii bun comun din bani comuni a solicitat să fie avută în vedere ca o cheltuială personală din banii comuni care duce la stabilirea unei contribuții mai mici a pârâtei la comunitatea de bunuri.

Martorul N. S. a constatat personal stricăciunile produse în casă, mai mult ca sigur de pârâtă, pentru că reclamantul mutându-se la București după introducerea divorțului, doar pârâta a avut cheile de la casă și a putut pătrunde în aceasta, mai ales că nu a constatat, nici acesta, nici poliția urme de forțare în casă. Distrugerile produse de pârâtă pe care le-a găsit în casă și pe care le-a dovedit cu declarația martorului amintit, așa cum recunoaște și instanța în pag.51 al.2 al sentinței, cu siguranță că au scăzut valoarea construcției de la data separării în fapt.

Apelantul apreciază că probatoriul administrata de către el a fost absolut convingător în privința investițiilor făcute de către el la casă după separarea în fapt în februarie 2012. Martorii săi au constatat personal și au enumerat în fața instanței, așa cum și-au amintit, ce lucrări anume a executat singur, din banii proprii, la construcția în litigiu.

Că aceștia nu au indicat exact momentul în care le-a făcut, nu are relevanță atâta timp cât au precizat că a realizat finisările respective după plecarea pârâtei din imobil dar înainte de rămânerea irevocabilă a hotărârii de divorț. Toate aceste aspecte și probe coroborate cred că trebuie avute în vedere la stabilirea cotei sale de contribuție la dobândirea bunurilor comune pe care apelantul o consideră superioară celei a pârâtei.

In ceea ce privește contribuția apelantului în natură la dobândirea, mai exact la edificarea, construcției, i se pare incredibilă superficialitatea cu care instanța trece peste importanța acesteia.

Având pregătire superioară de specialitate apelantul a ridicat aproape singur casa (respectiv a realizat următoarele: trasat și pregătit, cofrat și decofrat fundație, montat gard de împrejmuire). Pe perioada efectuării acestor lucrări a dormit în cort pe terenul respectiv pentru a economisi bani cu deplasarea și timpul alocat acesteia.

A apelat la alte persoane doar pentru lucrările pe care chiar nu le putea realiza singur la turnarea fundației și acoperirea construcției.

Nu numai că pârâta nu contestă că apelantul a lucrat efectiv și în mod constant la construirea imobilului și că martorii apelantului au declarat la fel dar inclusiv martorii pârâtei au confirmat că a ridicat casa aproape singur.

In condițiile în care manopera în construcții de către o firmă specializată se calculează ca fiind egală cu valoarea materialelor investite prin acele lucrări,cum poate prima instanță să compenseze munca în gospodărie a pârâtei cu munca sa la edificarea case.

Și aceasta în condițiile în care, așa cum recunoaște pârâta, jumătate din durata căsătoriei (aproape trei ani) au locuit cu mama ei care se ocupa de toate treburile gospodărești iar după mutarea la Moșnița au locuit acolo în condiții provizorii, casa nefiind complet finisată nici în prezent, deci nu putea fi vorba de o activitate dificilă de menaj pe care pârâta trebuia să o presteze. Pârâta mânca des la mama ei, copii și animale nu aveau, deci nu se poate spune ce activitate gospodărească complexă ar putea fi vorba în cazul pârâtei.

Suma de bani primită de reclamant de la părinții săi, 40.500 lei, a fost văzută efectiv de cele două martore audiate la cererea sa.

Motive de nelegalitate.

Deși prima instanță a analizat destul de minuțios probatoriul administrat apelantul consideră că în soluționarea prezentului dosar a făcut o greșită aplicarea a dispozițiilor legale în vigoare privitoare la modalitatea de determinare a comunității rezultate din căsătoria cu pârâta.

Așa cum și reproduce textual prima instanță în pag. 16 a sentinței apelate determinarea cotei-părți de contribuție ce revine fiecărui soț se face pe baza contribuției sale atât la dobândirea bunurilor comune cât și la îndeplinirea obligațiilor comune.

Raportat la acest mod de determinare instanța, stabilind o contribuție egală a părților, nu a ținut cont de următoarele:

A început construcția casei anterior căsătoriei din bani proveniți din surse proprii pe care le-a dovedit (vânzarea unor imobile, economii).

A continuat construcția casei cu banii rămași din fonduri proprii de asemenea dovediți.

A lucrat personal la edificarea casei.

A lucrat suplimentar după orele de program iar veniturile obținute le-am investit tot în construcție.

A investit în imobil sume de bani considerabile primite de la părinții săi, sume dovedite prin probatoriul administrat.

A contractat un credit în franci elvețieni de la Piraeus Bank pe care l-a investit integral în această casă, pârâta și-a plătit studiile medicale din banii comuni, reparația autoturismului accidentat precum și deplasarea la al doilea loc de muncă din aceeași sursă, si-a ajutat constant mama cu bani inclusiv investind în casa acesteia de la Neudorf, pârâta a luat un credit fără știrea sa, așa cum se poate observa chiar din lecturarea contractului de credit pe care nu l-a semnat pentru a-și ajuta mama și bunicul.

Atâta timp cât întreaga sumă luată de la Piraeus Bank, datorie comună a părților, a fost investită în casă i se pare aberant ca el să plătesc ratele acestui credit în continuare dar să o despăgubească pe pârâtă cu o sultă calculată doar cu luarea în considerare a contribuțiilor la dobândirea bunurilor comune și nu și a cheltuielilor făcute din bani comuni în afara sarcinilor căsătoriei și a obligațiilor comune.

In întâmpinarea la cererea reconvențională depusă în 20.04.2012 a făcut vorbire despre creditul de la Piraues Bank si a solicitat ca acesta să fie avut în vedere la stabilirea contribuției sale de 80% la dobândirea bunurilor comune, aspect neglijat de către prima instanță.

Deoarece cota-parte ce revine fiecărui soț din comunitate, respectiv din bunurile și datoriile comune, se stabilește pe baza contribuției sale atât la dobândirea bunurilor comune, cât și la îndeplinirea obligațiilor comune, s-a solicitat a se avea în vedere aspectele relevate la determinarea cotei-părți de 80% solicitate în ceea ce îl privește și să se pronunțe instanța și asupra regularizării datoriei comune prin determinarea unei sulte corespunzătoare pe care să fie obligat să o achite pârâtei.

In drept, dispozițiile art.294 C.Pr.Civ.

Pârâta intimată L. A., a formulat întâmpinare, solicitând admiterea cererii de aderare la apel formulată de pârâtă reclamantă reconvențional prin care a aderat la apelul declarat de reclamantul pârât reconvențional L. A. D. împotriva sentinței civile nr._/10.07.2014 pronunțate de Judecătoria Timișoara în dosar nr._ /201, să se dispună respingerea ca nefondat a apelului principal formulat de reclamantul pârât reconvențional L. A. D. împotriva sentinței civile nr._/10.07.2014 pronunțate de Judecătoria Timișoara în dosar nr._, și să se dispună schimbarea în parte a dispozițiilor hotărârii atacate în sensul de a se dispune respingerea cererii de obligare a acesteia la plata cheltuielilor de judecată și pe cale de consecință a se înlătura din cuprinsul dispozitivului hotărârii apelate a dispozițiilor prin care a fost obligată la plata către stat a sumei de 3764,4 lei reprezentând sumă de la plata căreia a fost scutit reclamantul, cu titlu de taxă judiciară de timbru, și menținerea în rest a dispozițiilor hotărârii primei instanțe ca fiind temeinice si legale; obligarea apelantului reclamant pârât reconvențional la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentei cauze în apel.

In primul rând prezenta cauză urmează a fi soluționată în raport de prevederile vechiului Cod de procedură civilă, față de împrejurarea că acțiunea introductivă și cererea reconvențională ce fac obiectul prezentei cauze au fost înregistrate pe rolul Judecătoriei Timișoara în anul 2012, sub imperiul dispozițiilor vechiului Cod de procedură civilă.

Este cu totul neîntemeiată susținerea apelantului reclamant din cuprinsul memoriului de apel potrivit căreia s-ar fi separat în fapt în anul 2011, și că s-ar fi reconciliat de Crăciunul anului 2011.

În realitate, data despărțirii în fapt, si anume 14.02.2012 a fost stabilită cu putere de lucru judecat în dosarul de divorț, prin sentința civilă nr.8934/20.06.2013 pronunțată în dosar nr._ * privind desfacerea căsătoriei, însuși reclamantul apelant a recunoscut în cele din urmă prin scriptul depus de acesta la dosarul cauzei la termenul din 18.03.2014 că s-au despărțit la 14.02.2012 (fila 272 vol. II dosar ultimul alineat), și nicidecum nu în anul 2011, după cum contrar realității a susținut reclamantul apelant prin memoriul de apel.

De altfel, poziția apelantului reclamant este în permanență contradictorie și vădit nesinceră, reclamantul recunoscând data reală a despărțirii în fapt, și anume 14.02.2012, în dosarul de fond, numai după ce a arătat că rezultă nesinceritatea poziției sale procesuale din piesele dosarului, în condițiile în care mama reclamantului a afirmat prin depoziția sa în divorț că l-ar fi pus pe reclamant să strice gardul, pentru că ar fi fost nemulțumită de felul în care a fost executat, mama sa fiind prezentă la edificarea gardului, iar virarea sumei de bani pentru gard în contul său de către mama reclamantului s-a realizat în data de 08.08.2011. Prin urmare, dacă ar fi fost adevărată susținerea reclamantului că s-ar fi despărțit în 29.07.2011, atunci evident că mama reclamantului nu i-ar mai fi virat suma de bani respectivă pentru gard.

De asemenea, mama reclamantului i-a virat în data de 06.01.2012 suma de 200 lei pentru zilele de naștere din ianuarie, ceea ce demonstrează de asemenea că era încă împreună cu reclamantul la acea dată.

Nu corespunde realității susținerea apelantului reclamant potrivit căreia la data separării în fapt ar fi rămas de achitat suma de 18.652,33 CHF la creditul contractat de reclamantul apelant la Piraeus Bank; instanța de fond a stabilit pe baza adresei nr. 7465/10.03.2014 că până la data de 14.02.2012, data separării în fapt, s-a achitat suma de 11.505,74 CHF, iar până la data de data de 04.08.2012, data rămânerii irevocabila a hotărârii de divorț s-a achitat suma de 13.024,9 CHF.

De altfel, nu face obiectul prezentei cauze stabilirea sumelor rămase de achitat la data despărțirii în fapt din creditele contractate de către fiecare dintre părți, și care reprezintă datorii comune, după cum corect a stabilit prima instanță, întrucât din obiectul prezentei cauze nu face parte și partajul datoriilor.

În mod corect prima instanță a stabilit că se partajează doar bunurile comune, nu și datoriile, și că la partaj se stabilește doar care datorii sunt proprii și care sunt comune, fiecare dintre soți trebuind să contribuie la plata datoriilor comune în proporție cu partea din comunitate ce i se cuvine.

Astfel, în privința solicitării pârâtului din concluziile sale scrise depuse la dosar în sensul de a se constata că în masa partajabilă intră și soldul rămas de plată din creditul contractat la Banca Piraeus Bank, în mod corect prima instanță a reținut că nu poate avea nici o semnificație juridică întrucât această solicitare a nefiind formulată în condițiile contradictorialității, înainte de dezbaterea în fond a cauzei, concluziile scrise având valoarea doar de a fixa elementele de bază ale apărării, și neputând conține cereri noi.

De altfel, se impune a se menționa și faptul că în mod corect prima instanță a stabilit că are caracter de datorie comună și creditul contractat de pârâtă la Credit Europe Bank România SA (aflat la filele 77-78 volum I dosar), constând în suma de 31.382,98 lei pentru nevoi personale, suma totală de rambursat fiind de 56.386,83 lei.

La stabilirea caracterului de datorie comună a datoriei contractate de pârâtă, instanța a avut în vedere faptul că din acest credit a fost plătită centrala în sumă de 6.000 lei, convingerea instanței fiind întărită de faptul că reclamantul, prin notele scrise de la filele 272-273 vol.II dosar a încercat să inducă în eroare instanța, dând dovadă de rea-credință, atunci când a afirmat că nu era posibilă plata centralei termice din creditul luat de subsemnata, deoarece acest credit ar fi fost luat abia în data de 16.10.2010, deși, așa cum rezultă cu evidență din contractul de credit, creditul a fost luat în realitate în data de 16.09.2010. Chiar și după ce intimata prin notele scrise depuse la dosar la data de 16.04.2014 a atras atenția asupra faptului că încheierea contractului de credit s-a făcut la data de 16.09.2010, reclamantul a continuat să susțină împotriva oricăror evidențe contrariul, și anume că încheierea contractului s-a făcut la data de 16.10.2010, inclusiv prin concluziile scrise depuse la dosarul cauzei la data de 11.06. 2014.

Faptul că centrala termică a fost achiziționată chiar a doua zi după contractarea creditului, respectiv a fost achiziționată la data de 17.09.2010, conform chitanței nr._/17.09.2010 eliberată de CDA & Camardu Prest Impex SRL (fila 22 vol. III dosar) în mod corect a fost reținut de prima instanță ca un argument în plus pentru a se reține la plata centralei s-a folosit creditul luat de subsemnata pârâtă, iar nu o sumă din creditul contractat de reclamant de la Piareus Bank cu mai bine de doi ani înainte.

Instanța a coroborat acest înscris și cu depoziția martorei Polunin M., audiată la cererea reclamantului, care a arătat că știe de la pârâtă și de la mama sa că pârâta a contractat un credit bancar pentru a cumpăra o centrală pe lemne pentru casa.

La convingerea instanței a contribuit și nesinceritatea reclamantului care, deși inițial a afirmat că nu a avut cunoștință de creditul luat de pârâtă de la Credit Europe Bank, ulterior, după ce a depus la dosarul cauzei chitanțele eliberate de la data de 24.06.2011, 04.07.2011, 17.10.2011, 18.11.2011 de Credit Europe Bank (la filele 247-250 vol.II dosar), privind plățile la creditul pârâtei, făcute personal de către reclamant, acesta a afirmat că a aflat de acest credit și a recunoscut că a plătit și el rate la acest credit, menționând că plata tuturor ratelor, până la 14.02.2014, când a intervenit despărțirea noastră în fapt, s-a făcut din banii comuni (fila 272 vol.II dosar).

