Actiune in raspundere delictuala. Sentința nr. 15/2013. Tribunalul TIMIŞ
| Comentarii |
|
Sentința nr. 15/2013 pronunțată de Tribunalul TIMIŞ la data de 05-07-2013 în dosarul nr. 497/2013
ROMANIA
TRIBUNALUL TIMIS
SECTIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 497/A
Ședința publică din 05.07.2013
PREȘEDINTE – M. R.
JUDECĂTOR – A. C.
GREFIER – F. S. H.
Pe rol judecarea apelului declarat de apelantul-pârât M. Apărării Naționale împotriva sentinței civile_/15.06.2012, pronuntata de Judecătoria Timisoara in dosarul_, in contradictoriu cu intimatul-reclamant B. M. și cu intimatul-chemat în garanție S. V.-A..
Dezbaterile asupra apelului au avut loc in data de 28.06.2013, fiind consemnate in incheierea de sedinta din acea dată, parte integrantă din prezenta hotărâre, cand instanța, in temeiul art. 260 C.p.c., a amânat pronunțarea pentru azi, 05.07.2013, dând următoarea hotărâre:
TRIBUNALUL
Deliberând asupra cauzei civile de față:
Prin sentința civilă nr._/15.06.2012, Judecătoria Timisoara a admis in parte acțiunea formulată de reclamantul B. M. împotriva paratului M. Apărării Naționale, a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 50.000 lei, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit si a respins în rest acțiunea. Prin aceeasi hotarare a fost admisa cererea de chemare în garanție formulata de pârâtul M. Apărării Naționale împotriva chematului în garanție S. V. A. si a fost obligat chematul în garanție să plătească pârâtului suma de 50.000 de lei; s-a luat act că nu au fost solicitate cheltuieli de judecata.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că prin sentința penală nr. 250/03.04.2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr._/1/2004 (nr.vechi 5001/2004), rămasă definitivă prin decizia penală nr. 558/2008, a aceleiași instanțe, inculpații S. V. A. si Chitac M., au fost condamnați pentru săvârșirea infracțiunii de omor deosebit de grav si pentru săvârșirea tentativei la infracțiunea de omor deosebit de grav, reținându-se că în perioada 17-22 decembrie 1989, inculpații S. V. A. (pe atunci general-locotenent, îndeplinind funcția de prim adjunct al Ministrului Apărării Naționale) și C. M. ( general locotenent îndeplinind funcția de comandant al Trupelor Chimice și pe aceea de comandant al Garnizoanei București), au făcut parte din comandamentul constituit la Timișoara din dispoziția lui N. Ceașescu, în vederea reprimării mișcării de protest îndreptate împotriva regimului comunist din România, în seara zilei de 17 decembrie 1989.
În acest sens inculpații au participat la preluarea comenzii trupelor din garnizoană, la înarmarea lor cu muniție de război și grenade lacrimogene, la amplasarea acestora în punctele de întâlnire cu demonstranții, la instruirea trupelor asupra modalității în care să acționeze, au controlat cum sunt executate ordinele de reprimare, au luat măsuri de paralizare a rezistenței protestaților, s-au informat asupra rezultatului acțiunilor de reprimare și au verificat numărul morților și al răniților.
S-a reținut că prin actele lor inculpații au făcut posibilă uciderea și rănirea unui număr mare de persoane, existând o acțiune conjugată a acestora și a celor care au folosit arme de foc.
Reclamantul B. M., a fost rănit prin împușcare, în data de 17.12.1989, în timp ce demonstra la Podul D. din Timișoara, așa cum rezultă din adeverința eliberată la data de 13.02.2003 de P. M. Timișoara (f.6), din adresa nr.2137/17.08.1990, emisă de Institutul de Medicină Legală Timișoara, potrivit căreia în urma examinării reclamantului, s-a constatat existența unei leziuni împușcate la nivelul „calcaneului drept” (f.7) și din Certificatul .-B, nr._/27.01.2006 (f.8), potrivit căruia reclamatul a fost declarat „Luptător pentru V. Revoluției Române din Decembrie 1989 – Luptător Rănit”.
Instanța a reținut că potrivit dispozițiilor art. 998-999 C.civ. orice fapta a omului care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat a-l repara. Omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, ci și de acela ce a cauzat neglijența sau imprudența sa.
