Despăgubiri Legea nr.221/2009. Sentința nr. 575/2012. Tribunalul TIMIŞ
| Comentarii |
|
Sentința nr. 575/2012 pronunțată de Tribunalul TIMIŞ la data de 22-02-2012 în dosarul nr. 575/2012
ROMÂNIA
TRIBUNALUL T.
SECȚIA I-A CIVILĂ
SENTINTA CIIVLA Nr. 575/2012
Ședința publică de la 22 Februarie 2012
Completul compus din:
PREȘEDINTE D. H.
Grefier F. L. C.
S-a luat în examinare acțiunea civilă promovată de reclamanții R. I. si R. R. în contradictoriu cu pârâtul S. R. reprezentat de M. FINANȚELOR PUBLICE prin DGFP TIMIS, având ca obiect despăgubiri Legea nr.221/2009.
La apelul nominal făcut în ședința publică au lipsit părțile.
M. Public a fost reprezentat de procuror V. D. S. din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul T..
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier .
Instanța, văzând că nu mai sunt cereri de formulat sau probe de administrat, constată încheiată cercetarea judecătoreasca si acorda cuvântul pe fond.
Reprezentanta Ministerului Public a solicitat respingerea acțiunii.
INSTANȚA
Deliberând, constată următoarele:
Prin actiunea civila formulata de reclamanții R. I. si R. R. în contradictoriu cu pârâtul S. R. reprezentat de M. FINANȚELOR PUBLICE prin DGFP TIMIS s-a solicitat obligarea intimatului reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, in conformitate cu disp. a din Legea nr. 221/2009 la acordarea beneficiilor legale de dezdaunare prevăzute de ( art. 5 (1) lit. a din Legea nr. 221/2009, respectiv obligarea pârâtului la plata următoarelor despăgubiri: 5.000.000 lei reprezentând daune morale astfel cum sunt prevăzut art. 5 (1) lit. a din Legea nr. 221/2009, probate/dovedite prin înscrisuri, prin se atesta suferințele autorilor lor, respectiv modul in care au încetat din viata: mama - ucisa prin împușcare, tatăl - ucis prin înec, precum si suferințele reclamanților ca urmare a persecutării comuniste ale cărei victime a fost, de la data uciderii autorilor lor; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecata .
In motivare, reclamanții au arătat că, in data de 10.05.1978, mama lor R. Anemarie, împreuna cu tatăl lor- R. I. si o alta persoana, au incercat treacă frontiera de la Stamora-Moravita. Ei au fost prinși, insa grănicerii in loc sa-i ducă la Postul de frontiera, au hotărât sa îi impuste. Astfel, pe cel care îi insotea, l-au impuscat in picior, pe mama reclamanților au impuscat-o in cap cu 7 gloanțele, iar tatăl lor a fost bătut pana a rămas inconștient, desfigurandu-l efectiv, la scurt timp fiind încarcerat la închisoarea din Aiud.
Mama reclamantilor nu a murit pe loc, astfel ca a fost dusa la Spitalul Județean Timișoara, unde autoritățile regimului comunist au interzis efectuarea oricărei intervenții chirurgicale care i-ar fi putut salva viata, acesta decedând in cele din urma.
La acea data reclamanții aveau varsta de 3 ani si 7 luni, respectiv 2 ani, si ca urmare a faptului ca mama lor a decedat, iar tatăl lor a fost închis la Aiud, pentru a nu ajunge la orfelinat, bunicii au hotărât sa îi ia in grija lor, dar neavand posibilitățile materiale necesare întreținerii a lor cat si a doi copii minori, au fost nevoiți sa îi despartă, unul ajungând la bunic la Parta, iar celalalt la cei de la Utvin.
Din acel moment, bunicii lor au fost urmăriți la orice pas si amenințați ca daca vor vorbi, sau vor încerca sa faca investigații cu privire la evenimentele petrecute la data de 10.05.1978, vor avea serioase probleme la locul de munca, atat reclamanții cat si bunicii lor trăind din acel moment ..
