Acţiune în constatare. Decizia nr. 1140/2014. Tribunalul VASLUI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1140/2014 pronunțată de Tribunalul VASLUI la data de 26-11-2014 în dosarul nr. 245/333/2014
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL V.
SECȚIA CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr. 1140/A/2014
Ședința publică de la 26 Noiembrie 2014
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE O. M. V.
Judecător M. C.
Grefier T. B.
Pe rol pronunțarea asupra cererii de apel formulată de apelanta pârâtă . contradictoriu cu intimații N. D. M. și N. P. împotriva sentinței civile nr.1709 din data de 04.07.2014 pronunțată de Judecătoria V. în dosarul nr._ având ca obiect acțiune în constatare clauze abuzive.
La apelul nominal făcut la pronunțare, au lipsit părțile în proces.
Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică din data de 18 noiembrie 2014, susținerile părților prezente la termen, prin apărător fiind consemnate în încheierea de ședință din acea zi ce face parte integrantă din prezenta decizie, și când, fiind necesar un timp suplimentar pentru a delibera, s-a dispus amânarea pronunțării asupra cauzei la termenul din data de 26 noiembrie 2014, când conform prevederilor art. 395 Cod pr.civilă, instanța a trecut la deliberare, dând decizia de față:
INSTANȚA
Deliberand asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 1709/2014 din data de 04 iulie 2014 pronunțată în dosarul nr._ , Judecătoria V. a admis acțiunea formulată de reclamanții N. D. M. și N. P. în contradictoriu cu pârâta S.C.VOLKSBANK ROMANIA S.A., a constatat nulitatea absolută a clauzei înscrisă la art. 5, lit. a din Condițiile speciale ale contractului de credit nr._/8 august 2007 și a clauzei înscrisă la art. 3, pct.5.1, lit. b din actele adiționale la convenția de credit, referitoare la comisionul de risc, redenumit apoi comision de administrare, ca fiind abuzive, a obligat pârâta sa restituie reclamanților sumele încasate cu titlu de comision de risc/administrare, începând cu data de 20 septembrie 2007 și până la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri, a obligat pârâta să plătească reclamanților dobânda legală aferentă debitului calculată de la data introducerii acțiunii (16 ianuarie 2014) și până la plata efectivă a debitului, a dispus continuarea derulării convenției de credit nr._/8 august 2007 cu excluderea clauzei privind comisionul de risc/administrare, a luat act de renunțarea la judecată cu privire la caracterul abuziv al clauzelor înscrise în secțiunea 10 din clauzele generale ale convenției de credit si a obligat pârâta să plătească reclamanților suma de 2000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:
La data de 8.08.2007, între reclamanți și pârâtă s-a încheiat convenția de credit nr._, structurată în două secțiuni: condiții generale și condiții speciale. În condițiile speciale ale convenției se regăsește, printre alte comisioane pe care pârâta urma să le perceapă de la reclamanți, și comisionul de risc de 0,15 % plătibil lunar. Acest comision a fost redenumit de către pârâtă comision de administrare, conform actelor adiționale la convenția de credit nr. 1 și 2 din 20.10.2010 (de 0,15 %, respectiv 0,06 % pe lună).
În convenția părților comisionul de risc nu este definit, în sensul de a se preciza ce fel de riscuri este menit să acopere în condițiile în care pârâta și-a luat garanții imobiliare conform punctului 7 din condițiile speciale, iar reclamanții mai plătesc și o poliță de asigurare pentru imobil, cesionată pârâtei, poliță menită să acopere toate riscurile legate de imobilul luat în garanție.
Raporturile contractuale dintre reclamanți și pârâtă intră sub incidența Legii nr. 193/2000, fiind vorba de raporturi decurgând dintr-un contract încheiat între un profesionist și consumatori, așa cum sunt definite aceste două categorii la art. 2 din lege.
Legea nr. 93/2000 interzice profesioniștilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.
Potrivit dispozițiilor art.4 al.2 din Directiva 93/13/CEE, „aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.”
În preambulul directivei europene se menționează „întrucât, în sensul prezentei directive, aprecierea caracterului abuziv nu se efectuează asupra clauzelor care descriu obiectul principal al contractului, nici asupra raportului calitate/preț al bunurilor sau serviciilor furnizate; întrucât obiectul principal al contractului și raportul calitate/preț pot fi, cu toate acestea, luate în considerare la aprecierea corectitudinii altor clauze”.
Art.4 al.6 din Legea nr. 193/2000, prevede că „evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil”.
Nici Directiva nr.93/13/CEE, nici Legea nr. 193/2000 nu exclud în mod automat și nediferențiat de la controlul privind caracterul abuziv clauzele referitoare la preț.
Din cuprinsul art.4 al.2 al Directivei, dar și din preambulul acestui act normativ, rezultă că voința legiuitorului european nu a fost să excludă din domeniul de aplicare a directivei toate clauzele referitoare la prețul contractului, ci doar să sublinieze faptul că aprecierea caracterului abuziv nu se efectuează asupra caracterul adecvat al prețului sau asupra raportului preț/calitate, cu condiția ca aceste clauze să fie exprimate în mod clar și inteligibil.
Aceeași concluzie se desprinde și din lecturarea anexei la Directiva 93/13/CEE și a anexei la Legea nr. 193/2000 care cuprinde o listă neexhaustivă de clauze considerate abuzive. Astfel, clauza de la lit. a) - teza a doua din anexa la Legea nr.193/2000 se referă în mod expres la dobândă (parte a prețului contractului) și la condițiile în care poate fi modificată aceasta; clauza de la pct. p) din aceeași anexă se referă în mod expres la prețul produselor și la modalitatea de determinare a acestuia.
Așadar, clauzele referitoare la prețul contractului sunt supuse controlului instanței de judecată cu privire la caracterul abuziv, doar că acest caracter nu poate fi dedus în cazul clauzelor exprimate clar și inteligibil din raportul preț/calitate.
