Constatare nulitate act juridic. Sentința nr. 180/2012. Tribunalul TIMIŞ
| Comentarii |
|
Sentința nr. 180/2012 pronunțată de Tribunalul TIMIŞ la data de 20-01-2012 în dosarul nr. 180/2012
ROMÂNIA
TRIBUNALUL T.
SECȚIA CIVILĂ
DOSAR NR._
SENTINȚA CIVILĂ NR.180/PI
Ședința publică din data de 20.01.2012
PREȘEDINTE: Z. H.
GREFIER: R. K.
S-a luat in examinare demersul judiciar inițiat și completat de petiționarii Maywurn M., B.-Maywurn E. și Maywurn M. în contradictoriu cu pârâții S. R. reprezentat de Consiliul Local al Municipiului Timișoara și de Ministerul Finanțelor Publice, M. Timișoara reprezentat de Primar, B. T. A., B. T., B. I., B. V., C. N., C. I.; P. A., S. Ș., K. B.-H., H. N., H. D., A. A., G. D., E. M.-O., G. D., M. C.-S., M. L.-E., G. D., ..V.L. T. S.R.L..
La apelul nominal, făcut în ședință publică s-auprezentat av.- Novacescu L. in reprezentarea reclamanților, av. G. A. in reprezentarea paraților B. T. A., B. T., B. I., B. V., C. N., C. I.; P. A., S. Ș., K. B.-H., H. N., H. D., A. A., G. D.,, M. C.-S., M. L.-E., G. D., av. S. I. in reprezentarea paratei E. M.-O., paratul G. D. personal lipsa fiind celelalte părți.
Procedura completă.
S-a făcut referatul cauzei, de către grefierul de ședință, după care,nemaifiind alte cereri de formulat instanța face pasul la judecata și acorda cuvantul pe fond.
Reprezentanta reclamanților a pus concluzii de admitere a demersului judiciar in modalitatea solicitata.
Av. G. A. in reprezentarea paraților a pus concluzii de respingere a acțiunii.
Av. S. I. a pus concluzii de respingere a demersului judiciar pentru motivația redată in cuprinsul intampinarii.
Paratul G. D. personal a pus concluzii de respingere a demersului judiciar.
TRIBUNALUL
Prin acțiunea civilă înregistrată la Tribunalul T. sub nr._ /22.04.2011, reclamanții Maywurn M., B.-Maywurn E. și Maywurn M. au chemat in judecată pârâții S. R. reprezentat de Consiliul Local al Municipiului Timișoara și de Ministerul Finanțelor Publice; M. Timișoara reprezentat de Primar, B. T. A., B. T., B. I., B. V., C. N., C. I.; P. A., S. Ș., K. B.-H., H. N., H. D., A. A., G. D., E. M.-O., G. D., M. C.-S., M. L.-E., G. D., ..V.L. T. S.R.L., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să se constate nevalabilitatea titlului de preluare de către S. R. a imobilului constând în casă și curte în Timișoara, P-ța F. D. Rooswelt nr. 14 (fostă P-ța Romanilor), cu teren în suprafață de 1.127 mp, înscris în c.f. nr. 731 col. Timișoara, nr. top. 6869 și în c.f. nr._ ind. Timișoara (cartea funciară individuală a statului); drept consecință a nevalabilității titlului statului, să se constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâții B. T. A. și B. T. pentru apartamentul nr. 1 din imobil, înscris în c.f. nr._ ind. Timișoara, nr. top. 6869/I/B, situat la parter, compus din 4 camere și dependințe, cu 12,95% părți comune indivize și 146/1127 mp teren în folosință, contract încheiat cu S. R.; să se constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâții B. I. și soția B. V. pentru apartamentul nr. l/A din imobil, înscris în c.f. nr._ ind. Timișoara, nr. top. 6869/I/A, situat la parter, compus dintr-o cameră și dependințe, cu 3,18% părți comune indivize și 36/1127 mp teren în folosință, contract încheiat cu S. R.; să se constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâții C. N. și soția C. I. pentru apartamentul nr. 2 din imobil, înscris în c.f. nr._ ind. Timișoara, convertită în c.f. nr._-C1-U1 Timișoara, nr. top. 6869/11, situat la parter, compus din 3 camere și dependințe, cu 14,52% părți comune indivize și 164/1127 mp teren în folosință, contract încheiat cu S. R.; să se constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâții C. N. și soția C. I. cu pârâtul P. A. pentru același apartament; să se constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. % 103/J/18.07.2007 încheiat de pârâtul S. Ș. pentru apartamentul nr. 3A din imobil, înscris în c.f. nr._ ind. Timișoara, nr. top. 6869/III/A, situat la etajul I, compus dintr-o cameră și dependințe, cu 6,77% părți comune indivize și 76/1127 mp teren în folosință, contract încheiat cu S. R.; să se constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 120/J/2008 încheiat de pârâta K. B.-H. pentru apartamentul nr. 3B din imobil, înscris în c.f. nr._ ind. Timișoara, nr. top. 6869/III/B, situat la etajul I, compus dintr-o cameră și dependințe, cu 4,56% părți comune indivize și 51/1127 mp teren în folosință, contract încheiat cu S. R. prin S.C. O. T. S.R.L.; să se constate nulitatea contractului de donație încheiat pentru apartamentul descris mai sus de pârâta K. B.-H. în calitate de donator cu pârâții H. N. și H. D. în calitate de donatari; să se constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâta A. A. pentru apartamentul nr. 3C din imobil, înscris în c.f. nr._ ind. Timișoara, nr. top. 6869/III/C, situat la etajul I, compus din 2 camere și dependințe, cu 5,15% părți comune indivize și 58/1127 mp teren în folosință, contract încheiat cu S. R.; să se constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de defunctul E. I. pentru apartamentul nr. 4 din imobil, înscris în c.f. nr._ ind. Timișoara, nr. top. 6869/TWB, situat la etajul I, compus dintr-o cameră și dependințe, cu 5,62% părți comune indivize și 63/1127 mp teren în folosință, contract încheiat cu S. R.; să se constate nulitatea certificatului de moștenitor emis în favoarea lui E. Walter, în prezent decedat, în urma defunctului E. I., în partea referitoare la includerea în masa succesorală a apartamentului descris mai sus în cotă de 1/1; să se constate nulitatea certificatului de moștenitor emis pe numele pârâtei E. M.-O. în urma defunctului E. Walter, în partea referitoare la includerea în masa succesorală a apartamentului descris mai sus în cotă de 1/1; să se constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de defuncta Osztrager I. pentru apartamentul nr. 5 din imobil, înscris în c.f. nr._ ind. Timișoara, nr. top. 6869/V/A, situat la etajul II, compus dintr-o cameră și dependințe, cu 4,95% părți comune indivize și 56/1127 mp teren în folosință, contract încheiat cu S. R.; să se constate nulitatea certificatului de moștenitor emis pe numele pârâtei M. C.-S., în urma defunctei Osztrager I., în partea referitoare la includerea în masa succesorală a apartamentului descris mai sus, în cota de 1/1; să se constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâtul G. D. pentru apartamentul nr. 5B din imobil, înscris în c.f. nr._ ind. Timișoara, nr. top. 6869/V/B, situat la etajul II, compus din 2 camere și dependințe, cu 11,16% părți comune indivize și 126/1127 mp teren în folosință, contract încheiat cu S. R.; să se constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâții M. C.-S. și M. L.-E. pentru apartamentul nr. 6 din imobil, înscris în c.f. nr._ ind. Timișoara, nr. top. 6869/VI/A, situat la etajul II, compus din 4 camere și dependințe, cu 17,38% părți comune indivize și 196/1127 mp teren în folosință, contract încheiat cu S. R.; să se constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâții M. C.-S. și M. L.-E. pentru apartamentul nr. 6 din imobil, înscris în c.f. nr._ ind. Timișoara, nr. top. 6869/VI/B, situat la subsol, compus din 3 boxe, cu 2,34% părți comune indivize și 26/1127 mp teren în folosință, contract încheiat cu S. R.; să se dispună rectificarea cărții funciare nr. 731 col. Timișoara și a cărții funciare nr._ ind. Timișoara, în sensul radierii dreptului de proprietate al Statului R. asupra apartamentului nr. 4 identificat cu nr. top. 6869/IV/A, asupra apartamentului nr. 7 identificat cu nr. top. 6869/VII și asupra terenului de 1127 mp aferent imobilului, al înscrierii dreptului reclamanților de proprietate, cu titlu de restabilire a situației anterioare, în cotă totală de 825/1000 părți, din care 1/2 parte reclamanta M. M., ca soție supraviețuitoare a defunctului M. I. junior și câte ¼ parte fiecare reclamanți M. M. și B.-M. E., ca fiu și, respectiv, fiică a acestuia, cu titlu de moștenire conform certificatului de moștenitor nr. 4 VI M 4/03 eliberat de instanța succesorală din B. Homburg v.d.H., Germania, acest defunct fiind la rândul său unicul moștenitor al lui M. I. senior, în calitate de fiu postdecedat; să se dispună rectificarea cărții funciare nr._ ind. Timișoara, în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâților B. T. A. și B. T., al înscrierii dreptului reclamanților de proprietate, cu titlu de restabilire a situației anterioare, în cotă de 825/1000 părți, din care 1/2 parte M. M., ca soție supraviețuitoare a defunctului M. I. junior și câte ¼ parte fiecare subsemnații M. M. și B.