Constatare nulitate act juridic. Sentința nr. 2403/2015. Tribunalul TIMIŞ

Comentarii

0

Sentința nr. 2403/2015 pronunțată de Tribunalul TIMIŞ la data de 17-09-2015 în dosarul nr. 2403/2015

Acesta nu este document finalizat

ROMÂNIA

TRIBUNALUL T.

SECȚIA I CIVILĂ

DOSAR NR._

SENTINȚA CIVILĂ NR. 2403/PI

Ședința publică din data de 17.09.2015

PREȘEDINTE: A. A.

GREFIER: A. T.

Pe rol fiind pronunțarea asupra acțiunii civile formulate de către reclamanții C. L. al Municipiului Timișoara și M. Timișoara prin Primar, în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Culturii și cultelor prin Regia Autonomă a Distribuției și Exploatării Filmelor „RomâniaFilm”, R. N. și O. de C. și Publicitate Imobiliară T., având ca obiect constatare nulitate act juridic.

Dată fără citarea părților.

Mersul dezbaterilor și concluziile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din 03.09.2015, care face parte integrantă din prezenta sentință, și când instanța, în baza art. 396 alin. 2 N.C.P.C., a amânat pronunțarea pentru astăzi, 17.09.2015, când

TRIBUNALUL

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timișoara sub nr._ la data de 26.02.2014 reclamanții C. L. al Municipiului Timișoara și M. Timișoara prin Primar au chemat în judecată pârâții Statul Român prin Ministerul Culturii și Cultelor prin Regia Autonomă a Distribuției și Exploatării Filmelor Româniafilm, R. N. și O. de C. și Publicitate Imobiliară T., solicitând constatarea nulității absolute a poziției B7 din CF nr._ Timișoara (CF vechi nr._), nr. top. 204, prin care S. R. și-a intabulat dreptul de proprietate privată asupra imobilului situat în loc. Timișoara, ., jud. Timis; constatarea nulității absolute a contractului de dare în plată autentificat sub nr. 3945/14.12.2012 de B.N.P. M. M. Terovan, privind acelasi imobil - Cinema Studio și restabilirea situației anterioare de carte funciară prin înscrierea dreptului de proprietate al Municipiului Timișoara - domeniu public, cu cheltuieli de judecată.

In motivarea cererii, reclamanții au arătat următoarele:

In ceea ce privește primul petit al acțiunii introductive, nu exista o hotărâre de guvern sau ordonanța de urgenta prin care imobilul mai sus descris sa treacă din domeniul public al Municipiului Timișoara in domeniul privat al Statului R..

Art. 1 alin. 1 din OUG nr. 47/2011 prevede ca pentru sălile și grădinile de spectacol cinematografic, împreună cu terenurile și bunurile mobile aferente, prevăzute în anexa nr. 1, aflate în domeniul privat al statului și în administrarea Regiei Autonome de Distribuție și Exploatare a Filmelor "Romaniafilm", începând cu data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență nu mai pot fi încheiate protocoale între primarul unității administrativ-teritoriale beneficiare și reprezentantul mandatat de către conducerea Regiei Autonome de Distribuție și Exploatare a Filmelor "Romaniafilm", astfel cum prevăd dispozițiile art. II. pct. 5. din Legea nr. 328/2006 pentru aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 39/2005 privind cinematografia, cu modificările și completările ulterioare. Prin OUG nr. 47/2011 nu se prevede ca imobilul situat in Timișoara, . trece din domeniul public al Municipiului Timișoara in domeniul privat al statului roman, prin acest act normativ fiind doar interzise protocoalele mai sus arătate.

De asemenea, reclamantei nu i-a fost comunicata încheierea OCPI prin care s-a făcut înscrierea de la poziția B7 din extrasul de carte funciara mai sus arătat. Potrivit Legii nr. 7/1996 privind cadastrul și publicitatea imobiliara si art. 888 din NCC înscrierea in cartea funciara se efectuează in baza înscrisului autentic notarial, a hotărârilor judecătorești definitive, a certificatului de moștenitor sau in baza unui alt act emis de autoritățile administrative. Este evident ca înscrierea statului roman s-a făcut cu încălcarea grosolana a legii, neexistând practic nici un titlu care să justifice intabularea. In speța de fata nu se poate vorbi nici de o înscriere prin efectul legii, pentru ca Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 47/2011 interzice doar încheierea protocoalelor de predare-primire.

In ceea ce privește cel de al doilea petit, la data încheierii contractului de dare in plata autentificat sub nr. 3945/14.12.2012 de BNP M. M. Terovan, imobilul situat in Timișoara, . se afla in domeniul public al Municipiului Timișoara, acest contract fiind încheiat cu eludarea prevederilor art. 861 C. Civ., care prevede că bunurile proprietate publica sunt inalienabile, imprescriptibile si insesizabile.

Cinema Studio se afla la poziția 118 din anexa nr. 1 la OUG nr. 47/11.05.2011, insa nu exista un articol in OUG nr. 47/11.05.2011 prin care sa se dispună trecerea imobilului mai sus descris din domeniul public al Municipiului Timișoara in domeniul privat al Statului R..

Prin Decizia nr. 269 din 16 martie 2010, Curtea Constituționala a statuat că, "în conformitate cu prevederile art. 11 pct. 1 din aceeași lege (Legea nr. 328/2006, modificată prin Legea nr. 303/2008. subl. ns), sălile și grădinile de spectacol cinematografic au trecut din domeniul privat al statului în domeniul public al unităților administrativ-teritoriale locale."

Mai mult decât atât, prin Decizia nr. 980/22.11.2012, Curtea Constituționala retine următoarele:

"Așadar, în conformitate cu jurisprudența sa, Curtea constată că imobilele cu destinația de cinematografe au trecut, prin efectul Legii nr. 328/2006, modificată prin Legea nr. 303/2008, în domeniul public al unităților administrativ-teritoriale și în administrarea consiliilor locale, iar protocolul de predare/primire care se încheia, punctual, pentru fiecare imobil în parte, între unitatea administrativ-teritorială și administratorul R.A.D.E.F. - "Româniafilm". Protocolul de predare-primire nu avea natura juridică a unui titlu de proprietate, fiind, așa cum s-a statuat în jurisprudența Curții, modalitatea practică de preluare a acestor imobile.

În legătură cu acest aspect, referitor la ierarhia actelor normative, Curtea a observat că dispozițiile art. 115 alin. (5) teza finală din Constituție prevăd în mod expres că ordonanța de urgență cuprinzând norme de natura legii organice are natura juridică a unei legi organice, aspect consacrat și în jurisprudența Curții, potrivit căreia o ordonanță de urgență care reglementează în materia legii organice poate abroga o lege organică.

De asemenea, Curtea a constatat că potrivit prevederilor art. 9 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, trecerea unui bun din domeniul public al unei unități administrativ-teritoriale în domeniul public al statului se face, la cererea Guvernului, prin hotărâre a consiliului județean, respectiv a Consiliului General al Municipiului București sau a consiliului local.

Curtea a constatat însă că emiterea Ordonanței de urgentă a Guvernului nr. 47/2011, fără a ține seama de efectele juridice deja produse de reglementarea anterioară și fără respectarea regimului juridic al proprietății publice a unităților administrativ-teritoriale, în general, precum și a procedurii de trecere din domeniul public al acestora în domeniul public al statului, în special, obligație care incumbă și legiuitorului delegat, este de natură să conducă la înfrângerea principiului securității raporturilor juridice civile, ca urmare a lipsei de claritate și previzibilitate a normei legale, în condițiile existenței unor soluții legislative contradictorii.

În acord cu jurisprudența sa, Curtea a reținut că principiul securității raporturilor juridice civile constituie o dimensiune fundamentală a statului de drept, astfel cum, acesta este consacrat în mod expres prin dispozițiile art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală.

Cu privire la acest aspect, și Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că principiul securității raporturilor juridice decurge implicit din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și constituie unul dintre principiile fundamentale ale statului de drept. În acest sens sunt hotărârile din 20 octombrie 2011 sau din 6 decembrie 2007, pronunțate în cauzele Nejdet Șahin și Perihan Șahin împotriva Turciei, paragraful 56, respectiv B. împotriva României (nr. 1), paragraful 39.

În consecință, nerespectarea procedurii legale privind trecerea unui bun din domeniul public al unei unități administrativ-teritoriale în domeniul public al statului este de natură să contravină și dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 1 alin. (5) referitor la obligativitatea respectării Constituției și a legilor și art. 136 alin. (2) referitor la proprietatea publică a statului sau a unităților administrativ-teritoriale.

În ceea ce privește invocarea dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 44 - Dreptul de proprietate privată, Curtea constată că acestea nu sunt incidente în cauză, dat fiind faptul că imobilele respective fac obiectul proprietății publice a unității administrativ-teritoriale, fiind incluse, prin efectul Legii nr. 328/2006, modificată prin Legea nr. 303/2008, în domeniul public al unităților administrativ-teritoriale.

Totodată, prin Decizia nr. 981/22.11.2012, Curtea Constituționala a reținut următoarele:

"În vederea analizării acestor susțineri, Curtea observă că este necesară clarificarea regimului juridic al imobilelor respective la data emiterii Ordonanței de urgentă a Guvernului nr. 47/2011, mai precis dacă imobilele cu destinația de cinematografe au trecut în domeniul public al unităților administrativ-teritoriale locale și în administrarea consiliilor locale respective, prin efectul Legii nr. 303/2008, sau dacă transferul dreptului de proprietate s-a realizat numai ca efect al încheierii protocolului de predare/primire între unitatea administrativ-teritorială și administratorul R.A.D.E.F. - "Româniafilm".

Asupra acestui aspect Curtea Constituțională s-a mai pronunțat, prin Decizia nr. 269 din 16 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 265 din 23 aprilie 2010, statuând că, "în conformitate cu prevederile art. II pct. 1 din aceeași lege (Legea nr. 328/2006. modificată prin Legea nr. 303/2008, subl. ns), sălile și grădinile de spectacol cinematografic au trecut din domeniul privat al statului în domeniul public al unităților administrativ-teritoriale locale".

Mai mult, în legătură cu natura juridică a protocolului de predare/primire al acestor imobile, astfel cum acesta este reglementat prin dispozițiile art. II pct. 5 din Legea nr. 328/2006, cu modificările și completările ulterioare, s-a statuat, în decizia menționată, că acesta reprezintă "modalitatea practică prin care unitatea administrativ-teritorială preia în proprietate publică și spre administrare bunurile mobile și imobile prevăzute la pct. 1-4 din actul normativ criticat", adică obligația de predare a acestor imobile.

Așadar, prin Deciziile nr. 980/22.11.2012 si nr. 981/22.11.2012 emise de Curtea Constituționala s-a reținut inca o data faptul ca sălile și grădinile de spectacol cinematografic au trecut din domeniul privat al statului în domeniul public al unităților administrativ-teritoriale locale, iar prevederile OUG nr. 47/2011 sunt neconstituționale contravenind principiului securității raporturilor civile, dar si dispozițiilor Legii nr. 213/1998.

De asemenea, in cuprinsul contractului de dare în plată se menționează ca debitoarea a dobândit imobilul in baza art. 12 din Legea nr. 15/1990, în condițiile în care extrasul CF nr._ (CF vechi nr._) Timișoara, nr.top 204 se prevede că statul român s-a intabulat în baza Ordonanței de urgentă a Guvernului nr. 47/2011, cu încălcarea prevederilor Legii nr. 213/1998 si a Codului civil. Așadar, titlul debitorului este in primul rand nelegal, iar in cel de-al doilea rand cel puțin confuz.

Reclamantii au solicitat ca instanța de judecata sa observe ca toate părțile care au încheiat contractul de dare in plata autentificat sub nr. 3945/14.12.2012 de BNP M. M. Terovan au fost de rea-credinta la data încheierii contractului. Astfel, toate deciziile Curții Constituționale se publica in Monitorul Oficial al României, Partea I, creditoarea R. N. neputând invoca buna-credinta, deoarece la o simpla analiza a situației juridice aceasta putea afla regimul juridic al imobilului.

De asemenea, s-a precizat că si Statul Român prin Ministerul Culturii si Cultelor reprezentat de Regia Autonoma a Distribuției si Exploatării Filmelor Romaniafilm a fost de rea-credinta la data încheierii contractului intrucat si acesta avea cunoștința de prevederile deciziilor Curții Constituționale mai sus arătate, precum si de dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 47/2011 care nu prevede trecerea imobilului in litigiu in proprietatea statului roman.

Mai mult, având in vedere valoarea extrem de ridicata a bunului imobil, părțile erau obligate sa cunoască caracterul inalienabil al acestuia. Este evident ca actul autentificat sub nr. 3945/14.12.2012 de BNP M. M. Terovan s-a încheiat prin frauda la lege, ambele parti fiind de rea-credinta.

Reclamanții au apreciat ca, odată publicate in Monitorul Oficial al României, Partea I, deciziile Curții Constituționale au putere de lege, iar conform adagiului nemo censetur ignorare legem, părțile care au încheiat contractul de dare in plata mai sus arătat, nu pot invoca ca nu au avut cunostinta de dispozițiile deciziilor Curții Constituționale mai sus arătate.

S-a mai învederat că, la data încheierii contractului de dare in plata autentificat sub nr. 3945/14.12.2012 de BNP M. M. Terovan, raportat la Deciziile nr. 980/22.11.2012 si nr. 981/22.11.2012 emise de Curtea Constituționala, imobilul situat in Timișoara, . se afla in domeniul public al Municipiului Timișoara, acest contract fiind încheiat cu eludarea prevederilor art. 861 C. Civ.

In conformitate cu art. 1237 NCC intitulat frauda la lege, "Cauza este ilicită și atunci când contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative."

Ori, in speța de fata. este îndeplinita condiția prevăzuta de art. 1237 NCC, contractul de dare in plata autentificat sub nr. 3945/14.12.2012 de BNP M. M. Terovan este încheiat cu eludarea deciziilor Curții Constituționale care au putere de legi imperative, astfel ca acest contract s-a încheiat cu fraudarea legii.

Prin Legea nr. 105 din 18 aprilie 2013 s-a respins Ordonanța de urgentă a Guvernului nr. 47/2011 privind reglementarea situației juridice a unor săli și grădini de spectacol cinematografic, precum și a altor imobile.

În drept, cererea a fost întemeiată pe disp. art. 31, art. 34-37 din Legea nr. 7/1996, Legea nr. 213/1998, art. 885-888, art. 1237, art. 1246 și urm., precum si art. 1321, 1323 cod civil. S-a solicitat judecarea cauzei in lipsă.

Pârâta R. N. a formulat întâmpinare prin care a solicitat admiterea excepției lipsei calității sale procesuale pasive privind soluționarea primului petit al acțiunii, cea a inadmisibilității si a tardivității primului petit al acțiunii reclamanților pe această cale, întrucât reclamanții aveau obligația de a ataca încheierea de admitere prin care s-a făcut înscrierea de sub B7, potrivit dispozițiilor Legii nr. 7/1996 iar în cazul necomunicării acestei încheieri aveau obligația de a o solicita și formula o cerere de repunere în termen de la data la care au luat cunoștință de cuprinsul cărții funciare.

