Plângere contravenţională. Decizia nr. 36/2013. Tribunalul TULCEA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 36/2013 pronunțată de Tribunalul TULCEA la data de 23-01-2013 în dosarul nr. 36/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL T.
SECȚIA CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ nr.36
Ședința publică din data de 23 ianuarie 2013
Președinte: I. A.
Judecători: D. N.
E. N.
Grefier: P. L.
S-a luat în examinare recursul civil formulat de către recurenta DIRECTIA GENERALA A FINANTELOR P. T. cu sediul in T., . Bis, judetul T., impotriva sentintei civile nr.2892 din 09.10.2012 pronuntata de Judecatoria T. in dosarul nr._, avand ca obiect plângere contraventionala, in contradictoriu cu intimatul –petent CABINET DE AVOCATURA N. C. situat in T., ., judetul T..
La apelul nominal făcut în ședință publică s-a prezentat av. N. C. in calitate de aparator al intimatei, lipsa fiind reprezentantul recurentei.
Procedura de citare este legal îndeplinită conform art.87 si urm. C.pr.civ..
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care invedereaza instantei ca recursul este declarat in termen si scutit de taxe si s-a solicitat judecata cauzei in lipsa, după care,
Față de declaratia aparatorului intimatei ca nu mai are alte cereri de formulat sau explicatii de dat in vederea completarii cercetarii judecatoresti, instanta constata ca dosarul se afla in stare de judecata, in temeiul art.150 C.pr.civ. declara inchise dezbaterile si acorda cuvantul in recurs.
Aparatorul intimatei, avand cuvantul in recurs, solicita respingerea recursului ca nefondat, instanta de fond apreciind asupra gravitatii faptei.
TRIBUNALUL:
Prin plângerea contravențională înregistrată pe rolul Judecătoriei T. la data de 29 martie 2012 sub nr._, petenta contestatoare Cabinet Avocat N. D. C. a solicitat, în contradictoriu cu intimata D.G.F.P. T., anularea procesului verbal de contravenție ./2011 nr._ întocmit la data de 6.03.2012 (fila 4).
În motivarea plângerii, contestatoarea a arătat, în esență, că data săvârșirii faptelor nu a fost indicată în procesul-verbal de contravenție, iar agentul constatator nu a menționat împrejurările ce pot servi la aprecierea gravității faptei și evaluarea pagubelor pricinuite.
În subsidiar, petenta a învederat că nu are angajați, iar sancțiunea amenzii este prea mare, putând fi înlocuită cu avertisment.
În drept, plângerea a fost întemeiată pe dispozițiile O.G. 2/2001 aprobată prin Legea 180/2002.
Prin sentința civilă nr.2892 din data de 09 octombrie 2012, Judecătoria T. a admis în parte plângerea contravențională și a dispus înlocuirea sancțiunii amenzii contravenționale aplicată prin procesul verbal ./2011 nr._/6.03.2012, cu sancțiunea avertismentului.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut că, prin procesul- verbal de contravenție A/2011 nr._ întocmit de intimată la data de 6.03.2012, contestatoarea a fost sancționată contravențional cu amendă în cuantum de 1.000 lei, reținându-se că nu a depus declarația 112 pentru august 2011, cu termen de depunere 25.09.2011 și declarația 112 pentru septembrie 2011, cu termen de depunere 25.10.2011, la sediul intimatei, faptă prevăzută de art. 219 alin. 1 lit. b) OG 92/2003.
Verificând, potrivit art. 34 al. 1 din O.G. nr. 2/2001, legalitatea sub aspect formal a procesului-verbal de constatare și sancționare a contravenției contestat, instanța a reținut că acesta a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor legale incidente, nefiind operantă vreo cauză de nulitate absolută.
În ceea ce privește datele comiterii faptelor, acestea au fost indicate în conținutul procesului verbal, fără a exista vreun dubiu rezonabil în acest sens.
Sub aspectul temeiniciei, instanța a reținut că, deși O.G. nr. 2/2001 nu cuprinde dispoziții exprese cu privire la forța probantă a actului de constatare a contravenției, acesta face dovada situației de fapt și a încadrării în drept până la proba contrară, în concordanță cu art. 34 din O.G. 2/2001.
Conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, dreptul unei persoane de a fi prezumată nevinovată și de a solicita acuzării să dovedească faptele ce i se impută nu este absolut, din moment ce prezumțiile bazate pe fapte sau legi operează în toate sistemele de drept și nu sunt interzise de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în măsura în care statul respectă limite rezonabile, având în vedere importanța scopului urmărit, dar și respectarea dreptului la apărare (cauza Salabiaku v. Franța, hotărârea din 7 octombrie 1988, paragraf 28, cauza Västberga taxi Aktiebolag și Vulic v. Suedia, paragraf 113, 23 iulie 2002).
A mai reținut că, forța probantă a proceselor-verbale este lăsată la latitudinea fiecărui sistem de drept, care este liber să reglementeze importanța fiecărui mijloc de probă, însă instanța are obligația de a respecta caracterul echitabil al procedurii în ansamblu atunci când administrează și apreciază probatoriul (cauza Bosoni v. Franța, hotărârea din 7 septembrie 1999).
Persoana sancționată are dreptul la un proces echitabil (art. 31 - 36 din O.G. nr. 2/2001) în cadrul căruia să utilizeze orice mijloc de probă și să invoce orice argumente pentru dovedirea împrejurării că situația de fapt din procesul- verbal nu corespunde modului de desfășurare al evenimentelor, iar sarcina instanței de judecată este de a respecta limita proporționalității între scopul urmărit de autoritățile statului de a nu rămâne nesancționate acțiunile antisociale prin impunerea unor condiții imposibil de îndeplinit și respectarea dreptului la apărare al persoanei sancționate contravențional (cauza A. v. România, hotărârea din 4 octombrie 2007).