Dupa ce tatăl reclamanților a fost eliberat de la închisoarea din Aiud (circa 5 ani și jumătate de la decesul mamei lor), a încercat din nou sa treacă frontiera, de data aceasta la Orșova, in septembrie 1983, fiind insotit si de fratele sau R. V., insa doar acesta din urma a reușit sa treacă frontiera, tatăl reclamanților fiind ucis prin inecare.
Familia lor a aflat de moartea tatălui reclamantilor, inițial de la R. V., iar ulterior au fost contactați de către autorități, anuntandu-i ca tatăl lor s-ar fi inecat in D.. A fost surprinși de faptul ca autoritățile, in/cu considerarea faptului ca tatăl reclamanților "s-ar fi inecat accidental in D.", iar actele sale se aflau la R. V., care trecuse deja frontiera, neavand cum sa le furnizeze aceste date, aveau la cunoștința de identitatea acestuia.
Odată cu anunțarea decesului tatălui reclamanților, autoritățile au solicitat familiei sprijin in vederea recunoașterii cadavrului tatălui, insa dupa recunoaștere nu au incuvintat sa ridice corpul neînsuflețit al tatălui lor, acesta fiind înmormântat la Orsova in Cimitirul "Poiana Stelelor".
Daca pentru cei decedați, suferințele au luat sfârșit, pentru cei ramași in viată, persecutările au continuat, familia reclamanților fiind tot timpul urmărita, amenințata, hăituită efectiv pentru ase evita aflarea sau transmiterea oricărei informații cu privire la moartea autorilor lor, fiindu-le desfăcute pana si scrisorile poștale in acest sens.
Ca si copii, reclamanții, nu numai ca au trăit despărțiți, respectiv fara susțin morala, afectiva, materiala pe care le poate oferi o mama si un tata, ba chiar mai mult, atat la scoală, cat si in viata de zi cu zi au fost mereu dați un exemplu negativ, fiind numiți dușmani ai comunismului, arătați cu degetul, umiliți si jigniți in toate modurile posibile.
Astfel, solicită să se considere juridic ca fiind incidente in speța disp. ar art. 16, din Constituția României, art. 5. art. 6. art. 7 din Convenția European Drepturilor Omului, art. 2 din Protocolul nr.4 la aceasta .
In drept: disp. Legii nr. 221/2009 raportat la disp. art. 4, art. 16, Constituția României, art. 5, art. 6, art. 7 din Convenția Europeana a Drepturilor Omi art. 2 din Protocolul nr.4 la aceasta .
Analizând acțiunea prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente,tribunalul reține următoarele:
Reclamanții solicită prin acțiunea pendinte obligarea statului roman prin al sau reprezentant la plata de daune morale in compensarea prejudiciului moral suferit urmare a suportării de către antecesori lor ca urmare a persecutarii comuniste ale caror victime au fost de la data uciderii părintilor.
Va fi respinsă cererea reclamantilor cu obiect daune morale întemeiate pe prevederile art.5 alin.1 lit.a din legea nr.221/2009, in considerarea faptului ca urmare a constatării caracterului neconstituțional al acestui text de lege prin Decizia nr.1358/2010 a Curții Constituționale, a încetat a produce efecte juridice.
Potrivit exigentelor art.31 din Legea nr.47/1992, republicata, decizia prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie, iar dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.
Astfel, Curtea a apreciat ca legiuitorul român a acordat o atenție deosebită reglementărilor referitoare la reparațiile pentru suferințele cauzate de regimul comunist din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, având în vedere voința noului stat democratic instaurat în decembrie 1989 de a recunoaște și de a condamna aceste fapte. În acest sens au fost inițiate și adoptate reglementări privind: 1. restituirea bunurilor mobile și imobile preluate abuziv și, în măsura în care acest lucru nu mai este posibil, acordarea de compensații pentru acestea; 2. reabilitarea celor condamnați din motive politice; 3. acordarea de indemnizații, de despăgubiri pentru daunele morale suferite și de alte drepturi.