Totodată, instanța a reținut că potrivit dispozițiilor art. 1000 al. 1 C.civ.: „Suntem asemenea responsabili de prejudiciul cauzat prin fapta persoanelor pentru care suntem obligați a răspunde sau de lucrurile ce sunt sub paza noastră”, iar potrivit prevederilor al. 3 al aceluiași articol stăpânii și comitenții, sunt responsabili de prejudiciul cauzat de servitorii și prepușii lor în funcțiile ce li s-au încredințat.
Pentru a fi angajată răspunderea civilă în temeiul articolelor menționate, este necesară îndeplinirea cumulată a următoarelor condiții: existența unui prejudiciu, săvârșirea unei fapte ilicite, existenta unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și culpa sau vinovăția autorului faptei ilicite și prejudiciabile.
În speță sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 998-999 C.civ. pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a chematului în garanție Stanculescu V. A., fapta ilicită săvârșită de acesta, precum și vinovăția rezultând, potrivit celor mai sus menționate, din Sentința penală nr. 250/03.04.2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr._/1/2004, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 558/2008, a aceleiași instanțe.
În ceea ce privește prejudiciul, instanța a reținut că reclamantului B. M., i-a fost cauzat, în mod evident, un prejudiciu moral, față de vârsta acestuia la data împușcării (20 ani), față de împrejurarea că rănirea prin împușcare produce un șoc cu repercusiuni pe termen lung și față de faptul că reclamantul a fost lipsit de posibilitățile normale de dezvoltare, consecințele pe plan fizic și moral, fiind inerente unei asemenea vătămări.
Existența raportului de cauzalitate dintre fapta chematului în garanție Stanculescu V. A. și prejudiciul cauzat, este de necontestat, atâta timp cât reclamantul a fost împușcat în data de 17.12.1989, în timp ce demonstra la Podul D. din Timișoara, iar prin sentința penală mai sus menționată, s-a stabilit că inculpații au făcut posibilă uciderea și rănirea unui număr mare de persoane, existând o acțiune conjugată a acestora și a celor care au folosit arme de foc.
Totodată, instanța a reținut că întrucât la momentul săvârșirii faptei exista un raportul de prepușenie între pârâtul M. A. Nationale si cei 2 inculpați autori ai infracțiunii de omor și tentativei la infracțiunea de omor, fără a se dovedi depășirea de către aceștia a limitelor funcțiilor încredințate, în cauza sunt îndeplinite si condițiile angajării răspunderii civile a pârâtului-comitent pentru faptele celor 2 prepuși ai săi, conform prevederilor art. 1000 al. 3 C.civ.
Referitor la stabilirea prejudiciului efectiv cauzat, instanța a reținut că spre deosebire de prejudiciu patrimonial care trebuie să fie cert, atât în ceea ce privește existența, cât și întinderea, la prejudiciu moral certitudinea vizează existenta acestuia iar nu și întinderea prejudiciului, care urmează a fi stabilit de către instanță raportat la circumstanțele cauzei.
În legătură cu criteriile de stabilire a daunelor morale, în jurisprudență s-a decis că nu se poate apela la probe materiale, judecătorul fiind singurul care, în raport cu consecințele suferite de reclamant, trebuie să aprecieze o anumită sumă globală, care să compenseze urmările faptei prejudiciabile.
În speță, instanța a apreciat că obligarea pârâtului la plata sumei de 50.000 lei, pentru prejudiciu moral suferit de reclamantul B. M., rănit prin împușcare la vârsta de 20 ani, corespunde cerințelor unei juste si integrale despăgubiri.
Prin urmare, pentru considerentele mai sus menționate, în baza dispozițiilor art. 998-999 raportat la art. 1000 al. 3 C.civ. instanța a admis in parte acțiunea formulata de reclamant si a obligat paratul să plătească reclamantului suma de 50.000 lei cu titlu de daune morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a faptei ilicite comise de prepușii săi, respingând în rest daunele morale pretinse de către reclamant, considerând că acestea nu sunt justificate.
Totodată, în baza prevederilor art. 60 si 63 C.pr.civ, constatând că răspunderea comitentului este o răspundere pentru fapta altuia, că plătind despăgubirile comitentul nu face altceva decât să avanseze în locul prepusului, despăgubirile pe care acesta din urmă le datorează victimei, că în cauză prejudiciul a fost săvârșit cu vinovăție de către chematul în garanție S. V. A., potrivit Sentinței penale nr. 250/03.04.2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr._/1/2004, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 558/2008, că ceea ce prevalează este răspunderea pentru fapta proprie și că este drept și echitabil ca, în final făptuitorul singur să suporte repararea prejudiciului cauzat prin fapta sa, a admis cererea de chemare in garanție formulată de pârâtul M. A. Nationale împotriva chematului in garanție S. V. A. si a obligat chematul in garanție la plata către parat a sumei de 50.000 lei.