Pe fond s-a solicitat respingerea acțiunii reclamanților ca netemeinică cu obligarea reclamanților la cheltuielile de judecată ocazionate de acest proces. S-a solicitat judecarea și în lipsă conform dispozițiilor art. 411 alin. 1 pct. 2 Cod procedură civilă.

In motivarea întâmpinării, pârâta a arătat următoarele:

Situația descrisă în acțiune de către reclamanți nu corespunde realității întrucât regimul juridic asupra imobilului în speță cronologic a fost următorul:

Imobilul în cauză înscris în CF nr._ Timișoara (CF vechi nr._), provine din Cartea Funciară nr._ Timișoara având nr. top. 204, fiind înscris la Nr. curent 4 în partea I a din CF, pentru ca în partea a II a, la Nr. curent 10 la data de 09.11.1992 să fie intabulat în Cartea Funciară dreptul de proprietate al actualei RADEF dobândit conform Legii nr.15/1990 si al H.G. nr. 530/1991 acte normative neabrogate/în vigoare și în prezent care în orice caz și-au produs efectele la data intabulării lor. (HG nr. 530/1991 fiind abrogată parțial de H.G. nr. 1281 din_ cu privire la dispozițiile referitoare la Regia Autonomă "Cinerom", a se vedea dispozițiile ultimului aliniat al art.6 din HG nr. 1281/1996).

De la data de 09.11.1992 și până la data de 14.12.2012 când i-a fost dat în plată imobilul de către RADEF (adevăratul proprietar), toate celelalte notațiuni și modificări în cartea funciară sunt afectate de nulitate absolută având în vedere că acestea nu modifică și nu desființează titlul (Legea nr. 15/1990 si H.G. nr.530/1991) în temeiul căruia s-a intabulat RADEF proprietar în cartea funciară în anul 1992. Înscrierile din perioada 1992 - 2012 nu pot produce efecte și consecințe juridice retroactive, astfel că se invocă excepția nulității absolute a tuturor actelor de înscriere și notațiunilor din CF pentru această perioadă, prin care se transcrie un imobil de la S. R. către terți, atâta timp cât imobilul în cauză nu mai era în patrimoniul Statului R. ci în patrimoniul unei Regii Autonome a Statului R. cu personalitate juridică distinctă de cea a Statului R..

Nulitatea absolută poate fi invocată oricând pe cale de acțiune sau de excepție, fiind, deci, imprescriptibilă, potrivit disp. art. 1249 alin. (1) Noul Cod Civil. Așadar, nulitatea absolută a actului juridic nu este supusă prescripției extinctive, indiferent dacă se valorifică pe cale de acțiune sau pe cale de excepție.

Ulterior, la 11 ani de la intabularea de sub Nr. curent 10, la Nr. curent 23 și 24 se înscrie în data de 17.07.2003 S. R. - domeniul public in administrarea actualei RADEF, conf. art.11 coroborat cu art.12 din Legea nr. 630/2002, notațiune nelegală întrucât la poziția nr. 271 din Anexa 1 la legea 630/2002 este reglementat regimul juridic al imobilului ca fiind domeniu privat, iar art. 11 și 12 nu fac excepție și nici nu derogă de la Anexa 1, motiv de admitere a excepției nulității absolute a acestei operațiuni de carte funciară.

Legea nr. 630/2002 a fost abrogată de către Ordonanța nr. 39/2005, care la poziția nr. 272 din Anexa 1 reglementează și evidențiază de asemenea regimul juridic al imobilului în speță ca fiind domeniu privat, act normativ neabrogat ce produce efecte juridice și în prezent însă actul normativ nu privea imobilul proprietatea persoanei juridice RADEF ci a Statului R. care, așa cum s-a demonstrat, nu mai avea în patrimoniul său propriu acest imobil, acesta fiind un alt motiv de admitere a excepției nulității absolute a acestei operațiuni de carte funciară.

La Nr. curent 28 se înscrie la data de 24.11.2005, M. Timișoara - domeniul public, conf. H.G. nr. 977/2002 și Legii nr.213/1998. Întrucât HG 977/2002 atestă un regim juridic ce nu a fost stabilit printr-un act superior Legii nr. 15/1990 și a H.G. nr.530/1991, se invocă de către pârâtă excepția nulității absolute și a acestei operațiuni de carte funciară.

La Nr. curent 31 la data de 31.07.2007, se radiază RADEF și se notează administrarea CLMT, conf. H.G. nr. 1792/2006, înscriere de asemenea nelegală întrucât HG-ul 1792/2006 nu face referire decât la Cinema Capitol nefiind evidențiat în actul normativ imobilul în cauză - Cinema Studio. Rezultă că și această operațiune de carte funciară este lovită de nulitate absolută.

La Nr. curent 32 se transcrie imobilul din CF nr._ la 31.07.2007. în CF nr._.

La data de 03.11.2011, CF nr._ este convertit în CF nr._, iar în Partea II, la nr. crt. B7 se revine și se intabulează S. R. - domeniul privat în temeiul O.U.G. nr. 47/2011, pentru ca la B11 să fie intabulat dreptul de proprietate al pârâtei cu titlu de dare în plată (la data de 25.01.2013). Pentru motivele ce preced, pârâta apreciază că și operațiunea d carte funciară de la B11 este lovită de nulitate absolută.

Prin Decizia Civilă nr. 2875 a C.A.T., dată în dos. nr._ * se statuează că imobilul în cauză poartă regimul juridic al domeniului privat, hotărâre pronunțată chiar în contradictoriu cu reclamanții de azi care nu au invocat în concret care este titlu lor de proprietate nici la data respectivă cum nu îl invocă în concret nici în prezentul litigiu. Astfel, având în vedere că titlul asupra dreptului de proprietate în temeiul căruia S. R. a transmis către RADEF (care și-a și intabulat dreptul de proprietate cu regim de domeniu privat în CF) dreptul de proprietate este însăși legea (L. nr. 15/1990, H.G. nr. 530/1991) și cum reclamanții nu dispun de un titlu superior care să poată fi comparat cu cel al Ministerului Cultelor - RADEF, pârâta invocă excepția lipsei de interes în judecarea cererii reclamanților raportând această excepție și excepția puterii de lucru judecat ce rezultă din decizia civila nr. 2875/17.10.2012 a C.A.T, in dosar nr._ *, strict pentru perioada datelor notațiilor de sub B7 din 11.05.2011, B8 din 05.03.2012 și B9 din 27.03.2012.

Din această perspectivă, cererea reclamanților este o acțiune în revendicare în care atât reclamanții, cât și subsemnata pârâtă invocă un titlu de proprietate propriu asupra imobilului ce face obiectul cauzei. In cazul în care titlurile au date diferite, s-a stabilit că va câștiga partea ce are titlul cu data mai veche și cel ce a dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil. Comparând cele două titluri invocate de părți în acțiunea în revendicare de față, pârâta apreciază că titlul de proprietate al RADEF este anterior și mai bine caracterizat decât cel al reclamanților. Astfel, pârâta a dobândit în proprietate imobilul contractul de dare în plată autentificat sub nr. 3945/14.12.2012, și și-a înscris dreptul de proprietate în cartea funciară prin încheierea de carte funciara nr._/25.01.2013, dobândind posesia imobilului încă din anul 2012 și l-a folosit sub nume de proprietar de la acea dată până în prezent, reclamanții neavând niciodată posesia imobilului.

În contextul în care reclamanții invocă ca titlu de proprietate H.G. nr. 977/2002 se invocă excepția nelegalitătii prevăzută de către dispozițiile art. 4 ale Legii contenciosului administrativ a acestui act normativ cu privire la poziția care evidențiază imobilul în cauză raportat la dispozițiile Legii nr. 15/1990, H.G. nr. 530/1991 cât și a Ordonanței nr. 39/2005.

Chiar dacă se va aprecia că teza pârâtei este netemeinică, O.U.G. nr. 47/2011 a fost în vigoare până la 07.02.2013 când s-a publicat în MO nr. 84/2013, Decizia nr. 19/2013 a Curții Constituționale, iar actul normativ a avut în vedere faptul că majoritatea autorităților administrației publice locale nu au întreprins măsurile legale și procedurale pentru preluarea cinematografelor în domeniul public al UAT locale, așa cum s-a întâmplat și la Timișoara chiar din propria culpa a reclamanților.

Pârâta a mai arătat că S. R. a pierdut dreptul de dispoziție asupra imobilului odată cu trecerea acestuia în patrimoniul unei regii cu personalitate juridică proprie si distinctă de cea a Statului R.. În consecință, nu exista un actul normativ valid care să reglementeze până la data dobândirii imobilului de către pârâtă (14.12.2012) regimul juridic al domeniului public al Mun. Tm.

Din ansamblul legislației aplicabile în cauză rezultă că nu era necesar a fi trecut imobilul din domeniul public al Municipiului Timișoara în domeniul privat al Statului R., întrucât acesta nu se află în domeniul public al reclamanților fiind confirmat și în dispozițiile art. 1 din OUG nr. 47/2011 și in Anexa 1 la această lege.

Reclamanții nu și-au înscris în cartea funciară titlul lor de proprietate ca efect al unei Decizii a Curții Constituționale. În continuarea tezei lor reclamanții invocă trei decizii a Curții Constituționale și anume Decizia nr. 269/16.03.2010, Decizia nr. 980/22.11.2012 și Decizia nr. 981/22.11.2012, publicate în M.O., la data de 25.01.2013 - însă ignoră si confundă efectele acestora cu efectele Deciziei nr. 19/22.01.2013, publicată în M.O., la 07.02.2013 ce a stat la baza promulgării Legii nr. 105/18.04.2013 și a abrogării O.U.G. nr. 47/2011. Prin urmare Decizia nr. 19/2013 este singura Decizie ce poate produce efecte și consecințe juridice în cauză celelalte 3 decizii având în concret un alt obiect analizat, însă chiar dacă numai această decizie poate afecta cauza, reclamanții într-un mod superficial ignoră a invoca chiar această decizie în speță.

În primele trei decizii a CC, se analizează în mod generic situația "Cinematografelor prevăzute de Legea nr. 303/2008 și Legea nr. 328/2006", însă în nici un caz nu se analizează situația imobilului în cauză; în caz contrar Decizia nr.19/2013 ar fi respins excepția vis-a-vis de acest imobil ca fiind lipsită de interes fiind deja soluționată. Această Decizie nr. 19/2013 a admis excepția invocată chiar cu privire la imobilul în cauză, însă doar de la data publicării în MO aceasta îi era opozabilă pârâtei care era deja proprietară. Cum Deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor este evident că, contractul pârâtei este încheiat legal fiind perfect valabil .

Buna credință a pârâtei este prezumată până la proba contrară. La data achiziționării imobilului în cauză pârâta s-a bazat pe ultima înscriere de CF, astfel că prezumția bunei sale credințe nu poate fi răsturnată cu simple speculații a reclamanților prin răstălmăcirea deciziilor Curții Constituționale care nu au legătură directă cu imobilul în cauză. Față de susținerile reclamanților, pârâta vine cu următoarele argumente susținute cu practica constanta și unitară a ÎCCJ a României (Dec, nr. 2387/2011 dată în Dos. nr._ al ÎCCJ Secția Civilă, ședința publică din 16.03.2011, prin care se statuează că: "Examinând Decizia atacată prin prisma criticilor formulate precum și a motivului de ordine publică referitor la efectele Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, plus dezbaterea părților, se rețin următoarele: „Decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu produce nici un efect în prezenta cauză, cât timp a intervenit în timpul soluționării cauzei în etapa procesuală a recursului [recursul a fost declarat la data de 24 03 2010, iar Dec. CC, în discuție a fost pronunțată la data de 21 10 2010 și publicată în M. Of. la data de 15.11. 2010).

Astfel, în ceea ce privește efectele Deciziilor Curții Constituționale, pronunțate în control a posteriori de constituționalitate, art. 147 din Constituția României și art. 31 din Legea nr. 47/1992, republicată, prevăd că de la data publicării lor în M. Of. al României, Deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Din economia textelor legale evocate rezultă că efectele Deciziilor Curții Constituționale prin care se constată neconstituționalitatea unui act normativ sau a unei dispoziții legale constau în încetarea efectelor actului normativ sau dispoziției legale declarate neconstituționale, respectiv aplicarea ex nunc (numai pentru viitor). Prin urmare, Deciziile Curții Constituționale nu abrogă si nici nu modifică prevederi legale, ci împiedică producerea de efecte juridice de către dispozițiile declarate neconstitutionale, până la intervenția legiuitorului. Dacă puterea legiuitoare sau executivul nu își respectă această obligație, sancțiunea nu este abrogarea legii, ci încetarea efectelor ei juridice.

Efectul ex nunc al Deciziilor Curții Constituționale presupune aplicarea acestora doar pentru viitor. Ca atare, Decizia Curții Constituționale nr. 19 din 22.01.2013, care a fost publicată în MO nr.84 din 07.02.2013 nu se poate aplica în prezenta cauză. O atare soluție se impune și din perspectiva normelor convenționale care reglementează dreptul la un proces echitabil, motiv pentru care acțiunea reclamanților trebuie a fi respinsă cel puțin pentru acest aspect. Prin Decizia nr. 480 din_ Curtea Constituțională stabilește că revine instanței de judecată ca atribut exclusiv, aplicarea principiului tempus regit actum.

În drept: dispozițiile anterior enunțate cât și dispozițiile art.205-208 Cod procedură civilă, art. 447 și dispozițiile art. 201 alin 1. Cod procedură civilă.

Pârâții R. N. și RADEF au invocat excepția de nelegalitate a Anexei la H.G. nr. 977/2002 cu privire la imobilul în speță, care nu numai că nu a fost emisă în vederea organizării ori executării nici unei legi, ci chiar încalcă principiile care ocrotesc proprietatea privată.

Condițiile de admisibilitate ale excepției de nelegalitate sunt îndeplinite. Astfel, ilegalitatea hotărârii de guvern în discuție exista la momentul emiterii sale, ca urmare a nerespectării prevederilor art. 7 din Legea nr. 213/1998, iar actul administrativ atacat este prejudiciabil pentru partea care a invocat excepția de nelegalitate, față de împrejurarea că acesta este beneficiarul unui titlu de proprietate asupra aceluiași imobil.

În susținerea excepției se invocă faptul că, deși Guvernul poate adopta măsuri de atestare a domeniului public în condițiile Legii nr. 213/1998, poate face acest lucru „numai în condițiile prevăzute de Lege și de Constituția României".

În mod greșit se apreciază că H.G. nr. 977/2002 ar fi fost emisă în aplicarea și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 213/1998. În realitate acest act normativ încalcă și dispozițiile art. 20 din Legea nr. 15/1990 art. 480 și 481 C. proc. civ. și art. 44 din Constituția României. Astfel aceasta nu cuprinde o parte introductivă în care să fie arătată legea pentru a cărei argumentare a executării sau în a cărei organizare a fost emisă cu privire la obiectul anexei hotărârii ci doar în mod generic.