Astfel, la termenul de judecată din data de 19.02.2014 a depus la dosarul cauzei chitanțele mai sus menționate care atestă depunerea unor rate bancare personal de către reclamantul L. A. D. la Credit Europe Bank sub durata conviețuirii, pentru creditul acordat pârâtei, (rate achitate în intervalul de după deschiderea sucursalei acestei bănci lângă Catedrala Metropolitană, deoarece această locație era în drumul reclamantului, pârâta având locul de muncă la Ambulanță, lângă Spitalul Județean) și cu care a făcut dovada că reclamantul cunoștea de existenta acestui credit contractat de pârâtă, banii fiind folosiți pentru edificarea casei - bun comun - din Moșnița Nouă, precum și pentru a combate susținerile mincinoase ale reclamantului care a susținut că nu ar fi cunoscut de existenta acestui credit și că banii ar fi fost folosiți la casa mamei pârâtei din Neudorf.

De altfel, și pârâta a achitat sub durata conviețuirii părților, rate bancare pentru creditul reclamantului la Piraeus Bank, în Calea Girocului, care se afla în apropierea locului său de muncă - respectiv la Ambulanță, situat lângă Spitalul Județean, așa încât reaua credință a reclamantului manifestată pe parcursul derulării prezentului litigiu este pe deplin dovedită.

Față de aceste considerente, în mod corect prima instanță a stabilit caracterul de datorie comună a datoriei contractate de subsemnata la Credit Europe Bank SA și a stabilit că banii primiți în baza acestui contract de credit au fost folosiți în integralitatea lor la finalizarea lucrărilor de execuție a imobilului din litigiu.

Cu privire la masa bunurilor comune.

Din masa bunurilor comune nu face parte și creditul contractat de reclamantul apelant la Piraeus Bank, după cum corect a reținut prima instanță.

S-a solicitat a se respinse solicitarea apelantului reclamant de a se stabili că soldul rămas de plată la data de 14.02.2012 ar fi de 18.652,33 CHF, și că la data de 16.04.2014 ar fi de 21.152, 96 CHF, în înscrisurile depuse la dosar și emise de bancă nu se menționează sumele rămase de restituit la datele su-menționate.

De altfel, această solicitare a reclamantului nu face și nu poate face obiectul prezentei cauze pentru considerentele arătate mai sus.

S-a solicitat a se aprecia că în mod corect prima instanță a reținut că nu este datorie comună numai datoria contractată de reclamant la Piraeus Bank, ci are caracter de datorie comună și datoria contractată de pârâtă la Credit Europe Bank, întrucât a fost folosită efectiv și în întregime pentru executarea lucrărilor la imobilul din litigiu .

De asemenea, ratele rambursate pentru restituirea creditului contractat de reclamant sub durata conviețuirii, la fel ca și creditul contractat de pârâtă, au fost achitate prin contribuție comună, a ambilor, din veniturile realizate de părți.

Nu corespunde realității susținerea reclamantului potrivit căreia acesta nu ar fi avut cunoștință despre creditul contractat de la Credit Europe Bank, și că l-ar fi contractat pentru a o ajuta pe mama sa la lucrările executate la casa de la Neudorf, și nici că bunicul său bolnav de Alzheimer ar avea medicație care ar costa sume mari de bani. Medicația bunicului este gratuită,astfel cum s-a dovedit pe deplin cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei - iar situația financiară a mamei și bunicului este suficient de bună încât le-a permis să o gratifice în permanență cu sume de bani considerabile pe care pârâta le-a folosit la casă, fapt bine cunoscut de reclamant.

O mare parte din creditul contractat de mama sa în sumă de 12.200 RON /cf. adresei de la fila 21 vol.II dosar), i-a fost dăruită ei pentru executarea lucrărilor la casa, a sa și a reclamantului, mama sa rambursând ratele la creditul pe care l-a contractat, din banii ei. Așa încât nu părțile au fost cei care i-au achitat lucrările la casa din Neudorf, după cum contrar realității a susținut reclamantul, ci dimpotrivă, după cum s-a arătat, mama a ajutat financiar la lucrările la casa părților, prin sumele pe care i le-a dăruit în acest scop.

Pe lângă sumele de bani pe care mama i le-a dăruit, a gratificat-o și prin cumpărarea unor materiale pentru casă - ca de ex. vata minerală, burlane, lambriuri pentru garaj, rigips, astfel cum rezultă din probele testimoniale administrate în cauză. De asemenea, mama sa i-a cumpărat cu banii ei, și parchet, vopsea lavabilă, pentru camera de la parter, existând convenția între soți, și mama pârâtei, că atunci când aceasta va fi în vârstă, va veni să locuiască împreună cu ei, urmând să o întrețină, și că va locui în camera de parter, astfel cum s-a dovedit cu probele testimoniale administrate. Tot mama sa a fost cea care i-a dăruit banii cu care a achitat ferestrele și ușile termopan de la etaj.

De asemenea, a luat un împrumut la BRD în data de 27.07.2007, (data căsătoriei părților), în sumă de 8.800 lei, (astfel cum rezultă din adresa de la fila 21 vol.II dosar), din care i-a dat, ca dar la nuntă, 4.500 lei iar din diferența rămasă i-a dat diverse sume tot pentru cheltuieli la casă.

Cu privire la contribuția la dobândirea bunurilor comune.

Este cu totul neîntemeiată susținerea apelantului reclamant conform căreia acesta ar fi dovedit că ar fi avut o cotă de contribuție superioară față de cota de contribuție a intimatei; în realitate, pârâta a făcut dovada unei contribuții superioare față de contribuția reclamantului.

Prin urmare, s-a solicitat respingerea apelului declarat de reclamantul pârât reconvențional și în partea prin care acesta a criticat hotărârea primei instanțe sub aspectul contribuției, și să se mențină hotărârea primei instanțe ca temeinică și legală sub acest aspect.

În mod corect prima instanță a calculat sulta pe care i-o datorează reclamantul fără a include în calculul sultei valoarea pretins a fi rămasă de achitat din creditul contractat de reclamant de la Piraeus Bank, deoarece prima instanță nu se putea pronunța cu privire la partajul datoriei nefiind sesizată cu o astfel de cerere, precum și pentru faptul că prin hotărârea de partaj se stabilește doar cota de contribuție la dobândirea patrimoniului comunitar a fiecărei părți și masa partajabilă, și nu se dispune și partajarea datoriei.

De altfel, prin adresele comunicate de către Banca Piraeus Bank se atestă doar sumele achitate până la data despărții în fapt, respectiv până la data rămânerii irevocabile a hotărârii de divorț, și nicidecum nu se menționează care este suma rămasă de rambursat.

Reclamantul cunoștea foarte bine că și pârâta are o datorie care este comună, și pe care o achită singură, fiind contractată de ea sub durata conviețuirii, iar banii primiți cu titlu de credit au fost folosiți tot la edificarea casei din litigiu, după cum s-a reținut în mod corect prin hotărârea primei instanțe. Ratele pentru rambursarea creditului contractat de pârâtă la Credit Europe Bank au fost achitate după data despărții în fapt prin contribuția sa exclusivă, fără nici o contribuție din partea reclamantului.

Cu privire la motivele de pretinsă netemeinicie invocate de apelant.

Multitudinea de probe administrate în cauză au fost corect analizate și apreciate de prima instanță.

Este cu totul neîntemeiată susținerea apelantului potrivit căreia înscrisurile depuse de acesta la dosarul cauzei ar dovedi proveniența din fondurile sale proprii a sumelor privind achiziționarea terenului - suma pentru achitarea terenului provenind doar parțial din fondurile proprii ale reclamantului, diferența provenind din veniturile lor comune. Cu privire la serviciile și materialele folosite la edificarea construcției au fost achitate din bani comuni și nicidecum din banii proprii ai reclamantului.

În realitate, apelantul reclamant a încercat inducerea în eroare instanței, bazându-se pe volumul materialului probator și contând pe faptul că acest material ar fi dificil de verificat, însă prima instanță a analizat cu minuțiozitate probele administrate și a făcut o corectă analiză a acestora, reliefând netemeinicia susținerilor reclamantului.

Este neîntemeiată susținerea apelantului potrivit căreia cei trei martori ai subsemnatei ar fi cunoscut aspectele relatate de la mama subsemnatei, iar martorii audiați la cererea apelantului ar fi relatat chestiuni percepute în mod direct.

Nu corespunde realității susținerea apelantului potrivit căreia martorii propuși de apelant ar fi văzut personal sume de bani pretins a fi fost primite de apelant de la părinții săi; în realitate nici un martor propus de reclamant nu a asistat la darea și numărarea vreunei sume de bani și nici nu a declarat vreunul din martorii audiați la cererea reclamantului că ar fi avut cunoștință în mod direct despre folosirea vreunei sume pretins a fi fost primită de la părinții reclamantului de către reclamant pentru edificarea casei și nici nu a arătat vreun martor că ar fi cunoscut în mod direct sumele pe care reclamantul le-ar fi obținut din pretinse activități suplimentare, după cum a susținut cu rea-credință reclamantul apelant.

Prima instanță a reținut în mod corect că apelantul reclamant a făcut susțineri contradictorii.

Astfel, din contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.1700/21.09.2006 de BNP „ AEQUO" București ( filele 306 - 307 vol. I dosar), rezultă că la data de 21.09.2006, reclamantul a vândut, în schimbul prețului de 15.000 Euro, echivalentul a 52.977 lei, apartamentul proprietatea sa personală, situat în București, .-5 . . contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.4536/09.10.2006 de BNP D.-G.-C. din Timișoara ( fila 177 vol. I dosar), reclamantul a cumpărat la data de 09.10.2006, sub durata concubinajului nostru, cu prețul de 17.425 Euro, echivalentul în lei 61.360 lei, terenul înscris în CF nr._ Moșnița nouă, provenită din conversia CF nr. 3438, nr. top._, constând în teren intravilan în suprafață de 697 mp, pe care s-a construit imobilul din litigiu.

Prin acțiunea introductivă reclamantul nu a susținut că ar fi vândut două garsoniere, ci una singură. A invocat pretinsa vânzare a celei de-a doua garsoniere la doi ani de la începerea procesului, printr-un script care nu avea caracterul unei completări de acțiune. Dacă ar fi fost reală susținerea reclamantului că ar fi vândut două imobile, ar fi făcut această susținere prin acțiunea introductivă.

Cu privire la prețul pretins a fi fost încasat de reclamant în sumă de 7.300 USD din vânzarea unei garsoniere în cartierul Dristor din București, intimata a solicitat a fi înlăturată susținerea apelantului reclamant prin care pretinde cu rea-credință că ar fi folosit o astfel de sumă la edificarea imobilului din litigiu, și pe care ar fi încasat-o cu patru ani înainte de a ne cunoaște din vânzarea unei garsoniere în .> S-a solicitat și înlăturarea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 328/23 septembrie 2002 la BNP G. M. și M. C. G. - filele 170-171 depus de reclamant, întrucât a fost încheiat cu patru ani înainte ca părțile să se cunoască, fiind o imposibilitate obiectiva ca reclamantul să fi vândut acest apartament pentru construirea casei din litigiu, devreme ce ei s-au cunoscut după patru ani de la realizarea acestei vânzări. De altfel, prin Anexa la acest contract, aflată la filele 172-173 s-a menționat calitatea de vânzător și a mamei reclamantului, L. S., care a semnat aceste anexe pentru confirmarea încasării prețului, așa încât din această anexă rezultă că banii încasați cu titlu de preț au fost încasați de mama reclamantului, și nicidecum de reclamant. Dacă reclamantul ar fi folosit suma de bani pretins a fi fost obținută cu patru ani înainte din vânzarea acelei garsoniere din . ar fi susținut aceasta prin acțiunea introductivă, și nu ar fi formulat o astfel de susținere după doi ani de la formularea acțiunii de partaj.

După cum s-a arătat prin scriptul depus la dosarul cauzei - filele 10-19 vol.II, intimata a aflat pentru prima dată, când i-a fost comunicat înscrisul depus de reclamant la dosarul cauzei la filele 158-161, la termenul din 02.10.2013, despre pretinsa vânzare a încă unei garsoniere a reclamantului, din Dristor, pe lângă cea de pe . acțiunea introductivă reclamantul nu a făcut vorbire despre o a doua astfel de vânzare (acțiunea introductivă - fila 16 vol.I). Motivul pentru care pe care reclamantul îl invocă acum în încercarea de a-i diminua cât mai mult cu putință cota de contribuție.

Însă, dacă ar fi fost adevărată această afirmație potrivit căreia reclamantul ar fi încasat această sumă de bani și că ar fi folosit-o la casă, reclamantul ar fi formulat această susținere în cuprinsul acțiunii introductive, aflate la fila 16 dosar vol. I sau cel târziu prin răspunsul la întâmpinare ( depus la file 30-31 vol. I), și în nici un caz nu ar fi făcut această susținere după aproape doi ani de la începutul procesului.

După cum s-a arătat, intimata nu avea cunoștință ca reclamantul să fi avut o garsonieră în proprietate, și pe care să o fi vândut cu patru ani înainte ca ei măcar să se cunoască. Oricum, când au început conviețuirea, reclamantul nu avea o astfel de sumă, pe care să o fi adus în gospodărie sau să o fi folosit în familie. De altfel, după cum rezultă din Anexa la contractul de vânzare-cumpărare nr.328/23.09.2002 privind vânzarea garsonierei din București . sunt menționați ca vânzători L. S. (mama reclamantului ) și reclamantul L. A. D., deși în contractul de vânzare-cumpărare apare doar reclamantul ca vânzător. Așa încât este evident că banii respectivi au fost însușiți de mama reclamantului, L. S., și nu de către reclamant.

Prin urmare, în mod corect prima instanță a reținut că, de vreme ce prețul de vânzare a apartamentului a fost mai mic decât prețul de cumpărare a terenului este evident că din prețul încasat de reclamant ca urmare a vânzării apartamentului său propriu nu se putea achita nici măcar prețul integral al terenului cumpărat de reclamant, așa încât în mod corect prima instanță a înlăturat susținerile reclamantului potrivit cărora la realizarea unor lucrări de construcții s-ar fi folosit bani ai săi proprii rezultați din vânzarea apartamentului.

Cu privire la comisionul firmei, taxa privind introducerea utilităților și al contractelor de proiectare și realizare a documentațiilor - toate acestea au fost reținute în mod corect de prima instanță ca fiind datorii proprii, legate de teren, bunul său propriu. De altfel, după cum s-a arătat, și acestea au fost în realitate achitate din bani comuni, și nicidecum din banii reclamantului apelant.

Este neîntemeiată susținerea apelantului potrivit căreia calculul cheltuielilor privind studiile medicale ar crea o diferență în plus între venituri în favoarea reclamantului; în realitate, s-a dovedit că aceste studii au fost achitate cu bani primiți de pârâtă de la mama sa. Chiar fără a se reține ca dovedit acest aspect, oricum această pretinsă diferență nu ar putea atrage o contribuție mai mare în favoarea reclamantului, în condițiile în care a prestat muncă în gospodărie, singură, fără nici o participare din partea reclamantului, aspect dovedit cu probele testimoniale administrate în cauză, inclusiv cu martorul N. S. ( filele 42-44) audiat la cererea reclamantului apelant, care a arătat (la fila 44). „în timpul căsătoriei părților, pârâta era cea care se ocupa de treburile casnice, cum ar fi gătit, curățenie, spălat rufe ."