Având în vedere aceste principii, instanța a reținut că procesul-verbal de contravenție beneficiază de o prezumție relativă de veridicitate și autenticitate, care nu contravine Convenției Europene a Drepturilor Omului în măsura în care dreptul la un proces echitabil al contravenientei este asigurat de către instanța de judecată, iar petenta nu a negat comiterea faptei.
În ceea ce privește individualizarea sancțiunii, instanța a reținut că sunt aplicabile dispozițiile art. 7 alin. 2 din O.G. Nr. 2/2001, potrivit cu care în cazul în care fapta este de gravitate redusă se aplică sancțiunea avertismentului, chiar dacă nu este prevăzută în actul normativ de stabilire și sancționare a contravenției.
În sensul celor arătate, atingerea adusă valorii sociale protejată de lege nu depășește pragul minim de gravitate de natură a justifica aplicarea unei amenzi contravenționale, întrucât:
- petenta a învederat faptul că nu a avut angajați și nu s-a dovedit că Statul român, prin Ministerul Finanțelor P., ar fi suferit vreun prejudiciu,
- nu se poate vorbi despre o intenție a petentei de a se sustrage de la plata obligațiilor sale de natură fiscală, fiind vorba despre o culpă simplă ce a îmbrăcat forma neglijenței,
- sancțiunea avertismentului este suficientă pentru a conduce la îndreptarea petentei, iar dacă aceasta va repeta comiterea contravenției intimata va putea fi îndreptățită să aplice sancțiunea cea mai severă.
Împotriva acestei hotărâri intimata Direcția Generala a Finantelor P. T. a declara recurs, criticând-o ca fiind nelegală și netemeinică, susținând în esență că prima instanță a dispus în mod greșit înlocuirea sancțiunii amenzii cu avertismentul.
Învederează recurenta intimată că, organul fiscal înainte de a sancționa petentul a procedat la înștiințarea acestuia cu privire la obligația depunerii declarației 112, așa cum reiese din notificare și confirmările de primire anexate la dosar.
Sancțiunea a fost aplicată în limitele prevăzute de actul normativ proporțional cu gradul de pericol social al faptei săvârșite, cuantumul amenzii aplicate de către organul fiscal fiind orientat spre minimul prevăzut de art. 219 alin. (2) lit. d) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală cu modificările și completările ulterioare.
A mai arătat recurenta intimată că, din dispozițiile art. 21 alin. (3) din O.G. nr. 2/2001 se desprinde regula - diferită de cea aplicabilă în materia penală – că sancțiunea nu poate fi aplicată sub minimul ori peste maximul prevăzut de norma specială, neexistând circumstanțe atenuante ori agravante, care să aibă acest efect. În acest sens, sub minimul prevăzut de lege nu se poate coborî prin invocarea altor considerente, ci numai dacă gradul de pericol social al faptei ar impune sancțiunea avertismentului. Or, în speță, sancțiunea avertismentului nu este proporțională cu gradul de pericol social al faptei concret săvârșite, nefiind în măsură să disciplineze conduita petentului și să prevină săvârșirea unei noi contravenții. Aceasta cu atât mai mult cu cât stabilirea unui minim special într-un cuantum ridicat duce la concluzia că fapta este considerată de legiuitor ca prezentând o gravitate sporită.
Susține recurenta intimată că a procedat la sancționarea cu amendă contravențională a petentei, pentru nedepunerea declarațiilor fiscale, după ce a înștiințat-o în prealabil cu privire la obligația pe care o are față de stat, fapt ce denotă dezinteresul față de aplicarea corectă a legii, motiv pentru care consideră că sancțiunea avertismentului nu este în măsură să disciplineze conduita petentului în circumstanțe a asemănătoare, iar sancțiunea aplicată este proporțională cu pericolul social concret al faptei săvârșite.
În drept, recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 304 Cod proc. civ.
Examinând hotărârea atacată, în raport de criticile aduse acesteia, precum și din oficiu, tribunalul reține că recursul este nefondat.
Se constată că, procedând la reindividualizarea sancțiunii, prin înlocuirea sancțiunii amenzii cu sancțiunea avertismentului, prima instanță a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 21 alin. 3 și art. 5 alin. 5 din Codul de procedură civilă, fapta prezentând un grad de pericol social redus, impunându-se această înlocuire și pentru motivele arătate de prima instanță prin hotărârea pronunțată, avertismentul fiind de natură să disciplineze conduita contravenientului și să prevină săvârșirea de noi fapte de natură contravențională.
In consecință, nefiind găsite motive de casare sau modificare a hotărârii atacate, în temeiul art. 312 alin.1 Cod proc. civ., recursul a fost respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul civil formulat de către recurenta DIRECTIA GENERALA A FINANTELOR P. T. cu sediul in T., . Bis, judetul T., impotriva sentintei civile nr.2892 din 09.10.2012 pronuntata de Judecatoria T. in dosarul nr._, avand ca obiect plângere contraventionala, in contradictoriu cu intimatul-petent CABINET DE AVOCATURA N. C. situat in T., ., judetul T., ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din data de 23 ianuarie 2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI, GREFIER,
I. A. D. N. P. L.
E. N.
04.02.2013/Red.jud.EN
Tehnored.DS/ex. 2/05.02.2013
| ← Plângere contravenţională. Decizia nr. 42/2013. Tribunalul TULCEA | Plângere contravenţională. Decizia nr. 45/2013. Tribunalul TULCEA → |
|---|