În cauza de față, comisionul de risc nu este definit în nici un fel în convenția de creditare, nici în condițiile generale, nici în condițiile speciale. Din cuprinsul convenției nu rezultă rolul, funcțiile sau criteriile de determinare a acestui comision, ce reprezintă el, ce riscuri este menit să acopere, în ce condiții poate fi diminuat sau mărit, care este în concret serviciul pe care banca îl prestează în schimbul acestui comision. În convenția de creditare se prevede doar că împrumutatul datorează comisionul de risc pentru acordarea creditului, fără nici un fel de explicații lămuritoare.
În aceste condiții în mod evident clauza privind comisionul de risc nu este o clauză exprimată clar și inteligibil. Faptul că acest comision este calculat procentual la soldul lunar al creditului nu este de natură să lămurească definirea sa.
Conform prevederilor secțiunii 3, intitulată „costuri” din condițiile generale (pag. 14 din dosar), comisionul de risc se percepe de către pârâtă pentru punerea la dispoziție a creditului. Însă, tot pentru punerea la dispoziție a creditului pârâta percepe și dobânda cuvenită, așa după cum se menționează în secțiunea a 3-a, pct. 1. De asemenea, pârâta percepe și o dobândă penalizatoare (pct. 3.2).
Nici o prevedere contractuală nu face referire la destinația și justificarea comisionului de risc.
Instanța a constatat că pentru aceleași servicii, respectiv acordarea creditului se percep atât dobânzi, cât și comision de risc, fără ca distincția dintre cele două să fie exprimată în mod clar și inteligibil, așa după cum cer dispozițiile art. 4, alin. 6 din Legea 193/2000.
În consecință, instanța a constatat că se poate analiza eventualul caracter abuziv al clauzei prevăzute la art. 5 lit. a) din condițiile speciale ale contractului de credit nr._/08.08.2007, respectiv cea prevăzută de art. 3, pct. 5.1 lit. b din actele adiționale la convenția de credit, prin care comisionul de risc a fost redenumit comision de administrare.
Potrivit art. 4, alin. 1 din Legea 193/2000 o clauză care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Alineatul 2 prevede că o clauză va fi considerată ca nefiind negociată direct de consumator dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți.
Din nicio probă administrată în cauză nu a rezultat faptul că clauza referitoare la comisionul de risc a fost una negociată cu reclamanții și că aceștia au avut posibilitatea influențării în vreun fel a conținutului contractului. Nici comisionul de administrare nu a fost negociat.
Clauzele convenției au fost prestabilite și restabilite de către pârâtă, în calitate de împrumutător, fără a da posibilitatea reclamanților de a le modifica, înlătura sau negocia.
Sarcina probei privind negocierea revenea pârâtei conform prevederilor art. 4, alin. 3 din Legea 193/2000.
Pentru a fi incidente dispozițiile art. 4 alin. 1 din Legea 193/2000 în privința comisionului de risc/administrare este necesar ca această clauză să fi creat în detrimentul reclamanților și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Parata a sustinut că acest comision reprezintă costul perceput de bancă și datorat de client în legătură cu administrarea riscurilor asumate de bancă prin punerea la dispoziție a creditului întrucât pe parcursul derulării convenției există posibilitatea ca banca să sufere o pierdere ca urmare a producerii unui eveniment viitor și nesigur cum este cel legat de fluctuațiile pieței sau căderea pieței mobiliare. Aceste riscuri sunt independente de comportamentul consumatorului și nu pot fi imputate acestuia.
În realitate, prin această clauză, banca a urmărit să pună în sarcina reclamanților toate riscurile contractului posibile și viitoare, deci incerte, fără posibilitatea restituirii sumelor de bani încasate cu acest titlu.
Există, în consecință, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, pârâta îmbogățindu-se fără just temei cu contravaloarea comisionului de risc/administrare.
Având în vedere întrunirea cumulativă a condițiilor cerute de art. 4 alin. 1 din Legea 193/2000, instanța a constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzute la punctul 5 lit. a din Condițiile speciale ale convenției precum și a clauzei prevăzută la art. 3, pct. 5.1 lit. b din actele adiționale la convenția de credit și a constatat nulitatea absolută a acestora.
Ca urmare a constatării caracterului abuziv al clauzelor din convenție respectiv acte adiționale, instanța a dispus restituirea către reclamanți a comisionului de risc /administrare încasat de pârâtă de la aceștia începând cu data de 20.09.2007 și până la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri.
Pârâta a fost obligată la plata dobânzii legale către reclamanți, aferentă debitului, calculată de la data introducerii acțiunii - 16.01.2014 și până la achitarea debitului, conform dispozițiilor O.G. 13/2011.
În temeiul art. 6 din Legea 193/2000, instanța a dispus continuarea derulării convenției de credit fără perceperea comisionului de risc/administrare.
Având în vedere considerentele expuse instanța a admis acțiunea reclamanților, considerând-o întemeiată.
Instanța a luat act de renunțarea la judecată a capătului de cerere cu privire la caracterul abuziv al clauzei din secțiunea 10 din Condițiile generale ale convenției de credit nr._/2007.
În temeiul prevederilor art. 453 Cod procedură civilă, instanța a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată, diminuate, având în vedere împrejurarea că reclamanții au renunțat la judecata unui capăt de cerere la ultimul termen de judecată.
Pârâtă . formulat cerere de apel împotriva sentinței civile nr.1709 din 04.07.2014 și a încheierii de ședință premergătoare, din 07.04.2014, ambele pronunțate în cauză de către Judecătoria V..
