Pretenţii. Decizia nr. 542/2015. Tribunalul TULCEA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 542/2015 pronunțată de Tribunalul TULCEA la data de 09-06-2015 în dosarul nr. 542/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL TULCEA
SECȚIA CIVILĂ, DE C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ nr.542
Ședința publică din data de 09 iunie 2015
Completul compus din:
Președinte: D. N. G.
Judecător: E. B. Grefier: P. L.
S-a luat în examinare apelul civil declarat de către apelantul-reclamant B. P., cu domiciliul în Tulcea, ., ., ., impotriva sentintei civile nr.3440/11.12.2014 pronuntata de Judecatoria Tulcea in dosarul nr._, avand ca obiect pretenții, in contradictoriu cu intimatul-pârât Ș. C. D., cu domiciliul în C. V., județul Tulcea și în Tulcea, ., ., ..
Dezbaterile in apel au avut loc in sedinta publica din 28.05.2015, sustinerile in apel ale partii prezente fiind consemnate in incheierea de sedinta din acea dată, care face parte integranta din prezenta hotarare.
TRIBUNALUL:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Tulcea la data de 02.04.2014, sub număr de dosar_, reclamantul B. P. a solicitat instanței obligarea pârâtului Ș. C. D. la plata sumei de 39.242,91 lei reprezentând 70% din creanța constând în contravaloarea îmbunătățirilor aduse imobilului proprietatea pârâtului, situat în ., județul Tulcea, reținută prin Sentința civilă nr. 3245/16.11.2009 a Judecătoriei Tulcea, rămasă definitivă și irevocabilă, cu cheltuieli de judecată.
Prin sentința civilă nr.3440/11.12.2014 Judecătoria Tulcea a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârât prin întâmpinare; a respins acțiunea ca fiind prescrisă și a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, ca nefondat.
Examinând actele și lucrările dosarului, prin prisma excepției dreptului material la acțiune invocat de pârât, instanța de fond a constatat că prin Sentința civilă nr. 2477/04.10.2005 pronunțată de Judecătoria Tulcea în dosarul nr. 3794/2003 s-a constatat că reclamantul B. P. și intervenienta B. G. dețin un drept de creanță în sumă totală de 56.061,31 lei reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor aduse imobilului situat în ., județul Tulcea proprietatea pârâtului Ș. C. D. (fila 7-11).
S-a reținut în considerentele acestei hotărâri, rămasă definitivă și irevocabilă, faptul că în anul 1994 B. G., în calitate de curator al pârâtului pe atunci minor Ș. C. D., a încheiat un contract de vânzare-cumpărare privind imobilul mai sus menționat, la care s-au adus o . îmbunătățiri în perioada 1998 – 2000, evaluate la suma de 56.061,31 lei. S-a apreciat că a operat prezumția de mandat tacit reciproc precum și regulile privind comunitatea de bunuri a soților, apreciindu-se că acest drept de creanță este comun soților B. P. și B. G..
Căsătoria încheiată în anul 1993 între B. P. și B. G. a fost desfăcută prin Sentința civilă nr. 939/07.04.2006 a Judecătoriei Tulcea iar la data de 08.08.2006, prin acțiunea ce a format obiectul dosarului nr._ al Judecătoriei Tulcea, aceasta din urmă a solicitat partajarea bunurilor comune dobândite de părți în timpul căsătoriei.
S-a mai reținut de către prima instanță că în cadrul acestui dosar reclamanta pârâtă Ș. (fostă B.) G. a depus o cerere de renunțare la judecată privind partajarea dreptului de creanță în sumă de 56.061,31 lei, motivat de faptul că acțiunea în realizarea acestui drept s-a prescris la data de 23.06.2008.
La data de 23.06.2008 pârâtul reclamant B. P. a depus la dosar o cerere prin care a solicitat introducerea la masa bunurilor comune și a creanței mai sus arătate.