Prin decizia civila nr. 792/09.11.2012, Tribunalul Timis a admis apelul declarat de apelantul-pârât M. Apărării Naționale împotriva sentinței civile_/15.06.2012, a schimbat în tot sentința apelată, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, a respins ca prescrisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul B. M. împotriva pârâtului M. Apărării Naționale si a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul M. Apărării Naționale împotriva chematului în garanție S. V.-A., respingand si cererea apelantului privind acordarea cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunta aceasta hotarare, tribunalul a retinut ca prima instanta a respins in mod gresit exceptia prescriptiei dreptului material la actiune, retinand, in esenta, ca data la care reclamantul a cunoscut persoana care raspunde de paguba pricinuita este data de 15.10.2008, cand a fost pronuntata decizia 558/2008 a ICCJ, prin care s-a stabilit in mod definitiv existenta faptei, persoana care a savarsit-o si vinovatia acesteia, data pronuntarii deciziei penale 558/15.10.2008 a ICCJ fiind, in opinia judecatoriei, momentul de la care a inceput sa curga prescriptia dreptului la actiune.
Conform art. 8 din Decretul 167/1958, prescriptia dreptului la actiunea in repararea pagubei pricinuita prin fapta ilicita incepe sa curga de la data cand pagubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoasca atat paguba cat si pe cel care raspunde de ea.
In speta, data la care reclamantul a cunoscut atat paguba cat si pe cel care raspunde de ea este momentul trimiterii in judecata a inculpatilor Stanculescu V. A. si Chitac M., prin rechizitoriul 11/P/30.12.1997 al Sectiei Parchetelor Militare.
Pentru antrenarea raspunderii civile delictuale nu este necesara condamnarea penala a autorilor faptelor ilicite. Daca am accepta teza contrara, ar insemna ca raspunderea civila delictuala sa poata fi antrenata doar pentru fapte ilicite ce constituie totodata si infractiuni, limitare nejustificata a sferei delictuale. Din aceleasi considerente, pentru angajarea raspunderii civile delictuale nu este necesara stabilirea printr-o hotarare penala definitiva a vinovatiei faptuitorului, fiind suficient ca persoana prejudiciata sa il cunoasca.
. alin 1 C.pr.pen. arata ca hotararea definitiva a instantei penale are autoritate de lucru judecat in fata instantei civile cu privire la existenta faptei, a persoanei care a savarsit-o si a vinovatiei acesteia. Aceste dispozitii legale au insa intelesul ca, odata stabilite de catre instanta penala existenta faptei, persoana care a savarsit-o si vinovatia acesteia, instanta investita cu solutionarea actiunii civile va prelua aceste date ca atare, fara a se mai preocupa de stabilirea lor in cadrul procesului civil, ele opunandu-i-se cu autoritatea lucrului judecat. Acest aspect nu semnifica insa faptul ca persoana prejudiciata trebuie sa urmeze in primul rand calea raspunderii penale si nici nu influenteaza data de la care curge termenul de prescriptie al raspunderii civile delictuale.
Tot astfel, art. 19 alin 1 si 2 C.pr.pen. arata ca judecarea in fata instantei civile a actiunii pentru repararea pagubelor materiale si a daunelor morale pricinuite prin infractiune se suspenda pana la rezolvarea definitiva a cauzei penale. In acord cu cele sustinute si de catre apelant, tribunalul a apreciat insa ca aceste dispozitii trebuie interpretate in sensul ca procesul penal suspenda cauza civila, nu si termenul de prescriptie al acesteia, ci numai actiunea civila demarata in cadrul acestui termen.
Chiar daca ar fi primit rationamentul instantei conform caruia termenul de prescriptie ar curge de la data la care s-a stabilit, prin hotarare penala definitiva, vinovatia inculpatilor, tribunalul a constatat ca dreptul material la actiune ar fi prescris si in aceasta situatie. Aceasta intrucat procesul penal demarat a fost solutionat definitiv prin dec.pen. 8/25.02.2000 a ICCJ, fiind condamnati cei doi inculpati (desi aceasta hotarare a fost desfiintata la 22.03.2004, urmare a recursului in anulare declarat de procurorul general, cauza fiind trimisa spre rejudecare si pronuntandu-se, urmare a rejudecarii, decizia 558/15.10.2008 a ICCJ), iar in tot acest timp reclamantul nu a facut niciun demers judiciar pentru repararea prejudiciului.