-M. E., ca fiu și, respectiv, fiică a acestuia, care la rândul său a fost unicul moștenitor al lui M. I. senior, în calitate de fiu postdecedat și al reînscrierii dreptului de proprietate al Statului R. asupra cotei de 175/1000 părți; să se dispună rectificarea cârtii funciare nr._ ind. Timișoara, în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâților B. I. și B. V. și al înscrierii dreptului reclamantilor de proprietate în cotele și cu titlul arătat mai sus, precum și al reînscrierii dreptului de proprietate al Statului R. asupra cotei de 175/1000 părți; să se dispună rectificarea cărții funciare nr._ ind. Timișoara, convertită de pe hârtie în cartea funciară nr._-C1-U1 Timișoara, în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâtului P. A. și al înscrierii dreptului reclamanților de proprietate și al Statului R. în cotele și cu titlul arătat; să se dispună rectificarea cărții funciare nr._ ind. Timișoara, în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâtului S. Ș. și al înscrierii dreptului nostru de proprietate și al Statului R. în cotele și cu titlul arătat; să se dispună rectificarea cărții funciare nr._ ind. Timișoara, în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâților H. N. și H. D. și al înscrierii dreptului reclamantilor de proprietate și al Statului R. în cotele și cu titlul arătat; să se dispună rectificarea cărții funciare nr._ ind. Timișoara, în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâtei A. A. și al înscrierii dreptului reclamanților de proprietate și al Statului R. în cotele și cu titlul arătat; să se dispună rectificarea cărții funciare nr._ ind. Timișoara, în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâtei E. M.-O. și al înscrierii dreptului reclamanților de proprietate și al Statului R. în cotele și cu titlul arătat; să se dispună rectificarea cărții funciare nr._ ind. Timișoara, în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâtei M. C.-S. și al înscrierii dreptului reclamanților de proprietate și al Statului R. în cotele și cu titlul arătat; să se dispună rectificarea cărții funciare nr._ ind. Timișoara, în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâtului G. D. și al înscrierii dreptului reclamanților de proprietate și al Statului R. în cotele și cu titlul arătat; să se dispună rectificarea cărții funciare nr._ ind. Timișoara, în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâților M. C.-S. și M. L.-E. și al înscrierii dreptului reclamanților de proprietate și al Statului R. în cotele și cu titlul arătat; să se dispună rectificarea cărții funciare nr._ ind. Timișoara în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâților M. C.-S. și M. L.-E. și al înscrierii dreptului reclamanților de proprietate și al Statului R. în cotele și cu titlul arătat; în subsidiar, în măsura în care se vor respinge capetele de cerere în constatarea nulității actelor translative de proprietate atacate și în rectificarea cărților funciare în sensul radierii dreptului de proprietate al subdobânditorilor, respectiv al restabilirii situației anterioare de carte funciară și al înscrierii dreptului reclamanților asupra apartamentelor vândute de S. R., să se dispună restituirea în natură cu privire la apartamentele nevândute, cu nr. 4, identificat cu nr. top. 6869/IV/A și cu nr. 7 identificat cu nr. top. 6869/VII, precum și cu privire la terenul de 1127 mp aferent imobilului și rectificarea cărții funciare cu privire la acestea; odată cu restituirea părților din imobil nevândute, identificate mai sus, să dispuneți obligarea pârâtului S. R. reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, la plata despăgubirilor corespunzătoare cu valoarea cotei de 825/1000 din întregul imobil, diminuată cu valoarea celor două apartamente și a terenului. Să fie obligați pârâții la plata cheltuielilor de judecată.
In motivare, arată că:
Imobilul în litigiu s-a aflat în proprietatea societății Casa Coronini S.A. din Timișoara, cu titlu de cumpărare. Acționar al societății a fost M. I. senior, bunicul patern al reclamanților M. M. și B.-M. E., respectiv socrul reclamantei M. M., cu 34 de acțiuni în valoare de 850.000 și cu încă 32 de acțiuni în valoare de 800.000 lei din capitalul social de 2.000.000 lei, deci în total cu 66 de acțiuni în valoare de 1.650.000 lei din acest capital. Calitatea sa de acționar și partea din capitalul social pe care a deținut-o reiese din chestionarul informativ nr. 3/13.12.1943, eliberat de Camera de Industrie și de Comerț-Oficiul Registrului Comerțului-Timișoara-Serviciul de Informațiuni, pct. 21 "Tabloul Acționarilor". Ca atare, calculând capitalul social deținut de bunicul, respectiv socrul nostru, acesta a fost în proporție de 82,5 %. Societatea a deținut în proprietate imobilul situat în Timișoara, P-ța Romanilor nr. 14, astfel încât procentele din capitalul social deținute de autorul lor corespund cotei de 825/1000 părți din acest imobil, la care reclamanții ca moștenitori sunt îndreptățiți.
Așa cum s-a arătat, M. I. senior a fost bunicul patern al subsemnaților M. M. și B.-M. E., respectiv tatăl defunctului M. I. junior, care a fost tatăl lor. Reclamanta M. M. este soția lui M. I. junior. Conform certificatului de moștenitor indicat în petitul prezentei cereri, ei copiii au moștenit cotele de câte 1/4 parte din averea acestuia, iar reclamanta, ca soție supraviețuitoare, a moștenit cota de 1/2 parte din averea acestui din urmă defunct, cotele fiind stabilite potrivit dreptului german. La rândul său, M. I. junior, fiind în calitate de fiu unicul moștenitor al lui M. I. senior, a preluat patrimoniul transmis de către defunctul său tată.
Imobilul din Timișoara, P-ța Romanilor nr. 14, aparținând societății Casa Coronini S.A. din Timișoara a fost preluat de S. R. în temeiul Decretului nr. 92/1950 pentru naționalizarea unor imobile, dreptul de proprietate al statului fiind intabulat în cartea funciară cu acest titlu în 20.08.1956, în baza încheierii nr. 1721, ca urmare a cererii nr. 7633/1956 a Sfatului Popular al Orașului Timișoara - întreprinderea de Locuințe și Localuri. Precizăm că nici societății Casa Coronini și nici bunicului nostru ca acționar al acesteia, nu i s-a plătit nicio despăgubire pentru imobilul în litigiu care i-ar fi revenit în cotă de 825/1000 părți în situația lichidării societății.
In anul 2003 imobilul a fost apartamentat, așa cum reiese din înscrierea de la poziția B3 a cărții funciare nr. 731 col. Timișoara. Astfel s-a deschis cartea funciară nr._ ind. Timișoara în care s-au înscris inițial toate apartamentele în proprietatea Statului R., așa cum figurează la poziția . funciare, apoi odată cu înstrăinarea lor către cumpărătorii persoane fizice, s-au creat noi cărți funciare individuale pentru fiecare apartament vândut, după cum urmează: c.f. nr._ ind. Timișoara, nr. top. 6869/I/B, pentru apartamentul nr. 1 situat la parter, compus din 4 camere și dependințe, cu 12,95% părți comune indivize și 146/1127 mp teren în folosință; c.f. nr._ ind. Timișoara, nr. top. 6869/I/A, pentru apartamentul nr. l/A situat la parter, compus dintr-o cameră și dependințe, cu 3,18% părți comune indivize și 36/1127 mp teren în folosință; c.f. nr._ ind. Timișoara, convertită în c.f. nr._-C1-Ul Timișoara, nr. top. 6869/11, pentru apartamentul nr. 2 situat la parter, compus din 3 camere și dependințe, cu 14,52% părți comune indivize și 164/1127 mp teren în folosință; c.f. nr._ ind. Timișoara, nr. top. 6869/III/A, pentru apartamentul nr. 3A situat la etajul I, compus dintr-o cameră și dependințe, cu 6,77% părți comune indivize și 76/1127 mp teren în folosință; c.f. nr._ ind. Timișoara, nr. top. 6869/III/B, pentru apartamentul nr. 3B situat la etajul I, compus dintr-o cameră și dependințe, cu 4,56% părți comune indivize și 51/1127 mp teren în folosință; c.f. nr._ ind. Timișoara, nr. top. 6869/III/C, pentru apartamentul nr. 3C situat la etajul I, compus din 2 camere și dependințe, cu 5,15% părți comune indivize și 58/1127 mp teren în folosință; c.f. nr._ ind. Timișoara, nr.top. 6869/IV/B, pentru apartamentul nr. 4 situat la etajul I, compus dintr-o cameră și dependințe, cu 5,62% părți comune indivize și 63/1127 mp teren în folosință; c.f. nr._ ind. Timișoara, nr. top. 6869/V/A, pentru apartamentul nr. 5 situat la etajul II, compus dintr-o cameră și dependințe, cu 4,95% părți comune indivize și 56/1127 mp teren în folosință; c.f. nr._ ind. Timișoara, nr. top. 6869/V/B, pentru apartamentul nr. 5B situat la etajul II, compus din 2 camere și dependințe, cu 11,16% părți comune indivize și 126/1127 mp teren în folosință; c.f. nr._ ind. Timișoara, nr. top. 6869/VI/A, pentru apartamentul nr. 6 situat la etajul II, compus din 4 camere și dependințe, cu 17,38% părți comune indivize și 196/1127 mp teren în folosință; c.f. nr._ ind. Timișoara, nr. top. 6869/VI/B, pentru apartamentul nr. 6 situat la subsol, compus din 3 boxe, cu 2,34% părți comune indivize și 26/1127 mp teren în folosință.
