Pensie întreţinere. Decizia nr. 123/2014. Tribunalul VASLUI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 123/2014 pronunțată de Tribunalul VASLUI la data de 13-02-2014 în dosarul nr. 1867/244/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL V.
SECȚIA CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr. 123/A/2014
Ședința publică de la 13 Februarie 2014
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE D. M. M.
Judecător A. I. Z.
Grefier M. R.
Pe rol fiind la ordine PRONUNȚAREA cererii de apel formulată de reclamanta apelantă C. C. CU sediul procesual ales în G. .. 3 .. . Cabinet de avocat C. M. în contradictoriu cu intimatul pârât C. V., domiciliat în județul V., ., împotriva sentinței civile nr. 823/20 noiembrie 2013 pronunțată de Judecătoria Huși în dosarul nr._ având ca obiect- ordonanță președințială.
Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică din data de 12 februarie 2014 și au fost consemnate in încheierea de ședință din acea zi, parte integrantă din prezenta decizie când instanța având nevoie de timp pentru a delibera a amânat pronunțarea pentru astăzi 13 februarie 2014, când:
TRIBUNALUL
Asupra apelului civil de față;
Prin sentința civilă nr.823/ 20 noiembrie 2013 Judecătoria Huși a respins acțiunea civilă formulată de reclamanta C. C. în contradictoriu cu pârâtul C. V. .
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut:
Reclamanta C. C. este căsătorită din anul 1999 cu pârâtul C. V., din conviețuirea lor rezultând doi copii: C. A. -Ș., născut la data de 17.12.1999 și C. I. - A., născut la data de 05.03.2003.
În luna iulie 2013, reclamanta împreună cu cei doi copii minori au plecat din domiciliul comun, alegând să locuiască împreună cu mama sa -T. G. în aceeași localitate.
După despărțirea în fapt, pârâtul a plecat la muncă în Spania, de unde a trimis reclamantei 100 de euro pentru cei doi copii. De asemenea, înainte de a pleca s-a întâlnit cu cei doi copii și le-a cumpărat diferite articole de încălțăminte (așa cum au afirmat și minorii în camera de consiliu).
Dispoziții legale incidente în cauză:
Potrivit art.24 din Noul cod de procedură civilă (Legea nr.134/2010) „Dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după ..”coroborat cu art.3 alin.1 din Legea nr. 76/2012 de punere în aplicare a legii nr.134/2010 (privind codul de procedură civilă), dispozițiile Codului de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după ..
Iar art.81 din legea nr.76/2010 așa cum a fost modificat prin OUG nr.4/2013 prevede că: „Legea nr.134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.545 din 3 august 2012, cu completările ulterioare, intră în vigoare la data de 15 februarie 2013”.
Cum cererea reclamantei a fost depusă la instanță la data de 07.10.2013, rezultă că aplicabile în speță sunt prevederile Noului Cod de procedură civilă în ceea ce privește condițiile de admisibilitate ale ordonanței președințiale.
De asemenea, cadrul procesual este dat și de prevederile art.919 din noul cod de procedură civilă cu referire la art. 529, 530 cod civil.
Întrucât în chestiunile legate de situația copiilor minori, oportunitatea unei măsuri trebuie judecată prin rapiditatea cu care este pusă în practică, asemenea cazuri necesită o soluționare urgentă, deoarece trecerea timpului poate avea consecințe iremediabile asupra situației copiilor minori, care au nevoie de un climat liniștit pentru a se dezvolta și a crește și de asemenea pentru învățătură și pregătirea profesională, fără a fi afectați de tensiunile create de procedura divorțului părinților.
În materia raporturilor de familie, evacuarea pe cale de ordonanță președințială poate avea loc numai în cazul în care celalalt soț (cel agresat ) nu are locuință, iar locuința comună nu poate fi împărțită provizoriu. Măsura fiind provizorie, ea nu este de natură să nege dreptul de proprietate al fostului soț care are un comportament agresiv, el putând cere, pe aceeași cale desființarea măsurii luate, în momentul în care împrejurările de fapt care au justificat-o au încetat să existe.
Așadar, pentru a fi admisibilă ordonanța, Noul cod de procedură civilă prevede în art. 996 condițiile ce trebuiesc îndeplinite, și anume:
- aparența dreptului, caracterul provizoriu al măsurii, existența unor cazuri grabnice și neprejudecarea fondului pricinii.
