Exercitarea autorităţii părinteşti. Decizia nr. 59/2013. Tribunalul VASLUI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 59/2013 pronunțată de Tribunalul VASLUI la data de 16-04-2013 în dosarul nr. 7131/333/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL V.
SECȚIA CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr. 59/A/2013
Ședința publică de la 16 Aprilie 2013
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE P. C. D.
Judecător M.-C. Ț.
Grefier A. C.
…………..
Pe rol judecarea cauzei Minori și familie privind pe apelanta – reclamantă U. V. P., cu domiciliul procesual ales la C..AV.B. D. F., din .. 1, jud. V. și pe intimatul – pârât P. D., cu domiciliul în R., ., jud. V., având ca obiect exercitarea autorității părintești și stabilire domiciliu minor.
La apelul nominal făcut în ședința publică răspunde pentru apelanta – reclamantă U. V. – P., avocat B. D., ce depune la dosar împuternicire avocațială, lipsă fiind intimatul .
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează faptul că dosarul se află la primul termen de judecată ; apelul este declarat și motivat în termenul procedural ; acțiunea a fost legal timbrată ; nu se solicită judecarea cauzei în lipsă ;
S-au verificat actele de la dosar, după care, av. B. D. depune la dosar xerocopie de pe declarația dată de intimat cu privire la deplasarea minorului în străinătate împreună cu mama sa.
Nemaifiind alte cereri de formulat și nici probe de propus, instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul apărătorului apelantei în susținerea motivelor de apel.
Av. B. D. solicită admiterea apelului pentru motivele arătate în acțiune, urmând a se constata că speța privește un copil minor, cetățean român, iar deși în hotărârea primei instanțe se precizează că au fost avute în vedere prevederile art. 8 alin. din Regulamentul 2201/2003 al C.E., urmează a se constata de către instanța de control judiciar faptul că, din actele de la dosar rezultă cu certitudine că minorul nu domiciliază în mod legal pe teritoriul statului italian, având în vedere că perioada pentru care tatăl minorul a fost de acord cu scoaterea copilului din țară, respectiv 01-01-2012 a expirat .
Minorul se află pe teritoriul Italiei însă nu este luat în evidență de către autorități .
În mod greșit a considerat prima instanță faptul că, instanțele italiene ar fi competente să soluționeze cererea dat fiind faptul că nu există acordul expres al ambilor părinți cu privire la schimbarea domiciliului, drept pentru care instanța competentă este cea română deoarece minorul este cetățean român, iar domiciliul acestuia nu a fost schimbat cu acordul ambilor părinți.
Se impune ca instanțele române să judece cauza de față, privind stabilirea domiciliului minorului pentru ca acesta să beneficieze de sprijin de specialitate, având în vedere că suferă de autism, aspect ce rezultă din înscrisurile de la dosar .
La interpelarea instanței, cu privire la împrejurarea că minorul și părinții acestuia nu locuiesc pe teritoriul statului român, av. B. D. apreciază ca fiind competentă în principal Judecătoria V., iar în subsidiar urmează ca instanța să aprecieze ca fiind competentă Judecătoria Sectorului 4 București .
Nu se solicită acordarea de cheltuieli de judecată.
Instanța declară dezbaterile închise și rămâne în pronunțare .
INSTANȚA
Deliberând asupra apelului civil de față instanța constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. nr. 385 din 29.01.2013 a Judecătoriei V. a fost admisă excepția necompetenței instanțelor române, invocată din oficiu și pe cale de consecință a fost respinsă cererea formulată de reclamanta U. V. P., în contradictoriu cu pârâtul P. D., ca nefiind de competența instanțelor române.
Cu privire la excepția necompetenței instanțelor române invocată instanța s-au reținut următoarele:
În ceea ce privește situația de fapt, prima instanță a reținut că, așa după cum a rezultat din rapoartele de anchetă psihosocială, din actele medicale și din susținerile reclamantei, din anul 2009 minorul locuiește împreună cu aceasta în Italia.