Au mai rămas în cartea funciară nr._ ind. Timișoara apartamentul nr. 4 identificat cu nr. top. 6869/IV/A și apartamentul nr. 7 identificat cu nr. top. 6869/VII, care nu s-au transmis până în prezent din proprietatea statului. Terenul de 1127 mp este intabulat în cartea funciară nr. 731 col. Timișoara, fiind tot în proprietatea statului.
Restul apartamentelor au fost vândute de stat pârâților persoane fizice, după cum urmează: apartamentul nr. 1 înscris în c.f. nr._ ind. Timișoara, nr. top. 6869/I/B a fost vândut pârâților B. T. A. și B. T., în baza Legii nr. 85/1992 modificată prin Legea nr. 79/1997. Apartamentul nr. l/A înscris în c.f. nr._ ind. Timișoara, nr. top. 6869/I/A a fost vândut pârâților B. I. și soția B. V., în baza Legii nr. 85/1992 modificată prin Legea nr. 79/1997. Apartamentul nr. 2 înscris c.f. nr._ ind. Timișoara, convertită în c.f. nr._-C1-U1 Timișoara, nr. top. 6869/11 a fost vândut pârâților C. N. și soția C. I., în temeiul Legii nr. 79/1997. Pârâții C. N. și soția C. I. au vândut apartamentul nr. 2 pârâtului P. A., care s-a intabulat în cartea funciară cu acest titlu în 20.09.2005. Apartamentul nr. 3A înscris în 25.07.2007, în c.f. nr._ ind. Timișoara, nr. top. 6869/III/A, a fost vândut pârâtului S. Ș. care 1-a dobândit conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 103/J/l 8.07.2007, încheiat în baza Legii nr. 79/1997. Apartamentul nr. 3B înscris în c.f. nr._ ind. Timișoara, nr. top. 6869/III/B, a fost vândut pârâtei K. B.-H., conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 120/J/2008 încheiat de aceasta cu S.C. O. T. S.R.L., în temeiul Legii nr. 79/1997. Acesta a donat apoi apartamentul pârâților H. N. și H. D. care și-au intabulat dreptul de proprietate atfel dobândit în 14.05.2008. Apartamentul nr. 3C înscris în c.f. nr._ ind. Timișoara, nr. top. 6869/III/C, a fost vândut pârâtei A. A., conform Legii nr.79/1997. Apartamentul nr. 4 înscris în c.f. nr._ ind. Timișoara, nr. top. 6869/IV/B, a fost vândut lui E. I., apoi a fost transmis pe cale succesorală lui E. Walter, care a decedat la rândul său, fiind moștenit de pârâta E. M.-O.. Apartamentul nr. 5 înscris în c.f. nr._ ind. Timișoara, nr. top. 6869/V/A, a fost vândut numitei Osztrager I., fiind dobândit de aceasta în temeiul Legii nr. 112/1995, iar apoi transmis cu titlu de moștenire testamentară pârâtei M. C.-S.. Apartamentul nr. 5B înscris în c.f. nr._ ind. Timișoara, nr. top. 6869/V/B, a fost vândut pârâtului G. D.. Apartamentul nr. 6 înscris în c.f. nr._ ind. Timișoara, nr. top. 6869/VI/A, a fost vândut pârâților M. C.-S. și M. L.-E., în baza Legii nr. 85/1992. Aceeași pârâți au dobândit și apartamentul nr. 6 din imobil, înscris în c.f. nr._ ind. Timișoara, nr. top. 6869/VI/B, întabulându-și dreptul de prorietate în 8.06.2005.
Întrucât consideră că titlul de preluare al imobilului de către stat este nelegal și, drept consecință, și înstrăinările ulterioare, succesive, către pârâții 3-13 sunt lovite de nulitate, reclamanții au înțeles să promoveze acțiunea de față, în susținerea căreia arată următoarele:
1 .Titlul statului nu este un titlu valabil, în înțelesul dispozițiilor art. 6 alin. 1 din Legea nr. 213/1998. Decretul nr. 92/1950 în temeiul căruia a fost preluat imobilul instituia măsura naționalizării fără plata vreunei despăgubiri. El contravenea atât Constituției României de la acea vreme, cât și tratatelor internaționale la care România era parte -Declarația Universală a Drepturilor Omului - și legilor în vigoare la acea dată - art. 481 și urm. C.civ. Pe de altă parte, societatea Casa Coronini S.A. din Timișoara nu figurează în listele anexă ale Decretului nr. 92/1950.
2. Reclamanții sunt îndreptățiți să revendice imobilul în litigiu pe calea dreptului comun. Precizează că nu au depus notificarea prevăzută de Legea nr. 10/2001, de aceea înțeleg să promoveze prezenta acțiune în revendicare de drept comun. Procedura reglementată de Legea nr. 10/2001 trebuie privită ca o alternativă la acțiunea de drept comun și nu ca o limitare a modalităților judiciare de valorificare a dreptului de proprietate asupra imobilelor preluate de stat în timpul regimului comunist. Altfel, ar însemna să se încalce nu numai dreptul nostru la un proces echitabil consfințit de art. 6 alin. 1 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, dar și art. 1 din Protocolul nr. 1 la această Convenție, privind ocrotirea dreptului de proprietate.
Potrivit art. 20 alin. 2 din Constituția revizuită, în caz de neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale. Așadar, chiar dacă Legea nr. 10/2001 republicată prevede în art. 22 alin. ultim ,nerespectarea termenului impus pentru depunerea notificărilor atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, textul nu are aplicabilitate în speță față de dispozițiile constituționale mai sus indicate și față de prevederile Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.
In practica Curții Europene a Drepturilor Omului, în cauze ca S. împotriva României, P. împotriva României, s-a reținut că Legea nr. 10/2001 nu acordă o satisfacție eficientă victimelor preluărilor abuzive de imobile, pe de o parte datorită lentorii procedurii, pe de altă parte datorită lipsei unei despăgubiri reale.
In concluzie, limitarea accesului la justiție prin art. 22 alin. ultim din Legea nr. 10/2001 republicată, nu asigură un just echilibru între interesul victimelor preluărilor abuzive și interesul general, încălcând astfel principiul proporționalității care trebuie respectat în materia limitărilor aduse drepturilor fundamentale.
In aceeași ordine de idei arăt că, sub aspectul admisibilității capătului principal de cerere, trebuie avută în vedere Decizia nr. XXXIII pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în secții unite, în data de 9.06.2008. Potrivit acestei decizii, în urma examinării de către instanța supremă a hotărârilor pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauze împotriva României, s-a observat că aceasta a stabilit că exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună-credință. In considerentele deciziei în interesul legii s-a mai reținut că, în jurisprudența instanței europene de contencios al drepturilor omului, s-a evidențiat că inconsecvențele și deficiențele legislative au generat o practică neunitară și soluții ale instanțelor judecătorești care au atras, în numeroase cauze, condamnarea statului român pentru încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1, respectiv pentru lipsirea de proprietate, combinată cu absența unei despăgubiri adecvate.
In acest context, înalta Curte de Casație și Justiție în secții unite a reținut că în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art. 1 alin. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, ceea ce impune, conform art. 20 alin. 2 din Constituția României, prioritatea normei din Convenție, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește prin art. 11 alin. 2 din Legea fundamentală. S-a mai arătat în motivarea deciziei nr. XXXIII/2008 că fostul proprietar deposedat abuziv de stat se poate prevala de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție pentru apărarea dreptului său.
Decizia în interesul legii impune, în opinia reclamanților, instanței sesizate cu o cauză de felul celei de față, să analizeze fondul pricinii. Numai astfel se poate stabili în ce măsură normele interne intră în conflict cu dispozițiile Convenției.
3. Datorită faptului că titlul statului nu este valabil, proprietatea asupra imobilului se consideră că nu s-a transferat niciodată din patrimoniul reclamanților, conform principiului nemo dat quod non habet sau nemo plus juris ad alium transferre potest quam ipse habet. Rezultă că, atâta timp cât dreptul de proprietate asupra imobilului nu s-a transmis în mod valabil statului, nu putea fi transferat în mod valabil de către acesta cu titlu de vânzare-cumpărare către pârâții cumpărători în temeiul Legii nr. 85/1992, respectiv al Legii nr. 112/1995, care l-au dobândit de la un neproprietar. Din aceleași rațiuni, dreptul de proprietate în discuție nu putea fi transmis în mod valabil de către aceștia către succesorii lor, nici prin acte juridice inter vivos și nici prin acte juridice motis causa.