În cadrul soluționării cererii de ordonanță președințială, este obligatorie cercetarea sumară a titlurilor prezentate de părți, pentru a se putea stabili de partea cui este aparența dreptului.
Aparența de drept este în favoarea reclamantului dacă poziția acestuia în cadrul raportului juridic pe care se grefează ordonanța președințială este preferabilă din punct de vedere legal, în condițiile unei sumare caracterizări și analize a situației de fapt.
Această condiție nu este îndeplinită în speță, deoarece aparența dreptului înclină în favoarea ambelor părți, și anume:
În cauză, s-a reținut că reclamanta solicită evacuarea pârâtului din imobilul proprietate comună întrucât acesta este violent, atât cu ea, cât și cu copiii minori, pe fondul consumului exagerat de alcool de către acesta.
Din coroborarea probelor administrate în cauză a rezultat că între soți există o stare conflictuală, dar nu s-a dovedit că pârâtul ar fi singurul vinovat sau principalul vinovat de situația creată între părți. Nu a rezultat că pârâtul este singura persoană violentă în familie și nici că prezența în locuința comună ar constitui un pericol pentru soție sau pentru copii.
Singura probă a fost depoziția martorei T. G. care este mama reclamantei și era și normal să fie oarecum subiectivă în astfel de situații, instanța observând acest aspect pe parcursul depoziției când aceasta a afirmat că, de când a plecat de acasă reclamanta cu cei doi copii, pârâtul nu a mai dat nici un bani pentru aceștia, iar în finalul depoziției, la insistențele apărătorului pârâtului, să afirme că reclamanta i-a relatat că pârâtul i-ar fi dat o sumă de bani.
Depoziția celeilalte martore –I. G., care este o martoră indirectă, și a susținut că reclamanta i-a relatat că pârâtul o bătea, nu conturează pe deplin situația existentă între părți.
Practic, nici una din cele două martore nu au asistat la nici un episod violent produs în familia părților, cu toate că mama reclamantei a afirmat că nu era prima dată când pârâtul se manifesta în acest fel. Toate acestea i-au fost relatate de către reclamantă.
Nu a rezultat din probe că actele de violență manifestate de către pârât au un caracter permanent și constituie un obicei al acestuia, astfel încât să fie caracterizat ca un soț turbulent. De asemenea, nu a existat un indiciu care să conducă la concluzia că minorilor le este teama de tatăl lor. Faptul că minorii, ulterior plecării din imobil au fost contactați de tatăl lor pentru a le cumpăra încălțări și au rămas să aibă grijă de animale, după plecarea tatălui lor în Spania, de unde acesta le-a trimis la scurt timp 100 de euro constituie argumente ce creează aparența dreptului și în favoarea pârâtului.
Mai mult, instanța a reținut că anterior, din toamna anului 2012 și până în primăvara anului 2013, aceștia au locuit tot la bunica lor maternă, deoarece reclamanta a fost nevoită să meargă la G. pentru a-și ajuta o soră în a-și crește copilul (aspect afirmat în fața instanței de martora T. G. după ce fusese consemnată depoziția sa în procesul-verbal ce se află atașat la dosarul cauzei).
De asemenea, nu a rezultat din probe ca reclamanta să fi fost alungată împreună cu copii de către soț în urma vreunui conflict. Reclamanta a părăsit domiciliul conjugal și s-a mutat la mama sa împreună cu copiii minori și nu rezultă că ar fi încercat rezolvarea situației create între ei. Totodată, deși invocă faptul că nu sunt condiții materiale la domiciliul părinților, reclamanta a locuit la adresa părinților împreună cu cei doi minori și mai înainte (toamna anului 2012-primăvara anului 2013, după care în vară a plecat din nou) o perioadă destul de lungă.
Așadar, instanța a apreciat că cererea de evacuare a șotului pârât nu îndeplinește condiția urgenței, deoarece nu s-a făcut dovada că atitudinea pârâtului constituie o amenințare asupra sănătății și vieții reclamantei și a copiilor. Nu s-a putut reține că măsura ce se solicită a fi dispusă ar fi necesară pentru protecția urgentă a reclamantei și a minorilor, câtă vreme pârâtul este plecat la muncă în străinătate.