Pe de altă parte în nota de fundamentare nu se invocă ce legi sunt temeiul măsurii de deposedare al celor care dețin imobilele cuprinse în hotărâre, ci evocă doar legea nr. 213/998 și doar pentru a circumstanția momentul - contextul legal în care „deținătorii" de la acel moment al imobilelor în discuție au fost deposedați.

Potrivit art. 4, dacă instanța în fața căreia se invocă o excepție de nelegalitate o consideră admisibilă, în sensul că are legătură cu fondul cauzei, instanța investită cu soluționarea ei va fi obligată să analizeze strict legalitatea actului normativ în raport cu cele cu o forță juridică superioară lui.

Actul normativ nu are nici un suport legal, argumentele din nota de fundamentare fiind în exclusivitate de oportunitate, hotărârea având ca scop declarat să „ateste" regimul domenial al unor imobile fără însă ca acestea să fie corect identificate. H.G. nr. 977/2002 este vădit nelegală întrucât încalcă dispozițiile art. 20 din Legea nr. 15/1990 cât și pe cele ale Legii nr. 31/1990 care reglementează funcționarea societăților comerciale - fie ele cu capital integral de stat, ca persoane juridice de drept privat, având un capital și un patrimoniu încă de la constituire și a căror modificare se poate face numai cu respectarea procedurilor prevăzute de aceeași lege.

Nelegalitatea H.G. nr. 977/2002 rezultă și din raportarea ei la dispozițiile art. 481 C. civ. în condițiile în care imobilul respectiv făcea parte, în mod evident, din patrimoniul RADEF, în baza H.G. nr. 530/1991 iar „preluarea" operată prin H.G. nr. 977/2002 echivalează cu o expropriere efectuată în afara procedurii legale prevăzute pentru aceasta.

Consecința directă a acestei exproprieri sui generis este încălcarea dispozițiile art. 44 alin. (2) și (3) din Constituția României.

Potrivit dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 213/1998, S. sau unitățile administrativ teritoriale exercită posesia, folosința și dispoziția asupra bunurilor care alcătuiesc domeniul public în limitele și condițiile legii, text de lege care impune așadar respectarea legalității și în ceea ce privește modul de includere a bunurilor în domeniul public al Statului.

Dispozițiile art. 7 din aceeași lege prevăd principalele modalități prin care un bun aflat în proprietatea privată poate trece în proprietatea publică a statului, neoferind unei hotărâri de Guvern prin care se inventariază bunurile proprietate publică un eventual caracter constitutiv de drepturi. Operațiunea de inventariere a unor bunuri pretins aparținând domeniului public al statului nu face parte din modalitățile anterior menționate, iar în lipsa uneia dintre astfel de proceduri.

Nu există nicio dovadă că dreptul de proprietate al statului sau al Municipiului Timișoara asupra acestui imobil, ar fi fost transcris în mod legal. În consecință, emitentul actului administrativ nu a făcut dovada îndeplinirii condițiilor impuse de disp. art. 7 din Legea nr. 213/1998 în ceea ce privește modalitatea prin care imobilul proprietate privată a intrat în domeniul public al statului, exercitarea dreptului de administrare de către M. Timișoara asupra acestuia neputând fi asimilată vreunuia dintre cazurile prevăzute de aceste dispoziții legale.

Atestarea unui bun în domeniul public nu are caracter constitutiv de drepturi, ci doar caracter declarativ. Rezultă că nu are relevanță faptul că anterior sau posterior H.G. nr. 977/2002 Guvernul României a adoptat un număr de hotărâri de guvern prin care a atestat că imobilul în litigiu face parte din domeniul public al statului.

Verificarea conformității actului infralegislativ cu dispozițiile Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, nu se realizează doar prin raportare la prevederile art. 20 alin. 2 a legii mai sus amintite ci și prin modul de dobândire al dreptului de proprietate publică asupra terenului în litigiu de către statul român.

Pârâta Regia Autonomă a Distribuției și Exploatării Filmelor „RomâniaFilm" a formulat întâmpinare solicitând respingerea acțiunii reclamantului.

In motivarea întâmpinării se invocă excepția lipsei calității procesuale active precum și a lipsei de interes a reclamantului M. Timișoara.

În susținerea acestor excepții s-a învederat că, prin raportare la motivarea cererii introductive, reclamanții nu dovedesc, pentru justificarea calității procesuale active, dreptul de proprietate asupra imobilului în cauză. Simpla afirmație și interpretare, după propriul raționament, a legii nu ține loc de titlu de proprietate.

Prin emiterea Legii nr. 303/2008 legiuitorul a prevăzut prin punctul 8 din articolul unic faptul că „La data intrării în vigoare a prezentei legi, sălile și grădinile de spectacol cinematografic, prevăzute în anexa nr. 1 la Ordonanța Guvernului nr. 39/2005 privind cinematografia, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 328/2006, cu modificările și completările ulterioare, aflate în domeniul privat al statului și în administrarea Regiei Autonome de Distribuție și Exploatare a Filmelor «România-Film», împreună cu terenurile și bunurile mobile aferente, trec în domeniul public al unităților administrativ-teritoriale locale, comunale, orășenești, municipale și al sectoarelor municipiului București, după caz, și în administrarea consiliilor locale respective."

Insă, în continuare, legiuitorul a specificat implicit că transferul proprietății operează prin alin. 5 al aceluiași punct prevede și modalitatea de punere în aplicare a normelor prevăzute, astfel alin. 5 dispune că „Punerea în aplicare a dispozițiilor pct. 1-4 se face pe baza unui protocol încheiat între primarul unității administrativ-teritoriale beneficiare și reprezentantul mandatat de către conducerea Regiei Autonome de Distribuție și Exploatare a Filmelor «România-Film», în acest scop, în termen de 6 luni de la . prezentei legi. Protocolul încheiat va fi asumat de către consiliile locale respective prin hotărâre ".

Prin urmare, pentru ca reclamantul M. Timișoara să poată afirma că are un drept de proprietate asupra imobilului „Cinematograful Studio" trebuie în primul rând să facă dovada îndeplinirii procedurii impuse de legiuitor prin aceeași lege de care înțelege să se folosească în promovarea prezentei acțiuni, în speță să facă dovada faptului că a încheiat protocolul prevăzut de lege, precum și dovada hotărârii emise de consiliul local prin care își asumă acest protocol.

Reclamantul nu a îndeplinit procedura impusă de lege și în consecință nu poate face dovada dreptului de proprietate. Mai mult decât atât R.A.D.E.F."RomaniFilm" a deținut un titlu de proprietate în formă autentică, drept de proprietate ce a fost intabulat în cartea funciară. Rezultă că reclamantul nu justifică vreun drept asupra imobilului respectiv, drept ce este în legătură directă cu calitatea cerută de lege pentru a avea posibilitatea de a cere concursul instanțelor judecătorești pentru ocrotirea acestuia. Înșiși reclamanții au recunoscut faptul ca Protocolul prevăzut de dispozițiile articolului unic, punctul 8, din Legea nr. 303/2008 (art. II, pct. 5 din Legea nr. 303/2008 modificat)", nu a fost încheiat.

Or, din moment ce M. Timișoara nu poate pretinde vreun drept de proprietate asupra imobilului Cinematograful Studio, și nici nu a fost parte în contractul de dare in plata atacat, este evident că nu are calitate procesuală activă pentru a cere constatarea nulității acestuia, și cu atât mai mult nu poate cere rectificarea tabulară; pentru a justifica legimitatea procesuală activă, reclamantul trebuie să dovedească că este titularul dreptului dedus judecății, lucru care nu se întâmplă.

În altă ordine de idei, reclamanții nu au justificat legitimarea procesuală activă în cauză nici prin raportare la dispozițiile art. 3 alin. (2), 23 alin. (1) art. 36 alin. (2) și art. 62 Legii nr. 215/2001 a administrației publice locale - republicată, cu modificările și completările ulterioare și ale art. 12 apartenente Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, pe care le-a redat fidel în întâmpinare. În concluzie, reclamanții au solicitat obligarea R.A.D.E.F. „RomâniaFilm” la îndeplinirea unor obligații către terțe persoane și nu față de acesta.

Referitor la excepția lipsei de interes a reclamantului M. Timișoara în promovarea prezentei acțiuni, s-a învederat că reclamantul trebuie să facă dovada că are un interes juridic recunoscut și ocrotit de lege, născut și actual, personal și direct. Reclamantul a solicitat nulitatea contractului de dare in plata și rectificarea cărții funciare, întrucât, conform propriei opinii, consideră că este titularul dreptului de proprietate al imobilului ce face obiectul contractului, fără însă să dovedească în vreun mod cele afirmate.

D. urmare, este evidentă lipsa interesului în persoana reclamantului, atâta timp cât folosul practic urmărit prin promovarea prezentei acțiuni nu-l vizează pe cel care a învestit instanța cu soluționarea litigiului, ci vizează alte persoane. În concret, prin anularea contractului de dare in plata reclamantul nu justifică un interes juridic recunoscut de lege, născut, actual și direct, pentru că cinematograful Studio se va reîntoarce în patrimoniul statului și respectiv în administrarea R.A.D.E.F. RomâniaFilm și nicidecum în patrimoniul reclamantului, ce nu a fost niciodată proprietar al acestui imobil.

Pe fondul cauzei, în situația în care se va trece peste excepțiile invocate, pârâta a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, reiterând, în esență, apărările formulate de pârâta R. N. cu care are aceiași poziție procesuală; motiv pentru care nu vor mai fi redate în continuare, ci se vor spicui numai ideile principale.

Invocarea de către reclamant a caracterului inalienabil în ceea ce privește Cinematograful Studio este întemeiată strict pe dispozițiile articolului unic din Legea 303/2008, considerându-se că imobilul al cărui proprietar este in prezent parata R. N., face parte din domeniul public al Municipiului Timișoara. Această afirmație este total eronată, întrucât Legea nr. 303/2008 nu transferă de drept proprietatea, ci este condiționată de procedura de punere în aplicare prevăzută de alin. 5 din pct. 8 al articolului unic.

Transferul bunului din patrimoniul R.A.D.E.F. „Româniafilm” în patrimoniul unității administrativ teritoriale locale, respectiv M. Timișoara nu a avut loc. Dacă legiuitorul dorea ca transferul proprietății să se producă de drept (ope legis), așa cum susține reclamantul, nu mai insera în cuprinsul legii sus menționate modalitatea de punere în aplicare, modalitate prevăzută prin pct. 8 alin. 5 din Legea 303/2008.

Susținerea că obiectul contractului de dare în plată este unul ilicit este neîntemeiată. Din moment ce Imobilul Cinematograful Studio a aparținut domeniului privat al statului român, dreptul de proprietate fiind înscris și în cartea funciară a cărei rectificare se solicită, nu se poate afirma că înstrăinarea unui imobil ce este proprietate privată reprezintă o încălcare a legii.

Înstrăinarea imobilului a fost realizată de către statul român în virtutea dreptului de dispoziție ce este un atribut al dreptului de proprietate, fără ca reclamantul să dovedească contrariul, simplele afirmații nu pot produce efecte juridice, ci trebuiesc dovedite prin mijloace de probă conform procedurii civile. În raport de aceste apărări, s-a solicitat a fi respinse si aceste pure afirmații pe care reclamantul înțelege să le facă, și să se rețină că obiectul contractului, respectiv operațiunea juridică de dare in plata, este realizată cu respectarea rigorilor legii

Referitor la cauza ilicită pe care o invocă reclamantul în acțiunea introductivă s-a solicitat a fi înlăturată și această afirmație și motiv de nulitate ca fiind neîntemeiat. Reglementările incidente referitoare la cauza ilicită sunt prevăzute de următoarele articole: - art. 1179 pct. 4, 1236-1238 din Noul Cod civil.

Prin contractul de dare in plata intervenit între R.A.D.E.F. "RomaniaFilm" și parata R. N. nu a fost eludată niciuna dintre normele sus edictate, cu atât mai mult cu cât Contractul de dare in plata autentificat sub nr. 3945/14.12.2012 a fost încheiat ca urmare a obligației impuse printr-un titlu executoriu, în speță Contractul de cesiune de creanța autentificat sub nr. 1147 din 23 aprilie 2012 de Biroul Notarului Public M. M. Terovan din Popești Leordeni, județul I., precum si a Protocolului autentificat sub nr. 78 din 30 martie 2012 de Biroul Notarului Public M. M. Terovan din Glina, Județul I.. In consecință, în condițiile în care instanța ar admite aprecierile reclamantului, în sensul de a considera că prezentul contract are un obiect și o cauză ilicită, ar însemna implicit să declare un titlu executoriu, ca fiind ilegal, fapt interzis de lege, pentru că aceasta ar echivala cu o cale de atac ce nu este prevăzută de procedura civilă română.

Decizia nr. 19/22.01.2013 a Curții Constituționale invocată a fost pronunțată la data de 22.01.2013, ulterior încheierii contractului atacat, respectiv 14.12.2012, motiv pentru care această neconstituționalitate declarată a textelor arătate nu poate produce efecte, pentru că în conformitate cu art. 11 alin. 3 teza a II-a din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale „Deciziile și hotărârile Curții Constituționale sunt general obligatorii si au putere numai pentru viitor".

În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 205 Cod proc. civ.

Pârâta a mai invocat și excepția de neconstituționalitate a prevederilor ANEXEI 1 cu privire la poziția la care se află imobilul în cauză, astfel cum au fost modificate prin articolul unic pct. 8 din Legea nr.303/2008 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 7/2008 pentru modificarea și completarea Ordonanței Guvernului nr. 39/2005 privind cinematografia, precum și pentru modificarea Legii nr. 328/2006 pentru aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 39/2005 privind cinematografia cu motivarea că acesta vizează doar neconstituționalitatea articolul unic pct. 8 din Legea nr. 303/2008, si nu art. II pct. 1 din Legea nr. 328/2006 în forma sa inițială, astfel încât Curtea urmează ca prin decizia ce o va da să se pronunțe cu privire la constituționalitatea acestor dispoziții legale.

În motivarea excepției de neconstituționalitate s-a învederat că:

- Art. II pct. 1: "La data intrării în vigoare a prezentei legi, sălile și grădinile de spectacol cinematografic, prevăzute în anexa nr. 1 la O.G. nr. 39/2005 privind cinematografia, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 328/2006, cu modificările și completările ulterioare, aflate în domeniul privat al statului și în administrarea Regiei Autonome de Distribuție și Exploatare a Filmelor «România-Film», împreună cu terenurile și bunurile mobile aferente, trec în domeniul public al unităților administrativ-teritoriale locale, comunale, orășenești, municipale și al sectoarelor ...., după caz, și în administrarea consiliilor locale respective."

Ordonanță de urgență nr. 7 din_, Publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 120 din_, Intrare in vigoare:_ (IN FORMA INIȚIALĂ).