Reglementările adoptate au ținut seama de rezoluțiile Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1.096 (1996) intitulată "Măsurile de eliminare a moștenirii fostelor sisteme totalitare comuniste" și nr. 1.481 (2006) intitulată "Necesitatea condamnării internaționale a crimelor comise de regimul comunist". Potrivit acestor acte cu caracter de recomandare pentru statele membre ale Consiliului Europei (la care România a aderat prin Legea nr. 64/1993 pentru aderarea României la Statutul Consiliului Europei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 238 din 4 octombrie 1993), având în vedere încălcarea drepturilor omului de către regimul comunist, este necesar ca persoanele nevinovate care au fost persecutate pentru fapte care ar fi considerate legale într-o societate democratică să fie reabilitate, să le fie restituite proprietățile confiscate (sau să primească compensații, dacă acest lucru nu mai este posibil) și, atât timp cât victimele regimului comunist sau familiile lor mai sunt în viață, să poată primi compensații pentru daunele morale suferite.
În ceea ce privește reabilitarea persoanelor condamnate din motive politice - prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive, precum și persoanelor care au participat la acțiuni de împotrivire cu arme și de răsturnare prin forță a regimului comunist instaurat în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea, I, nr. 650 din 30 decembrie 1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare - s-a recunoscut calitatea de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice sau supuse, din motive politice, unor măsuri administrative abuzive în perioada 6 martie 1945 - 14 decembrie 1989, decizia pentru constatarea calității de luptător în rezistența anticomunistă putând fi folosită ca probă în fața instituțiilor abilitate, în ceea ce privește aprecierea caracterului politic al infracțiunilor a căror săvârșire a atras măsura confiscării bunurilor. Totodată, potrivit acestui act normativ, hotărârile de condamnare pentru infracțiuni săvârșite din motive politice nu pot fi invocate împotriva persoanelor care au dobândit calitatea de luptător în rezistența anticomunistă.
În materia acordării altor drepturi persoanelor persecutate de regimul comunist, Curtea a constatat că există o . acte normative cu caracter reparatoriu pentru anumite categorii de persoane care au avut de suferit atât din punct de vedere moral, cât și social, ca urmare a persecuției politice la care au fost supuse în regimul comunist, legiuitorul fiind preocupat constant de îmbunătățirea legislației cu caracter reparatoriu pentru persoanele persecutate din motive politice și etnice. Edificatoare în acest sens sunt: prevederile Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 631 din 23 septembrie 2009, prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 214/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 568/2001, cu modificările și completările ulterioare, prevederile Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Aceste acte normative stabilesc o . drepturi, cum ar fi: dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei pentru fiecare an de detenție, strămutare în alte localități, deportare în străinătate sau prizonierat; dreptul la o indemnizație lunară de 100 lei pentru fiecare an de internare abuzivă în spitalele de psihiatrie sau de domiciliu obligatoriu (art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990); scutire de plata impozitelor și a taxelor locale; asistență medicală și medicamente, în mod gratuit și prioritar, atât în tratament ambulatoriu, cât și pe timpul spitalizărilor; transport urban gratuit cu mijloacele de transport în comun aparținând societăților cu capital de stat sau privat (autobuz, troleibuz, tramvai, metrou); douăsprezece călătorii gratuite, anual, pe calea ferată română, la clasa I, pe toate categoriile de trenuri de persoane, cu mijloace de transport auto sau cu mijloace de transport fluviale (art. 8 din Decretul-lege nr. 118/1990); soțul (soția) celui decedat, din categoria celor dispăruți sau exterminați în timpul detenției, internați abuziv în spitale de psihiatrie, deportați, prizonieri sau cărora li s-a stabilit domiciliu obligatoriu, precum și soțul (soția) celui decedat după ieșirea din închisoare, din spitalul de psihiatrie, după întoarcerea din strămutare, din deportare, din prizonierat sau după încetarea măsurii de stabilire a domiciliului obligatoriu au dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei, neimpozabilă, dacă ulterior nu s-au recăsătorit (art. 5 din Decretul-lege nr. 118/1990); despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare [art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009]; despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 [art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009]; repunerea în drepturi, în cazul în care prin hotărârea judecătorească de condamnare s-a dispus decăderea din drepturi sau degradarea militară [art. 5 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 221/2009].