De asemenea, având o contribuție majoritară ca urmare a banilor primiți de la mama și de la bunicul său cu titlu de dar manual, precum și prin munca în gospodărie, este evident că practic a avut o contribuție majoritară la dobândirea aportului comunitar.

Cu privire la susținerile apelantului legate de pretinsele venituri suplimentare ale acestuia.

Este total neîntemeiată susținerea apelantului potrivit căreia prima instanță ar fi abordat greșit problema pretinselor venituri suplimentare pe care reclamantul susține contrar realității că le-ar fi obținut sub durata căsătoriei.

Cu vădita rea-credința apelantul reclamant a susținut că nu ar fi contestat afirmația reclamantului că ar fi realizat venituri suplimentare șl că ar fi lucrat în mod constant după program. Și în această privință apelantul este de rea-credință încercând astfel inducerea în eroare a instanței - în realitate pârâta a contestat aceste susțineri nereale ale reclamantului prin răspunsul depus la dosarul cauzei la termenul din 30 octombrie 2013 ( la fila 14 vol. II), și a arătat ca reclamantul nu a realizat niciodată venituri suplimentare si nu a adus in casa astfel de venituri.

Mai mult, a arătat că a avut o perioadă în care nu a lucrat, si a fost întreținut de pârâtă.

Este cu totul neîntemeiată susținerea apelantului potrivit căreia doctrina și practica ar lua în considerare veniturile pretins a fi fost realizate „la negru", și pretins a fi dovedite cu martori; dimpotrivă, nici o hotărâre judecătorească nu a fost pronunțată pe baza afirmațiilor unor martori - care ar fi susținut că o parte ar fi realizat astfel de venituri. Dacă s-ar admite teza contrară, s-ar încălca normele imperative privitoare la proba cu înscrisuri și s-ar admite arbitrariul în pronunțarea unor hotărâri în această materie, ceea ce ar fi inadmisibil.

Apelantul reclamant nu a făcut dovada unor sume pe care să le fi realizat sub durata căsătoriei ca venituri suplimentare și aceasta tocmai pentru că nu a obținut astfel de sume. Aceasta este una dintre modalitățile în care a încercat să își majoreze cota de contribuție nejustificat și să îmi diminueze cota subsemnatei la dobândirea patrimoniului comunitar.

Așa încât și sub acest aspect critica apelantului reclamant este cu totul neîntemeiată.

Cu privire la înlăturarea de către instanță a facturilor fiscale (prin filele 34-39 și 47-49 din sentință ) nu corespunde realității susținerea apelantului potrivit căreia facturile respective s-ar referi la materiale care ar fi fost folosite la construirea casei, întrucât pentru facturile respective nu au fost depuse și chitanțele aferente acestora, așa încât în mod corect au fost înlăturate de prima instanță. Facturile în sine nu fac dovada plății, de altfel, reclamantul apelant a depus numeroase facturi fără chitanțe, sau cu chitanțe care au date diferite de datele emiterii facturilor, ceea ce demonstrează că aceste înscrisuri depuse de reclamantul apelant nu reprezintă plăți care au fost făcute de reclamantul apelant pentru materiale care să fi fost folosite la casa din litigiu.

Apelantul reclamant se întreabă retoric care ar fi motivul pentru care ar fi trebuit să păstreze chitanțele doveditoare ale pretinselor plăți pe care le-ar fi făcut; dar devreme ce a păstrat facturile respective (în cazul în care nu au fost confecționate acum, pro cauza, nu era firesc să păstreze și chitanțele aferente, dacă acestea au existat în realitate .

De asemenea, procesele verbale de custodie în mod corect nu au fost luate în considerare de prima instanță ca dovezi ale unui aport propriu al reclamantului în condițiile în care nu se menționează în cuprinsul acestora prețul de achiziție al mărfii, și în condițiile în care facturile depuse de apelant la filele 253, 255 vol. I dosar, numerele facturilor și datele emiterii acestora au fost completate olograf de către reclamant, peste mențiunile tipizate din facturi, astfel cum în mod corect a reținut prima instanță.

În condițiile în care nu s-a făcut nici dovada că marfa achiziționată a fost folosită efectiv la edificarea construcției din litigiu, pentru ca apoi să se pună problema verificării provenienței banilor cu care a fost achiziționată, în mod corect au fost înlăturate aceste înscrisuri.

Și cu privire la chitanța de la fila 252 vol. II dosar - emisă de . plata pentru comandă oțel beton, în mod corect prima instanță a reținut că nu poartă data eliberării și nici numele beneficiarului comenzii sau al persoanei care a făcut plata așa încât în mod corect prima instanță nu a luat în considerare nici acest înscris la stabilirea contribuției la dobândirea imobilului din litigiu.

Cu privire la factura nr._/21.05.2008 emisă de . SRL, privind achiziționarea de ciment de către reclamant, depusă la fila 256 vol.I dosar, în mod corect prima instanță a reținut că nu poate fi reținută ca dovedită susținerea că banii cu care s-au efectuat plățile ar fi provenit doar din veniturile reclamantului, în condițiile în care emiterea facturii s-a făcut în timpul căsătoriei, când ambele părți realizam venituri, iar la data de 06.09.2007 s-a lichidat contul cu economii comune, ale ambelor părți, de la BRD, fiind ridicată din cont suma de 19.917 lei, în privința căreia instanța a reținut corect că nu s-a făcut dovada că până la data de 12.02, 2008 ar fi fost cheltuită.

În privința facturilor emise de . emise pe numele reclamantului (filele 257-262 vol. I dosar), privind achiziționarea de beton, în mod corect instanța nu le-a reținut ca dovezi pentru o pretinsă contribuție proprie a reclamantului la edificarea imobilului din litigiu, în condițiile în care nu s-a dovedit că marfa achiziționată conform facturilor respective a fost folosită efectiv la edificarea construcției din litigiu, și în condițiile în care nu au fost depuse de apelantul reclamant și chitanțele doveditoare ale plăților facturilor, pentru ca mai apoi să se pună problema provenienței banilor cu care s-ar fi făcut plata facturilor, facturile nefăcând dovada plății prețului mărfii respective.

În lipsa unor dovezi care să ateste pretinsa contribuție proprie a reclamantului la edificarea imobilului din litigiu, susținerile reclamantului potrivit cărora ar fi avut o cotă de contribuție majoritară la edificarea imobilului apare ca fiind vădit neîntemeiată.

Edificarea imobilului din litigiu nu s-a realizat numai din banii obținuți din creditul contractat de reclamant, ci și din banii obținuți cu titlu de credit de către subsemnata de la Credit Europe Bank, după cum corect a reținut prima instanță, astfel cum am arătat și dovedit pe deplin cu probele administrate în cauză.

Banii luați cu credit de la Piraeus Bank au fost folosiți la casă; intimata nu a afirmat că au fost suficienți, devreme ce pentru edificarea casei a folosit și veniturile comune, precum și banii luați cu credit de ea de la Credit Europe Bank. De altfel, a investit în casă și banii primiți de ea cu titlu de dar manual de la mama sa și de la bunicul său, a folosit și materialele cumpărate de mama sa ca ajutor.

În mod corect prima instanță a reținut că și creditul contractat de pârâtă de la Credit Europe Bank reprezintă o datorie comună. Reclamantul apelant a cunoscut existența acestei datorii, banii fiind folosiți la edificarea casei; fiind datorie comună, era și firesc ca până la despărțirea în fapt rambursarea ratelor să se efectueze din veniturile comune, după cum și rambursarea ratelor la creditul contractat de reclamantul apelant s-a efectuat până la despărțirea noastră la fel, tot din veniturile comune.

Reclamantul a fost reprezentat de avocat la prima instanță, iar instanța s-a pronunțat asupra obiectului dedus judecății, neputându-se pronunța cu privire la ceea ce nu s-a cerut sub forma unei cereri formulate în condiții de contradictorialitate.

Este cu totul neîntemeiată susținerea apelantului reclamant care a afirmat că ar fi superficială analiza instanței de la filele 45-46 ale sentinței cu privire la veniturile realizate de mama și de bunicul pârâtei. Dimpotrivă, prima instanță a analizat minuțios probele aflate la dosarul cauzei cu privire la veniturile acestora, cu trimitere expresă la filele la care acestea sunt depuse.

Mama pârâtei a contractat două credite, și nu unul după cum a afirmat reclamantul apelant, respectiv a încheiat contractul de credit nr._/27.07.2007 cu BRD Groupe Societe Generale, pentru un credit de 8800 lei, de nevoi personale (fila 175 vol.II dosar) și contractul de credit nr._/25.05.2006, cu BRD Groupe Societe Generale, pentru un credit de 12.200 lei de nevoi personale (fila 177 volum II dosar), reținând că veniturile mamei mele au fost complinite cu aceste două sume.

Din nou reclamantul apelant a făcut susțineri contrare înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, încercând cu orice chip să inducă în eroare instanța; din înscrisurile depuse rezultă cu evidență că mama și bunicul pârâtei au avut mijloace suficiente, și anume în sumă de 2945 lei/lună.

Astfel, mama sa a avut un venit mediu lunar de 1471 lei, reținut în mod corect pe baza adeverinței nr.3371/09.10.2012 eliberată de Flextronics SRL (filele 88-89 vol. I dosar), iar bunicul subsemnatei avea un total de 1474 lei /lună, sursele de venit lunar ale bunicului său constând în: pensie 516 lei; pensie urmaș 95 lei; prestații sociale 293 lei; indemnizație conform Legii nr. 448/2006 570 lei - total /lună 1474 lei (cf. înscrisurilor de la filele 90-91 vol. I dosar).

Prin urmare, veniturile mamei și ale bunicului meu nu au fost nicidecum modeste, după cum în mod neîntemeiat susține apelantul reclamant, acestea fiind considerabile și fiind dovedite cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei. În aceste condiții în mod corect a reținut prima instanță că mama sa nu avea nevoie de ajutorul său pentru a-și rambursa rata lunară pentru restituirea creditelor de 218,57 lei și respectiv de 200 lei, veniturile mamei pârâtei fiind de trei ori mai mari decât cuantumul celor două rate pentru rambursarea celor două credite.

Din nou cu vădită rea-credință și în contradicție cu proba cu înscrisuri aflată la dosarul cauzei, a susținut reclamantul apelant că creditul contractat de mama pârâtei ar fi fost contractat cu un an înainte de căsătorie; dimpotrivă, contractul de credit nr._/27.07.2007 ( fila 175 vol.II dosar) a fost încheiat exact la data încheierii căsătoriei - si anume la 27.07.2007, dată care rezultă din sentința de divorț nr.8934/20.06.2013. pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosar nr._ * (filele 3-15 vol. I dosar), așa încât cu rea-credință apelantul încearcă din nou să inducă în eroare instanța, probele testimoniale din care rezultă că mama pârâtei a luat un credit chiar în ziua nuntii noastre coroborându-se cu proba cu înscrisuri.

Este pe deplin dovedit cu probele testimoniale faptul că mama pârâtei i-a întreținut în decursul celor trei ani cât au locuit la mama ea, inclusiv cu produsele aduse din gospodăria acesteia din Neudorf, prin aceasta gratificându-o în exclusivitate pe pârâtă, astfel cum rezultă din probele administrate.

Martorii audiați în cauză au arătat că mama vindea produse realizate în acea gospodărie, și îi dădea banii pe care îi câștiga astfel, iar la casa din Neudorf nu s-au făcut decât minime reparații, nicidecum renovarea casei, și nici finisaje, astfel încât susținerile apelantului reclamant nu sunt numai neîntemeiate, și nedovedite, dar în același timp și infirmate de probele administrate în cauză.

Nu există nici un fel de probe din care să rezulte cu privire la casa din Neudorf că ar fi fost renovată în perioada edificării imobilului din litigiu. Pârâta a făcut dovada că nu s-a emis autorizație pentru executare de lucrări la această casă în perioada căsătoriei, iar reclamantul nu a făcut nici o probă a unei stări de fapt contrarii, simplele sale susțineri fiind făcute cu vădită rea-credință și contrare realității.

Din 2774 lei /lună, venituri pe care mama și bunicul său le realizau lunar, este evident că bunicul său a avut posibilitatea să îi dea suma de 800 lei /lună, cum i-a dat efectiv și după cum a dovedit pe deplin în cauză, bunicul dăruindu-i această sumă pentru că a fost crescută numai de mama sa.

Banii luați din bancă de mama pârâtei în baza celui de-al doilea credit au fost primiți de aceasta la 27.07.2007; facturile privind achiziționarea de beton depuse de reclamant au fost corect înlăturate de instanță întrucât nu au fost însoțite de chitanțe care să ateste faptul plății, așa încât în mod corect au fost înlăturate.

Veniturile mamei sale și ale bunicului său nu au fost nici pe departe modeste, după cum a afirmat în mod repetate și neîntemeiat reclamantul apelant, fiind pe deplin dovedit faptul că bunicul său i-a dat lunar suma de 800 lei.

Cu privire la viramentele din 24.09._10 si 08. 08. 2011 efectuate de mama reclamantului.

Este cu totul neîntemeiată susținerea apelantului reclamant potrivit căreia instanța nu ar fi analizat viramentele efectuate de mama reclamantului; dimpotrivă, prima instanță a analizat pe larg modul în care aceste plăți nu au influențat cota de contribuție a părților la dobândirea imobilului din litigiu, în condițiile în care plățile respective nu se coroborează cu facturi însoțite de chitanțe care să facă dovada faptului plății, nu s-a făcut dovada că din banii respectivi s-ar fi achiziționat anumite materiale despre care să se fi făcut dovada că au fost folosite efectiv la imobilul din litigiu, pentru ca mai apoi să se poată pune problema provenienței banilor respectivi.

De asemenea, în mod corect prima instanță a reținut cu privire la trimiterile efectuate de mama reclamantului în contul subsemnatei că în baza prev. art.31 lit.b acestea reprezintă dar manual făcut în favoarea subsemnatei, însă față de recunoașterea mea că au fost trimise pentru a ne gratifica pe amândoi, aceste trimiteri nu pot fi de natură să majoreze aportul reclamantului apelant la suportarea cheltuielilor căsniciei.