In motivarea apelului, apelanta a aratat că reclamanții consumatori, avizați de credite, au achiziționat la data de 08.08.2007 de la Volksbank România S.A. un credit cu ipotecă, în cotitate de 71.000 CHF, vizând refinanțarea, în principal, a unui credit accesat anterior de la Raiffeisen Bank S.A. și obținerea, suplimentar, de sume necesare acoperirii cheltuielilor curente, ca opțiunea inițierii relației cu Volksbank România S.A. a fost motivată de costul total scăzut al produsului de creditare vândut de această bancă, situație confirmată prin răspunsul dat de către reclamantul împrumutat principal la întrebarea nr.3 din interogatoriul ce i s-a luat, vădită din compararea costului total practicat de către Volksbank România S.A. - și anume de 6,34% pe an - și numai cu costul cu dobânda curentă practicat de către Raiffeisen Bank S.A. - și anume de 7,9% pe an., ca aceasta convenție de credit a fost adiționată tacit, la 20.09.2010, în temeiul mecanismului juridic instituit de norma art.95 combinată cu cea a art.40 alin.3 teza I din OUG nr.50/2010 (forma inițială), expres, la 20.10.2010, când au fost întocmite actele adiționale nr. l și nr. 2 care, pe de o parte, confirmă prin acord de voință expres manifestat adiționarea tacită realizată la 20.09.2010 și, pe de altă parte, obiectivează mecanismul de negociere a clauzei privind comisionul de administrare, asumat la 0,15% prin actul adițional nr.l și diminuat la 0,06% prin actul adițional nr.2, ca prima instanță, sesizată de către reclamanți, a constatat prin soluția sa, frustrant, comportamentul abuziv generator de dezechilibru în manifestarea contractuală a chiar entității bancare ce a practicat costurile mai mici, deci favorabile consumatorului, și anume pârâta Volksbank România S.A., ca hotărârea reprezintă doar un șablon îndeobște folosit pentru a favoriza consumatorii, cu ignorarea totală a spiritului legii, a principiilor economiei de piață, a celor de organizare și funcționare a sistemului bancar și aceasta pe fondul unei poziții generalizate de adversitate față de băncile comerciale (poziție ce nu poate însă să reprezinte un mobil legitim de înfăptuire a unui act de justiție inechitabil dar pretins moral). De asemenea, apelanta mai arata ca prima instanță a pronunțat o hotărâre în dezacord cu legea atunci când a stabilit - prin încheierea din 07.04.2014 - natura juridică a cererii reclamanților interpretând că, din perspectiva dispozițiilor Legii nr.193/2000, invalidarea unei clauze ca abuzive este echivalentul nulității absolute, iar criteriul după evaluarea căruia instanța a ajuns la concluzia funcționării sancțiunii nulității absolute este acela al stabilirii naturii interesului ocrotit prin normele Legii nr.193/2000, interes ce ar fi unul public si nu privat, ca directiva 93/13/CEE este adoptată în scopul încurajării concurenței, a stimulării circuitului economic prin încurajarea circulației bunurilor și serviciilor, iar protejarea intereselor consumatorilor nu este scopul în sine al actului normativ, ci mijlocul prin care se tinde la îndepărtarea reticenței acestora de a achiziționa asemenea bunuri și servicii, ca in susținerea unui asemenea scop - al încurajării circuitului economic - legiuitorul operează cu un concept, o sancțiune juridică aparte și anume reputarea ca nescrisă a clauzelor constatate ca abuzive (în text: "nu vor produce efecte") astfel încât, pe cât posibil, convenția să rămână în ființă, ca nulitatea absolută se contrapune însă unui asemenea scop - nu numai prin mecanismul de acțiune propriu - ci și prin efecte: posibilitatea cenzurării oricând (proprie acestei nulități) a tuturor convențiilor, inclusiv a celor care și-au epuizat în totalitate efectele, înseamnă înfrânarea circuitului economic. Totodata, apelanta mai arata ca normele Legii 193/2000 protejează un interes privat, respectiv posibilitatea acordată de către legiuitor instanței ca aceasta să evalueze clauzele defăimate ca abuzive pe criterii ce țin de persoana consumatorului (de exemplu, capacitatea sa comprehensivă sau funcție de factorii care au determinat încheierea contractului (art.4 alin.5 lit."b" din L 193/2000), ca o clauză defăimată ca abuzivă trebuie evaluată exclusiv pe criterii obiective, depersonalizate, iar dispozițiile Legii menționate în paragraful anterior sunt edictate de prisos (interpretarea legii se face însă în sensul aplicării ei), ca în susținerea echivalenței sancțiunii invalidării ca abuzivă a unei clauze cu aceea a nulității absolute, se face trimitere la jurisprudența C.J.U.E. (Ordonanța CJ.U.E. din 16 noiembrie 2010, Pohotovost, C-76/10) care reține posibilitatea judecătorului național de a se pronunța din oficiu asupra caracterului abuziv al unei asemenea clauze contractuale si ca, în realitate, hotărârea Curții este în sensul că Directiva 93/13/CEE permite instanței naționale "să aprecieze, chiar din oficiu, caracterul abuziv al penalității ... în cazul în care... potrivit normelor de procedură naționale, instanța menționată poate să procedeze la o asemenea apreciere...", respectiv numai dacă dreptul național permite o asemenea abordare, instanța poate să se pronunțe din oficiu, iar dreptul românesc, neconsacrând echivalența cu nulitatea absolută, nu permite respectiva abordare. De asemenea, apelanta mai arata ca dreptul material la acțiunea în solicitarea constatării ca abuzive a clauzelor cuprinse în convenția încheiată la 08.08.2007 s-a prescris la data de 08.08.2010, inclusiv în situația clauzei privind comisionul de administrare - și anume aceea stabilită prin acordul de voință al părților din 20.20.2010 - termenul de prescriere s-a împlinit înainte de data promovării acțiunii judiciare, ca din perspectiva art.7 din Legea nr. 193/2000, eventuala constatare ca abuzivă a unei clauze dă dreptul consumatorului la despăgubiri, iar situația specială generată de faptul că reclamanții pun în discuție caracterul abuziv economic al prețului contractual le creează posibilitatea acestora de a asimila acțiunea în despăgubire unei acțiuni în repunere a părților în situația anterioară, ca, din perspectiva