Desi s-a incercat a se acredita de catre reclamant faptul ca intinderea prejudiciului a putut fi apreciata doar la data depunerii actiunii, avand in vedere efectele faptei in timp, aceste sustineri nu pot fi acceptate, intrucat, ., acceptandu-se ca numai ca urmare a trecerii timpului poate fi cuantificat prejudiciul, ar insemna ca termenul de prescriptie sa nu se implineasca niciodata. Mai mult, daunele morale a caror reparare o solicita reclamantul puteau fi cuantificate in termenul de prescriptie a raspunderii civile si solicitate in acelasi termen, urmand ca, in eventualitatea agravarii prejudiciului initial, reclamantul sa aiba deschisa calea unei noi actiuni, . de prescriptie.
Avand in vedere aceste considerente, in temeiul art. 296 C.pr.civ., tribunalul a admis apelul, a schimbat în tot sentința apelată, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune si a respins ca prescrisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul B. M. împotriva pârâtului M. Apărării Naționale.
In baza art. 60 raportat la art. 63 C.pr.civ., avand in vedere ca paratul nu a cazut in pretentii, a fost respinsa cererea de chemare în garanție formulată de acesta împotriva chematului în garanție S. V.-A..
Tinand cont ca pricina a fost dezlegata in baza exceptiei prescripției dreptului material la acțiune, conform art. 137 alin 1 C.pr.civ. solutia pronuntata face de prisos analizarea aspectelor tinand de fondul cererii.
In baza art. 274 alin 1 C.pr.civ., a fost respinsa cererea apelantului privind acordarea cheltuielilor de judecată, apelantul nefacand dovada efectuarii unor astfel de cheltuieli.
Prin decizia civila nr. 525/09.04.2013, Curtea de Apel Timisoara a admis recursul declarat de reclamantul B. M. împotriva deciziei civile nr. 792/A/9.11.2012 pronunțată de Tribunalul T. – Secția I Civilă pe care a casat-o cu trimitere spre rejudecarea apelului la aceeași instanță.
Pentru a pronunta aceasta hotarare, curtea a retinut ca, ., în raport de probele care dovedesc data finalizării dosarului penal în primul și în cel de-al doilea ciclu procesual, de felul în care s-a ajuns declanșarea acestuia din urmă și de soluțiile pronunțate, nu se pot identifica împrejurări care să constituie motive de întrerupere sau de suspendare a cursului prescripției însă această discuție nu este, oricum, necesară având în vedere momentul real de la care ea a început să curgă.
Spre deosebire insa de ceea ce a reținut instanța de apel, Curtea a constatat că data de la care a început să curgă termenul de prescripție pentru dreptul la acțiune al reclamantului nu este cea la care s-a pronunțat prima hotărâre definitivă de condamnare (decizia penală nr. 8/25.02.2000 a Curții Supreme de Justiție – Secția Penală), ci data la care s-a pronunțat cea de-a doua hotărâre (decizia penală nr. 558/15.10.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția Penală) și, aceasta, pentru următoarele considerente:
Reclamantul a fost rănit, prin împușcare, în data de 17 Decembrie 1989, ca urmare a represaliilor dispuse de puterea politică comunistă împotriva manifestanților contra regimului, printre care și el s-a numărat.
Datorită caracterului excepțional și specificului unei asemenea mișcări de amploare (care a debutat în Timișoara și apoi s-a extins în mai multe localități ale țării), realitatea și integralitatea celor întâmplate a fost anevoios de stabilit atunci sau într-un interval redus de timp.
Dacă la data de 17.12.1989 reclamantul a putut cunoaște în mod cert faptul prejudiciabil care constituie premiza acțiunii sale – care s-a produs instantaneu, direct asupra propriei persoane – nu același lucru se poate afirma despre cealaltă condiție impusă de textul art. 8 din Decretul nr. 167/1958 pentru a se putea naște dreptul acestuia la acțiune în despăgubiri și anume aceea ca el să fi cunoscut sau să fi trebuit să cunoască pe cel care a produs acest prejudiciu.
