Pretenţii. Hotărâre din 05-05-2015, Tribunalul TIMIŞ
| Comentarii |
|
Hotărâre pronunțată de Tribunalul TIMIŞ la data de 05-05-2015 în dosarul nr. 452/2015
Document finalizat
ROMÂNIA
TRIBUNALUL T.
SECȚIA I-A CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr. 452/A
Ședința publică din data de 05 mai 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE A. C.
Judecător M. R.
Grefier C. T.
Pe rol soluționarea apelului declarat de apelantul reclamant M. L. reprezentat de PRIMAR împotriva sentinței civile nr. 2558/20.11.2014 pronunțată de Judecătoria L. în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul pârât B. C. M., în cauza având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă pentru apelant reclamant consilier juridic D. S., lipsind intimatul pârât.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință, care învederează instanței că prin serviciul registratură, la data de 29.04.2015, apelantul reclamant a depus note de ședință ca urmare a celor dispuse de instanță la termenul de judecată anterior (f.17-19).
Nemaifiind cereri prealabile formulate și excepții invocate, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra apelului.
Consilier juridic D. S. solicită admiterea apelului, modificarea hotărârii în sensul admiterii în tot a cererii de chemare în judecată, conform motivelor de apel invocate.
TRIBUNALUL
Deliberând, constată:
Prin sentința civilă nr. 2558/20.11.2014 pronunțată de Judecătoria L. în dosar nr._ a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune privind debitul principal și accesoriile solicitate pentru perioada ianuarie 2009 –mai 2011 și, în consecință, a fost respinsă cererea reclamantului M. L., privind obligarea pârâtului B. C. M., la plata sumei de 56,54 lei, reprezentând chirie restantă pentru perioada ianuarie 2009-mai 2011 și a accesoriilor aferente, ca fiind prescrisă; a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamantul M. L. în contradictoriu cu pârâtul B. C. M. și, în consecință: a fost obligat pârâtul B. C. M. să plătească reclamantului suma de 77,17 lei, reprezentând chirie restantă pentru perioada iunie 2011 – martie 2014, precum și dobânda legală aferentă debitului principal, calculată conform art.3 alin.2 din O.G. nr. 13/2011, începând cu data punerii în întârziere, 17.01.2013 și până la data plății efective; au fost respinse în rest pretențiile reclamantului ca neîntemeiate; nu au fost acordate cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că prin contractul de închiriere nr._ încheiat la data de 26.10.2007, reclamantul M. L. reprezentat prin primar a închiriat pârâtului B. C. M. suprafața de 36,56 mp teren situat în L., ., . în CF 240/V LG nr. top 533-534/a/2/V, în schimbul unei chirii lunare de 0,05 lei/mp, cuantum ce urma a fi reactualizat periodic în funcție de rata inflației.
Totodată, la art. 5 din contract s-a stabilit că ,,plata chiriei se face lunar, până în data de 25 a lunii pentru care se face plata“, iar potrivit art. 13 din convenția părților ,,pentru neplata în termenul stabilit se percep dobânzi și penalități de întârziere prevăzute de lege“.
Acest contract a fost încheiat inițial pe o perioadă de 5 ani, cu începere de la data de 01.11.2007, ulterior fiind prelungit în baza actului adițional nr. 1 încheiat de părți, până la data de 31.08.2017.
Prin realizarea acordului de voință al părților asupra clauzelor unui contract, cocontractanții își asuma efectele pe care contractul respectiv le creează în patrimoniul lor, cu toate consecințele care decurg din acestea.
Efectul imediat al oricărui contract este acela de a da naștere unor drepturi si obligații, contractul având între părțile între care se încheie putere de lege, principiu consacrat de art. 969 C.civ.
Intrată în circuitul raporturilor juridice civile, obligația apare ca un raport juridic între subiecte determinate, fiecărui subiect revenindu-i drepturi ori îndatoriri sau, după caz, atât drepturi, cât și îndatoriri de la care ele nu se pot sustrage.