Art. II. - Legea nr. 328/2006 pentru aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 39/2005 privind cinematografia, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 649 din 27 iulie 2006, cu modificările și completările ulterioare, se modifică după cum urmează:

1. Articolul II va avea următorul cuprins:

"Art. II. - Până la reorganizarea RADEF «Româniafilm» în societate comercială, dar nu mai târziu de data de 31 august 2008, sălile și grădinile de spectacol cinematografic, împreună cu terenurile aferente acestora, prevăzute în anexa nr. 1 la O.G. nr. 39/2005 privind cinematografia, cu modificările și completările ulterioare, pot fi trecute din domeniul privat al statului și din administrarea RADEF «Româniafilm» în domeniul public al unităților administrativ-teritoriale și în administrarea autorităților publice locale, prin H.G., cu obligația păstrării obiectului de activitate prevăzut în hotărâre.".

In opinia pârâtei ca autor al excepției de neconstituționalitate, dispozițiile de lege criticate contravin normelor constituționale ale art. 44 - Dreptul de proprietate privată și ale art. 136 - Proprietatea, precum și prevederilor art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, referitoare la protecția proprietății.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea trebuie a constata că prevederile Ie criticate au mai fost supuse controlului de constituționalitate, concretizat, de pildă, prin Decizia nr. 1.217 din 12 noiembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 808 din 3 decembrie 2008, sau Decizia nr. 269 din 16 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 265 din 23 aprilie 2010.

Respingând excepția de neconstituționalitate, Curtea a reținut cu acele prilejuri că dispozițiile art. II pct. 1 din Legea nr. 328/2006 reprezintă o măsură legislativă prin care se dispune trecerea sălilor și grădinilor de spectacol cinematografic din domeniul privat al statului și administrarea Regiei Autonome de Distribuție și Exploatare a Filmelor "România-Film" în domeniul public al unităților administrativ-teritoriale și în administrarea consiliilor locale, ceea ce nu poate reprezenta o încălcare a principiului protecției proprietății private sau a principiului inalienabilității proprietății publice, consacrate de art. 44 alin. (1), (2) și (3) și, respectiv, de art. 136 din Constituție.

La data la care s-a modificat Ordonanța Guvernului nr. 39/2005 prin articolul unic pct. 8 din Legea nr. 303/2008 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 7/2008 pentru modificarea și completarea Ordonanței Guvernului nr. 39/2005 privind cinematografia, precum și pentru modificarea Legii nr. 328/2006 pentru aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 39/2005 privind cinematografia imobilul în cauză era afectat începând cu ANUL 1992 de regimul juridic al domeniului privat afectat unei societăți comerciale cu PERSONALITATE JURIDICĂ PROPRIE ȘI DISTINCTĂ reglementate de către dispozițiile Legii nr. 15/1990 si ale H.G. nr. 530/1991, astfel ca și consecință logico juridică imobilul în cauză nu mai putea fi afectat de cuprinsul ANEXEI 1 la Ordonanța Guvernului nr. 39/2005, modificată sau nemodificată pe parcursul anilor 2005 - 2012.

În motivarea Deciziei nr. 227 din_ examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea Constituțională a constatat că prin textul de lege criticat se prevede că sălile și grădinile de spectacol cinematografic, precum și terenurile aferente acestora, menționate în anexa nr. 1 din Ordonanța Guvernului nr. 39/2005, care face parte integrantă din prezenta ordonanță, se află în proprietatea privată a statului.

De asemenea, Curtea a observat corect (cum este și cazul de fată) că există posibilitatea ca imobilele prevăzute în anexa nr. 1 din O.G., nr. 39/2005 să se afle și în proprietatea persoanelor fizice sau juridice cum este și cazul de față în care a dovedit cu extrasul de carte funciară și chiar cu dispozițiile L. nr. 15/1990 si ale H.G. nr. 530/1991, ce dovedesc că proprietatea în cauză s-a dobândit în patrimoniul RADEF prin chiar efectul acestor legi.

Prevăzând in terminis că toate aceste imobile din ANEXA 1, indiferent de titularul dreptului de proprietate, se află în proprietatea privată ori publică a statului, se realizează un transfer silit de proprietate care operează din patrimoniul unor terțe persoane către stat sau administrații publice locale, ceea ce reprezintă o încălcare FLAGRANTĂ a dispozițiilor art. 44 alin. (1) din Constituție și în cazul de fată cu privire la regie care era așa cum a demonstrat proprietar prin efectul Legii anterior apariției Legii astăzi cenzurate.

Curtea Constituțională a recunoscut existența posibilității privării de proprietate a unui titular al acestui drept, dar numai dacă această privare este realizată prin procedeele prevăzute de Legea fundamentală, cu respectarea condițiilor stipulate de aceasta în art. 44 alin. (3). Astfel, singura modalitate de trecere silită în proprietatea statului a unor imobile ce se află în proprietatea altor titulari se poate realiza numai prin expropriere, pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire. Toate aceste reglementări constituie garanții ale dreptului de proprietate, care nu pot fi eludate prin adoptarea unui act normativ.

In consecință, Curtea trebuie a constata că nici în cauză de față nu sunt îndeplinite condițiile și procedura prevăzute de art. 44 alin. (3) din Constituție și de Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică a RADEF ca societate comercială.

Având în vedere cele expuse mai sus. Curtea trebuie a constata că dispozițiile ce au modificat art. 65 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 39/2005 privind cinematografia respectiv dispozițiile articolului unic pct. 8 din Legea nr. 303/2008 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 7/2008 pentru modificarea și completarea Ordonanței Guvernului nr. 39/2005 privind cinematografia, precum și pentru modificarea Legii nr. 328/2006 pentru aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 39/2005 privind cinematografia care păstrează in terminis că toate imobile din ANEXA 1, indiferent de titularul dreptului de proprietate, se află în proprietatea privată ori publică a statului, realizează de fapt un transfer silit de proprietate care în concret în cazul de fată operează din patrimoniul unor terțe persoane juridice respectiv din patrimoniul RADEF către o administrație publică locală, ceea ce reprezintă în fapt o încălcare a dispozițiilor art. 44 alin. (1) din Constituție întrucât în cazul RADEF aceasta era așa cum a demonstrat proprietară a imobilului prin efectul Legii nr. 15/1990 si a H.G. nr. 530/1991, prin urmare se încalcă în mod flagrant prevederile art. 44 alin. (1), (2) și (3) din Constituție, în măsura în care titularul dreptului de proprietate asupra imobilelor cuprinse în anexa nr. 1 este o persoană juridică și nu o unitate administrativ-teritorială ori statul.

De asemenea Curtea în vederea analizării susținerilor pârâtei, trebuie sa observe că este necesară clarificarea regimului juridic al imobilului în cauză la data emiterii dispoziției legale astăzi criticate ca fiind neconstitutională, mai precis, dacă imobilul în cauză putea trece în domeniul public al unității administrativ-teritoriale locale și în administrarea consiliului local respectiv, prin efectul Leg nr. 303/2008, sau dacă transferul dreptului de proprietate s-a realizat ca efect al Legii nr. 15/1990 si a H.G. nr. 530/1991, către R.A.D.E.F. - "Româniafilm".

Asupra acestui aspect Curtea Constituțională NU s-a mai pronunțat, prin nici o Decizie.

Așadar, chiar în conformitate cu jurisprudența sa, (Decizia nr. 269/16.03.2010, Decizia nr. 980/22.11.2012 și Decizia nr. 981/22.11.2012) Curtea trebuie a constata că nu toate imobile cuprinse în Anexa 1 au trecut, prin efectul Legii nr. 328/2006, modificată prin Legea nr. 303/2008, în domeniul public al unităților administrativ-teritoriale și în administrarea consiliilor locale.

De asemenea, Curtea este obligată a constata că emiterea de modificări legislative, fără a ține seama de efectele juridice deja produse de reglementarea legislației anterioare și fără respectarea regimului juridic al proprietății private, în general, precum și a procedurii de trecere în domeniul public al acestora ori în domeniul public al statului, în special, este de natură să conducă la înfrângerea principiului securității raporturilor juridice civile, ca urmare a lipsei de claritate și previzibilitate a normei legale, în condițiile existenței unor soluții legislative contradictorii.

În acord cu jurisprudența sa, (a se vedea, în acest sens, deciziile nr. 570 din 29 mai 2012 și nr. 615 din 12 iunie 2012, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 404 din 18 iunie 2012, și, respectiv, nr. 454 din 6 iulie 2012), Curtea este obligată a reține că principiul securității raporturilor juridice civile constituie o dimensiune fundamentală a statului de drept, astfel cum acesta este consacrat în mod expres prin dispozițiile art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală.

Cu privire la acest aspect, și Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că principiul securității raporturilor juridice decurge implicit din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și constituie unul dintre principiile fundamentale ale statului de drept. In acest sens sunt hotărârile din 20 octombrie 2011 sau din 6 decembrie 2007, pronunțate în cauzele Nejdet Șahin și Perihan Șahin împotriva Turciei, paragraful 56, respectiv B. împotriva României (nr. 1), paragraful 39.

De asemenea, prin Hotărârea din 1 decembrie 2005, pronunțată în Cauza P. împotriva României (paragraful 92), instanța de la Strasbourg a statuat că "[...] odată ce S. adoptă o soluție, aceasta trebuie să fie pusă în aplicare cu claritate și coerență rezonabile pentru a evita pe cât este posibil insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiectele de drept vizate de către măsurile de aplicare a acestei soluții".

Astfel, Curtea este obligată a constata că în cauză, bunul propriu proprietate privată a unei persoane juridice distincte nu putea trece în domeniul public al unei unități administrativ-teritorial decât prin expropriere în mod legal așa cum a dezvoltat anterior teza pârâtei. Nerespectarea acestei proceduri legale este de natură să contravină și dispozițiilor constituționale cuprinse în art. 1 alin. (5) referitor la obligativitatea respectării Constituției și a legilor cât și dispozițiile art. 44 alin. (3) din Constituție și ale Legii nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică.

Pârâtul O. DE C. Șl PUBLICITATE IMOBILIARĂ T. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a prin raportare la dispozițiile art. 907 din noul cod civil și la cele ale art. 89 din Regulamentul de organizare și funcționare a birourilor de cadastru și publicitate imobiliară, aprobat prin Ordinul nr. 0 633/2006 al Directorului General al Agenției Naționale de C. și Publicitate Imobiliară, publicat în M.O. nr. 1049/2006, pe care le-a redat cu fidelitate în cuprinsul actului procedural. Din economia acestor dispoziții rezultă că acțiunea în rectificare carte funciară privește exclusiv partea a II-a a cărții funciare, respectiv dreptul înscris și actul juridic ce a format obiectul înscrierii. În aceste condiții, este de la sine înțeles că instituția nu poate avea calitate procesuală pasivă într-un proces având ca obiect rectificare C.F. Aceasta deoarece, într-un asemenea proces civil se pun în discuție dreptul și efectele actului juridic înscrise în cartea funciară, ceea ce înseamnă că nu pot avea calitate procesuală activă sau pasivă, după caz, decât părțile raportului juridic respectiv, acestea cunoscând cel mai bine situația. Ori, instituția este un "simplu gestionar" al activității de publicitate imobiliară cu atribuții exacte prevăzute în acest sens de reglementările în vigoare, respectiv de art. 7 din Regulamentul de organizare și funcționare a Agenției Naționale de C. și Publicitate Imobiliară, aprobat prin H.G. nr. 1288/2012.

Pârâta efectuează înscrierile în cărțile funciare pe baza înscrisurilor prezentate de persoanele interesate, conform procedurii stabilite de art. 28-36 din Legea nr. 7/1996, republicată, nefiind necesar, nici măcar pentru opozabilitate, să participe în calitate de pârât într-un proces având ca obiect rectificarea unei cărți funciare. Așadar, reclamanții nu își pot stabili un drept potrivnic față de OCPI.

În altă ordine de idei, una din condițiile esențiale de exercitare a acțiunii civile o reprezintă afirmarea unui drept subiectiv de către reclamant și stabilirea unui drept potrivnic față de pârât. Ori, în speța de față, raportat la starea de fapt descrisă în motivarea acțiunii, nu rezultă că reclamantul urmărește stabilirea unui drept în contradictoriu cu pârâtul. Chemarea OCPI în judecată într-un proces având ca obiect rectificare carte funciară doar pentru opozabilitate, constituie o gravă eroare, deoarece, în virtutea faptului că îndeplinește un serviciu de interes public, chiar fără a fi parte în proces, pârâtul va executa obligațiile stabilite de reglementările legale în materie, respectiv va pune în aplicare hotărârea judecătorească prin care se dispune rectificarea CF. Faptul că OCPI nu are calitate procesuală pasivă rezultă fără putere de tăgadă și din dispozițiile art. 32 din Legea nr. 7/1996, republicată, a cadastrului și a publicității imobiliare, potrivit cu care: „Soluționarea plângerii împotriva încheierii de carte funciară, a acțiunii în justificare tabulară, în rectificare, precum și prestație tabulară se face fără citarea oficiului teritorial".

Cu privire la fondul cauzei, s-au arătat că la momentul înscrierii nr._/2011, proprietarul tabular al imobilului era reclamantul. Dreptul de proprietate al acestuia însă, nu mai era valabil deoarece prin Decizia nr. 2579/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, publicată în M.O. nr. 720/28.10.2010, au fost anulate H.G. nr. 1792/2006 și H.G. nr. 1874/2006, una dintre acestea stând la baza înscrierii reclamantului în C.F. nr._ Timișoara, sub nr._/2007. Instituția pârâtă nu a făcut altceva decât să soluționeze o cerere de înscriere în cartea funciară, în baza atribuțiilor legale ce revin registratorului de carte funciară.

Contractul de dare în plată a cărui anulare se solicită, a fost încheiat la data de 14.12.2012. Art. 1, alin. 2 cu referire la poz. 118 din O.U.G. nr. 47/2011, care constituia dreptul de proprietate al creditoarei din contract, a fost declarat neconstituțional prin Decizia Curții Constituționale nr. 19/22.01.2013 publicată in M.O. nr. 84/07.02.2013. Ulterior, O.U.G. nr. 47/2011 a fost respinsă în totalitate prin Legea nr. 105/2013 publicată în M.O. nr. 230/22.04.2013. Toate acestea ar fi dus „ope legis” la restabilirea situației de carte funciară, în cazul în care imobilul nu ar fi fost înstrăinat. Așadar, motivele de nulitate ale contractului de dare în plată autentificat sub nr. 3945/14.12.2012 de B.N.P. M. M. Terovan ar trebui analizate inclusiv prin prisma motivelor de neconstituționalitate. Întrucât OCPI este un terț față de contractul a cărui anulare se solicită, consideră oportun a nu-și exprima punctul de vedere cu privire la nulitatea acestuia. În temeiul art. 411, alin. 1, pct. 2, teza a II-a Cod procedură civilă, s-a solicitat judecarea cauzei și în lipsă.