Prepușii Ministerului Apărării Naționale considerați vinovați de comiterea represaliilor împotriva manifestanților din Timișoara – care au cauzat decesul a zeci de persoane sau rănirea câtorva sute, printre care și reclamantul – au fost condamnați definitiv prin decizia penală nr. 8/25.02.2000 a Curții Supreme de Justiție – Secția Penală.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs în anulare Procurorul General al României de la acea dată, susținând că, în raport de toate probele administrate în cauză rezultă că activitățile desfășurate în Timișoara de către inculpații S. V. A. și C. M. nu au cauzat moartea celor 72 de persoane și rănirea altor 253 (susținere care s-a consemnat și în cuprinsul sentinței penale nr. 250/3.04.2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția Penală – fila 96 alin. 2 dosar apel).
Prin decizia nr. 1/22.03.2004 – Înalta Curte de Casație și Justiție – Secțiile Unite a admis acest recurs în anulare, a casat sentința penală nr. 9/15.07.1999 a Curții Supreme de Justiție – Secția Penală și decizia penală nr. 8/25.02.2000 a Curții Supreme de Justiție – Completul de 9 judecători și a trimis cauza pentru rejudecare la Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția Penală.
Așa cum s-a menționat în cuprinsul prezentei, rejudecarea s-a finalizat prin pronunțarea deciziei penale nr. 558/15.10.2008 a instanței supreme prin care inculpații au fost, din nou, găsiți vinovați de faptele reținute în sarcina lor și condamnați.
Prezentarea acestor date a fost necesară pentru a se putea observa corect și a se reține faptul că reclamantul nu a putut și nu ar fi putut cunoaște persoanele vinovate de prejudiciul care i s-a creat decât o dată cu pronunțarea deciziei penale nr. 558/15.10.2008.
Ca urmare a punerii la îndoială a vinovăției lor de însuși Procurorul General al României – al cărui recurs în anulare a fost admis, cu consecința rejudecării din nou a cauzei, în primul rând sub acest aspect – nu s-a putut ști decât la acest moment că persoanele învinuite sunt și cele legal responsabile de daunele provocate persoanelor rănite sau familiilor celor decedați în timpul manifestațiilor publice împotriva regimului comunist din Decembrie 1989.
Concluzionând, rezultă că omisiunea reclamantului de a recurge la concursul justiției (pentru repararea prejudiciului ce i-a fost creat), în intervalul de timp de 3 ani după pronunțarea primei hotărâri definitive de condamnare a prepușilor instituției pârâte (25.02.2000), nu se datorează ignoranței sau neglijenței sale ci cunoașterii faptului că acea hotărâre era contestată de însăși instituția supremă în stat, abilitată cu asigurarea respectării legii, precum și acceptării faptului că răspunsul definitiv și clar în această privință nu putea fi dat decât de instanța de judecată, al cărei verdict (pronunțat în 15.10.2008) a fost așteptat cu supunere și respect.
În raport de această dată, care marchează începutul termenului general de prescripție, rezultă că acțiunea în pretenții formulată de reclamantul B. M. la data de 12.10.2011 împotriva instituției pârâte era actuală iar nu prescrisă.
P. a fost reinregistrata pe rolul Tribunalului Timis sub nr._, la data de 17.05.2013.
Cu prilejul rejudecarii, nu au fost solicitate si administrate probe noi.
Deliberand asupra apelului, atat prin prisma motivelor invocate, cat si din perspectiva art. 295 C.pr.civ. si a dispozitiilor instantei de casare, obligatorii conform art. 315 al. 1 C.pr.civ., tribunalul apreciaza ca acesta este nefondat.
Prin decizia civila 525/09.04.2013 Curtea de Apel Timisoara a transat problematica prescriptiei dreptului material la actiune, retinand, cu putere de lucru judecat, ca dreptul reclamantului la actiune nu era prescris la momentul depunerii cererii de chemare in judecata. Aceste statuari, fiind obligatorii pentru instanta de trimitere conform art. 315 al. 1 C.pr.civ., tribunalul nu va mai analiza motivul de apel vizand exceptia prescriptiei dreptului material la actiune.
Cat priveste al doilea motiv de apel invocat, acesta vizeaza neintrunirea conditiilor raspunderii civile delictuale, apelantul apreciind ca nu sunt realizate conditia prejudiciului cert si cea a prejudiciului neacoperit.
Tribunalul apreciaza insa ca sustinerile apelantului sub acest aspect sunt nefondate.