Cu privire la accidentul produs cu autoturismul bun comun, după cum corect a reținut instanța de fond, despăgubirea a fost achitată de societate de asigurări (fila 269 vol.1 dosar); autoturismul din litigiu bun comun nu a fost avariat prin accidentul respectiv, așa încât nu a fost impusă efectuarea unor reparații la autoturismul nostru din litigiu, motiv pentru care nu au fost efectuate reparații la acest autoturism. De altfel, apelantul reclamant nu a precizat că ar fi fost cheltuită vreo sumă anume pentru reparația autoturismului nostru în urma accidentului și nici nu a dovedit efectuarea vreunei cheltuieli concrete pentru repararea autoturismului nostru din litigiu tocmai pentru că nu a fost efectuată o astfel de reparație la autoturismul nostru . Prin urmare, cu rea-credință apelantul reclamant critică hotărârea pronunțată de prima instanță sub acest aspect.

Este absurdă și total neîntemeiată susținerea reclamantului apelant potrivit căreia subsemnata aș fi comis distrugeri la casă, după despărțirea în fapt, respectiv că ar fi distrus parțial centrala termică, precum și pompele și țevile aferente acesteia, această susținere fiind de altfel nedovedită cum corect a reținut prima instanță.

Martorul N. S. A. (filele 42-44) audiat la termenul din 30.10.2013 a declarat că reclamantul i-a spus cu 2-3 luni înainte de a fi audiat că instalația termică este deteriorată, fiind îndoite țevile, și că m-ar bănui pe mine de săvârșirea acestei fapte. însă în mod corect instanța a înlăturat depoziția acestui martor întrucât se bazează în exclusivitate pe relatările reclamantului în privința existenței distrugerii, și pe bănuiala reclamantului că pârâta ar fi comis această faptă, așa încât în mod corect instanța nu a reținut această depoziție ca exprimând realitatea câtă vreme nu se coroborează nu nici o altă probă din care să rezulte cel puțin distrugerea instalației termice și momentul când ar fi avut loc pretinsa distrugere, pentru ca, pe urmă, să se poată pune problema identificării persoanei care ar fi săvârșit această faptă.

Prin urmare, nu corespunde realității susținerea apelantului potrivit căreia la fila 51 al. 2 a sentinței, instanța ar fi recunoscut că apelantul ar fi dovedit distrugeri pe care eu le-ar fi comis, apelantul reclamant făcând și în această privință susțineri cu vădită rea-credință.

De altfel, se impune a se lua în considerare și faptul că sulta datorată de reclamant în favoarea pârâtei se stabilește în raport de starea imobilului, așa încât este absurdă susținerea reclamantului, pârâta neavând nici un interes în distrugerea imobilului, ci dimpotrivă în conservarea imobilului. Dimpotrivă, reclamantul apelant este cel care a distrus imobilul și a sustras tot ce se putea demonta din imobil pentru ca apoi să pună pe seama mea aceste fapte ilicite comise de el însuși.

Reclamantul nu a efectuat investiții după despărțirea în fapt, așa încât în mod corect prima instanță a înlăturat susținerea reclamantului apelant în această privință, apreciind că nu există probe care să susțină afirmația reclamantului.

În mod corect prima instanță a înlăturat depoziția martorului N. S. care a afirmat că l-ar fi văzut pe reclamant montând corpuri de iluminat la parter și executând rigips la tavanul din hol, reținând că aceste lucrări nu pot fi prezumate a fi fost făcute după despărțirea părților în condițiile în care în accepțiunea martorului s-ar fi despărțit la sfârșitul anului 2011, or reclamantul apelant însuși a recunoscut în acest context că s-au despărțit în februarie 2012, aceste lucrări putând fi astfel executate oricând până în 14.02.2012, iar martora N. A. a arătat că știe de la reclamant și de la părinții acestuia că reclamantul ar mai fi făcut anumite lucrări - finisaje exterioare și montat parchet, însă în mod corect nu au fost reținute aceste lucrări ca fiind executate după despărțirea în fapt, data de 14.02.2014, în condițiile în care depoziția acestei martore nu se referă la fapte percepute personal de aceasta, ci din spusele părinților reclamantului și ale reclamantului, astfel încât necoroborându-se cu alte mijloace de probă s-a apreciat în mod corect că depoziția acestei martore nu poate fi reținută ca exprimând realitatea.

De asemenea, în mod corect a reținut prima instanță că depoziția acestei martore vine în contradicție cu depoziția martorului N. S. - care s-a referit la montaj tavan rigips pe hol și corpuri iluminat la parter, iar martora N. L. A. a afirmat că reclamantul ar fi executat finisaje exterioare și montat parchet, reclamantul însuși nefăcând vorbire de executarea unor finisaje exterioare și montat parchet după despărțirea în fapt, iar ceilalți doi martori nefăcând nici o referire la pretinse lucrări care să fi fost executate de reclamant după despărțirea în fapt.

Cu privire la pretinsa contribuție în natură a reclamantului la edificarea casei, critica apelantului reclamant este de asemenea nefondată; și pârâta a lucrat efectiv la casă, a lucrat și meșterul plătit de mama sa, am avut angajată și o firmă, așa încât nici pe departe apelantul reclamant nu a ridicat singur casa. Este revoltătoare reaua credință a acestuia: reclamantul apelant a afirmat că a ridicat singur casa, a mers și la serviciu, a lucrat la casă, a lucrat și suplimentar și stătea de vorbă cu colegul care îl aducea acasă, N. S., câteva ore, ocazie cu care martorul ar fi văzut stadiul lucrărilor.

De altminteri, reclamantul apelant a recurs la toate, dar absolut toate modalitățile în încercarea de a induce in eroare instanța, și de a obține o cotă majorată de contribuție în scopul evident de a-și însuși roadele eforturilor mele; chiar și martorul N. S. a afirmat că programul de serviciu al reclamantului apelant era între ora 9,00 și 17, 00 - 18, 00 . Când mai putea reclamantul să mai execute și alte lucrări pentru a realiza pretinse venituri suplimentare ?

Este revoltător că reclamantul face afirmații lipsite de orice temei; pârâta a contestat susținerea reclamantului prin care acesta a afirmat că a lucrat la casă singur, și a arătat și dovedit că și a lucrat la casă, așa încât nu corespunde realității că pârâta nu ar fi contestat susținerile reclamantului prin care acesta a afirmat că ar fi lucrat singur la casă.

Martorii audiați la propunerea pârâtei au confirmat de asemenea că a lucrat și ea la edificarea casei. Reclamantul a făcut afirmații care nu se regăsesc în conținutul depozițiilor martorilor, contând pe faptul că materialul probator este amplu, însă conținutul depozițiilor martorilor au fost redate minuțios de prima instanță, și analizate pe larg, așa încât s-a solicitat ca instanța să constate că afirmațiile reclamantului sunt lipsite de suport real și probator.

Pârâta a lucrat și în gospodărie, a fost angajată în muncă și a avut și câte două servicii, a lucrat și personal la casă, așa încât în mod corect prima instanță nu a reținut o cotă majorată de contribuție în favoarea reclamantului.

Faptul că mama sa s-a ocupat de menaj când a locuit împreună cu reclamantul în locuința acesteia are semnificația unei gratificații din partea acesteia în favoarea pârâta în acest interval mergând la serviciu și lucrând și la edificarea casei, până când a reușit să se mute, în casa aflată în continuare în construcție, așa încât ajutorul mamei sale reprezintă tot o contribuție a pârâtei la dobândirea patrimoniului comunitar. După mutarea lor în casa din Moșnița a făcut menajul în condițiile în care lucrările de edificare se aflau în derulare, ceea ce reprezenta un plus de efort din partea sa, munca în gospodărie fiind cu atât mai dificilă în aceste condiții și se impune a fi avută în vedere ca atare, chiar dacă reclamantul refuză să o recunoască.

Reclamantul ar trebui să cunoască faptul că, atât în doctrină cât și în practica judiciară, inclusiv în practica instanței supreme, s-a statuat în mod constant că munca femeii în gospodărie este luată în considerare ca o contribuție la dobândirea patrimoniului comunitar prin considerabilele economii realizate astfel la bugetul familiei. Or, cu atât mai mult se impune a fi avută în vedere această contribuție în condițiile în care chiar și martorii reclamantului au arătat că subsemnata am fost cea care îndeplineam aceste activități de menaj singură, fără ajutorul reclamantului.

Nu corespunde realității susținerea reclamantului că cele două martore ar fi văzut banii pe care reclamantul i-ar fi primit de la părinții săi. Nici una dintre martorele audiate la cererea reclamantului - nici martora Polunin M., nu au spus că ar fi văzut și numărat, sau că ar fi fost prezentă la numărarea unor bani, și cu atât mai puțin nici una dintre martorele reclamantului nu au cunoscut în mod direct că vreo astfel de sumă ar fi fost folosită de reclamant la casă. Prin urmare, în mod corect prima instanță a înlăturat depozițiile martorelor audiate la cererea reclamantului ca fiind subiective, declarațiile acestora fiind de fapt bazate în exclusivitate pe afirmațiile reclamantului apelant, și nu pe constatări proprii ale martorelor.

Cu privire la motivele de pretinsă nelegalitate invocate de apelantul reclamant.

Argumentele invocate de reclamant nu țin de pretinsa nelegalitate, după cum afirmă acesta prin apel, ci apelantul reclamant reiterează susținerea sa, vădit neîntemeiată, în sensul că aprecierea probelor administrate în cauză ar fi eronată.

Construcția casei a fost începută din mijloace comune, și nu din mijloace proprii ale reclamantului, după cum neîntemeiat susține acesta, și chiar și pentru achiziționarea terenului suma de bani încasată cu titlu de preț din vânzare garsonierei fiind insuficientă, am adăugat diferența necesară din banii comuni;

Continuarea construcției s-a efectuat din banii comuni obținuți din veniturile comune, din creditele contractate de fiecare dintre părți în acest scop și din banii primiți de pârâtă cu titlu de dar manual de la mama mea și bunicul meu, precum și cu materialele cumpărate de mama mea, care m-a gratificat și în această modalitate, astfel cum a dovedit prin probele administrate.

Ambii au lucrat personal la edificarea casei, nu numai reclamantul; a lucrat și soțul martorei Racolță M. V., angajat și plătit de mama sa, care a gratificat-o și în această modalitate; a fost angajată și o firmă, plătită din banii comuni și din banii primiți de pârâtă de la mama sa și de la bunicul său.

Reclamantul nu a lucrat suplimentar, după orele de program; nu a adus în casă nici un ban din pretinse activități suplimentare pe care le-ar fi desfășurat reclamantul, reclamantul nu a desfășurat astfel de activități pe durata conviețuirii.

Reclamantul nu a primit sume considerabile de la părinții săi; diversele sume trimise de părinții reclamantului au fost în cea mai mare parte trimise pe numele pârâtei, prin urmare fiind dăruite, așa încât nu puteau fi luate în considerare ca o contribuție proprie a reclamantului, după cum corect a reținut prima instanță.

Pârâta a contractat un credit și descoperire de card, mama sa a contractat și ea două credite, din care a ajutat-o financiar la edificarea casei.

Studiile medicale au fost plătite de mama sa, transportul la locul de muncă a fost dedus din venitul brut, veniturile nete fiind cele care au fost luate în considerare ca o contribuție la patrimoniul comunitar; nu pârâta a ajutat-o pe mama, ci mama a ajutat-o pe ea, iar la casa din Neudorf nu au fost executate lucrări de investiții.

Creditul contractat de pârâtă a fost luat cu știrea reclamantului, a fost folosit la edificarea casei, reclamantul însuși plătind rate la acest credit, cum și pârâta a plătit rate la creditul contractat de reclamant.

Pe calea întâmpinării nu se pot face cereri noi, reclamantul nu a solicitat includerea în masa partajabilă a creditului respectiv, de altfel și pârâta a contractat un credit, banii primiți din creditul contractat de ea fiind investiți în casă, iar în condițiile în care imobilul a fost atribuit reclamantului este firesc ca acesta să achite în continuare creditul respectiv. De altfel, pârâta a achitat prin contribuția sa exclusivă creditul acordat ei, deși banii primiți cu acest titlu au fost investiți în întregime în imobil.

Solicitarea apelantului de a se regulariza datoria prin stabilirea sultei este nelegală, și reprezintă o cerere nouă, care nu a făcut obiectul judecății la prima instanță, ceea ce contravine dispozițiilor care reglementează judecata în apel.

Cu privire la autoturismul Dacia, acesta a fost bunul său propriu, dobândit de pârâtă anterior încheierii căsătoriei, a fost înmatriculat pe numele său, acela de P., astfel cum rezultă din certificatul de radiere a autoturismului.

Cu privire la cererea de probațiune privind reaudierea martorului N. S. s-a solicitat instanței să se dispună respingerea acestei cereri; tot ceea ce martorul a cunoscut, a declarat la prima instanță, sub prestare de jurământ, jurământul martorului conținând inclusiv obligația de a nu ascunde nimic din ceea ce știe. Dacă reclamantul apelant, care a fost prezent la audierea martorului ar fi avut obiecții legate de consemnarea depoziției martorului avea posibilitatea să le formuleze direct sau prin apărătorul său. Or nici reclamantul, nici apărătorul său nu au formulat astfel de obiecții, cum de altfel rezultă din încheierea de la termenul de judecată la care a fost audiat acest martor.

De asemenea, pârâta a solicitat instanței a se avea în vedere și faptul că martorul N. S. a semnat personal depoziția sa după ce a citit-o în prealabil, (în depoziție fiind consemnat „semnat după ce i s-a citit"), așa încât nu se poate susține cu temei de către reclamant că instanța ar fi „perceput" greșit ceea ce ar fi declarat martorul și că pe acest motiv sar impune ca același martor să fie reaudiat în faza judecății în apel.

Prin afirmația apelantului că prima instanță ar fi perceput eronat ceea ce ar fi susținut martorul și prin cererea apelantului de reaudiere a aceluiași martor se încearcă de fapt să se „ajusteze" depoziția martorului în funcție de interesul apelantului reclamant, ceea ce este inadmisibil, deoarece prin aceasta se tinde la obținerea unei mărturii mincinoase. Așa încât s-a solicitat respingerea solicitării de a se dispune reaudierea martorului N. S., ca fiind inadmisibilă .

Cu privire la proba cu alte înscrisuri, solicitată de apelantul reclamant, s-a solicitat și respingerea acestei probe. Este evident că dacă reclamantul deținea alte înscrisuri, le depunea, iar dacă obține acum alte înscrisuri, mai mult ca sigur că acestea vor fi „confecționate" pro causa, așa încât pârâta se opune la încuviințarea unor astfel de probe.

De altfel, nu se arată teza probatorie pentru alte înscrisuri, pentru a se exprima în concret poziția cu privire la cererea de probațiune.

Cu privire la proba cu interogatoriul pârâtei, solicitată de apelantul reclamant – pârâta a solicitat a se respinge această probă, deoarece ambele părți și-au exprimat poziția în mod repetat, de-a lungul desfășurării procesului, prin numeroasele scripte depuse de ambele părți la dosarul cauzei, motiv pentru care s-a solicitat respingerea probei ca nefiind utilă soluționării cauzei.