Reclamanții C. L. al Municipiului Timișoara si M. Timișoara prin Primar, au formulat întâmpinare la excepția de nelegalitate a anexei la HG nr. 977/2002 in ceea ce privește imobilul situat in Timișoara, ., prin care au solicitat respingerea acesteia in principal, ca inadmisibila, iar in subsidiar, ca fiind netemeinica, nelegala si nefondata având in vedere următoarele:

HG nr. 977/2002 a intrat in vigoare anterior apariției Legii nr. 554/2004. In aceste condiții, excepția de nelegalitate reglementata de art. 4 din Legea nr. 554/2004 nu poate fi invocata împotriva unui act normativ care era in vigoare la data apariției Legii nr. 554/2004. Așadar, reclamanții considera că HG nr. 977/2002 ar putea fi contestata doar după procedura prevăzuta de Legea nr. 29/1990, care se afla in vigoare la data apariției HG nr. 977/2002.

În susținerea inadmisibilității s-a mai învederat că în cauza de fata nu sunt incidente dispozițiile art. 4, privind excepția de nelegalitate, din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ. Din analiza acestui text de lege se desprind condițiile ce trebuie îndeplinite pentru ca o asemenea excepție sa fie admisa și anume:

- excepția trebuie sa privească legalitatea unui act administrativ si nu oportunitatea acestuia;

- excepția trebuie sa aibă ca obiect un act administrativ unilateral cu caracter individual, cu excepția celor prev. la art. 5 din Legea nr. 554/2004, care nu sunt supuse controlului);

- trebuie sa existe un proces pe rolul instanței judecătorești, indiferent in ce faza se afla acesta, fond, apel, recurs sau . de atac (contestație in anulare, revizuire);

- de actul administrativ, care face obiectul excepției de nelegalitate sa depindă soluționarea litigiului pe fond. Daca una din condițiile enumerate mai sus nu este îndeplinita, instanța nu poate admite excepția.

După gradul de întindere al efectelor juridice, actele administrative sunt:

- acte administrative normative, care produc efecte cu caracter general si impersonal (decrete ale Președintelui României, hotărâri si ordonanțe ale Guvernului, instrucțiuni, regulamente si altele asemenea ale miniștrilor si ale conducătorilor celorlalte organe ale administrației publice centrale de specialitate, hotărârile consiliilor județene si locale, precum si unele ordine ale prefecților si dispoziții ale primarilor). Actele normative se caracterizează prin aceea ca ele conțin reguli generale de conduita, impersonale si de aplicabilitate repetata, la un număr nelimitat de subiecți.

- acte administrativ individuale se caracterizează prin faptul ca manifestarea de voința a organului competent creează, modifica sau stinge drepturi subiective sau obligații in profitul sau in sarcina uneia sau mai multor persoane dinainte determinate. In categoria actelor de autoritate cu caracter individual emise de autoritățile administrației publice locale, ponderea o dețin autorizațiile, actele de sancționare (procesele-verbale de contravenție), actele atributive de statut personal si actele privind patrimoniul public local.

Raportat la cele învederate, HG nr. 977/2002, are caracter normativ, întrucât se adresează, impersonal, unui număr nelimitat de subiecți.

Pe fondul excepției, s-a învederat instanței de judecata faptul ca, imobilul situat in Timișoara, ., a fost inclus în domeniul public al Municipiului Timișoara respectând reglementările Legii 213/1998 și a Normelor Metodologice de Aplicare a Legii 213/1998.

Referitor la calitatea de „uz public” a imobilului înscris în anexă, conform art. 3, alin. 4 din Legea 213/1998 „domeniul public al municipiilor este alcătuit din bunurile prevăzute la pct. III din anexă și din alte bunuri de uz sau interes local" acestea fiind „declarate ca atare prin hotărâre a consiliului local". Conform Legii nr. 213/1998, pct. III alin. 5, instituțiile publice de interes local, cum sunt teatrele si cinematografele, fac parte din domeniul public local. Prin natura sa juridica, actul de atestare a bunurilor aparținând domeniului public local nu creează drepturi noi, nu stabilește si nici nu modifica regimul juridic al bunurilor respective, deci nu este de natura a vatama vreun drept. Astfel, prin astfel de acte administrative, consiliile locale stabilesc doar regimul juridic diferențiat cu privire la bunurile lor, hotărârile neavând niciun efect asupra proprietății altor persoane.

Prin H.G. nr. 977/2002 nu se aduce atingere unui drept recunoscut de lege sau unui interes legitim, ci prin aceasta hotărâre se are in vedere organizarea executării legilor, adică se detaliază legea, se stabilește întreg cadrul care privește aplicarea legii.

Mai mult decât atât, Hotărârea Guvernului nr. 1016/2005 pentru modificarea și completarea Hotărârii Guvernului nr. 977/2002 privind atestarea domeniului public al județului T., precum și al municipiilor, orașelor și comunelor din județul T. este o hotărâre de atestare a domeniului public si nu de trecere in domeniul public, care nu necesita vreo motivare, având in vedere ca prin însuși obiectul actului administrativ, constând in atestarea apartenenței la domeniul public, nu se impune vreo motivare mai ampla, având practic scopul de a proba un inventar al bunurilor aparținând domeniului public al Municipiului Timișoara.

În continuare se redau prevederile art. 8, 21 din Legea nr. 213/1998, din cuprinsul cărora rezulta ca după operațiunea de trecere in domeniul public a bunurilor unităților administrativ teritoriale, urmează procedura de atestare a apartenenței bunurilor la domeniul public de interes județean sau local prin hotărâre de Guvern.

Reclamanții consideră ca excepția prevăzuta de art. 4 din Legea 554/2004 este de stricta interpretare, iar instanțele judecătorești trebuie sa se pronunțe in sensul admiterii acestei excepții doar in cazul in care prin actul administrativ atacat se aduce atingere unui drept recunoscut de lege sau unui interes legitim.

Pentru motivele arătate, s-a solicitat respingerea excepției de nelegalitate a anexei la HG nr. 977/2002 in ceea ce privește imobilul situat in Timișoara, ., in principal, ca inadmisibila, iar in subsidiar ca fiind neîntemeiata, nelegala și nefondata.

Reclamanții C. L. al Municipiului Timișoara si M. Timișoara prin Primar au formulat răspuns la întâmpinarea formulata de către R. N., prin care se solicită respingerea excepției inadmisibilității si tardivității primului petit al acțiunii, întrucât instituției nu i-a fost comunicata încheierea OCPI prin care s-a făcut înscrierea de la poziția B7 din extrasul de carte funciara mai sus arătat.

Pe fondul cauzei, in mod eronat parata a susținut ca imobilul situat in Timișoara, . a trecut in domeniul privat al Statului R. in baza OUG nr. 47/2011, fara a avea in vedere că Cinema Studio se afla la poziția 118 din anexa nr. 1 la OUG nr. 47/11.05.2011, insa nu exista un articol in OUG nr. 47/11.05.2011 prin care sa se dispună trecerea imobilului mai sus descris din domeniul public al Municipiului Timișoara in domeniul privat al Statului R..

Astfel cum s-a arătat mai sus, nu exista o hotărâre de guvern prin care imobilul mai sus descris sa treacă din domeniul public al Municipiului Timișoara in domeniul privat al Statului R., contractul de dare in plata autentificat sub nr. 3945/14.12.2012 de BNP M. M. Terovan, fiind incheiat cu eludarea prevederilor art. 861 C. Civ., care prevede ca, bunurile proprietate publica sunt inalienabile, imprescriptibile si insesizabile.

De asemenea, parata nu a combătut in niciun fel dispozițiile Deciziilor nr. 980/22.11.2012 si nr. 981/22.11.2012 ale Curții Constituționale, care prevăd ca "Curtea constată însă că emiterea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 47/2011, fără a ține seama de efectele juridice deja produse de reglementarea anterioară și fără respectarea regimului juridic al proprietății publice a unităților administrativ-teritoriale, în general, precum și a procedurii de trecere din domeniul public al acestora în domeniul public al statului, în special, obligație care incumbă și legiuitorului delegat, este de natură să conducă la înfrângerea principiului securității raporturilor juridice civile, ca urmare a lipsei de claritate și previzibilitate a normei legale, în condițiile existenței unor soluții legislative contradictorii.".

Așadar, prin Deciziile nr. 980/22.11.2012 si nr. 981/22.11.2012 emise de Curtea Constituționala retine încă o data faptul ca sălile și grădinile de spectacol cinematografic au trecut din domeniul privat al statului în domeniul public al unităților administrativ-teritoriale locale, iar prevederile OUG nr. 47/2011 sunt neconstitutionale contravenind principiului securității raporturilor civile, dar si dispozițiilor Legii nr. 213/1998.

Reclamanții C. L. al Municipiului Timișoara si M. Timișoara prin Primar au formulat răspuns la întâmpinarea formulata de către Regia Autonoma a Distribuției si Exploatării Filmelor Romaniafilm si O. de C. si publicitate Imobiliara T., prin care solicita respingerea excepției inadmisibilității si tardivității primului petit al acțiunii, precum si înlăturarea motivelor invocate pe fondul cauzei, având in vedere următoarele:

S-a solicitat respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a Oficiului de C. si publicitate Imobiliara T. întrucât încheierea OCPI prin care s-a făcut înscrierea de la poziția B7 din extrasul de carte funciara CF nr._ (CF vechi nr._) Timișoara a fost emisa de O. de C. si publicitate Imobiliara T..

De asemenea, s-a solicitat respingerea excepțiilor lipsei calității procesuale active si lipsei de interes întrucât prin OUG nr. 47/2011 nu se prevede ca imobilul situat in Timișoara, . trece din domeniul public al Municipiului Timișoara in domeniul privat al statului roman.

Pârâta R. N. a formulat note de ședință, prin intermediul cărora a solicitat admiterea excepției lipsei de interes a reclamanților în promovarea cererii de chemare în judecată pentru următoarele considerente:

Din cartea funciară în extenso inițială a imobilului rezultă că reclamanții nu au deținut niciodată un titlu de proprietate real care să fie înscris în cf.; mai mult din hotărârile judecătorești înscrise în cf., rezultă faptul că reclamanții nu au administrat niciodată imobilul în speță iar trecerea din domeniul privat al statului roman în domeniul public al statului roman și ulterior în domeniul public al reclamanților nu a existat nefiind îndeplinită procedura conform legii nr.213/199. Printr-o hotărâre de guvern care atestă o domenialitate în mod eronat nu se poate radia dreptul de proprietate al RADEF obținut în baza Legii nr. 15/1990, fiind perfect admisibilă excepția nulității absolute a tuturor operațiunilor înscrise în cartea funciară cu pricina cu privire la imobilul în cauză întrucât acestea nu au suport în drept.

În cazul admiterii acțiunii reclamanților nu s-ar crea decât o stare conflictuală nouă ce ar crea litigii pur vexatorii și anume cereri de constatare a inexistenței titlului reclamanților iar în cazul în care s-ar tinde a se "naște" un astfel de titlu se va naște un nou litigiu prin care s-ar cere constatarea nulității acestuia întrucât este contrar Legii nr.15/1990.

Trecând însă peste această dovadă de rea credință și de lipsă de interes a reclamanților în a dobândii un bun fără titlu ori în a realiza un cinematograf, hotărârea Î.C.C.J. a României și anume decizia nr. 2579/28.10.2010 a anulat HG nr. 1792/2006 și HG nr. 1874/2006 decizie ce a fost publicată în MO nr. 720/28.10.2010, anulare care a condus ca din oficiu să fie radiate notațiunile de sub B31 din CF nr._ Timișoara transnotat în CF nr._ și convertit în CF nr._ Timișoara, prin urmare nu vede care este interesul născut și actual al reclamanților în lipsa chiar a titlului lor care a fost desființat de decizia nr. 2579/28.10.2010 a Î.C.C.J.

Astfel, acțiunea reclamanților nu are nici o finalitate practică atâta vreme cât reclamanții nu dețin un titlu de proprietate iar principiul relativității înscrierilor de carte funciară asigură publicitatea integrală și garantează securitatea circuitului civil, asigurând regula de drept material "nemo plus iuris in alium transfere potest quam ipse habet" ce statuează că drepturile noului achizitor nu pot deriva decât de la adevăratul titular, primul înscris în cartea funciară în anul 1992, care în cazul nostru este RADEF ce a dobândit imobilul prin lege de la unicul proprietar S. R., ce nu mai avea cum să îl treacă în patrimoniul reclamanților având în vedere că după anul 1992 nu mai putea dispune de bun nemaifiind în patrimoniul său bunul făcând parte din patrimoniul unei persoane juridice distincte de cea a Statului R. chiar dacă acesta este acționarul unic al Regiei în cauză, nefiind admisibilă confuzia de patrimonii.

De asemenea s-a apreciat ca neîntemeiată și inadmisibilă și cererea privind constatarea nulității absolute a Contractului de Dare în Plată (CDP) având în vedere că la data perfectării actului în cauză acesta era susținut de legi și hotărâri judecătorești.

Pe cale de consecință, petitul privind restabilirea situației anterioare de carte funciară prin înscrierea dreptului de proprietate al Municipiului Timișoara - domeniul public este inadmisibil având în vedere faptul că M. Timișoara nu are un titlu valabil de proprietate, nu a avut un astfel de titlu iar potrivit regulii "Nemo plus juris ad alium transfere potest, quam ipse habet", nimeni nu poate să transfere mai multe drepturi decât are sau ceva ce nu are, prin urmare și această cerere a reclamanților este netemeinică și nefondată.

Titlul de proprietate emis în temeiul legii nr. 15/1990 în favoarea RADEF, a fost consfințit și prin hotărârea judecătorească DC nr. 112/2002 a Curții de Apel Timișoara data în dos nr. 191/c/2002 a Curții de Apel Timișoara înscrisă în CF la poziția 19 din Partea a II a Proprietatea, care la unison cu Tribunalul și Judecătoria au constatat faptul că RADEF a devenit proprietara bunurilor aflate în patrimoniul său la data la care s-a constituit patrimoniul sub efectul Legii nr. 15/1990 (ultimele 4 aliniate), motiv pentru care se invocă excepția efectului pozitiv al puterii de lucru judecat; astfel începând cu anul 2002 restul înscrierilor în cartea funciară se privesc a fi nelegale fiind nule absolut întrucât odată constatat momentul constituirii acestui patrimoniu evident acesta nu mai putea fi înstrăinat legal decât la dispoziția RADEF ceea ce nu s-a întâmplat decât cu ocazia la care s-a perfectat contractul de dare în plată încheiat cu pârâta.

Notările din CF de la poziția 19 din Partea a II a Proprietatea, vin să consolideze înscrierea din CF de la poziția 10 din Partea a II a Proprietatea, unde este menționat titlul în baza căruia a dobândit proprietatea RADEFF, titlul de proprietate fiind însăși legea nr. 15/1990, lege care nu a fost abrogată sau modificată cu privire la efectele ce le-a produs în patrimoniul Radef și ulterior al pârâtei.

Prin sentința civilă nr._/26.11.2014, pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosar nr._ , a fost admisă excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Timișoara.

A fost declinată competența de soluționare a acțiunii civile formulate de reclamanții C. L. al Municipiului Timișoara și M. Timișoara prin Primar, în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Culturii și Cultelor reprezentat de Regia Autonomă a Distribuției și Exploatării Filmelor România Film, R. N. și O. de C. și Publicitate Imobiliară T., în favoarea Tribunalului T..