Prin Sentința civilă nr. 3245/16.11.2009 pronunțată de Judecătoria Tulcea în dosarul nr._ s-a admis în parte cererea principală precum și cererea reconvențională, s-a constatat că părțile au dobândit printre altele în timpul căsătoriei, cu o cotă de contribuție de 30% reclamanta pârâtă și 70% pârâtul reclamant, un drept de creanță în cuantum de 56.061,31 lei. S-a admis, totodată, excepția lipsei calității procesuale pasive și s-a respins cererea având ca obiect actualizarea acestui drept de creanță, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. De asemenea, s-a atribuit reclamantei printre altele 30% din valoarea dreptului de creanță iar pârâtului reclamant 70% din același drept (fila 3-6).
Hotărârea primei instanței a rămas definitivă și irevocabilă prin respingerea ca nefondate atât a apelului, cât și a recursului conform Deciziei civile nr. 73/FM/23.05.2012 a Curții de Apel C. (fila 17-21).
În prezenta cauză reclamantul B. P. solicită obligarea pârâtului Ș. C. D. la plata sumei de 39.242,91 lei reprezentând 70% din creanța constând în contravaloarea îmbunătățirilor aduse imobilului proprietatea acestuia, situat în ., județul Tulcea, reținută anterior prin Sentința civilă nr. 2477/04.10.2005 pronunțată de Judecătoria Tulcea în dosarul nr. 3794/2003 și partajată prin Sentința civilă nr. 3245/16.11.2009 a Judecătoriei Tulcea în dosarul nr._ .
Creanța în discuție este supusă normelor de reglementare a prescripției extinctive conținute de Decretul nr. 167/1958.
A apreciat prima instanță că acțiunea dedusă judecății, are caracter personal deoarece prin ea reclamantul își valorifică un drept de creanță, corelativ obligației pârâtului de a efectua demersurile necesare în vederea achitării sale. Chiar și atunci când dreptul de creanță are ca obiect un imobil, acțiunea este imobiliară fără ca prin acesta să se schimbe felul acțiunii, dedus din natura dreptului care se valorifică. Așadar susținerea potrivit căreia în cauză termenul de prescripție ar fi de 10 ani este una greșită, fiind aplicabil termenul general de prescripție de 3 ani prevăzut de art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958.
Susținerea reclamantului în sensul că declanșarea acțiunii de partaj bunuri comune ar împiedica o eventuală constatare a împlinirii prescripției în ceea ce-l privește pe pârât este în opinia instanței de fond nefondată și are la bază o confuzie asupra cauzelor de suspendare și întrerupere a cursului prescripției.
Sentința civilă nr. 3245/16.11.2009 pronunțată de Judecătoria Tulcea nu îi este opozabilă pârâtului întrucât nu a fost pronunțată și în contradictoriu cu acesta, nefiind parte în proces. Împrejurarea că dreptul de creanță a fost inclus în masa de partaj nu constituie un criteriu de recunoaștere a acestuia de către pârât și nici nu poate avea, în opinia instanței, drept consecință stabilirea ca punct de plecare a termenului de prescripție, data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii de partaj.
S-a mai arătat de către prima instanță că, pe de altă parte, pârâtul nu a fost obligat prin Sentința civilă nr. 2477/04.10.2005 a Judecătoriei Tulcea la plata dreptului de creanță, hotărâre care să constituie titlu executoriu și care să fie susceptibilă de executare silită prin intermediul executorului judecătoresc, câtă vreme doar s-a constatat existența în patrimoniul celor doi soți a creanței în valoare de 56.061,31 lei reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor aduse imobilului situat în ., județul Tulcea.
Concluzionând, din probele administrate în cauză nu rezultă o recunoaștere a dreptului făcută de cel în folosul curge termenul de prescripție și care ar fi putut constitui o cauză de întrerupere potrivit art. 16 din Decretul nr. 167/1958.
Instanța de fond a constatat că nici celelalte două cazuri de întrerupere ale cursului prescripției nu sunt incidente în cauză întrucât nu s-a făcut dovada vreunui act începător de executare și nici a introducerii ulterior anului 2003 a unei alte cereri de chemare în judecată împotriva pârâtului, anterior demarării prezentei cauze, care s-a realizat cu mult după împlinirea termenului general de prescripție.