caracterului său de acțiune în despăgubiri, cererea reclamanților de obligare a pârâtei la plata de sume este prescriptibilă astfel că dreptul material la acțiune s-a prescris cu privire la sumele achitate cu mai mult de 3 ani anterior promovării acesteia ( adică cu privire la cele achitate în perioada 08.08._11 ținând cont că acțiunea este promovată la 16.01.2014). Totodata, apelanta mai arata ca, in privinta clauzei prevazute de art.5 lit.a din Condiții speciale privitoare la comisionul de risc și înlăturată din convenție prin adiționarea tacită din 20.09.2010, la rându-i confirmată prin adiționarea amiabilă din 20.10.2010, prima instanță a pronunțat o hotărâre prin interpretarea și aplicarea greșită a legii atunci când a asociat ideea de abuziv caracteristicilor prețului contractual clar exprimat de a fi adecvat în raport cu serviciile procurate consumatorului pentru a motiva cenzurarea unui asemenea preț contractual a asociat conceptul de clauze care îl exprimă în mod clar și inteligibil proprietății acestora de a explicita economic prețul, ca punctul nodal în cauza de față și în cele cu obiect asemănător este cel reprezentat de aprecierea măsurii în care dispozițiile Directivei nr. 93/13/CEE, respectiv ale Legii nr. 193/2000 sunt aplicabile cu privire la clauzele ce stabilesc prețul contractual prin definirea clară și inteligibilă a cotității sale, ca dispozițiile art. 4 alin.2 din Directiva nr. 93/13/CEE, respectiv ale art.4 alin.6 din Legea nr. 193/2000 consacră non-intervenționismul asupra prețului contractual clar stabilit și aceasta întrucât Directiva/Legea reprezintă normări de excepție de la principiul forței obligatorii a contractelor și, deci, sunt de limitată și strictă - iar nu de generală - aplicabilitate, este imperioasă protejarea principiul libertății economice care caracterizează economia de piață, cum este și cea românească (art.135 Constituție), definită prin aceea că prețul este supus exclusiv acțiunii legii obiective a cererii și a ofertei. De asemenea, apelanta mai arata ca judecătoria V. nu neagă proprietatea costului constând în comision de risc de a fi parte a prețului contractual și nici faptul că acestuia îi este stabilită clar cotitatea, dar ocolește impunitatea clauzelor care-l menționează prin aceea că "din cuprinsul convenției nu rezulta rolul, funcțiile sau criteriile de determinare a acestui comision" ceea ce ar echivala cu neclaritatea și neinteligibilitatea respectivelor clauze, ca proprietatea clauzelor privitoare la prețul contractual de a fi clare și inteligibile are drept criteriu de evaluare măsura în care acestea oferă consumatorului posibilitatea de a decela respectivul preț la momentul încheierii convenției, de a-i realiza cotitatea, ca o bancă comercială nu este o autoritate care percepe taxe existând intrinsec obligația explicitării contraprestațiilor, o bancă comercială vinde produse financiare la prețuri dimensionate conform politicii sale de marketing, iar împrumutații achiziționează respectivele produse funcție de cotitatea prețului, iar nu de explicitarea destinației acestuia, ca reclamanții, la momentul încheierii convenției, au preferat produsul financiar oferit de către pârâtă după ce au conștientizat cotitatea tuturor costurilor, inclusiv a celui cu comisionul de risc, nefiind nicidecum interesați de denumirea și de justificarea lor, ci de nivelul redus al acestei cotități, ca, in ceea ce priveste negocierea, însuși faptul pătrunderii pe terenul cenzurării unui preț contractual clar stabilit postează prima instanță într-o poziție antagonică cu economia de piață, aceasta confirmand nu numai pretenția reclamanților ca furnizorul de produse financiare să le expliciteze cum a fost stabilit cuantumul prețului contractual și rațiunile acestui cuantum, ci și pe aceea ca însuși furnizorul să invite consumatorul la negociere și să îi ofere posibilitatea de a dispune asupra acestui preț si ca, in realitate, în economia liberă în care prețul este fixat funcție de legea obiectivă a cererii/ofertei în condițiile în care pe piață - ca și în cazul de față - funcționează mai mulți competitori, achizitorul de bunuri/servicii are opțiunea între a accepta sau a refuza oferta vânzătorului/furnizorului, iar negocierea prețului are la bază actul de voință - liber asumat iar nu impus - al vânzătorului/furnizorului. Totodata, apelanta mai arata ca inițiativa încheierii convenției de credit a aparținut reclamanților care au urmărit achiziționarea unui produs de refinanțare, cu costuri mai mult decât favorabile lor, iar mecanismul negocierii s-a obiectivat prin acceptarea de către reclamanți a ofertei pozitive interesului lor venite din partea pârâtei, ca reclamanții au considerat elementele de preț simulate antecontractual ca optime față de cele ale altor produse asemănătoare de pe piață și favorabile interesului propriu, simularea antecontractuală fiind o etapă obligatorie, consumatorul fiind obligat să înfățișeze adeverință de venituri pentru a demonstra că poate acoperi rata lunară calculată la suma de împrumutat și care cuprinde și componenta comisionului de risc, ca atata timp cat clauzele privind prețul sunt cuprinse în Condițiile Speciale, eventuala probă a inexistenței negocierii cade în sarcina consumatorului, concluzie ce rezulta din interpretarea per a contrario a normei art. 4 alin.2 din L 193/2000, ca in ceea ce priveste existența, în detrimentul consumatorilor, prin introducerea costului comision de risc, a vreunui dezechilibru, prima instanță afirmă o asemenea existență prin invocarea ideii că împrumutații au preluat toate riscurile contractului posibile și viitoare, deci incerte, constatarea fiind ilogică juridic, dar și netemeinică, ca dincolo de faptul că nu există legătură de cauzalitate între perceperea unui cost fix și clar exprimat, pe de o parte, și riscul contractului, pe de altă parte, instanța nu identifică nici măcar unul dintre acele toate riscurile preluate de către împrumutați. De asemenea, apelanta mai arata ca, in realitate, nu există vreun dezechilibru creat în defavoarea împrumutaților și, evident, nu se