Vânzările-cumpărările în discuție s-au realizat în frauda dreptului nostru, cu încălcarea prevederilor art. 948, art. 966 și art. 968 C.civ., precum și ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. S. nu și-a îndeplinit față de noi obligația de a le asigura exercitarea efectivă a dreptului de. proprietate garantat de Convenție, sub acest aspect fiind relevantă jurisprudența Curții de la Strasbourg în cauzele P. împotriva României și S. împotriva României. Chiar dacă în aceste cauze s-a pus problema revendicărilor anterioare Legii nr. 10/2001, obligația statului de a garanta dreptul de proprietate este generală, vizându-i în mod egal pe toți cetățenii, indiferent de momentul în care se pune în discuție acest drept. Altfel, ar însemna să se nesocotească prevederile art. 14 din Convenție, care interzic discriminarea.
Pe de altă parte, consideră că în mod nelegal înstrăinările apartamentelor din imobil de către S. R. s-au făcut în baza unor temeiuri diferite, care nu pot coexista. Astfel, ori este incidență Legea nr. 85/1992 completată și modificată, ori este aplicabilă Legea nr. 112/1995. Se poate observa că apartamentele imobilului în litigiu au fost vândute de către stat înainte de a se crea cadrul legislativ pentru stabilirea valabilității titlului statului, ceea ce constituie motiv de nulitate pentru încălcarea dispozițiilor art. 948 pct. 4 C.civ.
4.In măsura în care se va aprecia că restituirea în natură a imobilului nu este posibilă, înțeleg să solicite, odată cu restituirea celor două apartamente nevândute și a terenului, obligarea Statului R. la despăgubiri corespunzătoare cu valoarea de piață a acestuia, corespunzătoare cotei de 825/1000 părți, din care apreciază că trebuie scăzută valoarea părților nevândute, care pot fi restituite. Despăgubirile li se cuvin în temeiul art. 481 C.civ. în vigoare la data preluării, dar și în baza paragrafului 1 al Protocolului adițional nr. 1 la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale coroborat cu art. 13 din aceeași convenție. Potrivit acestui din urmă text, orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta convenție au fost încălcate are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale. Aceasta cu atât mai mult cu cât imobilul proprietatea autorilor noștri a fost preluat de stat abuziv, fără plata vreunei despăgubiri.
In materia restituirii imobilelor preluate sub regimul totalitar, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut libertatea Statului R. de a reglementa condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce i-au fost transferate înainte de ratificarea convenției, inclusiv sub aspectul modalității concrete de acordare a măsurilor reparatorii, neimpunându-se vreo obligație în sensul restituirii acestora în natură. Totuși, instanța de contencios al drepturilor omului a reținut în cauza P. contra României că în măsura în care statul adoptă o anumită soluție de despăgubire a foștilor proprietari, aceasta trebuie transpusă de o manieră clară și coerentă în mod rezonabil, pentru a permite, pe cât posibil, evitarea insecurității juridice și a incertitudinii, pentru subiectele de drept vizate de măsurile de aplicare a acestei soluții. Totodată, analizând dispozițiile Legii nr. 10/2001 în cauza P. contra României, Curtea de la Starsbourg a apreciat că această lege nu funcționează în prezent într-un mod care ar putea conduce la acordarea efectivă a unei despăgubiri vechilor proprietari deposedați și nu ia în calcul prejudiciul suferit de persoanele private de bunurile lor înainte de ., datorită unei absențe prelungite a despăgubirii. S-a mai reținut că proporționalitatea dintre măsurile luate de stat și limitările aduse dreptului protejat de Convenție se referă nu doar la cuantumul despăgubirii, ci și la momentul acordării acesteia.
In aceeași ordine de idei, Înalta Curte de Casație și Justiție-Secții Unite a arătat în cuprinsul deciziei nr. XXXIII/2008 pronunțată în interesul legii că privarea de bun în absența oricărei despăgubiri constituie o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. înalta Curte de Casație și Justiție-Secții Unite a mai arătat în aceeași decizie că, dacă bunul revendicat a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terț care a dobândit în mod iremediabil proprietatea, obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenție de despăgubiri. Așadar atunci când statul nu mai poate să restituie imobilul în natură, iar măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii, urmează să se plătească reclamantului despăgubiri bănești.
Pentru aceste considerente, se solicită admiterea cererii, cu cheltuieli de judecată.
În drept, art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 6 alin. 1 și art. 13 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, art. 948, art. 966 și art. 968 C.civ., art. 34 pct. 1 din Legea nr. 7/1996 republicată.
De asemenea, solicită încuviințarea unei expertize pentru evaluarea imobilului.
Solicită judecata în condițiile art. 242 alin. 2 C.proc.civ.
Pârâta E. M.-O. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea cererii ca inadmisibilă, nefondată, netemeinică și nelegala, si a se reține ca acțiunea, având ca obiect cele solicitate prin petit, este tardiv introdusă.
In motivare, pârâta arată că, este titulara dreptului de proprietate asupra imobilului (apartamentul nr.4) din Timișoara, ., apartament dobândit prin moștenire de la defunctul său sot, E. I., apartament dobândit de către acesta prin cumpărare potrivit legii, pe de o parte, iar pe de altă parte acesta fiind cumpărător de bună-credință nu se poate pune problema nulității contractului de vânzare-cumpărare;
Acțiunea introdusă este inadmisibilă deoarece revendicarea imobilului ce a fost preluat de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 este fondată pe dreptul comun, iar în condițiile existentei procedurii speciale reglementate de prevederile Legii rir. 10/2001, reclamantele nu au uzat dc aceste prevederi legale, cererea fiind admisibila doar in condițiile art.47 din L.nr. 10/2001, republicată, ca atare introducerea unei cereri pe procedura dreptului comun in vreme ce au fost în vigoare prevederile Legii speciale nu conferă reclamantelor posibilitatea sa mai revendice imobilul care nu a fost revendicat în termenul legai și procedura specială, context în care cererea ete inadmisibilă.
Întrucât după cum arată reclamantele, antecesorii lor nu au fost proprietari tabulari, doar acționari ai unei societăți, în speță, Casa Coronini SA, aceștia nu pot invoca un drept de proprietate asupra imobilului ce face obiectul procesului, pe de o parte iar de altă parte, cum antecesorii dețineau doar o parte din acțiunile societății, fiind vorba de o proprietate indiviză, potrivit legii si practicii Înaltei Curți de Casație si Justiție, Dec.nr.5440/2003, comentata în Rev.Dreptul nr.2/2005. p.231, un coindivizar nu poate valorifica singur prin justiție un drept asupra căruia nu are decât o cotă-parte ideală, abstractă, instanța urmând a pune în vedere reclamantelor să indice și adresele tuturor coproprietarilor în vederea introducerii lor în cauză, si a vedea dacă aceștia sunt de acord cu acțiunea in revendicare.
Acțiunea în revendicare și anularea contractelor de vânzare-cumpărare nu este fondată dacă contractile s-au încheiat în condițiile Legii nr. 112/1995, după ce proprietarii, deposedați de stat, au optat pentru măsuri reparatorii prin echivalent și înainte de revendicarea apartamentelor pe calea dreptului comun.(Curtea Supremă de Justiție, sec.civila, decizia nr.3787/2003-cqmentatăîn Dreptul nr.2/2005, p.232.).
Pentru aceste motive solicită respingerea acțiunii, cu cheltuieli de judecată.
Reclamanții M. M., B.-M. E. și M. M., au formulat completare a cererii introductive, prin care cheamă în judecată alături de ceilalți pârâți și pe pârâții T. L. C. și soția T. L., domiciliați în Timișoara, P-ța F. D. Rooswelt (fostă Romanilor) nr. 14, . ca, în contradictoriu cu aceștia, pe lângă capetele din acțiunea introductivă,
-să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr._/21.07.1997 încheiat de pârâții susnumiți cu M. Timișoara în temeiul Legii nr. 112/1995, pentru apartamentul nr.4 din imobilul în litigiu, apartament înscris în c.f. nr._-C1-U4 Timișoara (provenită din conversia pe hârtie a C.F._ Timișoara), nr. top. 6869/IV/A;
-să se dispună rectificarea cărții funciare de mai sus, în sensul radierii dreptului de proprietate al acelorași pârâți asupra apartamentului nr. 4 identificat cu nr. top. 6869/IV/A și înscrierea dreptului nostru de proprietate in cotă de 825/1000 părți din care ½ parte M. M. și câte ¼ parte fiecare reclamanți M. M. și B.-M. E..
În măsura în care se va considera că este nefondată cererea în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare mai sus amintit, să fie obligat S. R. reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice la plata despăgubirilor stabilite și în considerarea valorii acestui apartament, despăgubiri corespunzătoare cu valoarea cotei de 825/1000 părți din imobil, diminuată eventual cu valoarea apartamentului nevândut de stat, cel cu numărul 7, în cazul restituirii acestuia în natură.
Solicită a se avea în vedere că la data acțiunii introductive, 22.04.2011, soții T. nu-și intabulaseră în cartea funciară dreptul de proprietate asupra apartamentului nr.4 nr. top nr. top. 6869/IV/A și de aceea au solicitat cu privire la acest apartament doar restituirea lui în natură, considerând că nu a fost vândut de S. R..
Reclamanții M. M., B.-M. E. și M. M., au depus la dosar (fila 139) o cerere arătând că înțeleg să prețuiască valoarea imobilului la suma de 1.000.000 Ron.