În speță, instanța a constatat că pârâtul nu și-a mai îndeplinit obligația de plata a chiriei începând cu luna ianuarie 2009, debitul restant pentru perioada 01.01._14, fiind în cuantum de 133,71 lei, conform fișei de calcul depuse la filele 11-13 dosar.
Referitor la excepția prescripției dreptului material la acțiune privind debitul restant pentru perioada ianuarie 2009 - mai 2011, instanța a apreciat această excepție întemeiată, fiind admisă pentru următoarele considerente:
Astfel, s-a reținut că potrivit art. 1 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă „Dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege”, termen de prescripție care, conform art.3, este de trei ani. De asemenea, conform art.12 din Decretul nr. 167/1958, ,, în cazul când un debitor este obligat la prestațiuni succesive, dreptul la acțiune cu privire la fiecare din aceste prestațiuni se stinge printr-o prescripție deosebită”, iar potrivit art. 1 alin. 2 din același act normativ, odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile accesorii.
Potrivit art. 5 din convenția părților,, plata chiriei se face lunar, până în data de 25 a lunii pentru care se face plata ”, respectiv până la sfârșitul lunii pentru care se face plata, pentru luna în curs, conform art. 2 din actul adițional la contract.
În ce privește cursul prescripției, astfel cum este reglementat de dispozițiile art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, instanța a constatat că dreptul material la acțiune pentru sumele solicitate pentru perioada ianuarie 2009 - mai 2011, s-a născut la data scadențelor menționate la art. 5 din contract și art. 2 din actul adițional nr. 1/29.08.2012, cererea de chemare în judecată fiind înregistrată la 23 iunie 2014, cu depășirea termenului general de prescripție de 3 ani, termenul de plată pentru chiria aferentă ultimei luni, respectiv mai 2011, fiind 31.05.2014.
De asemenea, verificând cauza de întrerupere a cursului prescripției invocată de către reclamantă și întemeiată pe dispozițiile art.16 lit. c din Decretul nr.167/1958, potrivit cu care ,,prescripția se întrerupe printr-un act începător de executare”, instanța a constatat că somațiile comunicate pârâtului, prin care acesta a fost pus în întârziere, nu reprezintă un act începător de executare, în speță nefiind incidente dispozițiile art. 16 lit. c din Decretul nr.167/1958, considerente pentru care instanța a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și, în consecință a constatat prescrise pretențiile reclamantului pentru perioada ianuarie 2009-mai 2011, același regim fiind aplicabil și dobânzii legale și majorărilor de întârziere.
Astfel, având în vedere că prin înscrisurile depuse la dosar reclamantul a făcut dovada pretențiilor sale în sumă de 77,17 lei, iar pârâtul nu a făcut dovada că și-a îndeplinit la rândul său propria obligație de plată, astfel cum a fost stipulată la art. 4 și art. 5 din convenția părților, fapt recunoscut de aceasta în ședința publică din 25.09.2014, în temeiul art. 969 instanța a admis în parte cererea reclamantului și a obligat pârâtul la plata sumei de 77,17 lei, reprezentând contravaloarea chiriei datorată și neachitată de pârât pentru perioada iunie 2011-martie 2014.
În temeiul art. 1088 C.civ pârâtul a fost obligat și la plata dobânzii legale către reclamant, calculată de la data punerii în întârziere, prin somația comunicată pârâtului la data de 17.01.2013 (f 24-25) și până la data plății efective, conform art.3 alin.2 din O.G.13/2011, în speța nefiind aplicabile disp. art. 124/1 din C.pr. fiscală, întrucât veniturile izvorâte din exploatarea bunurilor aparținând domeniului privat al unităților administrativ – teritoriale nu constituie creanțe bugetare, întrucât nu provin din impozite, taxe sau alte contribuții, izvorul obligațiilor fiind raporturile dintre părți, concretizate în contractul încheiat.
Întrucât între părți nu există raporturi juridice de drept fiscal, ci raporturi bazate pe egalitatea părților și libertatea contractuală, reclamantul nu este îndreptățit să obțină majorări la nivelul stabilit pentru creanțele bugetare.
Văzând că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată, acestea nu au fost acordate.