Contrar sustinerilor apelantului, tribunalul opineaza ca nu doar zilele de ingrijiri medicale ori urmarile asupra starii de sanatate sau consecintele fizice negative de durata si atingerea dreptului la o viata normala dau nastere dreptului reclamantului la a obtine despagubiri. Prejudiciul moral suferit de reclamant este cert sub aspectul existentei sale si consta, in afara de suferinta fizica inerenta si de netagaduit in cazul existentei unei plagi prin impuscare, si in stresul si trauma cauzata prin chiar modalitatea de savarsire a faptei ilicite, reclamantul fiind impuscat ., in timp ce demonstra pasnic pentru recunoasterea unor drepturi si libertati fundamentale, negate de regimul comunist.
Cat priveste intinderea prejudiciului (care constituie o a doua componenta a caracterului cert), suma de_ lei acordata de prima instanta este dreapta si rezonabila fata de vatamarea produsa reclamantului, prin raportare si la celelalte beneficii patrimoniale conferite ranitilor in revolutie prin Legea 341/2004.
Sub aspectul intinderii prejudiciului moral, acesta nu presupune probe materiale (spre deosebire de prejudiciul patrimonial), ci trebuie stabilit de catre instanta raportat la circumstantele cauzei.
Referitor la pretinsa acoperire anterioara a prejudiciului suferit de reclamant prin drepturile conferite de Legea 341/2004, tribunalul retine ca scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale persoanelor care au suferit astfel de prejudicii de pe urma Revolutiei Romane din 1989 este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestor reparatii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin însași recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei. Prin legile reparatorii adoptate precum si prin condamnarea publica a actiunilor represive infaptuite de regimul comunist, Statul R. a recunoscut si condamnat masurile contrare drepturilor omului, acordand victimelor acestor masuri o . drepturi si facilitati de ordin material si moral.
Astfel, drepturile patrimoniale si facilitatile financiare conferite in baza Legii 341/2004 nu au o natura distincta de sumele care pot fi acordate in baza art. 998-999 Cod civil, ambele vizand repararea daunelor morale suferite de cei vatamati ca urmare a Revolutiei Romane din 1989.
Cat timp insa Legea 341/2004 are o sfera larga de aplicare sub aspectul persoanelor indrituite la despagubiri, vizand atat persoanele care au pierdut un membru al familiei, cat si cele ranite sau care au participat la Revolutie fara a suferi vreo pierdere sau fara a ramane cu sechele in urma ranilor prin impuscare, măsurile reparatorii cu caracter pecuniar acordate pot fi complinite in functie de situatia particulara a fiecarei persoane prejudiciate, în raport cu suferința resimțită de
aceasta.
Astfel fiind, tribunalul apreciaza ca suma acordata de prima instanta constituie o reparatie justa a prejudiciului material suferit de reclamant, individualizarea sumei acordate fiind facuta in functie de circumstantele concrete ale spetei, iar nu la modul general, astfel cum au fost reglementate aceste despagubiri prin Legea 341/2004.
Avand in vedere aceste considerente, in temeiul art. 296 C.pr.civ. tribunalul va respinge apelul ca nefondat, constatand totodata ca asupra modului de solutionare a cererii de chemare in garantie nu a fost declarat apel.
In baza art. 274 al. 1 C.pr.civ. tribunalul va respinge cererea apelantului, aflat in culpa procesuala, privind acordarea cheltuielilor de judecata.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
IN NUMELE LEGII,
HOTĂRĂȘTE:
Respinge apelul declarat de apelantul-pârât M. Apărării Naționale cu sediul in Bucuresti, .-5, sector 5, împotriva sentinței civile_/15.06.2012, pronuntata de Judecătoria Timisoara in dosarul_, in contradictoriu cu intimatul-reclamant B. M. cu dom. procedural ales la Cabinete Asociate Avocati-I. A. D.-C. A. cu sediul in Timisoara, .. 9, .. Timis și cu intimatul-chemat în garanție S. V.-A. in prezent detinut in Spital Penitenciar Jilava, loc. Jilava, ., jud. I. .
Respinge cererea apelantului privind acordarea cheltuielilor de judecată.
Cu recurs in 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 05.07.2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
M. R. A. C.
GREFIER
F. S. H.
Red MR
Tehnored MR/FSH
5 ex
Prima instanță – jud. S. L.
| ← Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea... | Succesiune. Sentința nr. 2310/2013. Tribunalul TIMIŞ → |
|---|