Imobilul ce face obiectul prezentului dosar este situat în Timișoara, Piața Roosewelt, nr. 14 ( fostă P-ța Romanilor), adică în zona centrală a municipiului, fiind compus din 13 apartamente, iar cererea de chemare în judecată a adresat-o tribunalului în considerarea valorii acestuia.
Pârâții B. T. A., B. T., M. C. S., M. L. E., P. A., C. N., si C. I., au formulat întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii reclamanților ca neîntemeiata. Invoca de asemenea excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților. Totodată solicita obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecata.
In motivarea întâmpinării, se arată că, pe excepție, consideră că din probele depuse la dosarul cauzei nu se face dovada calității procesuale active a reclamanților. Un prim aspect de menționat il constituie faptul ca societatea Casa Coronini SA era o societate pe acțiuni la purtător, fiind o societate anonima, astfel ca dreptul de proprietate asupra patrimoniului societății poate fi dovedit doar cu acțiunile originale la purtător. Din punctul lor de vedere reclamanții trebuie sa faca dovada calității de acționar la data preluării in mod abuziv a imobilului in speța si nu raportat la data infiintari societății anonime, pentru a face dovada calității procesuale active.
Apreciază ca pe langa faptul ca reclamanții nu sunt in posesia acțiunilor in speța, acestea au fost utilizate . aflat pe rolul instanțelor de judecata, la o contestație pe legea 10/2001, in cadrul căruia reclamant era Toderas L. C. si care susținea ca a cumpărat aceste acțiuni in anul 1979 de la Schuch I..
Acest aspect este deosebit de important, deoarece planează asupra dreptului de proprietate asupra insasi patrimoniului societății, a cărei proprietate este pus la indoiala, astfel incat acesta trebuie dovedit de către reclamanți.
Pe fondul cauzei aceasta este neîntemeiata pentru mai multe considerente. Acțiunea de revendicare a unui bun indiviz indreptata împotriva terților numai de către unul dintre coindivizari întrucât o asemenea acțiune are drept scop recunoașterea dreptului de proprietate pentru toti coproprietarii si readucerea sa in masa indiviza, iar nu simpla recunoaștere a dreptului de proprietate asupra unei cote parti ideale nedeterminate in materialitatea sa. In cauza de fata, reclamanții desi ar avea o prezumtiva calitate de coindivizari solicita fara concursul celorlalți coproprietari revendicarea unei cote parti din imobil, si mai mult decât atat solicita anularea tuturor titlurilor de proprietate dobândite cu buna credința de către parați. In același sens a fost pronunțata si decizia 5440/2003 al ICCJ, care recunoaște regula unanimității in cadrul formulării acțiunii in revendicare.
Un al doilea aspect deosebit de important de menționat il constituie faptul ca reclamanții nu au formulat cerere de revendicare in condițiile impuse de Legea 10/2001, in termenul si condițiile acesteia. Astfel, Legea 10/2001 are fata de dreptul comun, caracterul de lege speciala, motiv pentru care in temeiul principiului lex specialia generalibus derogant, se impune a face aplicare legii speciale, respectiv Legea 10/2001, ale cărei condiții nu sunt îndeplinite.
Anularea titlurilor de proprietate prin care pârâții au dobândit dreptul de proprietate, nu pot fi anulate, chiar si in condițiile in care s-ar constata nevalabilitatea preluării imobilului de către Stat.
Astfel pârâții sunt dobânditori de buna credința a tuturor apartamentelor din imobilul in litigiu, in temeiul Legilor 112/1995 ori Legii 85/1992, motiv pentru care contractele de vânzare cumpărare nu pot fi anulate.
Cu atat mai mult la data cumpărării imobilelor de către pârâți, proprietar tabular era S. R., pârâtii având credința deplina asupra proprietății acestuia, far reclamanții nu au notificat nici autoritățile competente conform legii 10/2001 nici pe pârâti, astfel incat sa fie de rea credința.
In ceea ce ii privește pe parații B., cererea de anulare a contractelor de vânzare cumpărare incheiate de aceștia cu S. R. nu poate fi incuviintata de vreme ce aceștia erau la data cumpărării cumpărători de buna credința, S. R. fiind proprietarul tabular al imobilului in speța.
Aceeași situați se impune a fi constata si fata de familia C., care ulterior a vândut paratului P. A. care cu atat mai mult a fost de buna credința la dobândirea imobilului in speța.
In ceea ce o privește pe parata M. C. S. solicita sa se respingă cererea de anulare a contractului de vânzare cumpărare incheiat de S. R. cu defuncta Osztrager I., având in vedere buna credința a acesteia la cumpărarea imobilului in speța cat si raportat la anularea succesiunii pe seama paratei M. C. S..
In ceea ce privește contractele de vânzare cumpărare incheiate de către S. R. cu parații M. C. S. si M. L. E., apreciază ca parații M. au fost de buna credința la dobândirea acestor imobile, motiv pentru care cererea formulata este neintemeiata.
Principiul securității raporturilor civile ar fi grav incalcat n condițiile in care acțiunea reclamanților ar fi admisa fata de către parații de buna credința, dobanditori a imobilelor in speța.
Pentru aceste considerente solicita respingerea acțiunii reclamanților atat pe cale de excepție cat si pe fond.
MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului T. a formulat completare la întâmpinare, la actiunea precizată de reclamanti.
In susținerea excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului R. prin M.F.P., astfel cum a fost invocata prin întâmpinarea depusa pentru termenul de judecata din 09.09.2011, si in vederea respingerii petitului privind obligarea statului la plata despăgubirilor, intelege sa invoce Decizia nr. 27/14.11.2011 pronunțata de Înalta Curte de Casație si Justiție. Solicita aplicarea dispozițiilor art. 242 alin. ultim din Codul de procedura civila privind judecarea in lipsa.
Așa cum, cu îndestulătoare evidență rezultă din expunerea rezumativă a actelor și lucrărilor dosarului; și cum, îndeajuns de credibil, o confirmă probatoriul administrat și nu neagă petiționarii, cei din urmă subiecți procesuali activi (prevalând calitatea de moștenitori legal ai foștilor proprietar tabular - ai imobilului constând în casă și curte în Timișoara, P-ța F. D. Rooswelt nr. 14 (fostă P-ța Romanilor) cu teren în suprafață de 1.127 mp, înscris în c.f. nr. 731 col. Timișoara, nr. top. 6869 și în c.f. nr._ ind. Timișoara, preluat in patrimoniul statului, cu titlu de naționalizare în temeiul D 92/1950, și, mai apoi, supus, pe durata pretinsei detenții precare, unor apartamentări, cu consecința înstrăinării apartamentelor rezultate din această operațiune, în condițiile de exigență ale legii cu nr. 112/1995), la 9.09.2009, au recurs, direct, la concursul justiției pentru retrocedarea jurisdicțională, pe calea dreptului comun al revendicării, configurată legislativ de alin.(2) apartenent art.6 din L 213/1998, a proprietății imobiliare supra individualizată cantitativ si topografic, de care autorii săi au fost spoliați, în intervalul temporal conturat legislativ de același art.6 apartenent L 213/1998.
Context in care, într-un raționament de logică juridică (conturat prin observarea exactă si riguroasă a epocii pretinsei spolieri, aceea a regimului totalitar comunist; conjugată cu modul în care ea a operat) devine neîndoielnică –impunându-se cu puterea evidentei- și concluzia că în speță se tinde la retrocedarea jurisdicțională, pe calea dreptului comun al revendicării, a unei proprietăți imobiliare circumscrisă sferei de incidență a L 10/2001, prin eludarea imperativului celui din urmă act normativ, chemat (așa cum judicios, a tins la a acredita si prima instanță), ca act normativ special, confirmativ de drepturi, cu evidentă vocație reparatorie și aplicație generală in materia reparării injustitiilor și abuzurilor puterii totalitare, instalată la 6 martie 1945, să redea forța juridică anterioară dreptului de proprietate ANEANTIZAT prin acte ale puterii comuniste, pe calea unei proceduri nejurisdicționale SUI GENERIS, de el configurată legislativ, în chiar scopul retrocedării către foștii proprietari a proprietăților imobiliare, de care, cei din urmă, au fost deposedați abuziv, cu sau FĂRĂ TITLU VALABIL, in folosul statului, in perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 (a cărei obligativitate a fost, de altfel, consacrată și legislativ, prin norma legală circumscrisă noului alinieat 4, introdus în corpul art.46 apartenent legii speciale reparatorii cu nr.10/2001, prin legea modificatoare completatoare având nr.1/2009). Și care –așa cum, îndeajuns de tranșant și constant a statuat doctrina reputată în materie; și, mai apoi, tot constant și tranșant a confirmat jurisprudența- conferă destinatarilor săi- identificabili în persoana foștilor proprietari și a moștenitorilor lor legali sau testamentari- doar o VOCAȚIE REVENDICATIVĂ (în accepția de aptitudine, de capacitate), a cărei CONVERSIE IN D. rămâne subsumată cerinței declanșării- în termenul și condițiile de exigență impuse de imperativul art.22 apartenent legii reparatorii speciale-; și, nu in ultimul rând, parcurgerii și finalizării deja anunțatei proceduri administrative speciale (identificabilă a fi și singura cale legală deschisă foștilor proprietari spoliați, pentru valorizarea dreptului patrimonial potestativ conferit lor legislativ- acela de a cere și a obține retrocedarea prorpietăților imobiliare de care au fost spoliați în intervalul temporal, conturat legislativ de art.1 apartenent și el aceleiași legi reparatorii speciale-; cum se arată a avea fizionomia VOCAȚIA REVENDICATIVĂ).