După declinare, la Tribunalul T., cauza a fost înregistrată sub dosar nr._ .

Reclamanții M. Timișoara reprezentat prin Primar, Primarul Municipiului Timișoara si C. L. al Municipiului Timișoara au formulat note de ședință, referitoare la cererea de sesizare a Curții Constituționale cu privire la soluționarea excepției de neconstituționalitate a „prevederilor Anexei 1 cu privire la poziția la care se află imobilul în cauză, anexă reglementată de art. II, pct.1 din Legea nr. 328/2006 pentru invocată de Ministerul Culturii, R.A.D.E.F „Româniafilm" pentru aprobarea OG. nr. 39/2005 privind cinematografia, astfel cum au fost modificate prin articolul unic pct. 8 din Legea nr. 303/2008 privind aprobarea Ordonanței de urgență a guvernului nr. 7/2008 pentru modificarea și completarea O.G. nr. 39/2005....cu motivarea că acesta vizează doar neconstituționalitatea articolului unic pct.8 din Legea nr. 303/2008 și nu art. II pct. 1 din Legea nr. 328/2006 în forma sa inițială", prin care s-a solicitat respingerea acesteia ca inadmisibilă pentru următoarele:

Prevederile legale criticate au mai fost supuse controlului de constituționalitate, Curtea respingând excepția de neconstituționalitate prin Deciziile nr. 1217/12.11.2008 și nr. 269/16.03.2010 și reținând totodată că dispozițiile art. II pct.1 din Legea nr.328/2006 reprezintă o măsură legislativă care nu contravine principiului protecției proprietății private. In cuprinsul Deciziei nr. 269 2010 se prevede că prin Decizia nr. 1217 din 12 noiembrie 2008, Curtea Constituțională a statuat, pentru argumentele acolo arătate și care își mențin valabilitatea, că dispozițiile art. II pct. 1 din legea criticată corespund exigențelor impuse de art. 44 alin. (1), (2) și (3) din Constituție.

S-a mai menționat totodată faptul că prin Decizia nr. 227 din 13 martie 2007 Curtea Constituțională a constatat că prevederile art. 65 din O.G. 39 2005 ("Se află în proprietatea privată a statului și în administrarea Regiei Autonome de Distribuție și Exploatare a Filmelor "România-Film" sălile și grădinile de spectacol cinematografic, precum și terenurile aferente acestora, prevăzute în anexa care face parte integrantă din prezenta ordonanță") sunt neconstituționale în măsura în care titularul dreptului de proprietate asupra imobilelor cuprinse în Anexa 1, nu este statul român. În considerarea celor menționate mai sus, nu este îndeplinită condiția de admisibilitate prevăzută la art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.

De altfel și prevederile O.U.G nr. 47/2011 privind reglementarea situației juridice a unor săli și grădini de spectacol cinematografic, precum și a altor imobile reglementate prin Legea nr. 328/2006, au fost declarate neconstituționale în baza Deciziilor nr. 980/22.11.2012 și nr. 981/22.11.2012, reținându-se încă o dată faptul că sălile și grădinile de spectacol cinematografic au trecut din domeniul privat al statului în domeniul public al Municipiului Timișoara cu titlu valabil.

Prin soluționarea excepției de neconstituționalitate formulate de pârâți cu privire la poziția din Anexa 1 la O.G. nr. 39/2005 care vizează Cinematograful Studio (Thalia), nu s-ar acoperi frauda la lege și reaua credință a părților la momentul încheierii contractului de dare în plată privind imobilul atestat în domeniul public al Municipiului Timișoara încă din anul 2002. De altfel unul din petitele acțiunii introductive vizează constatarea nulității absolute a contractului de dare în plată autentificat sub nr. 3945/14.12.2012, motivat de reaua credință a părților și frauda la lege prin încălcarea prevederilor Legii nr. 213/1998 și ale H.G. 977/2002.

In aceste condiții, nu sunt întrunite condițiile de admisibilitate prevăzute la alin. (1) al art. 29 din Legea nr. 47/1992, întrucât decizia Curții Constituționale în soluționarea excepției nu poate produce un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul principal.

In considerarea tuturor acestor aspecte s-a solicitat respingerea ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curții Constituționale privind constatarea neconstituționalității prevederilor Anexei 1 cu privire la poziția la care se află imobilul în cauză, anexă reglementată de art. II, pct. 1 din Legea nr. 328/2006 pentru aprobarea O.G. nr. 39/2005 privind cinematografia, astfel cum au fost modificate prin articolul unic pct. 8 din Legea nr. 303/2008.

Reclamanții M. Timișoara reprezentat prin Primar, Primarul Municipiului Timișoara si C. L. al Municipiului Timișoara au formulat precizare de acțiune în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Culturii și Cultelor reprezentat de R.A.D.E.F, R. N. și O.C.P.I T., în baza căreia s-a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să admită acțiunea introductivă astfel cum a fost formulată și pe cale de consecință să constate nulitatea absolută a tuturor actelor subsecvente încheiate pentru imobilul în litigiu de către pârâta R. N..

Ca atare, s-a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța să se constate nulitatea absolută a promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare nr. 929/11.11.2013, notată la poz. B13 din CF._ Timișoara, a contractului de închiriere încheiat pentru imobilul în litigiu între pârâta R. N. și I. C. în calitate de chiriaș, înscris în CF. nr._ la poz. C5 precum și a contractului de cesiune nr. 2/03.03.2014 înscris în CF._ Timișoara la poz. C6, privind cesionarea contractului de închiriere menționat în favoarea noului chiriaș O. D. și să se dispună totodată radierea tuturor acestor acte subsecvente din cartea funciară.

In susținerea celor invocate, s-a menționat că potrivit principiului "accesorium sequitur principale" se impune ca instanță competentă, învestită cu judecarea cererii principale având ca obiect anularea contractului de dare în plată, are competența de a judeca și cererile accesorii și incidente privind contractele subsecvente. Constatarea nulității absolute a contractelor subsecvente se impune ca o consecință a constatării nulității absolute a contractului principal, titlul în baza căruia pârâta R. N. a dobândit imobilul din Timișoara, ., având în mod vădit un caracter ilegal.

Actul procedural precizator a fost respins ca fiind tardiv formulat prin încheierea de ședință interlocutorie din data de 30.04.2005, neîntrunindu-se cerințele art. 204 apartenent legii procedurale civile.

DIN ACTELE ȘI LUCRĂRILE DOSARULUI, TRIBUNALUL CONSTATĂ URMĂTOARELE:

Excepțiile ce se impun a fi antamate și soluționate cu precădere se verifică a fi lipsa calității procesuale pasive a pârâtului O. de C. și Publicitate Imobiliară Timișoara, precum și a pârâteiR. N., raportat la cel dintâi petit, cu privire la care s-a mai invocat și inadmisibilitatea și tardivitatea.

În adevăr, așa cum judicios a remarcat și pârâtul supra nominalizat pe calea actului procedural al întâmpinării, împrocesarea acestuia nu se justifică nici măcar pentru considerente de așa-zisă opozabilitate. Știut fiind că el este chemat să dispună efectuarea cuvenitelor înscrieri în cartea funciară în temeiul hotărârii judecătorești definitive, independent de participarea sa la vreun litigiu. De altfel, legea nr. 7/1996 nu prevede împrocesarea sa în calitate de pârât, indiferent de procedura necontencioasă (a plângerii de carte funciară - în acest sens pronunțându-se și un recurs în interesul legii), ori, după caz contencioasă - reprezentată, în genere de diverse acțiuni grefate pe cazurile de rectificare a înscrierilor deja existente în cartea funciară.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei R. N., tribunalul reține că înscrierea de la poziția B7 din cartea funciară îl privește pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Culturii și Cultelor prin Regia Autonomă a Distribuției și Exploatării Filmelor Româniafilm. Context în care, aparent, pârâta R. N. nu își justifică legitimarea procesuală pasivă cu privire la acest petit. Tribunalul amintește însă că finalitatea urmărită de către petiționari prin demersul pendent vizează aducerea în patrimoniul lor a imobilului litigios, prin contestarea înscrierilor din cartea funciară care, potrivit opiniei lor, au condus la situația actuală, în care dreptul de proprietate asupra Cinema Studio, - după ce pretins a ieșit din al lor domeniu public -, a ajuns să aparțină unei persoane fizice.

Din această perspectivă, decelând interesul litigios pendinte alegat, prin exercitarea rolului activ reglementat de art. 22 apartenent codului de procedură civilă și care se cere a fi pus în corelație cu art. 152 c. proc. civ. (ce acordă judecătorului posibilitatea calificării juridice a cererilor de chemare în judecată), tribunalul observă că prezentul demers judiciar se verifică a fi, în realitate, o veritabilă acțiune în rectificare de carte funciară, grefată pe o acțiune în constatarea nulității absolute a operațiunilor juridice înscrise în cartea funciară, urmare a cărora dreptul de proprietate asupra imobilului litigios pretins a ieșit din domeniul public al reclamanților pentru a trece în domeniul privat al statului român (prin înscrierea de la poziția B7 în temeiul PUG nr. 47/2011), și, mai apoi, pentru a fi înstrăinat unei persoane fizice.

Cum înscrierea contestată prin cel dintâi petit s-a efectuat în baza legii cu nr. 15/1990 și a HG nr. 530/1991 dată în aplicarea ei, petiționarii solicită, în realitate, constatarea nulității absolute a acesteia (a înscrierii obiectivată prin încheierea de carte funciară), în condițiile art. 34 pct. 1 apartenent legii cu nr. 7/1996, în forma și versiunea în vigoare la data efectuării ei (potrivit art. 76 și 78 din legea cu nr. 71/2011 de punere în aplicare a noului cod civil), ca o consecință directă a nevalabilității titlului statului - reprezentat de OUG nr. 47/2011 declarată neconstituțională prin Decizia Curții Constituționale nr. 19/22.01.2013 și, ca atare, respinsă prin legea nr. 105/18.04.2013, chiar dacă formula redacțională a celui dintâi petit se privește fi total defectuoasă. Fiind evident că, stricto sensu, nu se poate solicita a se constata nulitatea absolută a unei poziții B7 - aceasta nefiind o operațiune juridică, ci doar o modalitate tehnică de enumerare, de identificare, prin litere și numere, a înscrierilor de carte funciară. În atare situație, raportat la calificarea juridică dată primului petit al cererii introductive, tribunalul urmează să respingă și excepțiile tardivității și inadmisibilității acestuia.

Dată fiind strânsa interdependență între celelalte excepții invocate pe cale de apărare (cea a lipsei calității procesuale active și a lipsei de interes a reclamanților și, nu în ultimul rând, a excepției de nelegalitate a HG nr. 370/2002) și pretențiile deduse judecății, instanța a apreciat ca fiind oportună unirea lor cu fondul cauzei și analizarea lor împreună. Și aceasta întrucât calitatea procesuală activă și interesul presupun în prezenta speță, în egală măsură, dovedirea titlului pe care se fundamentează prezentul demers judiciar, zis altfel, a dreptului de proprietate publică a unității administrativ-teritoriale asupra imobilului litigios iar excepția de nelegalitate vizează însuși titlul prevalat de către reclamanți.

Raportat la particularitățile speței pendinte, astfel cum supra au fost reliefate, se cuvine a se observa că, prioritar în stabilirea adevărului și pronunțarea unei soluții corecte în cauză, se privește a fi identificarea regimului juridic al imobilului litigios, regim juridic cu privire la care în speță s-au pronunțat hotărâri judecătorești irevocabile contradictorii și a avut loc o confruntare de apărări și teze opuse, nu numai între reclamanți și pârâți, dar chiar și în interiorul formulării apărărilor - aspecte oarecum de înțeles dată fiind multitudinea actelor normative și infralegislative adoptate începând cu anul 1990 în domeniul cinematografiei, și, nu în ultimul rând, al celor patru decizii pronunțate de instanța de contencios constituțional în același domeniu; fără a se proba însă că s-a efectuat - anterior promovării actelor legislative, și sesizării Curții Constituționale cu soluționarea unor excepții de neconstituționalitate privitoare la aceste acte -, o evidență exactă a cinematografelor și că s-ar fi preocupat a cerceta regimul juridic al fiecărui cinematograf în parte la epoca respectivă și, cu precădere, a stabili apartenența lor la domeniul public/privat al statului, ori, după caz, al unităților administrativ-teritoriale, sau a proprietății private a unor diverse persoane fizice/juridice.

Întrucât imobilul s-a situat în raza teritorială guvernată de sistemul de carte funciară (DL nr.115/1938 și, ulterior legea cu nr.7/1996), este evident că instanța, în identificarea regimului juridic al acestuia și, implicit, a adevăratului proprietar, are a se apleca asupra înscrierilor din cartea funciară inițială cu nr._ Timișoara, având caracter constitutiv (fiind guvernate de DL nr. 115/1938) până la . legii cu nr. 7/1996 și, mai apoi, de opozabilitate potrivit celui din urmă act normativ, coroborându-le cu cele dintâi acte normative adoptate în domeniul cinematografiei.

Acestea fiind spuse, tribunalul constată că, ulterior abolirii regimului proprietății de stat instituit de dictatura comunistă în perioada de referință 1945- decembrie 1989, s-a inițiat o trecere treptată la economia de piață, printre primele acte normative adoptate în acest sens, verificându-se a fi și legea cu nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale, publicată în MO nr. 98/8.08.1990.

Potrivit art. 3, 4 și 5 din acest act normativ (în vigoare și în prezent), regiile autonome sunt persoane juridice si funcționează pe bază de gestiune economica si autonomie financiara, se pot înființa prin hotărâre a guvernului - prin care se va stabili de asemenea obiectul de activitate, patrimoniul, denumirea si sediul principal -, și sunt proprietarele bunurilor din patrimoniul sau. Este cazul în speță a pârâtei „Româniafilm” București înființată prin HG nr. 530/1.08.1991, publicată în MO nr. 178/2.09.1991 (prin care s-a dispus înființarea regiilor autonome în domeniul cinematografiei, prin reorganizarea unităților de stat prevăzute în anexe), ce a devenit așadar persoană juridică și proprietară a bunurilor aflate în patrimoniul său, evaluat potrivit art. 5 din anexa nr. 3 pct. III, atribuțiile ministerului de resort fiind preluate de către Centrul național al Cinematografiei.

Cum domenialitatea publică sau privată a statului ori a unităților administrativ-teritoriale a fost stabilită ulterior, prin Constituția României din 1991 (prima departajare a bunurilor în acest sens fiind realizată prin legea fondului funciar cu nr. 18/1991, la rândul ei preconstituțională) a fost necesară modificarea legii cu nr. 15/1990, prin OG nr. 15/1993, stabilindu-se expres obligația inventarierii patrimoniului fiecărei regii și delimitarea în cadrul acesteia a bunurilor proprietate publică, prin raportare la disp. art. 135 alin. 3-5 din Constituția din anul 1991 și care nu puteau fi date decât în administrare sau folosință regiei autonome, de celelalte bunuri aflate, de această dată, în proprietatea celei din urmă.