Curtea a apreciat că scopul acordării de despăgubiri pentru daunele morale suferite de persoanele persecutate în perioada comunistă este nu atât repararea prejudiciului suferit, prin repunerea persoanei persecutate într-o situație similară cu cea avută anterior - ceea ce este și imposibil, ci finalitatea instituirii acestei norme reparatorii este de a produce o satisfacție de ordin moral, prin înseși recunoașterea și condamnarea măsurii contrare drepturilor omului, principiu care reiese din actele normative interne, fiind în deplină concordanță cu recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
Curtea a apreciat că nu poate exista decât o obligație "morală" a statului de a acorda despăgubiri persoanelor persecutate în perioada comunistă. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, prin Hotărârea din 12 mai 2009 în Cauza Ernewein și alții împotriva Germaniei și prin Hotărârea din 2 februarie 2010 în Cauza K. și Iouri Kiladze contra Georgiei, că dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impun statelor membre nicio obligație specifică de a repara nedreptățile sau daunele cauzate de predecesorii lor.
Prin urmare, Curtea a constatat că, a fortiori, nu se poate concluziona că în materia despăgubirilor pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici în perioada comunistă ar exista vreo obligație a statului de a le acorda și, cu toate acestea, legiuitorul român de după 22 decembrie 1989 a adoptat 2 acte normative, Decretul-lege nr. 118/1990 și Legea nr. 221/2009, având acest scop.
Este adevărat că acordarea de despăgubiri pentru daune morale este la libera apreciere a legiuitorului, care - în temeiul art. 61 din Legea fundamentală, potrivit căruia "Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării" - este competent să stabilească condițiile și criteriile de acordare a acestui drept. Însă, Parlamentul, elaborând politica legislativă a țării, este în măsură să opteze pentru adoptarea oricărei soluții legislative de acordare a unor măsuri reparatorii celor îndreptățiți pentru daunele suferite în perioada comunistă, dar cu respectarea prevederilor și principiilor Constituției.
Analizând însă prevederile actelor normative incidente în materia despăgubirilor pentru daune morale suferite de persoanele persecutate din motive politice în perioada comunistă, Curtea a constatat că există două norme juridice - art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 - cu aceeași finalitate, și anume acordarea unor sume de bani persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri. Astfel, potrivit art. 4 alin. (1) din Decretul-lege nr. 118/1990, "Persoanele care s-au aflat în situațiile prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. a), b) și e) și alin. (2) au dreptul la o indemnizație lunară de 200 lei pentru fiecare an de detenție, strămutare în alte localități, deportare în străinătate sau prizonierat, indiferent dacă sunt sau nu sunt pensionate", iar potrivit alin. (2) "Persoanele care s-au aflat în una dintre situațiile prevăzute la art. 1 alin. (1) lit. c) și d) au dreptul la o indemnizație lunară de 100 lei pentru fiecare an de internare abuzivă în spitalele de psihiatrie sau de domiciliu obligatoriu, indiferent dacă sunt sau nu sunt pensionate." Cuantumul acestor indemnizații a fost actualizat periodic, ținându-se cont de creșterea inflației și a indicelui prețurilor de consum care au condus la scăderea puterii de cumpărare a acestei categorii de persoane. Potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, "Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței de judecată, în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la: [...] a) acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare [...]".
În expunerea de motive la Legea nr. 221/2009 se arată că "În ceea ce privește prejudiciul moral suferit, [...] pot exista situații în care măsurile reparatorii cu caracter pecuniar prevăzute de către Decretul-lege nr. 118/1990 [...] să nu fie suficiente în raport cu suferința deosebită resimțită de persoanele care au fost victimele unor măsuri abuzive ale regimului comunist". Or, Curtea a apreciat că această justificare nu poate sta la baza instituirii unei noi norme juridice - art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, cu scop identic celui prevăzut de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, diferența constând doar în modalitatea de plată - adică prestații lunare, până la sfârșitul vieții, în cazul art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 și o sumă globală, în cazul art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Totodată, Curtea observă că dispozițiile de lege criticate instituie, pentru prima dată, posibilitatea ca moștenitorii de până la gradul II ai persoanei persecutate să beneficieze de despăgubiri morale.