De altfel, reclamantul nu a solicitat proba cu interogatoriu la prima instanță, pe tot parcursul judecății, deși pârâta a fost prezentă personal la un termen de judecată, și de altfel apelantul nici nu a expus teza probatorie pentru proba cu interogatoriul pârâtei, prin cererea de probațiune formulată în cuprinsul memoriului de apel, așa încât pentru toate aceste considerente, s-a solicitat respingerea probei cu interogatoriul pârâtei, deoarece nu îndeplinește cerințele prevăzute de art.167 Cod procedură civilă.

In subsidiar, în situația în care se va dispune totuși încuviințarea probei cu interogatoriul pârâtei, s-a solicitat ca interogatoriul său să se dispună prin reprezentantul său, în condițiile art.223 Cod procedură civilă, și prin care se prevede că partea care are domiciliul în străinătate va fi audiată prin reprezentantul său.

În drept,au fost invocate disp. art. 289 C.Pr.Civ.

L. A., a formulat întâmpinare, solicitând admiterea cererii de aderare la apel formulată de pârâta reclamantă reconvențional prin care a aderat la apelul declarat de reclamantul pârât reconvențional L. A. D. împotriva sentinței civile nr._/10.07.2014 pronunțate de Judecătoria Timișoara în dosar nr._ /201,

Să se dispună respingerea ca nefondat a apelului principal formulat de reclamantul pârât reconvențional L. A. D. împotriva sentinței civile nr._/10.07.2014 pronunțate de Judecătoria Timișoara în dosar nr._ , să se dispună schimbarea în parte a dispozițiilor hotărârii atacate în sensul de a se dispune respingerea cererii de obligare a subsemnatei la plata cheltuielilor de judecată și pe cale de consecință să binevoiți a înlătura din cuprinsul dispozitivului hotărârii apelate a dispozițiilor prin care subsemnata am fost obligată la plata către stat a sumei de 3764,4 lei reprezentând sumă de la plata căreia a fost scutit reclamantul, cu titlu de taxă judiciară de timbru, și menținerea în rest dispozițiilor hotărârii primei instanțe ca fiind temeinice si legale; obligarea apelantului reclamant pârât reconvențional la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentei cauze în apel.

Este cu totul neîntemeiată susținerea apelantului reclamant din cuprinsul memoriului de apel potrivit căreia s-ar fi separat în fapt în anul 2011, și că s-ar fi reconciliat de Crăciunul anului 2011.

În realitate, data despărțirii noastre în fapt, și anume 14.02.2012 a fost stabilită cu putere de lucru judecat în dosarul de divorț, prin sentința civilă nr.8934/20.06.2013 pronunțată în dosar nr._ * privind desfacerea căsătoriei noastre, însuși reclamantul apelant a recunoscut în cele din urmă prin scriptul depus de acesta la dosarul cauzei la termenul din 18.03. 2014 că s-ar despărțit la 14.02.2012 (fila 272 vol. II dosar ultimul alineat), și nicidecum nu în anul 2011, după cum contrar realității a susținut reclamantul apelant prin memoriul de apel.

De altfel, poziția apelantului reclamant este în permanență contradictorie și vădit nesinceră, reclamantul recunoscând data reală a despărțirii în fapt, și anume 14.02.2012, în dosarul de fond, numai după ce s-a arătat că rezultă nesinceritatea poziției sale procesuale din piesele dosarului, în condițiile în care mama reclamantului a afirmat prin depoziția sa în divorț că l-ar fi pus pe reclamant să strice gardul, pentru că ar fi fost nemulțumită de felul în care a fost executat, mama sa fiind prezentă la edificarea gardului, iar virarea sumei de bani pentru gard în contul meu de către mama reclamantului s-a realizat în data de 08.08.2011. Prin urmare, dacă ar fi fost adevărată susținerea reclamantului că s-ar fi despărțit în 29.07.2011, atunci evident că mama reclamantului nu i-ar mai fi virat suma de bani respectivă pentru gard.

De asemenea, mama reclamantului i-a virat în data de 06.01.2012 în contul său suma de 200 lei pentru zilele lor de naștere din ianuarie, ceea ce demonstrează de asemenea că era încă împreună cu reclamantul la acea dată.

Nu corespunde realității susținerea apelantului reclamant potrivit căreia la data separării în fapt ar fi rămas de achitat suma de 18.652,33 CHF la creditul contractat de reclamantul apelant la Piraeus Bank; instanța de fond a stabilit pe baza adresei nr. 7465/10.03.2014 că până la data de 14.02.2012, data separării în fapt, s-a achitat suma de 11.505,74 CHF, iar până la data de data de 04.08.2012, data rămânerii irevocabila a hotărârii de divorț s-a achitat suma de 13.024,9 CHF.

De altfel nu face obiectul prezentei cauze stabilirea sumelor rămase de achitat la data despărțirii noastre în fapt din creditele contractate de către fiecare dintre părți, și care reprezintă datorii comune, după cum corect a stabilit prima instanță, întrucât din obiectul prezentei cauze nu face parte și partajul datoriilor.

În mod corect prima instanță a stabilit că se partajează doar bunurile comune, nu și datoriile, și că la partaj se stabilește doar care datorii sunt proprii și care sunt comune, fiecare dintre soți trebuind să contribuie la plata datoriilor comune în proporție cu partea din comunitate ce i se cuvine.

Astfel, în privința solicitării pârâtului din concluziile sale scrise depuse la dosar în sensul de a se constata că în masa partajabilă intră și soldul rămas de plată din creditul contractat ia Banca Piraeus Bank, în mod corect prima instanță a reținut că nu poate avea nici o semnificație juridică întrucât această solicitare a nefiind formulată în condițiile contradictorialității, înainte de dezbaterea în fond a cauzei, concluziile scrise având valoarea doar de a fixa elementele de bază ale apărării, și neputând conține cereri noi.

De altfel, se impune a se menționa și faptul că în mod corect prima instanță a stabilit că are caracter de datorie comună și creditul contractat de pârâta la Credit Europe Bank România SA (aflat la filele 77-78 volum I dosar), constând în suma de 31.382,98 lei pentru nevoi personale, suma totală de rambursat fiind de 56.386,83 lei.

La stabilirea caracterului de datorie comună a datoriei contractate de pârâtă, instanța a avut în vedere faptul că din acest credit a fost plătită centrala în sumă de 6.000 lei, convingerea instanței fiind întărită de faptul că reclamantul, prin notele scrise de la filele 272-273 vol.II dosar a încercat să inducă în eroare instanța, dând dovadă de rea-credință, atunci când a afirmat că nu era posibilă plata centralei termice din creditul luat de pârâtă, deoarece acest credit ar fi fost luat abia în data de 16.10.2010, deși, așa cum rezultă cu evidență din contractul de credit, creditul a fost luat în realitate în data de 16.09.2010. Chiar și după ce pârâta prin notele scrise depuse la dosar la data de 16.04.2014 a atras atenția asupra faptului că încheierea contractului de credit s-a făcut la data de 16.09.2010, reclamantul a continuat să susțină împotriva oricăror evidențe contrariul, și anume că încheierea contractului s-a făcut la data de 16.10.2010, inclusiv prin concluziile scrise depuse la dosarul cauzei la data de 11.06. 2014.

Faptul că centrala termică a fost achiziționată chiar a doua zi după contractarea creditului, respectiv a fost achiziționată la data de 17.09.2010, conform chitanței nr._/17.09.2010 eliberată de CDA & Camardu Prest Impex SRL (fila 22 vol. III dosar) în mod corect a fost reținut de prima instanță ca un argument în plus pentru a se reține la plata centralei s-a folosit creditul luat de pârâtă, iar nu o sumă din creditul contractat de reclamant de la Piareus Bank cu mai bine de doi ani înainte. Instanța a coroborat acest înscris și cu depoziția martorei Polunin M., audiată la cererea reclamantului, care a arătat că știe de la pârâtă și de la mama ei că pârâta a contractat un credit bancar pentru a cumpăra o centrală pe lemne pentru casa.

La convingerea instanței a contribuit și nesinceritatea reclamantului care, deși inițial a afirmat că nu a avut cunoștință de creditul luat de pârâtă de la Credit Europe Bank, ulterior, după ce a depus la dosarul cauzei chitanțele eliberate de la data de 24.06.2011, 04.07.2011, 17.10.2011, 18.11.2011 de Credit Europe Bank (la filele 247-250 vol.II dosar), privind plățile la creditul pârâtei, făcute personal de către reclamant, acesta a afirmat că a aflat de acest credit și a recunoscut că a plătit și el rate la acest credit, menționând că plata tuturor ratelor până la 14.02.2014, când a intervenit despărțirea în fapt, s-a făcut din banii comuni (fila 272 vol.II dosar).

Astfel, la termenul de judecată din data de 19.02.2014 pârâta a depus la dosarul cauzei chitanțele mai sus menționate care atestă depunerea unor rate bancare personal de către reclamantul L. A. D. la Credit Europe Bank sub durata conviețuirii, pentru creditul acordat subsemnatei, ( rate achitate în intervalul de după deschiderea sucursalei acestei bănci lângă Catedrala Metropolitană, deoarece această locație era în drumul reclamantului, pârâta având locul de muncă la Ambulanță, lângă Spitalul Județean ) și cu care a făcut dovada că reclamantul cunoștea de existenta acestui credit contractat de pârâtă, banii fiind folosiți pentru edificarea casei - bun comun - din Moșnița Nouă, precum și pentru a combate susținerile mincinoase ale reclamantului care a susținut că nu ar fi cunoscut de existenta acestui credit și că banii ar fi fost folosiți la casa mamei sale din Neudorf.

De altfel, și pârâta a achitat sub durata conviețuirii rate bancare pentru creditul reclamantului la Piraeus Bank, în Calea Girocului, care se afla în apropierea locului său de muncă - respectiv la Ambulanță, situat lângă Spitalul Județean, așa încât reaua credință a reclamantului manifestată pe parcursul derulării prezentului litigiu este pe deplin dovedită.

Față de aceste considerente, în mod corect prima instanță a stabilit caracterul de datorie comună a datoriei contractate de pârâtă la Credit Europe Bank SA și a stabilit că banii primiți în baza acestui contract de credit au fost folosiți în integralitatea lor la finalizarea lucrărilor de execuție a imobilului din litigiu.

Cu privire la masa bunurilor comune.

Din masa bunurilor comune nu face parte și creditul contractat de reclamantul apelant la Piraeus Bank, după cum corect a reținut prima instanță.

Pârâta solicită a se respinge solicitarea apelantului reclamant de a se stabili că soldul rămas de plată la data de 14.02.2012 ar fi de 18.652,33 CHF, și că la data de 16.04.2014 ar fi de 21.152, 96 CHF, în înscrisurile depuse la dosar și emise de bancă nu se menționează sumele rămase de restituit la datele su-menționate.

De altfel, această solicitare a reclamantului nu face și nu poate face obiectul prezentei cauze pentru considerentele arătate mai sus.

S-a mai solicitat instanței a se aprecia că în mod corect prima instanță a reținut că nu este datorie comună numai datoria contractată de reclamant la Piraeus Bank, ci are caracter de datorie comună și datoria contractată de subsemnata la Credit Europe Bank, întrucât a fost folosită efectiv și în întregime pentru executarea lucrărilor la imobilul din litigiu.

De asemenea, ratele rambursate pentru restituirea creditului contractat de reclamant sub durata conviețuirii, la fel ca și creditul contractat, au fost achitate prin contribuție comună, a ambilor, din veniturile realizate de noi.

Nu corespunde realității susținerea reclamantului potrivit căreia acesta nu ar fi avut cunoștință despre creditul contractat de pârâtă la Credit Europe Bank, și că l-ar fi contractat pentru a o ajuta pe mama sa la lucrările executate la casa de la Neudorf, și nici că bunicul său bolnav de Alzheimer ar avea medicație care ar costa sume mari de bani. Medicația bunicului său este gratuită, astfel cum a dovedit pe deplin cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei - iar situația financiară a mamei și bunicului este suficient de bună încât le-a permis să o gratifice în permanență cu sume de bani considerabile pe care pârâta le-a folosit la casă, fapt bine cunoscut de reclamant.

O mare parte din creditul contractat de mama sa în sumă de 12.200 RON lei (fila 21 vol.II dosar), i-a fost dăruită pentru executarea lucrărilor la casa părților, mama sa rambursând ratele la creditul pe care l-a contractat, din banii ei. Așa încât nu părțile au fost cei care i-au achitat lucrările la casa din Neudorf, după cum contrar realității a susținut reclamantul, ci dimpotrivă, după cum a arătat, mama sa a ajutat-o financiar la lucrările la casa, a sa și a reclamantului, prin sumele pe care i le-a dăruit în acest scop.

Pe lângă sumele de bani pe care mama i le-a dăruit, a gratificat-o și prin cumpărarea unor materiale pentru casă - ca de ex. vata minerală, burlane, lambriuri pentru garaj, rigips, astfel cum rezultă din probele testimoniale administrate în cauză. De asemenea, mama i-a cumpărat cu banii ei, și parchet, vopsea lavabilă, pentru camera de la parter, existând convenția între soți și mama pârâtei, că atunci când aceasta va fi în vârstă, va veni să locuiască împreună cu ei, părțile urmând să o întrețină, și că va locui în camera de parter, astfel cum s-a dovedit cu probele testimoniale administrate. Tot mama pârâtei a fost cea care i-a dăruit banii cu care a achitat ferestrele și ușile termopan de la etaj.

De asemenea, mama sa a luat un împrumut la BRD în data de 27.07.2007, (data căsătoriei), în sumă de 8.800 lei, (astfel cum rezultă din adresa de la fila 21 vol.II dosar), din care i-a dat, ca dar la nuntă, 4.500 lei iar din diferența rămasă i-a dat diverse sume tot pentru cheltuieli la casă.

Cu privire la contribuția la dobândirea bunurilor comune.

Este cu totul neîntemeiată susținerea apelantului reclamant conform căreia acesta ar fi dovedit că ar fi avut o cotă de contribuție superioară față de cota de contribuție a intimatei ; în realitate, pârâta a făcut dovada unei contribuții superioare față de contribuția reclamantului.

Prin urmare, s-a solicitat respingerea apelului declarat de reclamantul pârât reconvențional și în partea prin care acesta a criticat hotărârea primei instanțe sub aspectul contribuției, și menținerea hotărârii primei instanțe ca temeinică și legală sub acest aspect.

În mod corect prima instanță a calculat sulta pe care i-o datorează reclamantul fără a include în calculul sultei valoarea pretins a fi rămasă de achitat din creditul contractat de reclamant de la Piraeus Bank, deoarece prima instanță nu se putea pronunța cu privire la partajul datoriei nefiind sesizată cu o astfel de cerere, precum și pentru faptul că prin hotărârea de partaj se stabilește doar cota de contribuție la dobândirea patrimoniului comunitar a fiecărei părți și masa partajabilă, și nu se dispune și partajarea datoriei.