Numai că, în speță, după cum infra se va demonstra, la data intrării în vigoare a actului normativ modificator antemenționat, regia autonomă „Româniafilm” era deja proprietara tabulară a imobilului în discuție; iar, pe de altă parte, nu s-a dovedit apartenența acestuia la domeniul public al statului ori al unității administrativ-teritoriale, prin raportare la criteriile constituționale, așa cum s-a statuat în actele jurisdicționale pe care urmează să le amintim.

În temeiul Legii cu nr. 15/1990 și HG nr. 530/1991, dată în aplicarea acesteia, „Româniafilm” București, prin a sa reprezentantă în teritoriu - Direcția Teritorială de Exploatare și Difuzare a Filmelor Timișoara -, și-a intabulat dreptul de proprietate asupra cinematografelor aflate în patrimoniul său în CF nr._ Timișoara la pozițiile B10-11 la data de 9.11.1992, prin încheierea de carte funciară având nr._, înscriere ce beneficia de efectul constitutiv prevăzut de Dl nr. 115/1938 atunci în vigoare. Rezultă așadar că, de la data înscrierii în cartea funciară - 9.11.1992 (înscriere efectuată în temeiul legii cu nr. 15/1990, ca mod de dobândire a proprietății și a HG nr. 530/1991 de punere în aplicare) imobilul în litigiu, menționat în partea I a cărții funciare la poziția B4 și identificat topografic cu nr. 204, situat administrativ în Timișoara, fosta . prezent . sub denumirea casa nr. 1 etaj (cinematograf Thalia - actualmente Studio) a trecut din proprietatea Statului R. în proprietatea privată a regiei autonome supra anunțate.

În favoarea soluției supra conturate s-au pronunțat inițial și instanțele judecătorești (chiar dacă nu cu privire la Cinema Studio, ci cu privire la un alte imobil - Cinema Capitol și Grădina de V. înscrise în aceiași carte funciară, la pozițiile nr. 5 și 6); astfel prin sentința civilă nr._/19.06.2011 dată de Judecătoria Timișoara în dosar nr._/2000, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 2581/25.10.2001 dată de Tribunalul T. în dosar nr. 9364/C/2001 și irevocabilă prin decizia civilă nr. 112/17.01.2002 dată de Curtea de Apel Timișoara în dosar nr. 191/C/2002 (dosare atașate la prezentul dosar), s-a reținut, în soluționarea unei acțiuni în rectificare de carte funciară introdusă de aceiași reclamanți în contradictoriu cu pârâta Direcția Teritorială de Exploatare și Difuzare a Filmelor Timișoara, că cele două imobile, urmare a naționalizării, au fost date în folosința fostei Întreprinderi Cinematografice Timișoara ce și-a schimbat denumirea la data de 9.11.1992 în Direcția Teritorială de Exploatare și Difuzare a Filmelor Timișoara și, la aceeași dată, și-a intabulat dreptul de proprietate asupra acestora, în CF_ Timișoara, ulterior nr. top în discuție fiind supuse unor dezmembrări.

Esențial este însă că, prin sentința primei instanțe s-a statuat că nu se poate reține nici-o cauză de nulitate absolută a intabulării dreptului de proprietate al numitei Direcția Teritorială de Exploatare și Difuzare a Filmelor Timișoara, efectuată în temeiul art. 19 din Legea cu nr. 15/1990 (prin aceiași înscriere din 9.11.1992, intabulându-se și dreptul de proprietate asupra imobilului litigios - s.n.) și, totodată, că respectivele cinematografe nu puteau aparține domeniului public al unității administrativ-teritoriale în temeiul Legii nr. 213/1998 și a anexei III la aceasta, ce la acea epocă - în 1992 -, nici nu erau adoptate.

De altă parte, instanțele au constatat că reclamanții nu au probat nici în condițiile HG nr. 113/1992 (în vigoare la acea epocă) că imobilele revendicate se aflau în domeniul public al Municipiului Timișoara. Mai mult în considerentele deciziei instanței de apel s-a reținut că „susținerile în sensul că pârâta nu putea deveni proprietară în baza L. 15/1990, nu pot fi reținute în cauză, întrucât pârâta s-a organizat ca regie autonomă și nu ca societate comercială, și, în consecință, i-au fost aplicabile prev. art. 1-5 din L 15/1990 conform cărora regia autonomă este proprietara bunurilor din patrimoniul său. De altfel, pârâta funcționează ca filială interjudețeană a Regiei Autonome Româniafilm, care, conform art. 6, anexa III la HG nr. 530/1991, este proprietara bunurilor din patrimoniul său și a luat ființă prin reorganizarea unităților de stat conform art. 1 HG nr. 530/1991…. Instanța nu va reține susținerile apelantei în sensul că în această hotărâre este prevăzut faptul că aparțin domeniului public al orașelor și clădirile de interes public, iar imobilele în litigiu sunt de interes public, întrucât apartenența unui imobil, considerat de interes public, la domeniul local, nu se prezumă, motiv pentru care HG nr. 113/1992 prevede tocmai o procedură specială pentru ca imobilele să fie considerate ca aparținând domeniului public de interes local, procedură prev. de art. 1 și 7 și care se finalizează cu aprobarea Guvernului și procedură pe care reclamantul nu a făcut dovada ca a urmat-o în cauză.”.

Instanța de recurs, confirmând soluțiile date de Judecătorie și Tribunal, a reținut că „în mod corect a stabilit, aplicabilitatea în speță a dispozițiilor art. 1-5 din L.15/1990 și nu a disp. art. 30 din aceeași lege la care face trimitere recurentul, texte de lege în baza cărora regia autonomă devine proprietara bunurilor aflate în patrimoniul său, la data la care se constituie acest patrimoniu. O interpretare contrară nici nu ar fi posibilă pentru că sensul L. 15/1990 a fost acela de a face primii pași spre constituirea unor patrimonii distincte ale regiilor autonome din fostele unități socialiste în scopul desăvârșirii ulterioare a dreptului de proprietate. Proprietatea publică sau privată a unităților administrativ-teritoriale se circumscrie ca o etapă ulterioară procesului de evoluție social-economică și, din acest punct de vedere disp. L 312/1998 nu pot fi aplicabile la situații reglementate deja din punct de vedere juridic sub imperiul L15/1990”.

Statuările instanțelor judecătorești supra redate se impun și în prezenta speță mutatis mutandis, fiind vorba de un imobil cu același regim juridic, asupra căruia Regia Autonomă Româniafilm și-a înscris dreptul de proprietate, prin a sa reprezentantă în teritoriu, la aceeași dată, în aceeași carte funciară și în temeiul aceluiași act normativ.

Așa stând lucrurile, devine îngăduită și chiar obligatorie concluzia că, odată ce a intrat în proprietatea unei persoane juridice (fie ea și regie autonomă), imobilul în litigiu nu mai putea fi trecut în proprietatea publică sau privată a statului ori a unității administrativ-teritoriale, decât după o dreaptă și prealabilă despăgubire, urmare a inițierii procedurilor de expropriere reglementate de legea cadru în materie cu nr. 33/1994 în corelație cu art. 44 din Constituția României.

Context în care tribunalul conchide că toate reglementările ulterioare din domeniul cinematografiei (OG nr. 39/2005, legea nr. 328/2006, OUG nr. 7/2008, Legea nr. 303/2008, HG nr. 1792/13.12.2006, OUG nr. 47/2011) și, nu in ultimul rând, deciziile Curții Constituționale nu mai puteau privi imobilul litigios, aflat în proprietatea unei persoane juridice. De altfel, raționamentul instanței este confirmat și de jurisdicția de contencios constituțional, care prin decizia nr. 227/2007 a statuat că „…exista posibilitatea ca imobilele prevăzute in anexa nr. 1 din Ordonanța Guvernului nr. 39/2005 sa se afle si in proprietatea persoanelor fizice sau juridice sau in proprietatea comunelor, orașelor, municipiilor si județelor.

Prevăzând in terminis ca toate aceste imobile, indiferent de titularul dreptului de proprietate, se afla in proprietatea privata a statului, se realizează un transfer silit de proprietate care operează din patrimoniul persoanelor fizice, persoanelor juridice sau unităților administrativ-teritoriale către stat, ceea ce reprezintă o încălcare a dispozițiilor art. 44 alin. (1) din Constituție.

Curtea recunoaște existenta posibilității privării de proprietate a unui titular al acestui drept, dar numai daca aceasta privare este realizata prin procedeele prevăzute de Legea fundamentala, cu respectarea condițiilor stipulate de aceasta in art. 44 alin. (3). Astfel, singura modalitate de trecere silita in proprietatea statului a unor imobile ce se afla in proprietatea altor titulari se poate realiza numai prin expropriere, pentru o cauza de utilitate publica, stabilita potrivit legii, cu dreapta si prealabila despăgubire. Toate aceste reglementari constituie garanții ale dreptului de proprietate, care nu pot fi eludate prin adoptarea unui act normativ. În consecință, Curtea constată că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile și procedura prevăzute de art. 44 alin. (3) din Constituție și de Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică.

Totodată, Curtea observă că, potrivit art. 44 alin. (2) din Constituție, proprietatea privată este garantată și ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Aceste dispoziții constituționale trebuie interpretate în sensul că statul nu poate beneficia, cât privește bunurile care nu formează obiect exclusiv al proprietății publice, de o protecție juridică mai ridicată decât cea a persoanelor fizice sau juridice sau a unităților administrativ-teritoriale.

Având în vedere cele expuse mai sus, Curtea constată că dispozițiile art. 65 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 39/2005 privind cinematografia (și care spune că "Se află în proprietatea privată a statului și în administrarea Regiei Autonome de Distribuție și Exploatare a Filmelor «România-Film» sălile și grădinile de spectacol cinematografic, precum și terenurile aferente acestora, prevăzute în anexa nr. 1, care face parte integrantă din prezenta ordonanță." -s.n.) încalcă prevederile art. 44 alin. (1), (2) și (3) din Constituție, în măsura în care titularul dreptului de proprietate asupra imobilelor cuprinse în anexa nr. 1 este o persoană fizică, juridică sau o unitate administrativ-teritorială, iar nu statul.”.

Cum în anexa la OG nr.39/2005, la nr. 272, este menționat și imobilul în litigiu - Cinema Studio, situat în Timișoara, ., iar, pentru argumentele amplu prezentate supra, acesta se afla, încă din anul 1992, în proprietatea regiei autonome „Româniafilm” București, se impune cu forța evidenței și concluzia că decizia Curții Constituționale cu nr. 227/13.03.2007, publicată în MO nr. 283/27.04.2007 este pe deplin incidentă în cauză. Pentru identitate de rațiune, deciziile ulterioare ale Curții Constituționale nu pot fi avute în vedere, fiind evident și că, la pronunțarea Deciziei nr. 19/22.01.2013, jurisdicția de contencios constituțional nu a avut cunoștință de regimul juridic al imobilului în discuție, și nici de proprietarul tabular inițial (a admite teza contrară ar însemna să se admită că aceeași jurisdicție se contrazice în două decizii pronunțate în același domeniu, ceea ce se verifică a fi inadmisibil).

Considerentele ce preced îngăduie și concluzia că înscrierile ulterioare operate în cartea funciară inițială a imobilului, având nr._ Timișoara, la pozițiile B 23 și 24, prin care se menționează domeniul public al statului și în administrarea Centrul Național al Cinematografiei, în temeiul legii cu nr. 630/2002, în absența declanșării cu succes a procedurii de expropriere a proprietarei tabulare, se privesc a fi nule absolut și, ca atare, nu pot fi luate în considerare. Cum nulitatea absolută a acestora, ca de altfel, a tuturor înscrierilor în cartea funciară ulterioare intabulării dreptului de proprietate al pârâtei RADEF, a fost invocată de pârâta R. N. prin actul procedural al întâmpinării pe cale de excepție, instanța o va reține numai în considerente, fără a se pronunța asupra acestora prin dispozitiv (ceea ce ar fi presupus ieșirea pârâtei din pasivitate și promovarea unui demers incidental).

Cu atât mai mult nu poate fi primită ca valabilă înscrierea operată la poziția B 28 din CF_ Timișoara, prin care se înscrie M. Timișoara - domeniul public, în temeiul HG nr. 977/2002 și al Legii cu nr. 213/1998. Și aceasta, întrucât, pe de o parte se opun, cu putere de lucru judecat considerentele instanțelor din hotărârile judecătorești anterioare (supra citate), pronunțate într-un litigiu similar.

Pe de altă parte, pentru că tribunalul, pentru argumentele ce preced, coroborate cu cele ce urmează, va admite excepția de nelegalitate a HG nr. 977/2002, referitor la imobilul în discuție, invocată de cei doi pârâtele R. N. și RADEF Româniafilm în condițiile legii contenciosului administrativ, și va înlătura în speță, față de subiecții procesuali pasivi, efectele produse de actul infralegislativ în discuție, fără însă a-l anula și a se pronunța asupra incidentului procedural în dispozitiv. Din moment ce, similar excepției nulității absolute a înscrierilor de carte funciară ulterioare anului 1992 - prin care s-a modificat atât regimul juridic al imobilului litigios (fiind considerat ca aparținând domeniului public al statului român - pozițiile B 23-24, și mai apoi, ca aparținând domeniului public al Municipiului Timișoara - B28, pentru ca ulterior, în temeiul OUG nr. 47/2011, să se transfere, scriptic, în domeniul privat al statului - poziția B7 din CF_ Timișoara provenită din CF vechi_ Timișoara, la rândul său, provenită din conversia pe hârtie a Cf_ Timișoara), cât și proprietarul tabular (și care s-a verificat a fi inițial, RADEF, pentru ca mai apoi să apară S. R., și, ulterior, M. Timișoara) -, și excepția de nelegalitate a HG nr. 977/2002 se privește a avea configurația juridică a unui mijloc de apărare, invocat prin întâmpinările formulate în cauză.

În prealabil, instanța va respinge excepția de inadmisibilitate a incidentului procedural invocată de reclamanți pe calea notelor de ședință. Astfel, art. 4 apartenent legii cu nr. 554/2004, în actuala sa formulă redacțională prevede că ”(1) Legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetata oricând in cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea partii interesate.”. Rezultă așadar cu îndestulătoare evidență că excepția de nelegalitate a HG nr. 977/2002 poate fi examinată de instanță, chiar dacă privește un act emis anterior intrării în vigoare a legii cu nr. 554/2004.

Este adevărat că obiect al excepției de nelegalitate pot constitui numai actele administrative cu caracter individual, definite ca fiind acele acte administrative emise de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea executării în concret a legii, și se adresează numai unui subiect sau unor categorii restrânse de subiecte de drept, dând naștere, modificând sau stingând raporturi juridice. Nu s-a exclus însă posibilitatea că un anumit tip de act administrativ să fie, după situație, normativ sau individual. De altfel, există o jurisprudență consolidată a instanței supreme în sensul că este admisibilă contestarea actelor administrative pe calea excepției de nelegalitate, indiferent de caracterul normativ sau individual al acestora (a se vedea ÎCCJ, Buletinul Jurisprudenței. Culegere de decizii pe anul 2013; p. 1220, Secția de C. administrativ și fiscal, dec. nr. 6585/9.10.2013).