Raportându-se dispozițiilor art.72 din Regulamentul 2201/2003 al Consiliului Europei, a punctului 12 a expunerii de motive a Regulamentului, instanța a reținut că, față de faptul că minorul locuiește cu reclamanta din anul 2009 în Italia, că reclamanta și copilul au posibilitatea de a fi ascultați la instanța de reședință obișnuită, unde autoritatea tutelară poate fi consultată cu mai multă rapiditate, luând în considerare și criteriul proximității, instanța de la reședința obișnuită din Italia are o legătură mai apropiată cu copilul și este mai bine plasată în instrumentarea procesului, ceea ce servește interesului superior al copilului.
Față de cele ce preced, în temeiul art. 8 alin. 1 din Regulamentul 2201/2003 al C.E. privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, care prevede că instanțele judecătorești dintr-un stat membru sunt competente în materia răspunderii părintești privind un copil care are reședința obișnuită în acest stat membru la momentul la care instanța este sesizată, instanța de fond a admis excepția necompetenței instanțelor române, invocată din oficiu și va respinge cererea de chemare în judecată ca nefiind de competența instanțelor române.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel, în termen legal, reclamanta U. V. P., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie pentru următoarele considerente:
În motivarea apelului, reclamanta a arătat că, potrivit Regulamentului CE nr.2201/2003, instanța competentă să se pronunțe în privința unei cereri de încredințare a minorului (exercitare autoritate părintească) este instanța din statul membru cu care minorul are o strânsă legătură, în special datorită faptului că unul dintre titularii răspunderii părintești își are reședința obișnuită aici sau copilul este cetățean al statului respectiv, în cazul în care competența respectivei instanțe a fost acceptată în mod expres sau în orice alt mod neechivoc de către toate părțile la procedura la data sesizării, iar competent este interesul superior al copilului.
Reclamanta a mai precizat că, pe de altă parte, Convenția de la Haga din 1980, se aplică atunci când un minor sub 16 ani, este deplasat din statul reședinței obișnuite într-un alt stat, ori este reținut în acest al doilea stat prin încălcarea drepturilor de care se bucura unul din titularii răspunderii părintești dar și faptul că, atunci când răspunderea părintească este exercitată în comun de ambii părinți ai unui minor, nici unul dintre cei doi nu va putea decide singur în privința schimbării reședinței copilului într-un alt stat, fiind nevoie de acordul expres al celuilalt părinte ori de aprobarea instanței de judecată competentă.
Raportat celor expuse mai sus, reclamanta a considerat că instanța competentă este instanța din România(Judecătoria V.), instanța competentă din mai multe puncte de vedere, respectiv pentru că, minorul este cetățean român; pentru că, în momentul de față, minorul nu domiciliază legal in Italia, reclamantei fiindu-i imposibil sa il aducă in tara deoarece asa cum reiese din actele depuse suferă de autism si nu ar avea cine sa aiba grija de el in România, în condițiile în care procura pentru călătoria copilului în străinătate a fost dată de către parat doar pentru o perioadă de un an(expirat), aceasta neputand fi reînoita datorita neintelegerilor dintre reclamanta si parat;
În al treilea rând, reclamanta a apreciat soluționarea cauzei este de competența instanțelor române deoarece, reședința copilului nu a fost schimbată nici prin acordul comunal părinților și nici de către o instanță de judecată astfel că, instanțelor italiene le-ar fi imposibil sa ia o hotărâre in ceea ce privește minorul, deoarece din punct de vedere legal acesta nu domiciliază in Italia, nu este luat in evidenta de către statul italian.
În final, reclamanta a mai precizat că, în cazul in care instanța de apel va respinge apelul, nu ar avea alta posibilitate decât sa readucă minorul in tara,
lipsindu-l pe acesta de un mediu in care s-a obișnuit, de tratament de
specialitate si acest lucru ar avea repercusiuni negative in ceea ce privește
creșterea si educarea minorului, acesta fiind cetățean roman.
Apelul nu a fost întemeiat în drept.
Intimatul, legal citat, nu a formulat întâmpinare.
În apel nu au fost administrate probe noi.
Analizând actele și lucrările dosarului, prin prisma motivelor de apel și a dispozițiilor legale în domeniu, instanța de control judiciar constată că apelul declarat este nefondat pentru următoarele considerente:
Așa cum s-a reținut mai sus, din anul 2009 minorul locuiește împreună cu aceasta în Italia.