De altfel, prin adresele comunicate de către Banca Piraeus Bank se atestă doar sumele achitate până la data despărții în fapt, respectiv până la data rămânerii irevocabile a hotărârii de divorț, și nicidecum nu se menționează care este suma rămasă de rambursat.

Reclamantul cunoștea foarte bine că și pârâta are o datorie care este comună, și pe care o achit singură, fiind contractată de ea sub durata conviețuirii, iar banii primiți cu titlu de credit au fost folosiți tot la edificarea casei din litigiu, după cum s-a reținut în mod corect prin hotărârea primei instanțe. Ratele pentru rambursarea creditului contractat de pârâtă la Credit Europe Bank au fost achitate după data despărții în fapt prin contribuția sa exclusivă, fără nici o contribuție din partea reclamantului.

Cu privire la motivele de pretinsă netemeinicie invocate de apelant.

Multitudinea de probe administrate în cauză au fost corect analizate și apreciate de prima instanță.

Este cu totul neîntemeiată susținerea apelantului potrivit căreia înscrisurile depuse de acesta la dosarul cauzei ar dovedi proveniența din fondurile sale proprii a sumelor privind achiziționarea terenului - suma pentru achitarea terenului provenind doar parțial din fondurile proprii ale reclamantului, diferența provenind din veniturile noastre comune. Cu privire la serviciile și materialele folosite la edificarea construcției au fost achitate din bani comuni și nicidecum din banii proprii ai reclamantului.

În realitate, apelantul reclamant a încercat inducerea în eroare a instanței, bazându-se pe volumul materialului probator și contând pe faptul că acest material ar fi dificil de verificat. Însă prima instanță a analizat cu minuțiozitate probele administrate și a făcut o corectă analiză a acestora, reliefând netemeinicia susținerilor reclamantului.

Este neîntemeiată susținerea apelantului potrivit căreia cei trei martori ai pârâtei ar fi cunoscut aspectele relatate de la mama pârâtei, iar martorii audiați la cererea apelantului ar fi relatat chestiuni percepute în mod direct.

Nu corespunde realității susținerea apelantului potrivit căreia martorii propuși de apelant ar fi văzut personal sume de bani pretins a fi fost primite de apelant de la părinții săi; în realitate nici un martor propus de reclamant nu a asistat la darea și numărarea vreunei sume de bani și nici nu a declarat vreunul din martorii audiați la cererea reclamantului că ar fi avut cunoștință în mod direct despre folosirea vreunei sume pretins a fi fost primită de la părinții reclamantului de către reclamant pentru edificarea casei și nici nu a arătat vreun martor că ar fi cunoscut în mod direct sumele pe care reclamantul le-ar fi obținut din pretinse activități suplimentare, după cum susține cu rea-credință reclamantul apelant.

Prima instanță a reținut în mod corect că apelantul reclamant a făcut susțineri contradictorii.

Astfel, din contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.1700/21.09.2006 de BNP „ AEQUO" București (filele 306 - 307 vol.I dosar), rezultă că la data de 21.09.2006, reclamantul a vândut, în schimbul prețului de 15.000 Euro, echivalentul a 52.977 lei, apartamentul proprietatea sa personală, situat în București, .-5 . contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.4536/09.10.2006 de BNP D.-G.-C. din Timișoara (fila 177 vol.I dosar), reclamantul a cumpărat la data de 09.10.2006, sub durata concubinajului nostru, cu prețul de 17.425 Euro, echivalentul în lei 61.360 lei, terenul înscris în CF nr._ Moșnița nouă, provenită din conversia CF nr.3438, nr. top._, constând în teren intravilan în suprafață de 697 mp, pe care s-a construit imobilul din litigiu.

Prin acțiunea introductivă reclamantul nu a susținut că ar fi vândut două garsoniere, ci una singură. A invocat pretinsa vânzare a celei de-a doua garsoniere la doi ani de la începerea procesului, printr-un script care nu avea caracterul unei completări de acțiune. Dacă ar fi fost reală susținerea reclamantului că ar fi vândut două imobile, ar fi făcut această susținere prin acțiunea introductivă.

Cu privire la prețul pretins a fi fost încasat de reclamant în sumă de 7.300 USD din vânzarea unei garsoniere în cartierul Dristor din București, pârâta a solicitat a se înlătura susținerea apelantului reclamant prin care pretinde cu rea-credință că ar fi folosit o astfel de sumă la edificarea imobilului din litigiu, și pe care ar fi încasat-o cu patru ani înainte de a se cunoaște din vânzarea unei garsoniere în .> S-a solicitat instanței înlăturarea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.328/23 septembrie 2002 la BNP G. M. și M. C. G. - filele 170 -171 depus de reclamant, întrucât a fost încheiat cu patru ani înainte ca părțile să se cunoască, fiind o imposibilitate obiectiva ca reclamantul să fi vândut acest apartament pentru construirea casei din litigiu, devreme ce s-au cunoscut după patru ani de la realizarea acestei vânzări. De altfel, prin Anexa la acest contract, aflată la filele 172-173 s-a menționat calitatea de vânzător și a mamei reclamantului, L. S., care a semnat aceste anexe pentru confirmarea încasării prețului, așa încât din această anexă rezultă că banii încasați cu titlu de preț au fost încasați de mama reclamantului, și nicidecum de reclamant. Dacă reclamantul ar fi folosit suma de bani pretins a fi fost obținută cu patru ani înainte din vânzarea acelei garsoniere din . ar fi susținut aceasta prin acțiunea introductivă, si nu ar fi formulat o astfel de susținere după doi ani de la formularea acțiunii de partaj.

După cum s-a arătat prin scriptul depus la dosarul cauzei - filele 10-19 vol.II, pârâta a aflat cu stupoare pentru prima dată, când i-a fost comunicat înscrisul depus de reclamant la dosarul cauzei la filele 158-161, la termenul din 02.10.2013, despre pretinsa vânzare a încă unei garsoniere a reclamantului, din Dristor, pe lângă dea de pe . acțiunea introductivă reclamantul nu a făcut vorbire despre o a doua astfel de vânzare (fila 16 vol.I). Motivul pentru care pe care reclamantul îl invocă acum în încercarea de a-i diminua cât mai mult cu putință cota de contribuție. Însă, dacă ar fi fost adevărată această afirmație potrivit căreia reclamantul ar fi încasat această sumă de bani și că ar fi folosit-o la casă, reclamantul ar fi formulat această susținere în cuprinsul acțiunii introductive, aflate la fila 16 dosar vol. I sau cel târziu prin răspunsul la întâmpinare (depus la file 30-31 vol.I), și în nici un caz nu ar fi făcut această susținere după aproape doi ani de la începutul procesului.

După cum a arătat, pârâta nu avea cunoștință ca reclamantul să fi avut o garsonieră în proprietate, și pe care să o fi vândut cu patru ani înainte ca măcar să se cunoască. Oricum, când am început conviețuirea, reclamantul nu avea o astfel de sumă, pe care să o fi adus în gospodărie sau să o fi folosit în familie. De altfel, după cum rezultă din Anexa la contractul de vânzare-cumpărare nr.328/23.09.2002 privind vânzarea garsonierei din București . sunt menționați ca vânzători L. S. (mama reclamantului și reclamantul L. A. D., deși în contractul de vânzare-cumpărare apare doar reclamantul ca vânzător. Așa încât este evident că banii respectivi au fost însușiți de mama reclamantului, L. S., și nu de către reclamant.

Prin urmare, în mod corect prima instanță a reținut că, devreme ce prețul de vânzare a apartamentului a fost mai mic decât prețul de cumpărare a terenului este evident că din prețul încasat de reclamant ca urmare a vânzării apartamentului său propriu nu se putea achita nici măcar prețul integral al terenului cumpărat de reclamant, așa încât în mod corect prima instanță a înlăturat susținerile reclamantului potrivit cărora la realizarea unor lucrări de construcții s-ar fi folosit bani ai săi proprii rezultați din vânzarea apartamentului.

Cu privire la comisionul firmei, taxa privind introducerea utilităților și al contractelor de proiectare și realizare a documentațiilor - toate acestea au fost reținute în mod corect de prima instanță ca fiind datorii proprii, legate de teren, bunul său propriu. De altfel, după cum s-a arătat, și acestea au fost în realitate achitate din bani comuni, și nicidecum din banii reclamantului apelant.

Este neîntemeiată susținerea apelantului potrivit căreia calculul cheltuielilor privind studiile medicale ar crea o diferență în plus între veniturile părților în favoarea reclamantului ; în realitate, pârâta a dovedit că aceste studii au fost achitate cu bani primiți de ea de la mama. Chiar fără a se reține ca dovedit acest aspect, oricum această pretinsă diferență nu ar putea atrage o contribuție mai mare în favoarea reclamantului, în condițiile în care pârâta a prestat muncă în gospodărie, singură, fără nici o participare din partea reclamantului, aspect dovedit cu probele testimoniale administrate în cauză, inclusiv cu martorul N. S., (filele 42-44) audiat la cererea reclamantului apelant, care a arătat (la fila 44), „în timpul căsătoriei părților, pârâta era cea care se ocupa de treburile casnice, cum ar fi gătit, curățenie, spălat rufe ."

De asemenea, pârâta având o contribuție majoritară ca urmare a banilor primiți de ea de la mama și de la bunicul său cu titlu de dar manual, precum și prin munca în gospodărie, este evident că practic a avut o contribuție majoritară la dobândirea aportului comunitar.

Cu privire la susținerile apelantului legate de pretinsele venituri suplimentare ale acestuia.

Este total neîntemeiată susținerea apelantului potrivit căreia prima instanță ar fi abordat greșit problema pretinselor venituri suplimentare pe care reclamantul susține contrar realității că le-ar fi obținut sub durata căsătoriei.

Cu vădita rea-credința apelantul reclamant a susținut că pârâta nu ar fi contestat afirmația reclamantului că ar fi realizat venituri suplimentare și că ar fi lucrat în mod constant după program și în această privință apelantul este de rea-credință încercând astfel inducerea în eroare a instanțe - în realitate pârâta a contestat aceste susțineri nereale ale reclamantului prin răspunsul depus la dosarul cauzei la termenul din 30 octombrie 2013 (la fila 14 vol. II), șl am arătat ca reclamantul nu a realizat niciodată venituri suplimentare si nu a adus in casa astfel de venituri.

Mai mult, a arătat că a avut o perioadă în care nu a lucrat, si a fost întreținut de pârâtă.

Este cu totul neîntemeiată susținerea apelantului potrivit căreia doctrina și practica ar lua în considerare veniturile pretins a fi fost realizate „la negru", și pretins a fi dovedite cu martori; dimpotrivă, nici o hotărâre judecătorească nu a fost pronunțată pe baza afirmațiilor unor martori - care ar fi susținut că o parte ar fi realizat astfel de venituri. Dacă s-ar admite teza contrară, s-ar încălca normele imperative privitoare la proba cu înscrisuri și s-ar admite arbitrariul în pronunțarea unor hotărâri în această materie, ceea ce ar fi inadmisibil.

Apelantul reclamant nu a făcut dovada unor sume pe care să le fi realizat sub durata căsătoriei ca venituri suplimentare și aceasta tocmai pentru că nu a obținut astfel de sume. Aceasta este una dintre modalitățile în care a încercat să își majoreze cota de contribuție nejustificat și să îmi diminueze cota subsemnatei la dobândirea patrimoniului comunitar.

Așa încât și sub acest aspect critica apelantului reclamant este cu totul neîntemeiată.

Cu privire la înlăturarea de către instanță a facturilor fiscale (prin filele 34-39 și 47-49 din sentință ) nu corespunde realității susținerea apelantului potrivit căreia facturile respective s-ar referi la materiale care ar fi fost folosite la construirea casei, întrucât pentru facturile respective nu au fost depuse și chitanțele aferente acestora, așa încât în mod corect au fost înlăturate de prima instanță. Facturile în sine nu fac dovada plății, de altfel, reclamantul apelant a depus numeroase facturi fără chitanțe, sau cu chitanțe care au date diferite de datele emiterii facturilor, ceea ce demonstrează că aceste înscrisuri depuse de reclamantul apelant nu reprezintă plăți care au fost făcute de reclamantul apelant pentru materiale care să fi fost folosite la casa din litigiu.

De asemenea, procesele verbale de custodie în mod corect nu au fost luate în considerare de prima instanță ca dovezi ale unui aport propriu al reclamantului în condițiile în care nu se menționează în cuprinsul acestora prețul de achiziție al mărfii, și în condițiile în care facturile depuse de apelant la filele 253, 255 vol. I dosar, numerele facturilor și datele emiterii acestora au fost completate olograf de către reclamant, peste mențiunile tipizate din facturi, astfel cum în mod corect a reținut prima instanță.

În condițiile în care nu s-a făcut nici dovada că marfa achiziționată a fost folosită efectiv la edificarea construcției din litigiu, pentru ca apoi să se pună problema verificării provenienței banilor cu care a fost achiziționată, în mod corect au fost înlăturate aceste înscrisuri.

Și cu privire la chitanța de la fila 252 vol. II dosar - emisă de . plata pentru comandă oțel beton, în mod corect prima instanță a reținut că nu poartă data eliberării și nici numele beneficiarului comenzii sau al persoanei care a făcut plata așa încât în mod corect prima instanță nu a luat în considerare nici acest înscris la stabilirea contribuției la dobândirea imobilului din litigiu.

Cu privire la factura nr._/21.05.2008 emisă de . SRL, privind achiziționarea de ciment de către reclamant, depusă la fila 256 vol. I dosar, în mod corect prima instanță a reținut că nu poate fi reținută ca dovedită susținerea că banii cu care s-au efectuat plățile ar fi provenit doar din veniturile reclamantului, în condițiile în care emiterea facturii s-a făcut în timpul căsătoriei, când ambele părți realizam venituri, iar la data de 06.09.2007 s-a lichidat contul cu economii comune, ale ambelor părți, de la BRD, fiind ridicată din cont suma de 19.917 lei, în privința căreia instanța a reținut corect că nu s-a făcut dovada că până la data de 12.02.2008 ar fi fost cheltuită.

În privința facturilor emise de . emise pe numele reclamantului (filele 257-262 vol. I dosar), privind achiziționarea de beton, în mod corect instanța nu le-a reținut ca dovezi pentru o pretinsă contribuție proprie a reclamantului la edificarea imobilului din litigiu, în condițiile în care nu s-a dovedit că marfa achiziționată conform facturilor respective a fost folosită efectiv la edificarea construcției din litigiu, și în condițiile în care nu au fost depuse de apelantul reclamant și chitanțele doveditoare ale plăților facturilor, pentru ca mai apoi să se pună problema provenienței banilor cu care s-ar fi făcut plata facturilor, facturile nefăcând dovada plății prețului mărfii respective.