Așadar, în lipsa unor dovezi că soțul, prin comportarea sa, face imposibilă co-locațiunea, nu s-a putut reține îndeplinirea condițiilor de admisibilitate (nefiind îndeplinită condiția urgenței și aparenței dreptului în favoarea reclamantei) mai sus menționate, cu toate că în cauză este îndeplinită condiția vremelniciei (reclamanta a solicitat evacuarea până la pronunțarea divorțului).
De asemenea, fiind vorba despre un imobil proprietate comună (aspect necontestat în cauză), restrângerile în exercițiul dreptului de proprietate ar putea fi dispuse de instanță în condiții excepționale și numai dacă locuința comună nu poate fi împărțită provizoriu (aspect ce nu a fost dezvoltat sau probat în vreun fel de reclamantă).
Pe de altă parte, faptul ca pârâtul ar putea locui la părinții săi, nu este de natură să justifice admiterea cererii de evacuare, cu atât mai mult cu cât, instanța procedând astfel, ar pronunța implicit o separare de domicilii, și ar antama fondul pricinii în condițiile în care soții se află în proces de divorț.
În cadrul unor astfel de cereri, instanța, pe baza probelor va trebui să stabilească urgența măsurii ce urmează să fie luate, adică să fie vorba de "cazuri grabnice" a căror soluționare pe calea dreptului comun nu ar putea asigura o protecție eficace a dreptului pretins încălcat.
Cât privește cererea reclamantei de obligare a pârâtului la plata pensiei de întreținere pentru cei doi minori, în cuantum de 1/3 din venitul realizat de acesta, instanța pe lângă considerentele de fapt reținute, are în vedere și pe cele în drept, care statuează că:
„Obligația de întreținere se execută în natură, prin asigurarea celor necesare traiului și, după caz, a cheltuielilor pentru educare, învățătură și pregătire profesională”, potrivit art.530 alin.1 cod civil.
Iar potrivit art.530 alin.(2) și (3) cod civil –„Dacă obligația de întreținere nu se execută de bunăvoie, în natură, instanța de tutelă dispune executarea ei prin plata unei pensii de întreținere, stabilită în bani.
Pensia de întreținere se poate stabili sub forma unei sume fixe sau într-o cotă procentuală din venitul net lunar al celui care datorează întreținere. Dispozițiile art. 529 alin. (2) și (3) rămân aplicabile”.
Cum în cauză depoziția martorei T. G. se coroborează cu înscrisul depus de pârât la dosar (fila 25), instanța reține că acesta înțelege să-și îndeplinească de bună voie obligațiile de părinte, în natură, în limita posibilităților financiare pe care le are la îndemână. Cum reclamanta nu a dovedit nivelul la care se situa traiul zilnic atunci când se afla la un loc cu pârâtul și nevoile minorilor, instanța nu poate să stabilească pe baza unor probe sumare, chiar și provizoriu ca obligația acestuia să nu mai fie acordată în natură ci să se transforme într-o sumă fixă în bani.
De altfel, reclamanta a susținut că pârâtul nu a fost angajat, el prestând diferite munci agricole, ceea ce atestă că nu au avut un nivel financiar cu caracter constant.
În concluzie, față de disp. art.998 Noul Cod de pr. civilă, petitul cererii formulate de reclamantă, de motivele de fapt invocate în aceasta și probele administrate, instanța a constatat că în cauză nu sunt întrunite cerințele prevăzute de lege.
Pentru cele ce preced, instanța a respins acțiunea formulată de către reclamanta C. C. în contradictoriu cu pârâtul C. V., conform dispozitivului sentinței.
Având în vedere principiul disponibilității ce guvernează procesul civil ce operează și cu privire la dreptul părții de a solicita cheltuieli de judecată, instanța a reținut că deși pârâtul a solicitat cheltuieli de judecată, nu a făcut dovada achitării onorariului de avocat, astfel încât față de soluția dată, nu a obligat reclamanta la plata acestora.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal a declarat apel reclamanta C. C.. Cererea de apel nu a fost motivată în prin însăși cererea declarativă a căii de atac, motivele de apel fiind depuse ulterior.
În motivarea cererii de apel, reclamanta a arătat că:
Prin hotărârea chilă nr. 823/2013 prima instanță, în mod nelegal și netemeinic, a respins acțiunea promovată.