Curtea a reținut, de asemenea, că despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile și proporționale cu gravitatea și suferințele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative. Or, despăgubirile prevăzute de dispozițiile de lege criticate, având același scop ca și indemnizația prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990, nu pot fi considerate drepte, echitabile și rezonabile. Pe de altă parte, prin introducerea posibilității moștenitorilor de gradul II de a beneficia de despăgubiri pentru daune morale suferite de persoanele persecutate de regimul comunist, legiuitorul s-a îndepărtat de la principiile care guvernează acordarea acestor despăgubiri, și anume cel al echității și dreptății. Astfel, prin prevederea de lege criticată se diluează scopul pentru care au fost introduse aceste despăgubiri, întrucât nu se poate considera că moștenitorii de gradul II au aceeași îndreptățire la despăgubiri pentru daune morale suferite în perioada comunistă de predecesorul lor, ca și acesta din urmă.
Prin Decretul-lege nr. 118/1990, legiuitorul a stabilit condițiile și cuantumul indemnizațiilor lunare, astfel încât intervenția sa prin art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, după 20 ani de la adoptarea primei reglementări cu același obiect, aduce atingere valorii supreme de dreptate, una dintre valorile esențiale ale statului de drept, astfel cum este proclamată în prevederile art. 1 alin. (3) din Constituție. Totodată, astfel cum a statuat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, tot în domeniul măsurilor reparatorii, însă în ceea ce privește restituirile de bunuri, este necesar a se face în așa fel încât atenuarea vechilor violări să nu creeze noi nedreptăți (Hotărârea din 5 noiembrie 2002 în Cauza Pincova și Pinc contra Cehiei, Hotărârea din 7 octombrie 2009 în Cauza Padalevicius contra Lituaniei). De asemenea, nu s-ar putea susține că prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o "speranță legitimă" (astfel cum este consacrată în jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului) la acordarea despăgubirilor morale, întrucât, așa cum a statuat instanța de la Strasbourg - de exemplu, prin Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei -, atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o "speranță legitimă" în dobândirea proprietății. Totodată, prin Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o "importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia", ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective.
Curtea a reținut că și alte state din Europa au reglementări având ca scop acordarea de despăgubiri pentru daunele morale suferite de foștii deținuți politici, modalitatea de plată a acestora fiind de două feluri: ori prestații lunare (de exemplu, în Bulgaria, pentru cei deținuți în tabere sau lagăre de muncă, este prevăzută suma de 1.500 leva/lună, dar nu mai mult de 50.000 leva total; pentru cei cărora li s-a impus domiciliu forțat sau au fost internați în alte localități - 800 leva/lună, dar nu mai mult de 25.000 leva total; elevii și studenții care au fost siliți să abandoneze studiile - 10.000 leva), ori o sumă globală (de exemplu, în Cehia, pentru prizonierii politici care s-au aflat în această situație cel puțin un an calendaristic, legiuitorul a stabilit o sumă compensatorie de 120.000 coroane, iar pentru fiecare lună de prizonierat în plus, 1.000 coroane, iar soții supraviețuitori și urmașii au dreptul la jumătate din sumele prevăzute); în Lituania, a fost prevăzută suma de 20.000 litas (aproximativ 5.800 euro) pentru urmașii participanților la mișcarea de rezistență, morți în luptă, în detenție sau în timpul interogatoriilor, 15.000 litas (aproximativ 4.350 euro) familiilor celor care au participat voluntari necombatanți în mișcarea de rezistență, morți în timpul detenției sau interogatoriilor, 12.000 litas (aproximativ 3.480 euro) familiilor participanților necombatanți în mișcarea de rezistență uciși sau morți în timpul detenției după punerea în aplicare a sentinței.