Prin cerere de chemare în judecată se înțelege în accepțiunea Decretului nr. 167/1958 atât cererea introductivă de instanță, cât și o cerere incidentă făcută într-un proces deja înregistrat pe rolul unei instanțe judecătorești.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat apel reclamantul B. P., criticând-o ca fiind nelegală și netemeinică.
A arătat apelantul că, creanța nu este supusă normelor de reglementare a prescripției extinctive prevăzute de Decretul nr.167/1958, motivând că prezenta creanță se referă la un drept real, respectiv dreptul de proprietate imobiliară și a fost determinat ca urmare a îmbunătățirilor aduse imobilului proprietatea lui Ș. C. și care a făcut obiectul dosarului nr.3794/2003 al Judecătoriei Tulcea.
A susținut apelantul că termenul de prescripție este de 10 ani, iar instanța de fond nu a aplicat și interpretat corect nici normele de reglementare a prescripției extinctive prevăzute de Decretul nr.167/1958. Mai mult, potrivit art.16 din Decretul nr.167/1958 prescripția a fost întreruptă, iar dreptul la acțiune pentru obținerea unui titlu executoriu s-a înfăptuit la data de 23.05.2012 și nu la 04.10.2005, astfel încât și prin aplicarea prevederilor Decretului, acțiunea este in interiorul termenului de prescripție de 3 ani prevăzut de art.1 din Decret.
În termen legal, intimatul a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii instanței de fond.
Examinând criticile aduse de apelant împotriva sentinței civile mai sus nominalizate, prin prisma dispozițiilor art. 476 și următoarele Cod procedură civilă, tribunalul reține că acestea au caracter fondat, pentru următoarele considerente:
Principala problemă juridică pusă în discuție în calea de control judiciar a constat în a se stabili în mod just data de la care a început să curgă termenul de exercitare a dreptului material la acțiunea în pretenții cu care a fost sesizată prima instanță la cererea apelantului reclamant, în contextul în care prin sentința civilă apelată judecătoria a respins acțiunea ca prescrisă.
Pentru a răspunde la această chestiune, tribunalul va da eficiență caracterului subiectiv al dreptului material la acțiune valorificat de apelantul reclamant, care presupune, în mod necesar, existența unei legături indisolubile între activitatea de exercitare a dreptului și persoana de drept civil care este titulara acestuia, în calitate de subiect distinct al raporturilor juridice, în patrimoniul căreia s-a născut și se valorifică respectivul drept.
În speță, persoana care a sesizat prima instanță este apelantul reclamant B. P., în patrimoniul căruia dreptul de creanță solicitat prin cererea de chemare în judecată nu s-a născut la data la care existența acestui drept a fost stabilită în devălmășie, îm patrimoniul comun cu fosta soție B. (Ș.) G., prin sentința civilă nr. 2477/4.10.2005 pronunțată de Judecătoria Tulcea (fila 26 și următoarele), ci la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de sistare a stării de devălmășie prin ieșirea din indiviziune, respectiv 23 mai 2012 – data pronunțării deciziei civile irevocabile nr. 73/CM de către Curtea de Apel C., în dosarul nr._, prin care s-a respins ca nefondat recursul declarat de Ș. (fostă B.) G. împotriva deciziei civile nr. 62/25.05.2011 pronunțată de Tribunalul Tulcea în același dosar (fila 9 și următoarele).
În alte cuvinte, deși prin hotărârea judecătorească pronunțată încă din anul 2005 dreptul de creanță datorat de intimatul pârât Ș. C. G. a fost constatat ca existentând în patrimoniul comun al foștilor soți B., apare cu evidență că în patrimoniul individual și distinct al apelantului reclamantului B. P. dreptul material subiectiv civil corespunzător cotei de 70% (solicitat prin cererea de chemare în judecată dedusă judecății în prezentul litigiu, înregistrată pe rolul Judecătoriei Tulcea la 2.04.2014) s-a născut abia de la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești de ieșire din indiviziune, prin care au fost stabilite cotele cuvenite părților și modalitatea de partajare a bunurilor – 23.05.2012.