În alți termeni, la retrocedarea jurisdicțională, pe calea dreptului comun – inițiată ulterior apariției L 10/2001-, a unei proprietăți imobiliare al cărui mod de PRELUARE ÎN PATRIMONIUL STATULUI, în intervalul temporal configurat legislativ de deja evocatul art.1 apartenent legii reparatorii speciale în discuție, fiind consacrat ABUZIV, EX LEGE, o propulsează ipotezei particularizate legislativ de lit. a) apartenentă alin.(1) al art.2 care (conturând, alături de restul cazurilor de preluare, enumerate în corpul aceluiași art.2, LIMITELE DE INCIDENȚĂ ale legii reparatorii speciale în discuție) încorporează și imobilele preluate în patrimoniul statului în condițiile D92/1950.
Așa stând lucrurile, cum anterior apariției L 10/2001, RESTITUTIO IN INTEGRUM (repunerea în starea de mai înainte), ca efect al constatării jurisdicționale a ineficacității actului de preluare, a fost guvernat de dreptul comun al revendicării, configurat legislativ de art.480-481 c.civ., ori al responsabilității civile – ambele apartenente legii vechi- și, finalmente, de alin.(2) apartenent art.6 din L 213/1998; și cum legea reparatorie specială, ca lege nouă, -cu aplicație generală în materia daunelor generate de preluările abuzive de către puterea totalitară instalată la 6 martie 1945-, a înglobat domeniului său de activitate si imobilele supuse operațiunilor de preluare fără titlu și, respectiv, cu titlu nevalabil ori chiar in fapt, îndeajuns de legitimă devine și concluzia că legea veche, aceea deja supra anunțată, suportă inevitabil –prin acțiunea conjugată a celor 2 PRINCIPII DE D. INTERTEMPORAL, consacrate legislativ de alin.(2) apartenent art.15 din CONSTITUȚIE și art.1 apartenent legii civile-, efectele aplicării imediate a legii noi (acțiunea ei întinzându-se exclusiv asupra situațiilor juridice pendinte si efectelor viitoare ale raporturilor juridice anterioare). Și, mai apoi, că cea din urmă reglementare specială- rezumându-se la a conferi destinatarilor săi, prin a ei normă permisivă înscrisă în art.46, prerogativa de a opta pentru dreptul comun, doar în ipoteza particularizată de exigențele imperativului alin.(1) apartenent deja constant evocatului său art.46, ACEEA A ACȚIUNILOR AFLATE ÎN C. DE JUDECATĂ LA DATA INTRĂRII IN VIGOARE A LEGII, 14.02.2001-, a SUPRIMAT dreptul comun în limita PARALELISMULUI LEGISLATIV (acela al ineficacității actelor de preluare); și, fără a elimina accesul la justiție a perfecționat și extins sistemul reparator (RESTITUTIO IN INTEGRUM) care, prin normele procedurale speciale, a fost subordonat verificării jurisdicționale. Ceea ce, observând cu rigoare SCOPUL și FINALITATEA legii reparatorii speciale (care, prin ale sale art.1 și 2 –supuse interpretării sistematice-, îngăduie identificarea cu ușurință a condițiilor cerute imperativ, pentru înglobarea bunului spre a cărui restituire se tinde, sferei sale de aplicare –acelea de a fi un bun imobil preluat abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989; și de a nu fi fost restituit până la . legii speciale în discuție, în condițiile de exigență ale alin.2 apartenent L 213/1998 care, în termeni INDEROGABILI, subsumează retrocedarea jurisdicțională a bunurilor preluate de stat fără un titlu valabil, în perioada regimului totalitar comunist, cerinței constatării jurisdicționale a ineficacității actului de preluare și, cu precădere, INEXISTENȚEI UNEI LEGI SPECIALE DE REPARAȚII-); în corelație cu principiile ce se degajă din jurisprudența CURȚII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI în materia respectării dreptului de proprietate privată,consacrate de art.1 din PRIMUL PROTOCOL ADIȚIONAL LA CONVENȚIA EUROPEANĂ PENTRU APĂRAREA DREPTURILOR FUNDAMENTALE și LIBERTĂȚILOR OMULUI (chemat să garanteze un D. deja existent în patrimoniul celui care reclamă protecția internațională, respectiv, un D. aflat sub protecția CONVENȚIEI și a PROTOCOALELOR ce-i sunt asociate, recunoscut jurisdicțional sau administrativ, ulterior ratificării de către ROMÂNIA a CONVENȚIEI prin L 30/1994 și a intrării în vigoare pentru ROMÂNIA a CONVENȚIEI, iar nu dreptul la reparație pentru prejudicii a căror cauză inițială nu constituie o încălcare a CONVENȚIEI), trimite cu puterea evidenței și la concluzia că admisibilitatea acțiunii guvernată de legea veche, aceea a dreptului comun (ce poartă asupra retrocedării proprietăților imobiliare supuse spolierii in intervalul temporal vizat de legea nouă, acela deja supra conturat) rămâne subsumată cerinței ca momentul inițierii activității jurisdicționale să fie anterior intrării în vigoare a L 10/2001; iar pentru ipoteza contrară, aceea a recurgerii la concursul justiției ulterior apariției L 10/2001, cerinței existenței unei recunoașteri jurisdicționale a ineficacității operațiunii de preluare și, implicit, a dreptului de proprietate, anterior intrării în vigoare a celei din urmă legi speciale, obiectivată printr-o hotărâre judecătorească definitivă și executorie –expresie a PREJUDICIALITĂȚII în procesul civil- ce are a se privi a fi și singura aptă a conferi legitimare procesuală activă fostului proprietar spoliat și a atrage garanțiile internaționale pentru respectarea bunului.
Detașându-se astfel, îndeajuns de legitimă și concluzia că inexistența pendinte în fața instanțelor judecătorești a unei acțiuni fondată pe dreptul comun, la epoca intrării in vigoare a L 10/2001 (care să-i îngăduie fostului proprietar spoliat valorizarea dreptului de OPȚIUNE, consacrat legislativ de legea specială prin al său art.46, pentru ipoteza recurgerii și la beneficiul legii reparatorii); și nici a unui act jurisdicțional, -obiectivat printr-o hotărâre judecătorească definitivă și executorie-, care să statueze prejudicial asupra ineficacității operațiunii de spoliere și a dreptului de proprietate, atrage, inexorabil, soluția- anticipată, de altfel, legislativ și de alin.(2) apartenent deja constant evocatului art.6 din L 213/1998-, aceea a inadmisibilității demersurilor judiciare declanșate, (contra oricăreia dintre autoritățile publice; sau a unor terți cumpărători ai bunului revendicat, ale căror contracte de vânzare-cumpărare, perfectate în condițiile de exigență ale art.9 apartenent L 112/1995, pe durata detenției precare, nu au fost invalidate jurisdicțional, în termenul și condițiile de exigență ale art.45 apartenent și el legii speciale reparatorii), pe calea dreptului comun, începând cu 14.02.2001 –data intrării în vigoare a L 10/2001-, pentru retrocedarea proprietăților imobiliare circumscrise ipotezelor particularizate legislativ de cea din urmă lege reparatorie specială, ca efect al constatării jurisdicționale a ineficacității actului de preluare, prin eludarea termenelor și căilor procedurale consacrate legislativ de L 10/2001 (așa cum tranșant și majoritar, ulterior apariției L 10/2001, au statuat reputați doctrinari -FL.BAIAȘ, B.D., I.A., G.C.F., M.N., V.M.C. și FL.A.BAIAȘ, cei trei din urmă în „REVISTA ROMÂNĂ DE D. PRIVAT” nr.2/2008; și mai apoi, tot majoritar și tranșant a confirmat, la acea epocă, jurisprudența; și cum, în contextul noului ambient legislativ, recent jurisprudențial a statuat Î.C.C.J. prin DECIZIA CIVILĂ nr.9735 din 30.XI.2009 și, respectiv, DECIZIA CIVILĂ nr.2489 din 23.04.2010 și, nu în ultimul rând, prin DECIZIA CIVILĂ având nr.5933 din 10.XI.2010).
Și aceasta, pentru că, nevalorizarea vocației revendicative ce legea reparatorie specială a conferit foștilor proprietari spoliați –pe calea procedurii speciale de ea configurată legislativ-, atrage inexorabil, nu doar sancțiunea instituită legislativ de aceeași L 10/2001, prin al său art.22 alin.(5), aceea a pierderii DREPTULUI de a mai revendica jurisdicțional proprietatea imobiliară, CI ÎNSUȘI DREPTUL DE PROPRIETATE.