poate vorbi despre caracterul său semnificativ și contrar bunei - credințe întrucât reclamanții au inițiat relațiile financiare cu pârâta prin refinanțarea unui credit accesat anterior de la altă entitate bancară, mobilul a fost acela al costurilor totale reduse practicate de către pârâtă astfel că aceștia nu au fost interesați de denumirea sau de natura costurilor cu comisioanele atât timp cât totalul acestor costuri era redus, graficul de rambursare anexă la convenție, atașat de către chiar reclamanți acțiunii, reprezintă oglinda fidelă a costului cu comisionul de risc la orice moment al derulării convenției, ca prima instanță a nesocotit dispozițiile procedurale/de fond ale însăși Legii nr.193/2000 pe care o aduce în sprijinul propriei soluții și anume nu a ținut cont - în demersul de apreciere a eventualei naturi abuzive a clauzei criticate - de toți factorii care au determinat încheierea contractului (art.4 alin.5 lit."b"), ca in privinta clauzei prevazute de art.5 lit. b) din Condiții speciale, de după adiționarea tacită, respectiv amiabilă a convenției inițiale - clauză ce reglementează perceperea comisionului de administrare, prima instanță a pronunțat o hotărâre nulă nemotivând în niciun mod - așa cum a făcut-o în cazul clauzei privind comisionul de risc - constatatea caracterului abuziv al clauzei, ca aceasta clauza privind comisionul de administrare este definită pe larg în înscrisul contractual, costul fiind explicitat inclusiv prin rol, funcții și criterii de determinare, ca prima instanță însă nu analizat în niciun mod această clauză despre care, doar prin dispozitiv, se face cunoscut că ar fi abuzivă, singura trimitere din considerente referindu-se la premisa că nici comisionul de administrare nu a fost negociat, ca acel cost cu comisionul de administrare, definit prin clauza art.5 lit. b) în forma de după adiționarea din 20.10.2010, a fost supus negocierii obiectivate în încheierea succesivă în acea dată - și în condiții de transparență informațională asigurate de activarea OUG nr.50/2010 - a celor două acte adiționale., ca prima instanta nu a individualizat in dispozitiv cotitatea despagubirilor la care a fost obligata parata, dispunand la modul generic obligarea pârâtei la despăgubiri în echivalentul sumelor încasate cu titlu de comision de risc și de administrare, ca intervenția judiciară asupra prețului produselor de creditare practicate de către băncile comerciale, deja extrem de limitat admisibilă din perspectiva generală a respectării non-intervenționismului ce caracterizează economia de piață, trebuie să se relaționeze în fond, iar nu formal, criteriilor ce o permit ca să nu se transforme într-un echivalent, fără remediu instituțional juridic de această dată, al fenomenelor economico-financiare perturbatorii, iar, dacă s-ar dispune eliminarea costului cu comisionul de risc și de administrare, apelanta pârâtă, care a împrumutat de pe piața interbancară suma pe care a dat-o cu împrumut reclamanților intimați, ar rămâne să primească de la aceștia din urmă o dobândă de 4,25% pe an, adică ar rămâne cu un venit brut de doar 1,25% pe an, cu care nu va reuși să facă față nici măcar cheltuielilor operaționale.
Prin întâmpinare, intimații N. D. M. și N. P. au solicitat respingerea apelului formulat împotriva sentinței civ. nr. 1709/4.07.2014 pronunțată de Judecătoria V.. In motivare, intimatii au aratat ca incă din preambulul motivelor de apel se fac afirmații fanteziste și lipsite de orice suport în probatoriul administrat, ei nefiind în niciun caz „consumatori avizați de credite, ca faptul că anterior încheierii convenției de credit cu apelanta, aceștia împrumutaseră sume de bani de la alte unități bancare nu constituie vreo dovadă că au căpătat o vastă experiență în domeniul financiar-bancar și că astfel puteau să aibă reprezentarea a ceea ce semnifică o clauză obscură precum cea referitoare la comisionul de risc/administrare din convenția nr._/8.08.2007 ori că puteau în vreun fel influența conținutul acestei clauze, în contextul în care intimatii nu au avut nici măcar timpul necesar pentru a citi contractul (răspunsurile la interogatoriu) înainte de a fi semnat în forma impusă de bancă, ca nu prezintă relevanță în ceea ce privește negocierea convenției nici cine a avut inițiativa încheierii contractului, nici destinația sumei de bani pe care au împrumutat-o reclamanții (pentru a achita alte datorii) și nici faptul că li s-a pus la dispoziție o simulare a graficului de rambursare a creditului, în contextul în care această simulare nu conținea decât procentul din soldul lunar al creditului ce urma a fi perceput cu titlu de comision de risc, fără a se oferi vreo altă informație despre natura, scopul ori criteriile de determinare ale acestuia și fără ca reclamanții să poată negocia scăderea sa, că acel „mecanism juridic" instituit prin O.U.G. nr. 50/2010 prin care convenția a fost „adiționată tacit" (intimatii nu au semnat niciun act adițional), astfel cum se afirmă în cererea de apel, a fost utilizat de bancă doar pentru a perpetua încasarea unui comision consistent de la intimați sub o altă denumire și a servit mai mult eludării dispozițiilor actului legislativ amintit, decât satisfacerii scopurilor avute în vedere de legiuitor. De asemenea, intimatii mai arata ca nici la momentul semnării actelor adiționale nr. 1 și nr. 2 nu a existat vreo negociere între părți cu privire la comisionul de administrare, iar faptul că respectivul comision a fost diminuat de către apelantă nu reprezintă dovada negocierii acestuia, actele adiționale reprezentând tot niște contracte predefinite, fără ca intimatii să aibă posibilitatea de a influența cu ceva conținutul acestora, ca hotărârea primei instanțe nu este croită în niciun caz pe un șablon adoptat în practica judiciară, ci este rezultatul analizei probatoriului administrat în cauza pendinte, ca în mod corect instanța de fond a respins prin încheierea din 7.04.2014 excepția prescripției dreptului material la acțiunea în constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale invocate de pârâtă, ca Legea nr. 