În speță, apreciem că actul administrativ unilateral contestat se privește a avea caracter individual prin raportare la efectele juridice produse asupra patrimoniului pârâților (ieșirea din proprietatea pârâtei Regia Autonomă „Româniafilm” și . al unității administrativ-teritoriale), precum și la împrejurarea că pârâții pretind un drept de proprietate asupra bunului în discuție. Mai mult, HG nr. 977/2002 pendinte atacată inventariază un număr precis determinat de imobile cu privire la care confirmă un anumit regim juridic, toate aceste aspecte fiind de natură a-l subsuma categoriei actelor administrative individuale supuse controlului de legalitate în temeiul art. 4 apartenente legii cu nr. 554/2004. Abstracție făcând de faptul că, și dacă s-ar privi a avea un caracter normativ, tribunalul se va ralia jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție, în sensul că hotărârea de guvern în discuție poate fi supusă unui control de legalitate pe cale incidentală, sau, în acord cu ultimele modificări aduse art. 4, pe calea excepției de nelegalitate invocată ca mijloc de apărare, în litigiul ce poartă asupra fondului pretențiilor deduse judecății. A accepta teza potrivit căreia actele administrative cu caracter normativ pot fi supuse controlului judecătoresc numai pe calea unei acțiuni directe în fața instanței de contencios administrativ, ar crea o situație împovărătoare pentru subiecții procesuali, de natură să înfrângă principiul dreptului la un proces echitabil. De vreme ce părțile vătămate prin emiterea unui act administrativ cu caracter normativ s-ar afla în imposibilitate de a se apăra pe calea excepției de nelegalitate într-un alt litigiu.

Întrucât în corpul HG nr. 977/2002 privind atestarea domeniului public al municipiului Timișoara, ca urmare a efectuării inventarului bunurilor ce aparțin domeniului public al unității administrativ teritoriale, este menționat, la poziția nr. 241, imobilul litigios - Cinema Studio, iar această hotărâre în corelație cu legea nr. 213/1988, a stat la baza înscrierii dreptului de proprietate publică al reclamanților în CF_ Timișoara, la poziția B28, conform încheierii de cartea funciară cu nr. 4051/2005, și cea din urmă condiție de admisibilitate - aceea de a avea legătură cu fondul cauzei, se verifică a fi îndeplinită.

Pe fondul excepției, tribunalul observă că legalitatea HG nr. 977/2002 are a fi cercetată prin prisma conformității acesteia cu legea nr. 213/1998 privind proprietatea publica si regimul juridic al acesteia în temeiul și în aplicarea căreia a fost adoptată (de vreme ce, în susținerea excepției de nelegalitate, se contestă modul de dobândire al dreptului de proprietate publică asupra imobilului litigios de către reclamanți). Ceea ce presupune, în esență, a se verifica și stabili dacă modul în care imobilul în discuție a intrat în domeniul public al Municipiului Timișoara, respectă prevederile imperative ale art. 7 apartenente legea nr. 213/1998 potrivit cărora „Dreptul de proprietate publica se dobândește:

a) pe cale naturala;

b) prin achiziții publice efectuate in condițiile legii;

c) prin expropriere pentru cauza de utilitate publica;

d) prin acte de donație sau legate acceptate de Guvern, de consiliul județean sau de consiliul local, după caz, daca bunul in cauza intra in domeniul public;

e) prin trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau al unitatilor administrativ-teritoriale in domeniul public al acestora, pentru cauza de utilitate publica;

f) prin alte moduri prevăzute de lege.”

Or, așa cum cu îndestulătoare evidență rezultă din actele și lucrările dosarului, reclamanții nu au fost în măsură să probeze modalitatea în care bunul în litigiu ar fi intrat în domeniul public al unității administrativ-teritoriale în anul 2002 sau anterior acestui an în speță neidentificându-se vreuna din ipotezele particularizate la literele a-e ale art. 7, și nici vreo altă modalitate de apropriere a imobilului care să se încadreze la litera f din legea cu nr. 213/1998.

Reclamanții nu se pot prevala în acest sens - în legitimarea apartenenței bunului domenialității publice a unității administrativ-teritoriale -, de deciziile Curții Constituționale (din anii 2010, 2012 și, respectiv, 2013, așadar ulterioare înscrierii dreptului de proprietate publică al municipiului în cartea funciară, înscriere ce a operat oricum în temeiul HG nr. 977/2002 și al legii cu nr. 213/1998, iar nu a unor acte normative adoptate în domeniul cinematografiei ce au făcut obiectul controlului de constituționalitate), decizii care, de altfel, nici nu pot avea configurația juridică a unui titlu de proprietate în accepția legii și nici nu ar putea legitima înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară, și nici măcar apartenența unu bun unei domenialități sau alta. Știut fiind că jurisdicția de contencios constituțional este chemată, pe calea excepției de neconstituționalitate, să verifice numai conformitatea unor acte normative (în totalitate sau parțial) cu normele constituționale, nicidecum să confere un titlu apt a legitima un drept de proprietate, susceptibil de înscriere în cartea funciară.

Simpla operațiune scriptică de includere a imobilului litigios în lista de inventar a bunurilor aparținând domeniului public al municipiului Timișoara, publicat în MO nr. 699bis/24.09.2002 nr. crt. 239 (fila 45 vol. I al dosarului tribunalului) nu este de natură a conferi legalitate HG nr. 977/2002, în absența producerii unor probe apte a dovedi că municipiul a dobândit dreptul de proprietate publică asupra acestuia cu respectarea dispozițiilor art. 7 din deja constant evocata lege cu nr. 213/1998. Și aceasta întrucât, așa cum constant a statuat doctrina reputată în materie, confirmată mai apoi la fel de constant și de practica jurisprudențială, atestarea unui bun în domeniul public nu are caracter constitutiv de drepturi, ci numai declarativ.

Context în care nu are relevanță în speță, așa cum judicios au remarcat și subiecții procesuali pasivi, nici împrejurarea că domenialitatea publică a imobilului ar fi fost confirmată ulterior și prin alte hotărâri de guvern (cum ar fi HG nr. 1792/2006 în care se face referire numai la Cinema Capitol nefiind evidențiat în actul normativ imobilul în cauză - Cinema Studio).

Ceea ce îngăduie și obligă la a se conchide că, în absența dovedirii titlului de proprietate publică al unității administrativ-teritoriale asupra imobilului, nu se poate discuta chestiunea apartenenței acestuia la domeniul public al Municipiului Timișoara. Eventual, înscrierea unui anumit bun într-un asemenea inventar, chiar și preluată mai apoi într-o hotărâre de guvern prin care se precizează apartenența unor anumitor bunuri la domeniul public al unității administrativ-teritoriale poate da naștere unei prezumții relative de apartenență la domeniul public (nicidecum uneia de proprietate) ce poate fi combătută prin proba contrară (excepție făcând numai bunurile enumerate în art. 136 alin. 3 din Constituția României). Ceea ce în speță s-a și întâmplat, simpla lecturare și interpretare a înscrierilor din cartea funciară inițială având nr._ Timișoara are aptitudinea de a răsturna o așa prezumție, prin prezentarea de către pârâta RADEF a unui titlu de proprietate valabil și preferabil asupra aceluiași bun. De vreme ce dreptul de proprietatea asupra imobilului Cinema Studio a fost dobândit, așa cum supra s-a demonstrat, încă din anul 1992, în temeiul legii cu nr. 15/1990 și a HG nr. 530/1991 dată în aplicarea acesteia, privind înființarea de regii autonome și societăți comerciale în domeniul cinematografiei, cu ocazia reorganizării fostei proprietăți socialiste de stat și a transferării unor bunuri, în condițiile actului normativ și a celor elaborate pentru punerea sa în aplicare, în proprietatea regiilor autonome nou înființate.

Așa stând lucrurile, tribunalul, fără a dispune anularea HG nr. 977/2002 (ce ar putea surveni numai în cadrul unei acțiuni în contencios administrativ), va constata însă nelegalitatea sa în raport de dispozițiile legii cu nr. 213/1998 și va înlătura efectele produse în speță - și anume apartenența imobilului Cinema Studio la domeniul public al Municipiului Timișoara, cu consecința constatării nevalabilității înscrierii dreptului de proprietate publică al reclamantului în cartea funciară inițială, având nr._ Timișoara, de la poziția B7.

Cum reclamanții au eșuat în a dovedi modul legal prin care bunul supra anunțat ar fi intrat în domeniul public al unității administrativ-teritoriale anterior anului 2002 (când s-a publicat HG nr. 977/2002), iar pe de altă parte, întregul aparat argumentativ ce precede conduce indubitabil la concluzia că imobilul în discuție nu a aparținut nici domeniului public/privat al statului român, se conturează îndeajuns de legitimă și concluzia că deciziile jurisdicției de contencios constituțional - invocate de reclamanți - nu sunt incidente în cauză (chiar dacă, din eroare, și fără a se dovedi că s-ar fi efectuat o verificare prealabilă a regimului juridic al imobilului Cinema Studio, acesta a fost menționat în anexele la actele normative supuse controlului Curții Constituționale pe calea excepției de neconstituționalitate). Și aceasta pentru că, așa cum supra s-a constatat, și conform propriei jurisprudențe a Curții Constituționale, actele normative elaborate în domeniul cinematografiei nu puteau viza și imobilele aflate în proprietatea privată a unor persoane fizice sau juridice (cum se verifică a fi cazul pendinte).

De altă parte, așa cum judicios au învederat și subiecții procesuali pasivi pe calea actelor procedurale redactate în apărare, Decizia nr. 19/22.01.2013 a Curții Constituționale a fost adoptată și, cu atât mai mult, publicată în Monitorul Oficial ulterior intrării imobilului în discuție în proprietatea privată a unei persoane fizice. Ceea ce conduce inevitabil la inaplicabilitatea și chiar ineficacitatea acesteia, dat fiind efectul ex nunc al deciziilor pronunțate de jurisdicția de contencios constituțional. Altfel spus, deciziile cu nr. 980 și 981/ 22.11.2012, publicate în MO nr. 58/25.01.2013 și, cu atât mai mult, cea cu nr. 19/22.01.2013 a Curții Constituționale, publicată în MO nr._ produc efecte numai pentru viitor, neputând interfera asupra unui act juridic translativ de proprietate - în speță contractul de dare în plată autentificat sub nr. 3945/14.12.2012 de BNP M. M. Ț., prin care Regia Autonoma Româniafilm a transmis dreptul de proprietate asupra imobilului Cinema Studio pârâtei R. N. - , ce și-a produs în integralitate efectele specifice anterior publicării deciziilor de admitere a excepției de neconstituționalitate în Monitorul Oficial - dată de la care acestea devin obligatorii.

Aserțiunile ce preced se constituie în același timp și în punctul de vedere al instanței referitor la excepția de neconstituționalitate invocată de pârâta RADEF. Totodată, constatând că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate cerute de imperativul art. 29 apartenent legii cu nr. 47/1992 republicată și anume: excepția de neconstituționalitate vizează un text de lege ce nu a mai fost declarat neconstituțional (Anexa 1 la OG nr. 39/2005 cu privire la poziția la care se află imobilul în cauză, astfel cum au fost modificate prin articolul unic pct. 8 din Legea nr. 303/2008), a fost invocată în cursul unui litigiu și are legătură cu fondul cauzei, va admite cererea de sesizare a jurisdicției de contencios constituțional cu excepția invocată.

Cum reclamanții nu au reușit să probeze existența unui titlu apt a legitima apartenența la domeniul public al bunului litigios, devine îngăduită și concluzia că nu legitimează calitatea procesuală activă și nici interesul în a promova prezentul demers judiciar și a obține constatarea nulității absolute a înscrierii pendinte repudiată, de sub B7 din CF_ Timișoara. Ceea ce antrenează inexorabil și soluția de respingere a celui de-al doilea petit al cererii introductive având de obiect constatarea nulității absolute a contractului de dare în plată perfectat între pârâta RADEF și pârâta R. N., neputându-se reține nici cauza ilicită și nici că ar fi avut un obiect ilicit, și, cu atât mai mult frauda la lege. De vreme ce întregul aparat argumentativ în susținerea acestor motive de nulitate absolută se întemeia pe apartenența bunului domenialității publice a unității administrativ-teritoriale și, implicit, pe calitatea de proprietar a Municipiului Timișoara, aspecte ce nu au putut fi dovedite în speță.

De aceea, reluând recapitulativ cele expuse, tribunalul va respinge demersul judiciar inițiat de reclamanții C. L. al Municipiului Timișoara și M. Timișoara prin Primar în contradictoriu cu pârâții O. de C. și Publicitate Imobiliară T., Statul Român prin Ministerul Culturii și Cultelor prin Regia Autonomă a Distribuției și Exploatării Filmelor Româniafilm și R. N..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE:

Respinge acțiunea formulată de către reclamanții C. L. al Municipiului Timișoara și M. Timișoara prin Primar, cod fiscal_, ambii cu sediul în Timișoara, Bv. C.D. L., nr. 1, județul T., în contradictoriu cu pârâtul O. de C. și Publicitate Imobiliară T., cu sediul în Timișoara, ./c, județul T., ca fiind introdusă contra unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Respinge acțiunea formulată de către reclamanții C. L. al Municipiului Timișoara și M. Timișoara prin Primar în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Culturii și Cultelor prin Regia Autonomă a Distribuției și Exploatării Filmelor „Româniafilm”, J40/_/1991, CUI RO2351453, cu sediul în București, sector 1, Bv. Gh. M., nr. 12-14 și adresa de corespondență în București, sector 1, .-5, și R. N., CNP_, cu domiciliul procedural ales la Cabinet Avocat G. A., în Timișoara, Piața Unirii, nr. 8, ., județul T..

Sesizează Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor Anexei 1 la OG nr. 39/2005 cu privire la poziția la care se află imobilul în cauză, astfel cum au fost modificate prin articolul unic pct. 8 din Legea nr. 303/2008.

Obligă reclamanții în solidar la plata către pârâta R. N. a sumei de 2000 de lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocațial.

Cu drept de apel în 30 zile de la comunicare care se va depune la Tribunalul T..

Pronunțată azi, 17.09.2015, prin punerea minutei la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei instanței.

PREȘEDINTE,

A. A.

GREFIER,

A. T.

Red.A.A.

Tehnored.I.B./A.T.

Ex.7/14.10.2015

← Sechestru judiciar. Decizia nr. 592/2015. Tribunalul TIMIŞ		Reziliere contract. Decizia nr. 1075/2015. Tribunalul TIMIŞ →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Sechestru judiciar. Decizia nr. 592/2015. Tribunalul TIMIŞ Reziliere contract. Decizia nr. 1075/2015. Tribunalul TIMIŞ Pretenţii. Decizia nr. 237/2015. Tribunalul TIMIŞ Cerere reexaminare ajutor public judiciar. Decizia nr. 312/2015. Tribunalul TIMIŞ Plângere impotriva refuzului executorului judecatoresc. Decizia nr. 888/2015. Tribunalul TIMIŞ