Fără însă, ca o așa sancțiune (aceea a pierderii dreptului de proprietate) –conchid tranșant deja nominalizații doctrinari M.N., V.M.C. și FL.A.BAIAȘ- să constituie o încălcare a principiului garantării proprietății private, câtă vreme, norma constituțională circumscrisă art.44 din CONSTITUȚIA ROMÂNIEI spune, în termeni a căror acuratețe nu îngăduie interpretări ori speculații, că „conținutul și limitele dreptului de proprietate se stabilesc prin lege”; iar instituirea unor termene de exercitare ori valorificare a unui drept, cum este dreptul la acțiunea în revendicare, își are sorgintea în necesitatea de ordin general a clarificării rapide și definitive a situației juridice a unor imobile al căror titlu de proprietate se pretinde a fi incert, ori aflat de multă vreme în litigiu. Ceea ce –statuează aceiași reputati doctrinari-, (conferind legitimitate PRIVĂRII PERSOANELOR ÎNDREPTĂȚITE DE BUNURILE LOR, ca o consecință a nerespectării termenelor și procedurilor de restituire; și propulsând DECĂDEREA DIN DREPTUL DE PROPRIETATE categoriei măsurilor legale, apte a sancționa, pentru rațiuni de ordine publică, pasivitatea și neglijența foștilor proprietari spoliați) concordă și exigențelor art.1 din PROTOCOLUL 1 adițional la CONVENȚIA EUROPEANĂ.
De altă parte, alături de argumentele deja prevalate, în favoarea concluziei supra conturate, cu forța evidenței pledează și statuările jurisdicției de contencios constituțional, obiectivate în corpul DECIZIILOR având nr.73/1995; 184/2004; 373/2005; 246/2007 și, nu în ultimul rând, 1285/2008, prin care, în limitele exclusivității de competență, curtea constituțională, observând cu rigoare scopul și finalitatea legilor reparatorii speciale, a conchis, îndeajuns de tranșant și, clarificator că „întinderea și amploarea măsurilor reparatorii, precum și oportunitatea luării unor asemenea măsuri sunt atributul suveran al legiuitorului”.
Și, mai apoi, - chemată să rezolve chestiunea aplicării în timp a legilor de restituire a proprietăților, venite în conflict cu legile anterioare sub imperiul cărora s-a născut dreptul subiectiv în favoarea Statului- că, „chiar dacă legea anterioară, sub imperiul căreia a luat naștere dreptul de proprietate al statului, nu era corespunzătoare prevederilor CONSTITUȚIEI ANTERIOARE și actualei legi fundamentale, dreptul de proprietate al Statului, astfel constituit, nu este stins ca efect al intrării în vigoare a legii noi, deoarece legea posterioară nu poate să aducă atingere modalității în care legea anterioară a constituit dreptul respectiv, fără a retroactiva”.
Și, finalmente, că în așa situație, născându-se dreptul foștilor proprietari de a li se restitui imobilele, în aplicarea legilor noi, ÎN VIITOR; protecția dreptului de proprietate asupra acestor imobile, consacrată constituțional de art.44 apartenent CONSTITUȚIEI, devine aplicabilă numai după dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilelor; până atunci, statuează aceeași jurisdicție de contencios constituțional, PERSOANELE ÎNDREPTĂȚITE la retrocedarea acestui drept nelegitimând calitatea de proprietar”.
Neavând aptitudinea de a furniza motive pentru a tranșa disputa procesuală pendinte în favoarea petiționarilor-revendicanți, nici DECIZIA cu nr.33 dată, ÎN INTERESUL LEGII, la 09.06.2008 -anterior apariției legii modificatoare completatoare cu nr.1/2009-; ci dimpotrivă, -așa cum infra se va demonstra-, de a pleda, la rândul ei, în susținerea legitimității soluției supra anunțate.
În adevăr (chemată, în conndițiile de exigență ale alin.1 apartenent art.329 c.proc.civ. –în versiunea atunci în vigoare-, să statueze, pe calea recursului în interesul legii, asupra „admisibilității acțiunilor întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după . legii nr.10/2001”), ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE și JUSTIȚIE în SECȚII UNITE a tranșat cu valoare obligatorie pentru toate instanțele, atât chestiunea „RAPORTULUI dintre L 10/2001 –ca lege specială în materia imobilelor preluare abuziv- și CODUL CIVIL –ca lege generală, în materia revendicării-„; cum și chestiunea „RAPORTULUI dintre L 10/2001, -ca lege specială internă-, și CONVENȚIA EUROPEANĂ a DREPTURILOR OMULUI”.
Context în care, statuând –in limitele exclusivității de competență, ce i-a fost conferită în materia asigurării interpretării și aplicării unitare a legii și, implicit, a uniformizării jurisprudenței, cu observarea exactă și riguroasă a scopului și finalității L 10/2001; și, cu precădere, a ei sferă de cuprindere, jurisdicția supremă a stabilit, în termeni INDENIABILI, îndeajuns de clarificator, că, în rigoarea principiului axiomatic, exprimat de SPECIALIA GENERALIBUS DEROGANT, concursul dintre LEGEA SPECIALĂ și LEGEA GENERALĂ, are a fi rezolvat în favoarea LEGII SPECIALE, „fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul –in discuție-, să fie încorporat în textul legii speciale” (abstracție făcând că, ulterior, soluția avansată pe calea recursului în interesul legii, -prin norma legală, deja evocată pe parcursul expunerii rezumative, aceea înscrisă în noul alin.4 introdus, prin L 1/2009, în corpul art.46 apartenent L 10/2001-, a primit și consacrare legislativă).
Și, reținând –in limita celui de al doilea posibil conflict-, (cu observarea riguroasă și a jurisprudenței, „din ultimii ani” a instanței europene, obiectivată prin HOTĂRÂRILE de condamnare a ROMÂNIEI pentru încălcarea exigențelor art.1 din PRIMUL PROTOCOL ADIȚIONAL LA CONVENȚIE, date în cauzele BRUMĂRESCU, R., S., J., P. și, nu în ultimul rând, P.) că „în procedura de aplicare a Legii nr.10/2001, în absența unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă și concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispozițiile art.1 alin.(1) din PRIMUL PROTOCOL adițional la CONVENȚIE, ceea ce impune, conform art.20 alin.(2) din CONSTITUȚIA ROMÂNIEI, prioritatea normei din Convenție, care, fiind ratificată prin L 30/1994, face parte din dreptul intern, așa cum se stabilește prin art.11 alin.(2) din legea fundamentală”, aceeași jurisdicție supremă, a conchis, în aceiași termeni INDENIABILI și CLARIFICATORI că „în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv, L 10/2001 și CONVENȚIA EUROPEANĂ a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate”.
Cu precizarea că –în situația prevalării unui B. aflat sub protecția CONVENȚIEI și a PROTOCOALELOR ce-i sunt asociate- „aceeași prioritate POATE FI DATĂ în C. UNEI ACȚIUNI ÎN REVENDICARE, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice”; (cea din urmă cerință- lasă a se înțelege jurisdicția supremă, găsindu-și incidență, în ipoteza prevalării de către ambii subiecți aflați în ecuația procesuală, a unui B. în accepția art.1 din PRIMUL PROTOCOL ADIȚIONAL LA CONVENȚIA EUROPEANĂ-, instituie în sarcina instanței obligația de a da preferabilitate unui titlu în defavoarea celuilalt, cu respectarea riguroasă a principiului securității raporturilor juridice).
Ceea ce, urmare logică a unor așa aserțiuni, ce, de altfel, se extrag axiomatic din întreaga economie a amplului aparat argumentativ, elaborat în fundamentarea soluției interpretative (prin preluarea rezumativă și a argumentelor alegate în susținerea deciziei cu nr.53 dată, la 04.06.2007, și ea în interesul legii de către aceeași jurisdicție supremă, în rezolvarea concursului dintre art.35 apartenent L 33/1994 și dispozițiile aceleiași L 10/2001; acelea că „persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile L 10/2001 NU AU POSIBILITATEA DE A OPTA ÎNTRE CALEA PREVĂZUTĂ DE ACEST ACT NORMATIV și APLICAREA DREPTULUI COMUN”; și, respectiv, că „adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, NU ÎNCALCĂ art.6 din CONVENȚIE în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este efectivă”, așa cum, se observă a face L 10/2001 care, deși „prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile, nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziției sau deciziei emise în finalul procedurii administrative nejurisdicționale, prin al său art.26; legea prevede calea contestației în instanță, căreia i-au fost conferite prerogative jurisdicționale depline”), conturează îndeajuns de legitim, și concluzia (recent, de altfel, confirmată jurisprudențial și de către ÎNALTA CURTE de CASAȚIE și JUSTIȚIE, prin deja anunțata DECIZIE având nr.5933 din 10.XI.2010) că, DECIZIA în interesul legii, supusă pendinte analizei, CONSACRÂND CU TITLU PRINCIPAL PREVALENȚA LEGII REPARATORII SPECIALE, a conferit caracter EXCEPȚIONAL acțiunii în revendicare de drept comun, a cărei valorizare a subsumat-o identificării existenței unor neconcordanțe între cea din urmă lege specială reparatorie internă și prevederile (cum și interpretarea oferită lor prin hotărârile CURȚII EUROPENE a DREPTURILOR OMULUI) CONVENȚIEI; și, nu în ultimul rând, condiției de a nu aduce atingere unui alt drept de proprietate constituit deja în beneficiul unui terț, sau securității raporturilor juridice.