193/2000 interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, iar dispozițiile acesteia protejează un interes general, de ordine publică, cel al consumatorilor, și nu unul individual, legislația privind protecția consumatorilor fiind imperativă, iar incalcarea ei deschide consumatorului calea acțiunii în constatarea nulității absolute a clauzelor respective și nu a nulității relative, astfel cum susține pârâta, acțiune care este imprescriptibilă. Totodata, intimatii mai arata ca art. 4, alin. 2 din directivă trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei reglementări naționale care autorizează un control jurisdicțional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului, pe de o parte, față de serviciile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil, iar art. 4, alin. 6 din Legea nr. 193/2000 se încadrează în situația stabilită de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în sensul că acordă consumatorului o protecție mai ridicată decât directiva (din formulare nefiind evidentă interzicerea analizei caracterului abuziv al clauzelor privind obiectul contractului), deci clauza invocată de subsemnații poate fi analizată din perspectiva caracterului abuziv, ca soluția este legală și temeinică și în ceea ce privește respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiunea în restituirea sumelor de bani încasate de pârâtă cu titlu de comision de risc/administrare, dreptul la acțiune al reclamanților-intimați nefiind născut la momentul plății, ci odată cu constatarea ca abuzivă a clauzelor menționate, care deschide calea spre recuperarea sumelor plătite în temeiul unor clauze declarate nule de către instanța de judecată, iar termenul de prescripție privind dreptul consumatorilor - intimaților de a cere restituirea sumelor de bani încasate de către bancă, cu titlu de comision de risc/administrare începe să curgă de la data pronunțării hotărârii judecătorești ce constată clauzele abuzive vizând plata comisionului și nu data la care sumele solicitate s-au plătit, așa cum susține apelanta, ca este accesorie cererea în restituire a respectivelor sume de bani cererii în constatarea nulității clauzelor abuzive. De asemenea, intimatii mai arata ca referitor la critica ce vizează greșita analiză din prisma caracterului abuziv a clauzei referitoare la comisionul de risc/administrare întrucât acesta reprezintă o componentă a prețului contractual, invocând dispozițiile art. 4, al. 6 din Legea nr. 193/2000, prin care se prevede că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază cu obiectul principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil, clauza în litigiu are ca obiect stabilirea unui comision, așadar un element component al creditului, ceea ce aparent ar plasa această clauză sub incidența art. 4, al. 6 din lege, insa acest articol, la fel ca si directiva nr. 93/13/CEE, precum si anexele la Legea nr. 193/2000 si la directiva mentionata, nu exclude automat și nediferențiat de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preț, ci fac referire la adecvarea prețului cu serviciile sau produsele oferite în schimb, precum și la necesitatea ca acea clauză să fie exprimată clar și inteligibil, clauzele referitoare la prețul contractului fiind supuse controlului instanței de judecată cu privire la caracterul abuziv, caracter ce nu poate fi dedus din raportul preț/calitate în cazul clauzelor exprimate clar și inteligibil (ceea ce nu este cazul în speță), ca instanța de fond a constatat în mod corect că sunt întrunite cumulativ condițiile impuse de lege pentru a se constata caracterul abuziv al clauzelor vizate prin acțiune, comisionul de risc/administrare nefiind definit nicăieri în convenția părților, în sensul de a se preciza ce fel de riscuri este menit să acopere, în condițiile în care apelanta și-a luat garanții imobiliare - ipotecă de rangul I asupra imobilului din V., .. 12. sola 15. .. cadastral nr. 3749/1/1. cartea funciară nr._), platind și o poliță de asigurare pentru imobil, cesionată pârâtei, poliță menită să acopere toate riscurile legate de imobilul luat în garanție, ca s-a prevăzut în convenție că intimații sunt obligați să plătească și un comision de penalizare de 2% calculat la valoarea sumelor datorate și neplătite Ia scadență, o dobândă penalizatoare datorată începând cu a șasea zi de la scadență, un comision de analiză de 60 de franci plătibil la încheierea contractului, un comision de rambursare în avans, un comision de gestiune de 225 franci elvețieni pentru reevaluarea imobilului adus în garanție. Totodata, intimatii mai arata ca din cuprinsul contractului nu rezultă nici rolul, nici funcțiile ori criteriile de determinare ale comisionului de risc/administrare, în ce condiții poate fi diminuat sau mărit, care este serviciul pe care banca îl prestează în schimbul său și nici în ce condiții va fi restituit dacă riscurile nu se vor produce si in mod evident clauza privind comisionul de risc nu este o clauză exprimată clar și inteligibil, fiind perceput de către pârâtă pentru punerea la dispoziție a creditului, la fel ca și dobânda curentă, iar, pentru prestarea aceluiași serviciu banca percepe două costuri, fără ca distincția între acestea să se facă în mod clar și inteligibil, ca, la data încheierii convenției de credit, intimații-reclamanți din prezenta cauză, în calitate de împrumutați au fost puși într-o poziție inegală, în raport cu banca, contractul de credit încheiat fiind unul de adeziune, clauzele cuprinse în acesta fiind prestabilite de către parata Volksbank România SA București - prin Sucursala V., în calitate de împrumutător, fără a le da posibilitatea de a modifica. înlătura sau negocia în vreun fel aceste clauze abuzive, iar din nici o probă administrată în cauză nu a rezultat faptul că apelanta ar fi negociat cu intimatii clauza referitoare Ia comisionul de risc/administrare și că aceștia au avut posibilitatea influențării în vreun fel a conținutului contactului, ca este absolut irelevant faptul că timp de câteva săptămâni intimații au făcut demersuri pentru obținerea actelor necesare