Împotriva sentinței civile nr. 2558/20.11.2014 pronunțate de Judecătoria L. în dosar nr._ a declarat apel reclamantul M. L. prin Primar, solicitând schimbarea în parte a hotărârii, cu consecința admiterii acțiunii, astfel cum a fost precizată, în totalitate.
Apelantul consideră că în mod nelegal instanța a invocat și a aplicat din oficiu excepția prescripției dreptului material la acțiune privind debitul restant pentru perioada ianuarie 2009 - mai 2011, fapt pentru care a dispus respingerea cererii privind obligarea pârâtului la plata sumei de 56,54 lei reprezentând chiria restantă pentru această perioadă, precum și a accesoriilor aferente, ca fiind prescrise.
Apelantul a făcut această afirmație, deoarece pârâtul era singurul îndreptățit să invoce excepția prescripției extinctive, însă acesta nu a formulat întâmpinare și nu a depus nici un alt înscris prin care să invoce această excepție sau prin care să combată în vreun fel pretențiile ce derivă dintr-un contract legal încheiat, care reprezintă legea părților. Mai mult, acesta fiind prezent la primul termen de judecată, a recunoscut în ședință publică pretențiile, însă și-a exprimat anumite nemulțumiri referitor la unele aspecte ce nu făceau obiectul litigiului.
În acest sens se cuvin a fi făcute anumite precizări de natură juridică.
Până la adoptarea noului Cod civil, în doctrină au existat controverse în legătură cu modalitatea în care operează prescripția extinctivă.
Astfel, pornindu-se de la dispozițiile art.18 din Decretul nr. 167/195 („instanța judecătorească și organul arbitral sunt obligate ca, din oficiu, să cerceteze dacă dreptul la acțiune sau la executare silită este prescris"), s-a susținut că efectele prescripției se produc de drept, în temeiul legii, fiind independente de existența unui litigiu. In cazul în care s-ar declanșa un proces, instanța nu ar face decât să constate că efectele prescripției s-au produs.
Pe de altă parte, criticându-se această susținere, s-a arătat că, deși nu se poate tăgădui existența art. 18 din Decret, potrivit acestui text rezultă doar obligația organului de jurisdicție de „a cerceta" (iar nu de a aplica) dacă dreptul la acțiune este stins prin prescripție și, deci, el trebuie interpretat restrictiv, întrucât prescripția extinctivă, deși este o instituție de interes public, aplicarea acesteia este o chestiune subiectivă, particulară, fiind lăsată la aprecierea celui în favoarea căruia curge prescripția.
Odată cu . noului cod civil s-a tranșat această dispută doctrinară, stabilindu-se, prin dispozițiile art. 2512 alin. 1, faptul că „prescripția poate fi opusă numai de cel în folosul căruia curge, personal sau prin reprezentant, și fără a fi ținut să producă vreun titlu contrar ori să fi fost de bună-credință”.
Așadar, prescripția nu operează de drept, ci ea trebuie să fie invocată pentru a fi producătoare de consecințe juridice, pentru că stingerea dreptului material la acțiune nu poate fi opusă decât de cel în beneficiul căruia a curs și s-a împlinit prescripția.
Înseamnă că legiuitorul a îmbrățișat punctul de vedere potrivit căruia normele care reglementează regimul prescripției extinctive sunt de ordine privată, dispozitive, fiind la îndemâna persoanei în folosul căreia curge să o invoce sau, dimpotrivă, să renunțe la beneficiul acesteia (și să execute voluntar obligația după împlinirea termenului de prescripție).
Ca atare, instanța de judecată deși putea cerceta și invoca din oficiu excepția prescripției extinctive, nu avea dreptul să o și aplice din oficiu, dacă partea interesată nu s-a prevalat de beneficiul împlinirii prescripției.
Dacă se menține hotărârea primei instanțe, sub acest aspect, s-ar consfinți o practică judiciară care ar fi în contradicție cu litera și spiritul legii, atât prin raportare la prevederile art. 18 din Decretul nr. 167/1958 (care sunt de strictă interpretare), cât și prin raportare la prevederile exprese ale noului Cod civil.