În lipsa unor dovezi care să ateste pretinsa contribuție proprie a reclamantului la edificarea imobilului din litigiu, susținerile reclamantului potrivit cărora ar fi avut o cotă de contribuție majoritară la edificarea imobilului apare ca fiind vădit neîntemeiată.

Edificarea imobilului din litigiu nu s-a realizat numai din banii obținuți din creditul contractat de reclamant, ci și din banii obținuți cu titlu de credit de către subsemnata de la Credit Europe Bank, după cum corect a reținut prima instanță, astfel cum s-a arătat și dovedit pe deplin cu probele administrate în cauză.

Banii luați cu credit de la Piraeus Bank au fost folosiți la casă; pârâta nu a afirmat că au fost suficienți, devreme ce pentru edificarea casei a folosit și veniturile comune, precum și banii luați cu credit de ea de la Credit Europe Bank. De altfel, pârâta a investit în casă și banii primiți cu titlu de dar manual de la mama sa și de la bunicul său, a folosit și materialele cumpărate de mama mea ca ajutor pentru mine.

În mod corect prima instanță a reținut că și creditul contractat de ea de la Credit Europe Bank reprezintă o datorie comună. Reclamantul apelant a cunoscut existența acestei datorii, banii fiind folosiți la edificarea casei; fiind datorie comună, era și firesc ca până la despărțirea în fapt rambursarea ratelor să se efectueze din veniturile comune, după cum și rambursarea ratelor la creditul contractat de reclamantul apelant s-a efectuat până la despărțirea noastră la fel, tot din veniturile comune.

Reclamantul a fost reprezentat de avocat la prima instanță, iar instanța s-a pronunțat asupra obiectului dedus judecății, neputându-se pronunța cu privire la ceea ce nu s-a cerut sub forma unei cereri formulate în condiții de contradictorialitate.

Este cu totul neîntemeiată susținerea apelantului reclamant care afirmă că ar fi superficială analiza instanței de la filele 45-46 ale sentinței cu privire la veniturile realizate de mama și de bunicul subsemnatei. Dimpotrivă, prima instanță a analizat minuțios probele aflate la dosarul cauzei cu privire la veniturile acestora, cu trimitere expresă la filele la care acestea sunt depuse.

Mama pârâtei a contractat două credite, și nu unul după cum a afirmat reclamantul apelant, respectiv a încheiat contractul de credit nr._/27.07.2007 cu BRD Groupe Societe Generale, pentru un credit de 8800 lei, de nevoi personale ( fila 175 vol. II dosar) și contractul de credit nr._/25.05.2006, cu BRD Groupe Societe Generale, pentru un credit de 12.200 lei de nevoi personale (fila 177 volum II dosar), reținând că veniturile mamei sale au fost complinite cu aceste două sume.

Din nou reclamantul apelant face susțineri contrare înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, încercând cu orice chip să indică în eroare Onorata Instanță; din înscrisurile depuse rezultă cu evidență că mama și bunicul meu au avut mijloace suficiente, și anume în sumă de 2945 lei /lună.

Astfel, mama pârâtei a avut un venit mediu lunar de 1471 lei, reținut în mod corect pe baza adeverinței nr.3371/09.10.2012 eliberată de Flextronics SRL (filele 88-89 vol. I dosar), iar bunicul subsemnatei avea un total de 1474 lei /lună, sursele de venit lunar ale bunicului meu constând în: pensie 516 lei; pensie urmaș 95 lei; prestații sociale 293 lei; indemnizație conform Legii nr.448/2006 570 lei - total /lună 1474 lei (cf. înscrisurilor de la filele 90-91 vol. I dosar ).

Prin urmare, veniturile mamei și ale bunicului său nu au fost nicidecum modeste, după cum în mod neîntemeiat susține apelantul reclamant, acestea fiind considerabile și fiind dovedite cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei. În aceste condiții în mod corect a reținut prima instanță că mama sa nu avea nevoie de ajutorul pârâtei pentru a-și rambursa rata lunară pentru restituirea creditelor de 218,57 lei și respectiv de 200 lei, veniturile mamei sale fiind de trei ori mai mari decât cuantumul celor două rate pentru rambursarea celor două credite.

Este pe deplin dovedit cu probele testimoniale faptul că mama pârâtei i-a întreținut în decursul celor trei ani cât au locuit la aceasta, inclusiv cu produsele aduse din gospodăria acesteia din Neudorf, prin aceasta gratificându-o în exclusivitate pe pârâtă, astfel cum rezultă din probele administrate.

Martorii audiați în cauză au arătat că mama vindea produse realizate în acea gospodărie, și îmi dădea banii pe care îi câștiga astfel, iar la casa din Neudorf nu s-au făcut decât minime reparații, nicidecum renovarea casei, și nici finisaje, astfel încât susținerile apelantului reclamant nu sunt numai neîntemeiate, și nedovedite, dar în același timp și infirmate de probele administrate în cauză.

Nu există nici un fel de probe din care să rezulte cu privire la casa din Neudorf că ar fi fost renovată în perioada edificării imobilului din litigiu. Pârâta a făcut dovada că nu s-a emis autorizație pentru executare de lucrări la această casă în perioada căsătoriei, iar reclamantul nu a făcut nici o probă a unei stări de fapt contrarii, simplele sale susțineri fiind făcute cu vădită rea-credință și contrare realității.

Din 2774 lei /lună, venituri pe care mama și bunicul său le realizau lunar, este evident că bunicul pârâtei a avut posibilitatea să îi dea suma de 800 lei/lună, cum i-a dat efectiv și după cum a dovedit pe deplin în cauză, bunicul dăruindu-i această sumă pentru că a fost crescută numai de mama.

Banii luați din bancă de mama pârâtei în baza celui de-al doilea credit au fost primiți de aceasta la 27.07.2007; facturile privind achiziționarea de beton depuse de reclamant au fost corect înlăturate de instanță întrucât nu au fost însoțite de chitanțe care să ateste faptul plății, așa încât în mod corect au fost înlăturate.

Veniturile mamei pârâtei și ale bunicului său nu au fost nici pe departe modeste, după cum a afirmat în mod repetate și neîntemeiat reclamantul apelant, fiind pe deplin dovedit faptul că bunicul său i-a dat lunar suma de 800 lei.

Cu privire la viramentele din 24.09.2008, 19.05.2010 si 08. 08. 2011 efectuate de mama reclamantului.

Este cu totul neîntemeiată susținerea apelantului reclamant potrivit căreia instanța nu ar fi analizat viramentele efectuate de mama reclamantului; dimpotrivă, prima instanță a analizat pe larg modul în care aceste plăți nu au influențat cota de contribuție a părților, a părților la dobândirea imobilului din litigiu, în condițiile în care plățile respective nu se coroborează cu facturi însoțite de chitanțe care să facă dovada faptului plății, nu s-a făcut dovada că din banii respectivi s-ar fi achiziționat anumite materiale despre care să se fi făcut dovada că au fost folosite efectiv la imobilul din litigiu, pentru ca mai apoi să se poată pune problema provenienței banilor respectivi.

De asemenea, în mod corect prima instanță a reținut cu privire la trimiterile efectuate de mama reclamantului în contul pârâtei că în baza prev. art.31 lit.b acestea reprezintă dar manual făcut în favoarea pârâtei, însă față de recunoașterea sa că au fost trimise pentru a-i gratifica pe amândoi, aceste trimiteri nu pot fi de natură să majoreze aportul reclamantului apelant la suportarea cheltuielilor căsniciei.

Cu privire la accidentul produs cu autoturismul bun comun, după cum corect a reținut instanța de fond, despăgubirea a fost achitată de societate de asigurări (fila 269 vol.1 dosar); autoturismul din litigiu bun comun nu a fost avariat prin accidentul respectiv, așa încât nu a fost impusă efectuarea unor reparații la autoturismul din litigiu, motiv pentru care nu au fost efectuate reparații la acest autoturism. De altfel, apelantul reclamant nu a precizat că ar fi fost cheltuită vreo sumă anume pentru reparația autoturismului în urma accidentului și nici nu a dovedit efectuarea vreunei cheltuieli concrete pentru repararea autoturismului din litigiu tocmai pentru că nu a fost efectuată o astfel de reparație la autoturism. Prin urmare, cu rea-credință apelantul reclamant a criticat hotărârea pronunțată de prima instanță sub acest aspect.

Este absurdă și total neîntemeiată susținerea reclamantului apelant potrivit căreia pârâta ar fi comis distrugeri la casă, după despărțirea în fapt, respectiv că ar fi distrus parțial centrala termică, precum și pompele și țevile aferente acesteia, această susținere fiind de altfel nedovedită cum corect a reținut prima instanță.

Martorul N. S. A. (filele 42-44) audiat la termenul din 30.10.2013 a declarat că reclamantul i-a spus cu 2-3 luni înainte de a fi audiat că instalația termică este deteriorată, fiind îndoite țevile, și că ar bănui-o pe pârâtă de săvârșirea acestei fapte. Însă în mod corect instanța a înlăturat depoziția acestui martor întrucât se bazează în exclusivitate pe relatările reclamantului în privința existenței distrugerii, și pe bănuiala reclamantului că pârâta ar fi comis această faptă, așa încât în mod corect instanța nu a reținut această depoziție ca exprimând realitatea câtă vreme nu se coroborează nu nici o altă probă din care să rezulte cel puțin distrugerea instalației termice și momentul când ar fi avut loc pretinsa distrugere, pentru ca, pe urmă, să se poată pune problema identificării persoanei care ar fi săvârșit această faptă.

Prin urmare, nu corespunde realității susținerea apelantului potrivit căreia la fila 51 al. 2 a sentinței, instanța ar fi recunoscut că apelantul ar fi dovedit distrugeri pe care eu le-ar fi comis, apelantul reclamant făcând și în această privință susțineri cu vădită rea-credință.

De altfel, se impune a se lua în considerare și faptul că sulta datorată de reclamant în favoarea pârâtei se stabilește în raport de starea imobilului, așa încât este absurdă susținerea reclamantului, pârâta neavând nici un interes în distrugerea imobilului, ci dimpotrivă în conservarea imobilului. Dimpotrivă, reclamantul apelant este cel care a distrus imobilul și a sustras tot ce se putea demonta din imobil pentru ca apoi să pună pe seama sa aceste fapte ilicite comise de el însuși.

Reclamantul nu a efectuat investiții după despărțirea în fapt, așa încât în mod corect prima instanță a înlăturat susținerea reclamantului apelant în această privință, apreciind că nu există probe care să susțină afirmația reclamantului.

În mod corect prima instanță a înlăturat depoziția martorului N. S. care a afirmat că l-ar fi văzut pe reclamant montând corpuri de iluminat la parter și executând rigips la tavanul din hol, reținând că aceste lucrări nu pot fi prezumate a fi fost făcute după despărțirea părților în condițiile în care în accepțiunea martorului s-ar fi despărțit la sfârșitul anului 2011, or reclamantul apelant însuși a recunoscut în acest context că s-ar fi despărțit în februarie 2012, aceste lucrări putând fi astfel executate oricând până în 14.02.2012, iar martora N. A. a arătat că știe de la reclamant și de la părinții acestuia că reclamantul ar mai fi făcut anumite lucrări - finisaje exterioare și montat parchet, însă în mod corect nu au fost reținute aceste lucrări ca fiind executate după despărțirea în fapt, data de 14.02.2014, în condițiile în care depoziția acestei martore nu se referă la fapte percepute personal de aceasta, ci din spusele părinților reclamantului și ale reclamantului, astfel încât necoroborându-se cu alte mijloace de probă s-a apreciat în mod corect că depoziția acestei martore nu poate fi reținută ca exprimând realitatea.

De asemenea, în mod corect a reținut prima instanță că depoziția acestei martore vine în contradicție cu depoziția martorului N. S. - care s-a referit la montaj tavan rigips pe hol și corpuri iluminat la parter, iar martora N. L. A. a afirmat că reclamantul ar fi executat finisaje exterioare și montat parchet, reclamantul însuși nefăcând vorbire de executarea unor finisaje exterioare și montat parchet după despărțirea în fapt, iar ceilalți doi martori nefăcând nici o referire la pretinse lucrări care să fi fost executate de reclamant după despărțirea în fapt.

Cu privire la pretinsa contribuție în natură a reclamantului la edificarea casei, critica apelantului reclamant este de asemenea nefondată; și pârâta a lucrat efectiv la casă, a lucrat și meșterul plătit de mama sa, a avut angajată și o firmă, așa încât nici pe departe apelantul reclamant nu a ridicat singur casa. Este revoltătoare reaua credință a acestuia: reclamantul apelant a afirmat că a ridicat singur casa, a mers și la serviciu, a lucrat la casă, a lucrat și suplimentar și stătea de vorbă cu colegul care îl aducea acasă, N. S., câteva ore, ocazie cu care martorul ar fi văzut stadiul lucrărilor.

Reclamantul apelant a recurs la toate, dar absolut toate modalitățile în încercarea de a induce in eroare instanța, și de a obține o cotă majorată de contribuție în scopul evident de a-și însuși roadele eforturilor pârâtei; chiar și martorul N. S. a afirmat că programul de serviciu al reclamantului apelant era între ora 9,00 și 17, 00 - 18,00.

Pârâta a muncit din greu, suferind o hernie de disc din cauza efortului depus în munca fizică la edificarea casei, dându-i cărămida la mână reclamantului, și a muncit până la epuizare la această casă, iar reclamantul pretinde că el singur a muncit, că el singur a dormit în cort, deși din probele administrate rezultă că împreună amândoi - pârâta și reclamantul - au dormit în cort, iar atunci când au fost plecați, mama pârâtei a fost cea care a dormit în cort ca să păzească materialele pe care le aveau ca să nu le fie furate.

Este revoltător că reclamantul face afirmații lipsite de orice temei; pârâta a contestat susținerea reclamantului prin care acesta a afirmat că a lucrat la casă singur, și a arătat și dovedit că și ea a lucrat la casă, așa încât nu corespunde realității că pârâta nu ar fi contestat susținerile reclamantului prin care acesta a afirmat că ar fi lucrat singur la casă.

Martorii audiați la propunerea pârâtei au confirmat de asemenea că a lucrat și ea la edificarea casei. Reclamantul face afirmații care nu se regăsesc în conținutul depozițiilor martorilor, contând pe faptul că materialul probator este amplu. Însă conținutul depozițiilor martorilor au fost redate minuțios de prima instanță, și analizate pe larg, așa încât rog ca Onorata Instanță să constate că afirmațiile reclamantului sunt lipsite de suport real șl probator.