încheierii convenției, aceasta nedovedind o negociere a contractului si nu prezinta nici o relevanță în ceea ce privește negocierea convenției nici cine a avut inițiativa încheierii contractului și nici faptul că li s-a pus la dispoziție o simulare a graficului de rambursare a creditului, în contextul în care această simulare nu conținea decât procentul din soldul lunar al creditului ce urma a fi perceput cu titlu de comision de risc, fără a se oferi vreo altă informație despre natura, scopul ori criteriile de determinare ale acestuia și fără ca reclamanții să poată negocia scăderea sa. De asemenea, intimatii mai arata ca, prin clauza referitoare la comisionul de administrare, banca a urmărit să pună în sarcina intimaților-reclamanți toate riscurile contractului posibile și viitoare, deci incerte, fără posibilitatea restituirii sumelor de bani încasate cu acest titlu, în cazul în care riscurile respective nu s-ar produce până la scadență, ca, in pofida afirmațiilor cuprinse în cererea de apel, instanța de fond subliniază conduita contractuală a apelantei ce rezultă din lipsa oricăror prevederi referitoare la restituirea comisionului de risc/administrare chiar și parțial în situația în care nu se produc acele riscuri invocate pentru perceperea acestuia, ceea ce creează un dezechilibru major între drepturile și obligațiile părților, contrar bunei-credinte, ca, in ceea ce privește critica referitoare la conținutul dispozitivului sentinței pronunțate de către instanța de fond, în sensul că trebuia să se menționeze admiterea în parte a acțiunii, prin cererea de chemare în judecată, au solicitat obligarea apelantei la plata sumelor încasate cu titlu de comision de risc/administrare începând cu data de 20.09.2007 la zi, precum și a oricăror altor sume ce vor mai fi încasate de pârâtă cu acest titlu, până la data rămânerii irevocabile a hotărârii ce va fi pronunțată în cauză, iar faptul că au menționat marginal cuantumul sumei de bani încasate de apelantă cu titlu de comision de risc și că acest cuantum era în realitate unul mai mic s-a datorat calculului pe care l-au efectuat conform graficului de rambursare pe rare-l aveau la dispoziție în acel moment, însă petitele cererii vizează evident obligarea pârâtei la plata sumelor efectiv încasate de aceasta cu titlu de comision de risc/administrare de la data încheierii convenției până în momentul în care hotărârea va deveni definitivă, context in care admiterea în întregime a acțiunii de către prima instanță este o soluție temeinică și legală, iar faptul că în dispozitivul hotărârii nu s-a precizat cuantumul despăgubirilor la care a fost obligată apelanta nu prezintă nici o importanță în contextul în care s-a precizat că aceasta este obligată la restituirea tuturor sumelor încasate cu titlu de comision de risc/administrare de la data de 20.09.2007 și până la data rămânerii irevocabile a hotărârii, iar cuantumul acestor sume este determinabil.
Examinând sentința atacată în raport de criticile formulate, actele dosarului și dispozițiile legale incidente în cauză, instanța de control judiciar constată că apelul formulata de apelanta Volksbank Romania SA împotriva sentinței civile nr. 1709/04.07.2014 a Judecătoriei V. și a încheierii de ședință din data de 07.04.2014 este neintemeiat pentru urmatoarele considerente:
În primul rând, apelanta din prezenta cauză a criticat încheierea primei instanțe din data de 07.04.2014 sub aspectul modalității de soluționare a excepției prescripției dreptului material la constatarea caracterului abuziv al clauzei și la acțiunea accesorie în despăgubiri.
În acest sens, instanța de apel reține că instanța de fond a respins cele două excepții menționate reținând în ceea ce privește constatarea caracterului abuziv al clauzelor că Legea nr. 193/2000 protejează un interes general de ordine publică, cel al
consumatorilor și nu unul individual, legislația privind protecția consumatorilor fiind una imperativă, iar în ceea ce privește sumele solicitate drept despăgubiri, că dreptul la acțiune se naște odată cu constatarea caracterului abuziv și nu la momentul efectuării plăților.
Modalitatea de soluționare a celor excepții este una corectă și legală atâta timp cât anularea clauzelor este solicitată de către intimații reclamanți în temeiul prevederilor Legii nr. 193/2000 ce stabilește în art. 1 alin.3 (în forma în vigoare la data introducerii acțiunii) că se interzice profesioniștilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. Declararea unei clauze ca fiind abuzivă este, astfel, consecința nerespectării interdicției legale de a nu stipula în contracte astfel de clauze, interdicția fiind una de ordine publică. Pe cale de consecință, nulitatea unei astfel de clauze nu poate fi decât una absolută, interdicția instituită prin Legea nr. 193/2000 protejând un interes general și nu unul privat și anume acela ca un contract ( în speță, de credit ) să nu cuprindă clauze abuzive; cu alte cuvinte, există un interes public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu-și producă efectele. Prin urmare, fiind vorba de o nulitate absolută, aceasta este imprescriptibilă și poate fi invocată oricând fără a fi condiționată de necesitatea de a acționa într-un anumit interval de timp prescris de lege. Astfel, neputând fi vorba de o nulitate relativă, nu sunt aplicabile dispozițiile art.3 alin.1 din Decretul nr.167/1958 și ca atare, dreptul la acțiune al reclamanților nu poate fi apreciat ca prescris ( a se vedea în acest sens, decizia nr. 686/21.02.2013 a ÎCCJ, secția a II a civilă). Pe cale de consecință, excepția prescripției dreptului de a cere anularea clauzelor din contractul de credit în discuție este neîntemeiată și a fost respinsă în mod corect de către prima instanță. La fel, dată fiind considerentele arătate anterior cu privire la cererea în constatarea caracterului abuziv al clauzelor din contractul de credit, nici excepția prescripția dreptului material la acțiunea în restituirea sumelor achitate în temeiul clauzelor abuzive nu este întemeiată și a fost respinsă în mod corect de către prima instanță.