Un alt motiv pentru care s-a criticat hotărârea primei instanțe privește momentul de la care a stabilit instanța că trebuie calculată dobânda legală.
Astfel, Judecătoria L. a dispus, fără o bază legală, obligarea pârâtului la plata dobânzii legale, calculată „de la data punerii în întârziere”, prin somația comunicată la data de 17.01.2013.
Această soluție contravine prevederilor art. 5 și 13 din contractul de închiriere nr._/26.10.2007 (care reprezintă legea părților), precum și legislației în materie, respectiv O.G. nr. 9/2000 (în vigoare până la data de 31.08.2011), respectiv O.G. nr. 13/2011 (în vigoare de la data de 01.09.2011), care reglementează dobânda legală penalizatoare în raporturile contractuale și care au fost invocate ca temei de drept prin precizarea de acțiune.
Potrivit art. 2 din O.G. nr. 13/2011 „In cazul în care, potrivit dispozițiilor legale sau prevederilor contractuale, obligația este purtătoare de dobânzi remuneratorii și/sau penalizatoare, după caz, și în absența stipulației exprese a nivelului acestora de către părți, se va plăti dobânda legală aferentă fiecăreia dintre acestea.”
Conform art. 1 alin. (3) din același act normativ „Dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență este denumită dobândă penalizatoare”.
Potrivit art. 5 din contract, „Plata chiriei se va face lunar, până în data de 25 a lunii pentru care se face plata”, iar în conformitate cu dispozițiile art. 13 din contract „Pentru neplata în termenul stabilit, se percep dobânzi și penalități de întârziere prevăzute de lege.”
În concluzie, pârâtul are obligația de plată a accesoriilor, calculate de la data scadenței obligației de plată a chiriei datorate conform prevederilor contractuale. De aceea, momentul de la care instanța de judecată a înțeles să dispună obligarea pârâtului la plata dobânzii legale, respectiv de la data punerii în întârziere, nu are nicio bază legală.
Al treilea motiv de apel privește faptul că instanța, în mod nejustificat, nu a dat eficiență Hotărârii Consiliului Local al Municipiului L. nr. 23/25.02.2014, privind stabilirea tarifelor minime de închiriere pentru spațiile cu altă destinație decât cea de locuință și terenuri pentru anul 2014.
Prin precizarea de acțiune (prin care s-a identificat în ce constă accesoriile solicitate), s-a arătat că în temeiul H.C.L. nr. 23/25.02.2014, solicitându-se obligarea pârâtului la plata majorărilor de întârziere aferente chiriei restante, în cuantumul legal stabilit pentru creanțe fiscale, începând cu data de 01.03.2014 și în continuare, până la data stingerii sumei datorate inclusiv.
S-a argumentat în acest sens că, la nivel local, a fost adoptată Hotărârea Consiliului Local al Municipiului L. nr. 23/25.02.2014 (în vigoare de la data aducerii la cunoștință publică, respectiv 27.02.2014), care reglementează la art. 2 faptul că „Pentru plata cu întârziere a chiriei datorate de titularii de contracte generatoare de venituri bugetare nefiscale, se vor percepe majorări de întârziere în cuantumul legal stabilit pentru creanțe fiscale"".
Astfel, deoarece hotărârea consiliului local are caracterul unui act normativ cu largă aplicabilitate asupra tuturor contractelor de închiriere în derulare, precum și a celor care urmează a fi încheiate, considerăm că începând cu data de 01.03.2014, pârâtul are obligația de plată a majorărilor de întârziere reglementate de Codul de procedură fiscală, astfel cum a fost modificat, respectiv art. 124 ind.1.
În susținerea pretențiilor apelantului, s-a făcut trimitere și la dispozițiile art. 969 din Codul Civil în vigoare la data încheierii contractului, care prevăd că, convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante, principiu conform căruia cocontractanții, prin realizarea acordului de voință, își asumă efectele pe care contractul respectiv le creează în patrimoniul lor, cu toate consecințele care decurg din acestea.
Totodată, s-a invocat și prevederile art. 970 Cod civil, potrivit cărora „Convențiile trebuie executate cu bună-credință. Ele obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației după natura sa”.