Dispoziții legale incidente:
Regulamentul 2201/2003: art. 8 alin 1: „Instanțele judecătorești dintr-un stat membru sunt competente în materia răspunderii părintești privind un copil care are reședința obișnuită în acest stat membru la momentul la care instanța este sesizată.” Art. 9 alin 1: „(1) În cazul în care copilul se mută în mod legal dintr-un stat membru în altul și dobândește o nouă reședință obișnuită, instanțele judecătorești din statul membru al fostei reședințe obișnuite a copilului își păstrează competența, prin derogare de la articolul 8, pe o perioadă de trei luni de la mutare, pentru modificarea unei hotărâri privind dreptul de vizită pronunțată în acest stat membru înainte de mutarea copilului, în cazul în care titularul dreptului de vizită în temeiul hotărârii privind dreptul de vizită continuă să locuiască în mod obișnuit în statul membru al fostei reședințe obișnuite a copilului.”
Instanța de control judiciar reține că, apelul este nefondat, în mod legal și temeinic instanța de fond constatând că, cererea având obiect exercitarea autorității părintești, nu este de competența instanțelor române.
În ceea ce privesc dispozițiile legale aplicabile, instanța de control judiciar reține că, de la 01.01.2007, data aderării României la Uniunea Europeană, a intrat în vigoare Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27.11.2005 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000.
Raportat la dispozițiile legale incidente, Tribunalul reține că, în mod eronat apelanta susține că, cererea sa, ar fi de competența instanțelor române, respectiv a Judecătoriei V. sau a Judecătoriei Sectorului 4 .
Așa cum am arătat mai sus, art. 8 alin. 1 din Regulamentul nr. 2201/2003, stabilește că, instanțele dintr-un stat membru sunt competente în materia răspunderii părintești privind un copil care are reședința obișnuită în acest stat membru la momentul la care instanța este sesizată.
Ori, în fața instanței de fond au fost depuse la dosar raportul de anchetă socială întocmit de către Primăria Municipiului V. ( fila 13) precum și procesul verbal din 18.07.2012 emis de Spitalele Reunite Villa S. – Cervello, vizita internă din 18 aprilie 2011 și înscrisul emis de Spitalul Civil – DI C.- BENFRATELLI ( filele 24,26,28 dosar fond), din care rezultă ca minorul este stabilit în Italia împreună cu mama sa.
În consecință, în mod corect a reținut prima instanță în baza acestor înscrisuri coroborate cu constatările Serviciului Public de Asistență Socială și Protecția Copilului – Autoritatea Tutelară din cadrul Consiliului Local al municipiului V. că minorul se afla în Italia la mama sa la data sesizării instanței aspect ce nu numai că nu a fost contrazis ci, chiar confirmat de către apelanta reclamantă atât prin acțiune cât și prin precizările depuse în fața primei instanțe ( filele 21 – 22 dosar fond).
În aceste condiții, în conformitate cu dispozițiile art. 9 alin. 1 din Regulamentul nr. 2201/2003, în cazul în care copilul se mută în mod legal dintr-un stat membru în altul și dobândește o nouă reședință obișnuită, instanțele judecătorești din statul membru al fostei reședințe obișnuite a copilului își păstrează competența, prin derogare de la art. 8, pe o perioadă de trei luni de la mutare, pentru modificarea unei hotărâri privind dreptul de vizită pronunțată în acest stat membru înainte de mutarea copilului, în cazul în care titularul dreptului de vizită în temeiul hotărârii judecătorești privind dreptul de vizită continuă să locuiască în mod obișnuit în statul membru al fostei reședințe obișnuite a copilului.
Ori, nici aceste dispoziții nu erau incidente în cauză, în condițiile în care, la data sesizării instanței, se împlinise termenul de 3 luni prevăzut de aceste dispoziții legale, calculat de la data mutării minorului în Italia.
De asemenea, instanța de control judiciar reține că, în mod greșit apelanta susține că, soluționarea celor două cereri ar fi de competența Judecătoriei sectorului 4 al municipiului București, deoarece, competența nu se raportează la cetățenia minorului sau domiciliul unuia dintre părinți ci, la reședința minorului, conform art. 8 din regulament dar și a punctelor 5 și 12 din preambulul regulamentului.