În concluzie, dreptul material la acțiune (concretizat în plan procesual prin posibilitatea de formulare a unei cereri de chemare în judecată) constituie, în planul dreptului civil substanțial, o garanție a realizării dreptului subiectiv civil principal, având caracter secundar față de acesta, deci dreptul la acțiune există de la data nașterii dreptului principal pe care îl protejează.
Or, în litigiul dedus judecății dreptul subiectiv civil principal, constând în cota parte de 70% din întregul drept de creanță stabilit prin sentința civilă nr. 2477/4.10.2005 pronunțată de Judecătoria Tulcea, cuvenit apelantului reclamant după sistarea stării de devălmășie în care s-a aflat cu fosta soție, nu a fost stabilit în mod irevocabil ca existând în patrimoniul apelantului reclamant decât de la data de 25.05.2012, deci numai de la această dată s-a născut și dreptul subiectiv civil secundar, constând în dreptul material la acțiune împotriva intimatului pârât.
Cum între data de 25.05.2012 și data introducererii cererii de chemare în judecată pentru realizarea dreptului de creanță al apelantului reclamant (2.04.2014) nu au trecut mai mult de trei ani, reprezentând termenul general de prescripție, se impune admiterea apelului și respingerea ca nefondată a excepției prescripției dreptului material la acțiune ridicată de intimatul pârât prin întâmpinare.
Ca urmare a respingerii excepției, tribunalul va evoca fondul, dând eficiență, în ceea ce privește existența și întinderea dreptului de creanță pretins de apelantul reclamant, puterii de lucru judecat a sentinței civile nr. 2477/4.10.2005 pronunțată de Judecătoria Tulcea, care produce efecte obligatorii față de intimatul pârât, în raport de calitatea acestuia de parte în dosarul 3794/2003 al Judecătoriei Tulcea, soluționat prin sentința precitată.
Potrivit dispozitivului respectivei hotărâri judecătorești, care nu este susceptibil a fi repus în discuție de către intimatul pârât, acesta datorează o creanță deținută în comun de reclamantul B. P. cu fosta soție B. G., totalizând 56.061,3129 lei (fila 26 și următoarele).
Întrucât apelantul reclamant este îndreptățit la cota de 70% din respectiva creanță, conform deciziei irevocabile mai sus menționate, tribunalul va dispune obligarea intimatului pârât la plata sumei de 39.242.91 lei către apelantul reclamant, reprezentând despăgubiri.
În baza art. 451 C., va fi obligat intimatul la plata sumei de 4.676 lei către apelant, repezentând cheltuieli de judecată (taxe judiciare de timbru și onorariu avocațial G. Ș., fond și apel).
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul civil declarat de către apelantul-reclamant B. P., cu domiciliul în Tulcea, ., ., ., impotriva sentintei civile nr.3440/11.12.2014 pronuntata de Judecatoria Tulcea in dosarul nr._, avand ca obiect pretenții, in contradictoriu cu intimatul-pârât Ș. C. D., cu domiciliul în C. V., județul Tulcea și în Tulcea, ., ., ..
Anuleaza hotararea atacata si evocand fondul respinge ca nefondata excepția prescriptiei ridicata de intimatul parat prin intampinare, admite actiunea apelantului reclamant si obliga intimatul parat S. C. G. la plata sumei de 39.242,91 lei catre apelant, reprezentand despagubiri.
Obliga intimatul la plata sumei de 4676 lei catre apelant, reprezentand cheltuieli de judecata.
Definitivă.
Pronuntata in sedinta publica din 09.06.2015.
Președinte, Judecător, Grefier,
D. N. G. E. B. P. L.
Jud.fond.I.S.
Red.jud.D.N.G./02.07.2015.
Tehnored.gref.P.L./03.07.2015/5ex.
.>
| ← Fond funciar. Decizia nr. 1/2015. Tribunalul TULCEA | Uzucapiune. Decizia nr. 517/2015. Tribunalul TULCEA → |
|---|