Prin trimitere la prevederile art. 478 alin. (5) N. C.pr.civ., potrivit cărora, în apel, „Se vor putea cere, de asemenea, dobânzi, rate, venituri ajunse la termen și orice alte despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanțe... ", s-a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 152,99 lei, reprezentând debit principal, respectiv chiria restantă, calculată la data de 17.12.2014 (primul petit al acțiunii introductive de instanță).
În drept, s-au invocat disp. art. 466 și urm. N. C.pr.civ., art. 18 din Decretul nr. 167/1958, art. 13 din contractul de închiriere nr._/26.10.2007, coroborat cu prevederile O.G. nr. 9/2000 (în vigoare până la data de 31.08.2011), O.G. nr. 13/2011, art. 1241 din Codul de procedură fiscală și art. 969 - 970 din Codul civil în vigoare la data încheierii contractului.
Apelantul M. L., reprezentat de Primar, a formulat notă de ședință ca urmare a celor învederate de instanța de judecată la termenul din data de 24.03.2015 și, pe cale de consecință, a precizat că suma de 152,99 lei solicitată de instituție în calea de atac a apelului, în temeiul prevederilor art. 478 alin. (5) N. C.pr.civ., ca reprezentând debit principal, respectiv chirie restantă, calculată la data redactării cererii de apel (17 decembrie 2014) a avut în vedere perioada ianuarie 2009 - noiembrie 2014 (inclusiv).
În ceea ce privește modul de calcul al acestei sume, s-a anexat prezentei, adresa nr._/23.04.2015 a Biroului autorizații, liberă inițiativă, comercial, contracte, prin care se explică, defalcat pe ani, modalitatea de calculul al chiriei, rezultând astfel cuantumul total al chiriei restante, ajunse la termen la data formulării cererii de apel.
S-a mai menționat că, suma de 133,71 lei care a fost cerută prin cererea de chemare în judecată (primul petit al cererii) a avut în vedere perioada ianuarie 2009 - martie 2014, inclusiv. Această sumă a reprezentat chiria ajunsă la termen, la data calculării ei de către compartimentul de specialitate, care în aprilie 2014 a solicitat Biroului juridic să facă demersurile necesare acționării în instanță a mai multor chiriași ce înregistrau restanțe la plata chiriei.
Deși legal citat cu această mențiune, intimatul pârât B. C. M. nu a formulat întâmpinare.
Analizând apelul prin prisma motivelor invocate, tribunalul constată că acesta este fondat doar cu privire la pretențiile noi solicitate pentru perioada ulterioară pronunțării hotărârii.
Primul motiv de apel se referă la reținerea greșită a excepției prescripției dreptului la acțiune pentru debitul restant aferent perioadei ianuarie 2009- mai 2011.
Noul Cod civil a intrat în vigoare la data de 01.10.2011, iar conform art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit. Aceasta înseamnă că prescripțiile împlinite la data de 01.10.2011 sunt guvernate de legea veche, respectiv Decretul nr. 167/1958, cu consecința faptului că art. 2512 din Noul Cod nu este aplicabil. Textul este în sensul că organul de jurisdicție competent nu poate aplica prescripția din oficiu.
Ca atare, sunt incidente dispozițiile din vechea reglementare, art. 18 din Decret, care sunt în sensul că instanța de judecată este obligată, din oficiu, să cerceteze dacă dreptul la acțiune este prescris.
Chiar dacă s-a folosit termenul de cercetare, tribunalul apreciază că este evidentă intenția legiuitorului de a se reține din oficiu excepția prescripției dacă a intervenit, fapt atestat de inutilitatea cercetării unei instituții de instanța de judecată dacă ea nu este și aplicată, dar și de dispozițiile care urmează, acelea din art. 19. Textul menționat din Decret este în sensul că instanța poate soluționa acțiunea dacă s-a constatat ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripție a fost depășit.