Astfel, punctul 5 din preambului Regulamentului stipulează că: „ (5) În vederea garantării egalității tuturor copiilor, prezentul regulament reglementează toate hotărârile judecătorești în material răspunderii părintești, inclusiv măsurile de protecție a copilului, independent de orice legătură cu o procedură matrimonială.” Iar punctul 12: „(12) Temeiurile de competență stabilite prin prezentul regulament în materia răspunderii părintești sunt concepute în funcție de interesul superior al copilului și, în special, de criteriul proximității. Prin urmare, ar trebui să fie competente în primul rândinstanțele statului membru în care copilul își are reședința obișnuită, cu excepția unor cazuri de schimbare a reședinței copilului sau ca urmare a unui acord încheiat între titularii ,răspunderii părintești.”
Așadar, la stabilirea competenței, se are în vedere exclusiv reședința minorului în vederea ocrotirii interesului superior al acestuia. Or, chiar prin precizările amintite, apelanta reclamantă arată că are reședința în „Italia, Palermo, B.vard Umberto I 915 Ficarazzi...” fila 21 paragraf 1, dosar fond. Totodată, din actele medicale emise de unitățile medicale italiene rezult fără dubiu că minorul este rezident în Palermo.
De asemenea, noțiunea de domiciliu comun avută în vedere de legiuitor în art. 607 alin. 1 teza I C.pr.civ. vizează domiciliul efectiv, locul unde soții au locuit în mod statornic și unde s-au consumat raporturile matrimoniale, și care, potrivit chiar susținerilor părților, a fost în Italia. De asemenea, la stabilirea domiciliului, Tribunalul are în vedere faptul că, instanța supremă, printr-o decizie de speță, a statuat că: “…..Ceea ce interesează în stabilirea competenței teritoriale este locul unde reclamantul locuiește efectiv, textul de lege vorbind nu numai de domiciliu, ci și de reședință. Jurisprudența a stabilit că prin ”domiciliu” în sens procesual urmează a se înțelege acela pe care o persoană și l-a stabilit în fapt, în localitatea unde trăiește, deoarece scopul dispozițiilor legale referitoare la domiciliu este acela ca părțile aflate în litigiu să poată fi înștiințate de existența procesului, pentru a da eficiență dreptului la apărare......” - ÎCCJ, Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 51 din 11 ianuarie 2011.
În final, instanța de control judiciar reține faptul că netemeinicia apelului reclamantei rezultă și din faptul că, potrivit dispozițiilor art. 6 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului Europei competența prevăzută de art. 3 din Regulament este exclusivă.
Nu se va putea reține că prin stabilirea competenței în favoarea altei instanțe se încalcă accesul la justiție. Dreptul de acces la justiție are în vedere accesul la o instanță de judecată, nu la o anumită judecătoriei, iar pentru remedierea eventualelor dificultăți legate de cheltuielile suplimentare părțile au la dispoziție alte mijloace procedurale. În ceea ce privește pretinsele dificultăți legate de administrarea probelor, acestea sunt inerente indiferent de instanța română sesizată, în condițiile în care părțile au avut ultimul domiciliu comun în străinătate și acolo locuiesc și în prezent.
Așadar, în mod legal și temeinic a apreciat prima instanță că cererea este de competența instanțelor italiene și nu a celor române și a făcut aplicarea dispozițiilor art. 98,9 și 12 din Regulamentul nr. 2201/2003, verificându-și din oficiu competența sa de a soluționa procesul privind raporturi de drept internațional privat și, în cazul în care constată că nu este competentă nici ea și nici o altă instanță română, respinge cererea ca nefiind de competența instanțelor române.
În consecință, constatând că sentința primei instanțe este temeinică și legală, urmează ca Tribunalul să respingă apelul declarat de U. V. P. împotriva sentinței civile nr. 385 din 29.01.2013 a Judecătoriei V., sentință pe care o va păstra.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul declarat de U. V. P. împotriva sentinței civile nr. 385 din 29.01.2013 a Judecătoriei V., pe care o păstrează .
Definitivă.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică astăzi, 16 Aprilie 2013.
Președinte, P. C. D. | pt. Judecător, M.-C. Ț.- promovat C.A. Președinte , S. D. - E. | |
Grefier, A. C. |
Red. D.P.C/12.05.2013
4 ex./ .-05-2013
Judecător fond: S. A. T.
| ← Situaţie juridică minor. Sentința nr. 873/2013. Tribunalul VASLUI | Situaţie juridică minor. Sentința nr. 359/2013. Tribunalul VASLUI → |
|---|