Pârâta a lucrat și în gospodărie, a fost angajată în muncă și a avut și câte două servicii, a lucrat și personal la casă, așa încât în mod corect prima instanță nu a reținut o cotă majorată de contribuție în favoarea reclamantului.

Faptul că mama sa s-a ocupat de menaj când a locuit împreună cu reclamantul în locuința acesteia are semnificația unei gratificații din partea acesteia în favoarea pârâtei, copilul său, pârâta în acest interval mergând la serviciu și lucrând și la edificarea casei, până când a reușit să se mute - reclamantul și pârâta, în casa aflată în continuare în construcție, așa încât ajutorul mamei sale reprezintă tot o contribuție a pârâtei la dobândirea patrimoniului comunitar. După mutarea în casa din Moșnița a făcut menajul în condițiile în care lucrările de edificare se aflau în derulare, ceea ce reprezenta un plus de efort din partea sa, munca în gospodărie desfășurată de ea, fiind cu atât mai dificilă în aceste condiții și se impune a fi avută în vedere ca atare, chiar dacă reclamantul refuză să o recunoască.

Reclamantul ar trebui să cunoască faptul că, atât în doctrină cât și în practica judiciară, inclusiv în practica instanței supreme, s-a statuat în mod constant că munca femeii în gospodărie este luată în considerare ca o contribuție la dobândirea patrimoniului comunitar prin considerabilele economii realizate astfel la bugetul familiei. Or, cu atât mai mult se impune a fi avută în vedere această contribuție în condițiile în care chiar și martorii reclamantului au arătat că subsemnata am fost cea care îndeplineam aceste activități de menaj singură, fără ajutorul reclamantului.

Nu corespunde realității susținerea reclamantului că cele două martore ar fi văzut banii pe care reclamantul i-ar fi primit de la părinții săi. Nici una dintre martorele audiate la cererea reclamantului - nici martora Polunin M., nu au spus că ar fi văzut și numărat, sau că ar fi fost prezentă la numărarea unor bani, și cu atât mai puțin nici una dintre martorele reclamantului nu au cunoscut în mod direct că vreo astfel de sumă ar fi fost folosită de reclamant la casă. Prin urmare, în mod corect prima instanță a înlăturat depozițiile martorelor audiate la cererea reclamantului ca fiind subiective, declarațiile acestora fiind de fapt bazate în exclusivitate pe afirmațiile reclamantului apelant, și nu pe constatări proprii ale martorelor.

Cu privire la motivele de pretinsă nelegalitate invocate de apelantul reclamant.

Argumentele invocate de reclamant nu țin de pretinsa nelegalitate, după cum afirmă acesta prin apel, ci apelantul reclamant reiterează susținerea sa, vădit neîntemeiată, în sensul că aprecierea probelor administrate în cauză ar fi eronată.

Construcția casei a fost începută din mijloace comune, și nu din mijloace proprii ale reclamantului, după cum neîntemeiat susține acesta, și chiar și pentru achiziționarea terenului suma de bani încasată cu titlu de preț din vânzare garsonierei fiind insuficientă, a adăugat diferența necesară din banii comuni.

Continuarea construcției s-a efectuat din banii comuni obținuți din veniturile comune, din creditele contractate de fiecare în acest scop și din banii primiți de pârâtă cu titlu de dar manual de la mama sa și bunicul său, precum și cu materialele cumpărate de mama sa, care gratificat-o și în această modalitate, astfel cum a dovedit prin probele administrate.

Ambii au lucrat personal la edificarea casei, nu numai reclamantul; a lucrat și soțul martorei Racolță M. V., angajat și plătit de mama pârâtei, care a gratificat-o și în această modalitate; a fost angajată și o firmă, plătită din banii comuni și din banii primiți de pârâtă de la mama sa și de la bunicul său.

Reclamantul nu a lucrat suplimentar, după orele de program; nu a adus în casă nici un ban din pretinse activități suplimentare pe care le-ar fi desfășurat reclamantul, reclamantul nu a desfășurat astfel de activități pe durata conviețuirii.

Reclamantul nu a primit sume considerabile de la părinții săi; diversele sume trimise de părinții reclamantului au fost în cea mai mare parte trimise pe numele pârâtei, prin urmare fiind dăruite pârâtei, așa încât nu puteau fi luate în considerare ca o contribuție proprie a reclamantului, după cum corect a reținut prima instanță.

Pârâta a contractat un credit și descoperire de card, mama sa a contractat și ea două credite, din care a ajutat-o financiar la edificarea casei.

Studiile medicale au fost plătite de mama sa, transportul la locul de muncă a fost dedus din venitul brut, veniturile nete fiind cele care au fost luate în considerare ca o contribuție la patrimoniul comunitar; nu pârâta a ajutat-o pe mama, ci mama sa a ajutat-o, iar la casa din Neudorf nu au fost executate lucrări de investiții.

Creditul contractat de pârâtă a fost luat cu știrea reclamantului, a fost folosit la edificarea casei, reclamantul însuși plătind rate la acest credit, cum și pârâta a plătit rate la creditul contractat de reclamant.

Pe calea întâmpinării nu se pot face cereri noi, reclamantul nu a solicitat includerea în masa partajabilă a creditului respectiv, de altfel și pârâta a contractat un credit, banii primiți din creditul contractat de ea fiind investiți în casă, iar în condițiile în care imobilul a fost atribuit reclamantului este firesc ca acesta să achite în continuare creditul respectiv. De altfel, pârâta a achitat prin contribuția sa exclusivă creditul acordat ei, deși banii primiți de ea cu acest titlu au fost investiți în întregime în imobil.

Solicitarea apelantului de a se regulariza datoria prin stabilirea sultei este nelegală, și reprezintă o cerere nouă, care nu a făcut obiectul judecății la prima instanță, ceea ce contravine dispozițiilor care reglementează judecata în apel.

Cu privire la autoturismul Dacia, acesta a fost bunul său propriu, dobândit de mine anterior încheierii căsătoriei, a fost înmatriculat pe numele meu, acela de P., astfel cum rezultă din certificatul de radiere a autoturismului.

Cu privire la cererea de probațiune privind reaudierea martorului N. S. s-a solicitat respingerea acestei cereri ; tot ceea ce martorul a cunoscut, a declarat la prima instanță, sub prestare de jurământ, jurământul martorului conținând inclusiv obligația de a nu ascunde nimic din ceea ce știe. Dacă reclamantul apelant, care a fost prezent la audierea martorului ar fi avut obiecții legate de consemnarea depoziției martorului avea posibilitatea să le formuleze direct sau prin apărătorul său. Or nici reclamantul, nici apărătorul său nu au formulat astfel de obiecții, cum de altfel rezultă din încheierea de la termenul de judecată la care a fost audiat acest martor.

De asemenea, pârâta a solicitat instanței a se avea în vedere și faptul că martorul N. S. a semnat personal depoziția sa după ce a citit-o în prealabil, (în depoziție fiind consemnat „semnat după ce i s-a citit"), așa încât nu se poate susține cu temei de către reclamant că instanța ar fi „perceput" greșit ceea ce ar fi declarat martorul și că pe acest motiv sar impune ca același martor să fie reaudiat în faza judecății în apel.

Prin afirmația apelantului că prima instanță ar fi perceput eronat ceea ce ar fi susținut martorul și prin cererea apelantului de reaudiere a aceluiași martor se încearcă de fapt să se „ajusteze" depoziția martorului în funcție de interesul apelantului reclamant ceea ce este inadmisibil, deoarece prin aceasta se tinde la obținerea unei mărturii mincinoase. Așa încât s-a solicitat a se respinge solicitarea de a se dispune reaudierea martorului N. S., ca fiind inadmisibilă .

Cu privire la proba cu alte înscrisuri, solicitată de apelantul reclamant pârâta a solicitat și respingerea acestei probe. Este evident că dacă reclamantul deținea alte înscrisuri, le depunea, iar dacă obține acum alte înscrisuri, mai mult ca sigur că acestea vor fi „ confecționate" pro causa, așa încât se opune la încuviințarea unor astfel de probe. De altfel, nu se arată teza probatorie pentru alte înscrisuri, pentru a se exprima în concret poziția cu privire la cererea de probațiune.

Cu privire la proba cu interogatoriul pârâtei, solicitată de apelantul reclamant - s-a solicitat a se respinge această probă, deoarece ambele părți și-au exprimat poziția în mod repetat, de-a lungul desfășurării procesului, prin numeroasele scripte depuse de ambele părți la dosarul cauzei, motiv pentru care solicit să respingeți proba ce nefiind utilă soluționării cauzei.

De altfel, reclamantul nu a solicitat proba cu interogatoriu la prima instanță, pe tot parcursul judecății, deși pârâta a fost prezentă personal la un termen de judecată, și de altfel apelantul nici nu a expus teza probatorie pentru proba cu interogatoriul pârâtei, prin cererea de probațiune formulată în cuprinsul memoriului de apel, așa încât pentru toate aceste considerente, a solicitat respingerea probei cu interogatoriul pârâtei deoarece nu îndeplinește cerințele prevăzute de art.167 Cod procedură civilă.

În subsidiar, în situația în care se va dispune totuși încuviințarea probei cu interogatoriul pârâtei, se solicită ca interogatoriul pârâtei să se dispună prin reprezentantul său, în condițiile art.223 Cod procedură civilă, și prin care se prevede că partea care are domiciliul în străinătate va fi audiată prin reprezentantul său.

În drept: dispozițiile art.289 Cod Procedură Civilă.

Analizând hotărârea atacată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, tribunalul a constatat că apelul este nefondat, pentru motivele ce vor fi expuse.

Reclamantul apelant a criticat hotărârea primei instanțe în privința constatării aportului egal al părților la dobândirea celor două bunuri comune, și anume imobilul - construcție P+M, situat în localitatea Moșnița-Nouă, înscris în CF_ Moșnița-Nouă, în valoare de 239.710 lei și autoturismul marca Volkswagen, în valoare de 11.250 lei.

Critica adusă se constată a fi nefondată, întrucât prima instanță, pe baza unei analize ample și minuțioase atât a probelor testimoniale cât și a celor cu înscrisuri, a apreciat că acestea nu au fost de natură a forma convingerea că una dintre părți ar fi avut o contribuție majoritară la dobândirea patrimoniului comun.

Astfel prima instanță a reținut corect că părțile au trăit în concubinaj anterior căsătoriei, din luna mai 2006 și că separația în fapt a intervenit conform constatărilor din hotărârea de divorț, la data de 14.02.2012.

A fost analizată situația înstrăinărilor de bunuri imobile realizată de pârât, constatându-se de asemenea și calitatea de bun propriu a terenului pe care este edificată construcția din litigiu, teren care ar fi fost achiziționat din vânzarea la data de 21.09.2006, a unui apartament bun propriu al pârâtului.

În privința susținerilor pârâtului, cum că a contribuit majoritar la realizarea edificatului cu bani proveniți din vânzarea imobilelor bunuri proprii și din economiile avute anterior căsătoriei, cu temei prima instanță a constatat pe baza analizei situației financiare a acestuia, astfel cum rezultă din extrasele de cont din perioada 06.10._08 (B.C.R.) și 2004 - 2006 (UniiCredit Ț. Bank) ca fiind dovedite doar plata prețului terenului, bun propriu l acestuia și a utilităților și obligațiilor ce îi reveneau în această calitate.

Referitor la pretenția pârâtului de a se reține aportul său în muncă la edificarea construcției, se consideră a fi corecte și în această privință, aprecierile primei instanțe în a echivala această participare la realizarea unor lucrări cu activitatea prestată de reclamantă în gospodărie.

De asemenea, nici pe baza analizei comparative a veniturilor și cheltuielilor fiecăreia dintre părți, astfel cum a rezultat din proba cu înscrisuri, prima instanță nu a putut constata existența unei diferențe semnificative care s-ar fi putut concretiza în stabilirea unei cote majoritare în favoarea uneia dintre părți și, respectiv în diminuarea cotei celuilalt copartajant.

Nu au fost dovedite prin constatări directe ale martorilor audiați, pretinsele degradări aduse de pârâtă imobilului din litigiu și nici sustragerile de bunuri mobile, iar în privința accidentului auto produs de reclamant, s-a depus dovada asigurării bunului (fila 269 vol.I dosar).

În privința ajutorului financiar pretins a fi fost primit de reclamant de la părinții săi, de asemenea prima instanță a apreciat corect că probele administrate sub acest aspect, nu au făcut dovada neechivocă a remiterii unor sume de bani care să fi fost utilizate la realizarea lucrărilor și care ar fi fost de natură să conducă la stabilirea unei cote majoritare în favoarea reclamantului.

Referitor la pretenția părților de a se deduce din valoarea sultei valoarea creditului nerambursat către Pireus Bank, se constată că, solicitarea reclamantului privind acest credit a fost formulată cu depășirea termenului prevăzut de lege, respectiv doar pe calea concluziilor scrise, astfel că în mod corect prima instanță nu le-a acordat nici o semnificație juridică, iar formularea acestui petit în apel se privește a fi inadmisibil în raport de dispozițiile art.292 Cod Procedură Civilă.

Reținând așadar că prima instanță a apreciat just probele administrate și a interpretat corect dispozițiile legale incidente, tribunalul constatând că hotărârea atacată este legală și temeinică, în baza dispozițiilor art.282 - 296 Cod Procedură Civilă, va respinge ca nefondat apelul.

Se va face aplicația dispozițiilor art.274 Cod Procedură Civilă, fiind obligat apelantul la plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge apelul declarat de reclamantul apelant L. A. D., cu domiciliul procedural ales în Timișoara, ..5C, parter, județul T., la Cabinet de avocat B. D., împotriva sentinței civile nr._/10.07.2014, pronunțată de Judecătoria Timișoara, în dosar nr._, în contradictoriu cu pârâta intimată L. A., cu domiciliul în Timișoara, ., nr.12, ., .

Obligă reclamantul apelant la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3000 lei.

Definitivă.

Cu recurs în 15 zile de la comunicare.

Pronunțată în ședință publică azi 31.03.2015.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,

D. J. A. I.

GREFIER,

N. D.

Red.D.J.

Tehnored.I.B.+N.D.

ex.4

Data 29.07.2015

Prima instanță: judecător M. Ciocșirescu

← Partaj bunuri comune. Lichidare regim matrimonial. Sentința nr....		Pensie întreţinere. Sentința nr. 632/2015. Tribunalul TIMIŞ →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Pensie întreţinere. Sentința nr. 632/2015. Tribunalul TIMIŞ Partaj bunuri comune. Lichidare regim matrimonial. Sentința nr. 5051/2015. Tribunalul TIMIŞ Partaj bunuri comune. Lichidare regim matrimonial. Sentința nr. 8485/2015. Tribunalul TIMIŞ Partaj bunuri comune. Lichidare regim matrimonial. Sentința nr. 24/2015. Tribunalul TIMIŞ