Ca atare, soluția de respingere a pretențiilor aferente perioadei ianuarie 2009-mai 2011 ca urmare a intervenției prescripției dreptului la acțiune respectă dispozițiile legale incidente, acelea ale art. 18 din Decretul nr. 167/1958, termenul de 3 ani stabilit de art. 3 alin. 1 din Decret nefiind criticat de apelantul reclamant M. L. prin Primar.
În ceea ce privește momentul de la care pârâtul datorează dobânda legală, apelantul reclamant invocă prevederile art. 2 din OG nr. 13/2011, art. 5 și 13 din contractul de închiriere încheiat între părți la data de 26.10.2007.
Textele invocate și redate în cererea de apel din actul normativ nu fac decât să stabilească nivelul dobânzii care se achită de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență, nu și termenul de la care curge obligația. De asemenea, contractul care reprezintă legea părților este în sensul că după ce s-a stabilit termenul de plată, pentru nerespectarea acestuia, se percep dobânzi și penalități de întârziere.
Fiind un act juridic încheiat anterior datei de 01.10.2011, conform art. 102 din Legea nr. 71/2011 contractul de închiriere analizat în speță este supus dispozițiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat, în tot ceea ce privește efectele și executarea sa.
Instanța de fond a redat corect temeiul de drept al datei de la care pârâtul datorează dobânzi la debitul principal reprezentat de chirie restantă, respectiv art. 1088 C.civ., care este în sensul că aceste daune interese, adică dobânda legală, se cuvin doar din ziua cererii de chemare în judecată, afară de cazurile în care, după lege, dobânda curge de drept.
Așa cum s-a arătat în doctrină, pentru a se putea acorda daune interese trebuie ca debitorul să fie pus în întârziere cu privire la executarea obligației sale. Într-adevăr, debitorul trebuie să își execute obligația la termenul prevăzut de părți în contract. Dacă nu execută, el este în întârziere. Dar, pentru ca întârzierea debitorului să producă efecte juridice specifice, ea trebuie constatată în formele prevăzute de lege. Câtă vreme creditorul nu cere constatarea întârzierii debitorului printr-una dintre aceste forme, se presupune că ea nu l-a păgubit. Așadar, potrivit reglementării, simpla expirare a termenului în care trebuie executată obligația nu-l pune pe debitor în întârziere- dies non interpellat pro homine.
Punerea în întârziere constă într-o manifestare de voință din partea creditorului prin care pretinde executarea obligației de către debitor, în următoarele forme: notificare prin intermediul executorilor judecătorești- art. 1079 C.civ., cererea de chemare în judecată a debitorului prin care se pretinde executarea obligației pe calea acțiunii în justiție.
Cum în speță debitorul nu este de drept în întârziere ( pentru că nu este un caz anume determinat de lege- art. 1079 p.1 C.civ., părțile nu au convenit expres că debitorul este în întârziere la împlinirea termenului la care trebuia să execute, fără îndeplinirea vreunei formalități- art. 1079 p.2 C.civ., obligația, prin natura sa, nu putea fi îndeplinită decât într-un termen de terminat, pe care debitorul l-a lăsat să expire fără a executa- art. 1079 p.3 C.civ., în cazul obligațiilor continue, în cazul obligațiilor de a nu face- art. 1078 C.civ.), iar creditorul apelant reclamant a emis și a trimis debitorului, intimatul pârât B. C. M., somație, rezultă că dobânda legală este datorată de la data confirmării de primire a notificării, adică 17.01.2013, așa cum a reținut și instanța de fond.
Hotărârea apelată este legală și temeinică și prin prisma faptului că nu a dat eficiență hotărârii Consiliului Local al Municipiului L. nr. 23/25.02.104 privind stabilirea tarifelor minime de închiriere pentru spațiile cu altă destinație decât cea de locuință și terenuri pentru anul 2014.
Art. 2 din hotărâre este în sensul că pentru plata cu întârziere a chiriei datorate de titularii de contracte generatoare de venituri bugetare nefiscale, se vor percepe majorări de întârziere în cuantumul legal stabilit pentru creanțe fiscale.