Este de observat ca la expirarea termenului de 45 de zile de la publicarea in Monitorul Oficial a analizatei decizii, Parlamentul Romaniei nu a procedat la modificarea textului de lege declarat neconstitutional.
Decizia Curtii cu privire la neconstitutionalitatea unui text de lege are caracter general obligatoriu - atat in cadrul unui raport de drept procesual in curs de desfasurare, cat si fata de cele viitoare, neputandu-se interpreta ca este astfel incalcat principiul neretroactivitatii legii civile; din punct de vedere tehnico-juridic, prin efectul deciziei Curtii textul de lege nu a fost modificat, ci a incetat sa mai produca efecte juridice; din aceasta perspectiva, nu se poate aprecia ca prin adoptarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea in patrimoniu o „speranta legitima”, susceptibila de a intra in sfera notiunii de „bun” in sensul art.1 din Protocolul aditional nr.1 la Conventie, in acest sens fiind si jurisprudenta Curtii de la Strasbourg (in Hotărârea din 28 septembrie 2004 în Cauza Kopecky contra Slovaciei – Curtea a statuat ca atunci când există o dispută asupra corectei aplicări a legii interne și atunci când cererile reclamanților sunt respinse în mod irevocabil de instanțele naționale, nu se poate vorbi despre o "speranță legitimă" în dobândirea proprietății; prin Decizia asupra admisibilității din 2 decembrie 2008 în Cauza Slavov și alții contra Bulgariei, instanța de contencios al drepturilor omului a acordat o importanță deosebită faptului că dispoziția de lege referitoare la obținerea compensațiilor a fost anulată nu ca urmare a unui mecanism ad-hoc, extraordinar, ci ca rezultat al unei operațiuni normale, pe calea exercitării controlului de constituționalitate al acesteia, ceea ce a condus la concluzia Curții în sensul că reclamanții nu au putut dobândi o "speranță legitimă" în obținerea compensațiilor respective).
Fiind lipsita de fundament juridic, actiunea se impune a fi considerata ca nefondata, in conditiile in care art.5 alin.1 lit.a din lege a fost indicat ca temei juridic principal, iar celelalte dispozitii legale art.5-7 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, au fost indicate in complinire.
De altfel, ratione temporis, Conventia Europeana a Drepturilor Omului, cu protocoalele sale aditionale, nu isi gaseste aplicabilitatea in cauza, intrucat, la data luarii masurii administrative, aceasta nu fusese adoptata si cu atat mai putin fusese ratificata de Romania.
Nu se poate aprecia ca, prin neaplicarea dispozitiilor Legii nr.221/2009 in cauzele aflate in curs de soluționare la pronunțarea deciziilor Curții Constituționale se creează o discriminare in raport de petenții care au beneficiat anterior de prevederile acestui act normativ, întrucât, tocmai prin pronunțarea deciziilor instanței de contencios constitutional, s-a creat o situatie de drept diferita de cea inițiala; or, art.14 din Conventie, ca si Protocolul nr. 12 la Convenție impun un tratament identic pentru situatii identice; in plus, temeiurile discriminarii, prevazute de dispozițiile amintite, nu se regăsesc in speța.
Pentru toate aceste considerente, instanța va respinge in tot acțiunea formulata.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge acțiunea civilă promovată de reclamanții R. I. si R. R. cu domiciliul procedural ales în Timișoara ..2, . M. Hutanu, în contradictoriu cu pârâtul S. R. reprezentat de M. FINANȚELOR PUBLICE prin DGFP TIMIS cu sediul în Timisoara .. 9B .
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publica din 22.02.2012 .
PREȘEDINTE GREFIER
D. H. C. F.
Red. D.H.
Tehnored. F.C.
24 mai 2012
6 ex
| ← Despăgubiri Legea nr.221/2009. Sentința nr. 422/2012.... | Pretenţii. Sentința nr. 05/2012. Tribunalul TIMIŞ → |
|---|