Și, mai apoi, că PREFERABILITATEA REGLEMENTĂRII INTERNATIONALE în fața LEGII INTERNE SPECIALE, este inexorabil, atrasă de prevalarea de către reclamanții-revendicanți, în legitimarea calității de proprietari, a unui B., apt a-i sustrage pe al săi titulari obligației de a recurge la procedura configurată legislativ de legea reparatorie specială; și, ca o consecință firească, a înlătura și incidența chestiunii raportului dintre norma generală și cea specială.
Or, în așa situație (observând particularitățile dreptului subiectiv pendinte alegat –care, așa cum pe parcursul expunerii rezumative s-a tins a se demonstra, se arată a avea fizionomia juridică a unui D. LA REPARAȚIE, pentru un prejudiciu derivat din operațiunea de spoliere, înfăptuită în 1963, anterior ratificării de către ROMÂNIA a CONVENȚIEI EUROPENE prin L 30/1994, și, pe cale de consecință, inaptă de a constitui o încălcare continuă a CONVENȚIEI, imputabilă autorităților române și a fi susceptibilă de a-și exercita efectele în limitele temporale, asupra cărora instanța europeană are căderea RATIONE TEMPORIS, a se pronunța-; prin raportare la rigoarea principiilor statuate de către ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE și JUSTIȚIE în SECȚII UNITE, pe calea DECIZIEI având nr.33 dată, la 09.06.2008, în interesul legii –amplu redate în corpul părții expozitive-, puse în corelație cu principiile consacrate jurisprudențial de către instanța de contencios european, pentru conturarea domeniului de aplicare al art.1 din PRIMUL PROTOCOL ADIȚIONAL LA CONVENȚIE) cu forța evidenței se impune și concluzia, că PROBLEMA de drept tranșată de jurisdicția supremă, aceea a PREFERABILITĂȚII REGLEMENTĂRII INTERNAȚIONALE, se verifică a fi extranee pricinii. Și aceasta, pentru că, absența din patrimoniul petiționarilor-revendicanți a unui drept (recunoscut jurisdicțional sau administrativ, ulterior ratificării de către ROMÂNIA a CONVENȚIEI prin L 30/1994; și anterior intrării în vigoare a L 10/2001) apt a antrena garanțiile internaționale, consacrate de art.1 din PROTOCOLUL 1 ADIȚIONAL LA CONVENȚIE și a-i legitima pe cei din urmă subiecți procesuali, ca titulari ai dreptului de proprietate, reclamat jurisdicțional după . L 10/2001, pe calea dreptului comun) obstaculează și identificarea vreunei neconcordanțe între legea internă specială și dispozițiile CONVENȚIEI EUROPENE A DREPTULUI OMULUI.
În alte cuvinte, a unui B. (în sensul autonom al sistemului convențional) care, așa cum tranșant a statuat jurisprudențial CURTEA EUROPEANĂ a DREPTURILOR OMULUI –până în octombrie 2010- în pricinile repetitive, ce au urmat tripticului de cauze P., S. și, P. (finalizate cu condamnări ale ROMÂNIEI pentru încălcări ale art.1 din PROTOCOLUL 1) are a se privi ca având două accepțiuni apte a atrage inexorabil protecția convenției și a PROTOCOALELOR ce-i sunt asociate. Acelea de B. ACTUAL și, respectiv, de VALOARE PATRIMONIALĂ -echivalentă unui drept de creanță în temeiul căruia un reclamant poate pretinde că are speranța legitimă de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate decurgând din existența unei legislații de restituire, confirmată printr-o jurisprudență bine stabilită a instanțelor-, a cărei existență, lasă a se înțelege instanța de contencios european, poate deriva si din „simpla constatare a nevalabilității titlului statului printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, chiar dacă nu a fost menționată în dispozitivul unei hotărâri judecătorești irevocabile, ci obiectivată doar în considerente”. În același context temporal, aceeași jurisdicție europeană, statuând axiomatic și că nu se circumscrie sferei de protecție a art.1 din PRIMUL PROTOCOL ADIȚIONAL LA CONVENȚIE, S. de a redobândi un vechi drept de proprietate imposibil a fi exercitat efectiv o perioadă îndelungată- care, având fizionomia unei CREANȚE CONDIȚIONALE, prin nerealizarea condiției (ce presupune recunoașterea jurisdicțională națională, cu putere de lucru judecat; sau chiar pe calea unei dispoziții administrative, nesupusă controlului jurisdicțional, a calității de persoană îndreptățită) se stinge –(vezi cauza PRINȚUL HANS –A. II de LIECHTENSTEIN c.Germaniei din 27 iunie 2001; și, mai apoi, cauzele contra ROMÂNIEI, Z. din 14 decembrie 2006, CARACAS din 29 iunie 2006, ȚETU din 7 februarie 2008 sau C. din 11 iunie 2002).
Pentru ca, recent, -nuanțând aplicarea noțiunii autonome de B.-, aceeași instanță de contencios european să afirme, în termeni INDENIABILI, în cauza-pilot M. A. și alții c.ROMÂNIEI din 12 octombrie 2010 că „existența unui B. ACTUAL în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului” –parag.140-; și, finalmente, că „transformarea într-o VALOARE PATRIMONIALĂ, în sensul art.1 din PROTOCOLUL nr.1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de LEGILE DE REPARAȚIE și de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi”.
Ceea ce, se verifică a fi îndeajuns de clarificator, pentru a fi îndreptățită și concluzia că, (pierzând prin INACȚIUNE, prerogativa procesuală de a accede cu succes, la concursul justiției, pe calea dreptului comun al revendicării, pentru retrocedarea jurisdicțională a proprietății imobiliare de care au fost spoliați în perioada regimului totalitar comunist; și, mai apoi, prin nevalorizarea VOCAȚIEI REVENDICATIVE ce legea reparatorie specială i-a conferit, dreptul de a mai cere și obține măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, pe calea procedurii speciale configurată legislativ de legea reparatorie în discuție) cererea petiționarilor-revendicanți, ce poartă asupra retrocedării jurisdicționale a proprietății imobiliare supra identificate are a se privi ca lipsită de orice finalitate.
Cum lipsită de interes se privește a fi și solicitarea de constatare a nulității absolute a operațiunilor juridice de vânzare-cumpărare perfectate pe seama pârâților persoane fizice în condițiile de exigență ale legii cu nr.112/1995 ( cum și a certificatelor de moștenitor), de vreme ce readucerea apartamentelor vândute în patrimoniul statului, nu le-ar putea produce nici un folos practic, pentru considerentele ce preced. Abstracție făcând că o așa cerere se privește a fi prescrisă din perspectiva dispozițiilor alin.5 al art. 45 apartenente deja constant evocatei legi cu nr.10/2001 republicată („Prin derogare de la dreptul comun, indiferent de cauza de nulitate, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an*) de la data intrării în vigoare a prezentei legi.”, termen prelungit succesiv până la data de 14 august 2002), incidența acestui text de lege fiind atrasa inexorabil de subsumarea imobilului litigios sferei de aplicare a legii speciale ( a se vedea în acest sens, cu titlu de practică judiciară recentă Dec civ. nr.5933/10.11.2010 a ÎCCJ, Secția Civilă și de proprietate intelectuală, Buletinul Jurisprudenței, nr.5/2011, pag.15).
Context în care (considerând că soluției supra conturate, -aceea a inadmisibilității demersului judiciar pendent, inițiat pe calea dreptului comun, după . L 10/2001, fără a se prevala încălcarea unui drept aflat sub protecția art.1 din protocolul 1 la Convenție-, nu i se poate imputa nici că ar nesocoti garanțiile oferite de parag.1 apartenent art.6 din Convenția Europeană, respectiv, că ar nega dreptul de acces la justiție, câtă vreme, cu valoare de principiu Curtea Europeană a apreciat că un așa drept nu este unul absolut, sustras oricărei cenzuri legale; și mai apoi, că Statelor le este îngăduit a limita garanția în discuție, sub condiția ca limitările aduse, să nu altereze substanța însăși a dreptului –cauza PHILIS c. GRECIEI-; iar obiectivul urmărit prin restricție să fie legitim și apt a asigura în permanență un raport de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul spre care se tinde –cauza ASHINGDANE c. REGATULUI UNIT-) îl va respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge demersul judiciar inițiat și completat de petiționarii Maywurn M., B.-Maywurn E. și Maywurn M. în contradictoriu cu pârâții S. R. reprezentat de Consiliul Local al Municipiului Timișoara și de Ministerul Finanțelor Publice, M. Timișoara reprezentat de Primar, B. T. A., B. T., B. I., B. V., C. N., C. I.; P. A., S. Ș., K. B.-H., H. N., H. D., A. A., G. D., E. M.-O., G. D., M. C.-S., M. L.-E., G. D., ..V.L. T. S.R.L..
Definitivă.
Cu drept de recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 20.01.2012.
PREȘEDINTE, GREFIER,
Z. HORVATHRODICA K.
Red.Z.H.
Tehnored.I.B./
ex.-
| ← Acţiune în constatare. Decizia nr. 110/2016. Tribunalul TIMIŞ | Pretenţii. Decizia nr. 23/2012. Tribunalul TIMIŞ → |
|---|