Conform art. 21 din Codul de procedură fiscală creanțele fiscale reprezintă drepturi patrimoniale care, potrivit legii, rezultă din raporturile de drept material fiscal. Din raporturile de drept prevăzute la alin. (1) rezultă atât conținutul, cât și cuantumul creanțelor fiscale, reprezentând drepturi determinate constând în: a) dreptul la perceperea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume care constituie venituri ale bugetului general consolidat, dreptul la rambursarea taxei pe valoarea adăugată, dreptul la restituirea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume care constituie venituri ale bugetului general consolidat, potrivit alin. (4), denumite creanțe fiscale principale; b) dreptul la perceperea dobânzilor, penalităților de întârziere sau majorărilor de întârziere, după caz, în condițiile legii, denumite creanțe fiscale accesorii.
Prin actul emis de autoritatea administrativă s-a inclus categoria veniturilor obținute din chirii în aceea de creanțe bugetare, deși sunt diferite ca natură, modalitate de naștere, sancțiuni în caz de nerespectare.
Cu toate acestea, raporturile create în speță nu sunt acelea specifice regimului de putere publică pentru a fi supuse actului emis de reclamantul apelant, fiind supuse voinței părților manifestate prin clauzele contractului de închiriere. Art. 13 din contract se referă la plata de dobânzi și penalități de întârziere prevăzute de lege. Hotărârea Consiliului local nu are valoare de lege, fiind un act normativ de valoare inferioară, astfel că în temeiul art. 969 C.civ. majorările de întârziere solicitate de reclamantul M. L. prin Primar nu pot fi acordate, așa cum în mod just a observat și prima instanță.
Este adevărat că art. 970 C.civ. prevede interpretarea contractului și având în vedere toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligației după natura sa, dar plata majorărilor de întârziere în cuantumul echivalent cu acela aplicabil creanțelor fiscale nu poate circumscrisă nici echității, nici obiceiului, nici efectelor date de lege obligațiilor după natura lor.
Ca urmare a argumentelor expuse, rezultă că sentința apelată este dată cu aplicarea justă a legii, prin interpretarea corectă a probatoriului administrat.
În aplicarea dispozițiilor art. 478 alin.5 C.proc.civ. reclamantul M. L. prin Primar a majorat pretențiile inițiale, solicitând și plata chiriei devenite scadente până la momentul introducerii cererii de apel.
Din fișa de calcul a chiriei depusă de apelant la solicitarea instanței de control judiciar rezultă că sunt întemeiate doar pretențiile în sumă de 19,28 lei, reprezentând chirie aferentă perioadei aprilie 2014-noiembrie 2014, adică aceea care începe după expirarea momentului care a fost avut în vedere la pronunțarea sentinței. Nu se pot acorda pretențiile pentru o perioadă pentru care s-a reținut prescripția dreptului la acțiune prin hotărârea apelată, soluție verificată și menținută prin prezenta decizie.
Prin urmare, tribunalul va admite apelul, va schimba în parte hotărârea și va obliga pârâtul să achite reclamantului și suma de 19,28 lei, reprezentând chirie restantă pe perioada aprilie 2014-noiembrie 2014.
Va menține dispozițiile sentinței.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite apelul declarat de reclamantul M. L. prin Primar, cu sediul în L., P-ța. V. nr. 4, județ Timiș împotriva sentinței civile nr. 2558/20.11.2014 pronunțate de Judecătoria L. în dosar nr._ în contradictoriu cu intimatul pârât B. C. M., cu domiciliul în L., .. 25, . T..
Schimbă în parte hotărârea.
Obligă pârâtul să achite reclamantului și suma de 19,28 lei, reprezentând chirie restantă pe perioada aprilie 2014-noiembrie 2014.
Menține dispozițiile sentinței.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 05.05.2015.
Președinte, A. C. | Judecător, M. R. | |
Grefier, C. T. |
Red. A.C.
Tehnored.: I.B. 06.05.2015 + A.C. 11.05.2015
4 ex.
Jud. L. – jud. S. M.
SM 1 ex. / Comunicat 2 ex.
| ← Plângere împotriva încheierii de carte funciară. Legea... | Obligaţie de a face. Sentința nr. 654/2015. Tribunalul TIMIŞ → |
|---|