În al doilea rând, instanța de apel reține că apelanta critică hotărârea instanței de fond cu privire la reținerea ca având caracter abuziv a clauzelor prevăzute la art. 5 lit. a) și b) din Condițiile Speciale referitoare la comisionul de risc, redenumit comision de administrare.
Astfel, din conținutul contractului de credit nr._/08.08.2007, în forma inițială ( fila 10 dosar fond), instanța de apel reține că, potrivit art. 5 lit. a) din Condițiile Speciale, apelanta percepe un comision de risc aplicabil la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență, pe toată perioada de derulare a convenției de credit, secțiunea 3) cu denumirea Costuri menționând că acest comision este perceput pentru punerea la dispoziție a creditului ( fila 14 dosar fond). Prin actul adițional nr. 1/20.10.2010 ( fila 19 dosar fond), punctul 5 din contractul inițial a fost modificat, apelanta menționând la punctul 5.1 lit. b) din contract ( fila 22 dosar fond) perceperea unui comision de administrare credit de 0,15% pe lună aplicat la soldul creditului, datorat și plătibil de către împrumutat Băncii, lunar pe toată durata creditului, la data de scadență stabilită la pct. 6 pentru administrarea de către Bancă a creditului din perspectiva riscurilor asumate de către aceasta prin punerea sumei principale la dispoziția împrumutatului în termenii și condițiile prevăzute de Convenție.
În privința celor două clauze menționate, instanța de apel reține că prima instanța a constatat în mod corect că ele intră sub incidența prevederilor art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 și că nici Directiva nr._ și nici Legea nr. 193/2000 nu exclud controlul instanței cu privire la caracterul abuziv al clauzelor referitoare la preț în situația în care acestea nu sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil. Ori, din analiza celor două clauze în discuție, în condițiile în care contractul de credit și actele adiționale ale acestuia sunt contracte standarde preformulate, nu rezultă din nici una din probele administrate în cauză și în special de către apelantă căreia îi revine sarcina probei conform art. 4 alin.3 din Legea nr. 193/2000 că cele două clauze au fost negociate direct cu consumatorii și că aceștia au avut posibilitatea de a influența natura ei. Nu poate fi primit argumentul apelantei conform căruia inițiativa încheierii contractului de credit ar fi revenit consumatorilor, în speță, intimaților și că simularea antecontractuală obligatorie face dovada negocierii atâta timp cât acestea sunt aspecte care privesc etapa anterioară contractului și nu rezultă că ele au vizat și conținutul contractului ce ar urma să fie încheiat. Aspectele anterior menționate sunt valabile și în privința actelor adiționale la contractul de credit din 08.08.2007, faptul negocierii clauzei cuprinse în art. 5.1 lit. b) privind comisionul de administrare credit nefiind probat de către apelantă. În plus, ambele clauze vizând comisionul de risc, respectiv comisionul de administrare nu sunt clare și nu stabilesc în mod concret scopul pentru care sunt percepute comisioanele și nici riscurile pe care acestea ar urma să le acopere. În fine, apelanta nu a probat nici faptul că perceperea comisionului de risc, respectiv administrare este justificată în condițiile în care creditul acordat este garantat cu ipotecă de rang I asupra bunului imobil al intimaților conform pct. 7 din condițiile speciale ale convenției ( fila 11 dosar fond), situație în care clauzele contractuale cad sub incidența prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, fiind creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților prin perceperea comisionului de risc, respectiv comision de administrare atâta timp cât intimații au garantat riscurile creditului contractat printr-o ipotecă de rang I.
În al treilea rând, apelanta a criticat hotărârea instanței de fond cu privire la modalitatea de soluționare a cererii de restituire a sumelor achitate cu titlu de comision de risc/administrare în sensul neindicării acestei sume. În acest sens, instanța de apel reține că prima instanța a procedat corect în sensul obligării apelantei la plata sumelor achitate cu titlu de comision de risc/administrare cu indicarea perioadei perceperii acestor comisioane, suma fiind una determinabilă, urmând a fi stabilită în mod concret la momentul punerii în executare a sentinței civile. De altfel, chiar și cererea intimaților reclamanți face referire atât la sumele percepute anterior promovării acțiunii, cât și celor ulterioare până în momentul rămânerii definitive a hotărârii, sume ce vor fi stabilite în mod concret la ultimul moment indicat.
Față de toate considerentele menționate anterior, în temeiul art. 480 alin.1 C.proc.civ., instanța urmează să respingă ca neîntemeiat apelul formulat de apelanta . împotriva sentinței civile nr. 1709/04.07.2014 a Judecătoriei V. și a încheierii de ședință din data de 07.04.2014 pe care le va păstra.
În baza art. 482 raportat la art. 453 alin.1 C.proc.civ., instanța urmează să oblige apelanta la plata către intimați a sumei de 1.700 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat ( conform chitanței nr. 729/30.09.2014 – fila 32).
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca neîntemeiat apelul formulat de apelanta . împotriva sentinței civile nr. 1709/04.07.2014 a Judecătoriei V. și a încheierii de ședință din data de 07.04.2014 pe care le păstrează.
Obligă apelanta la plata către intimați a sumei de 1.700 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică, azi, 26 noiembrie 2014.
Președinte, O. M. V. | Judecător, M. C. | |
Grefier, T. B. |
Red./Tehnored. Jud.O.M.V.
Ex.5/05.01.2015
Judecător fond: C. B., Judecătoria V.
.>
| ← Grăniţuire. Decizia nr. 771/2014. Tribunalul VASLUI | Acţiune în constatare. Decizia nr. 346/2014. Tribunalul VASLUI → |
|---|