Pentru pronunțarea acestei soluții s-a reținut faptul că în cauză nu ar fi îndeplinite condițiile de admisibilitate a cererii formulate pe calea ordonanței președințiale, nefiind îndeplinită condiția urgenței și aparenței dreptului în favoarea reclamantei.
În introducerea motivării, (fila 6, paragraf. 3 a hotărârii) instanța face aprecierii cu privire la chestiunile legate de situația copiilor minori și a faptului că acestea trebuie soluționate urgent, deoarece trecerea timpului poate avea consecințe iremediabile asupra situației copiilor minori, care au nevoie de un climat liniștit pentru a se dezvolta și a crește și de asemenea pentru învățătură și pregătire profesională, fără a fi afectați de tensiunile create de procedura divorțului părinților.
Astfel, instanța motivează practic urgența cererii formulată de către reclamantă, contrazicându-se cu soluția pronunțată.
Se mai arată că în materia raporturilor de familie, evacuarea pe cale de ordonanță președințială poate avea loc numai în cazul în care celălalt soț (cel agresat) nu are locuință, iar locuința comună nu poate fi împărțită provizoriu. Măsura fiind provizorie, ea nu este de natură sa nege dreptul de proprietate al fostului soț care are un comportament agresiv, el putând cere, pe aceeași cale, desființarea măsurii luate, în momentul în care împrejurările de fapt care au justificat-o au încetat să existe.
Pentru această susținere limitată doar la o singura situație de fapt, apreciem că nu există un temei legal, ba mai mult, potrivit art. 321 alin. (1) „locuința familiei este locuința comună a soților sau, în lipsă, locuința soțului la care se află copii".
Astfel, cum în speță, reclamanta și copii minori au fost nevoiți să părăsească domiciliul comun al soților, suntem în situația în care aceștia nu mai au locuința. Faptul că locuiesc la bunica lor nu echivalează cu o locuință, în sensul legii.
Condițiile generale de admisibilitate a unei cereri pe calea ordonanței președințiale sunt:
1. Urgența. Legea nu determină cazurile considerate urgente, însă acest aspect trebuie apreciat de instanță, în raport cu împrejurările cauzei.
Instanța, va aprecia existența urgenței după unul dintre criteriile specificate în textul de lege:
a) păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere;
b) prevenirea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara;
c) necesitatea de a înlătura piedicile ce s-ar ivi cu prilejul unei executări.
Însă, tot legiuitorul, a stabilit, în mod expres, anumite cazuri în care se poate apela la această instituție de drept, iar instanța nu mai trebuie să verifice această condiție, pentru că ea este prezumată de legiuitor: în materia divorțului, unde se permite luarea, pe această cale, a unor măsuri privind locuința copiilor minori, obligația de întreținere, folosirea locuinței familiei, (art. 919 n.c.p.c.)
2. aparența dreptului în favoarea apelantei-reclamantă este dat tocmai de dreptul de proprietatea al său asupra imobilului a cărui evacuare se solicită și de comportamentul pârâtului, care face imposibilă colocațiunea.
Instanța în mod eronat a apreciat că, dacă aparența dreptului înclină în favoarea ambelor părți. Avându-se în vedere că pârâtul nu a contrazis cu probe situația de fapt expusă și dovedită de reclamantă, în mod evident, aparența dreptului este în favoarea acesteia.
Se solicită instanței de apel să aibă în vedere că reclamanta a dovedi situația de fapt expusă prin administrarea probei cu martori, aceștia relatând înclinarea pârâtului spre consumul excesiv de alcool, premisă pentru violențele fizice, verbale și psihice asupra reclamantei și minorilor.
Deși prin întâmpinare, pârâtul a negat această situația, încercând să dea vina pe reclamantă pentru existența situației tensionate existente, nu a făcut dovada acestei stări de fapt, fiind decăzut din proba cu martori propusă.
Mai mult, s-a motivat că reclamanta nu a făcut dovada că pârâtul era singurul vinovat de situația conflictuală existentă între părți și că nu este singura persoană violentă în familie. De asemenea, se reține că din probatoriul administrat nu rezultă că actele de violență manifestate de pârât au caracter permanent și constituie un obicei al acestuia, astfel încât să fie caracterizat precum un soț turbulent.
Din probele administrate în cauză rezultă situația de faptă expusă în cuprinsul cererii de chemare în judecată, potrivit căreia pârâtul, pe fondul consumului de alcool se manifestă violent.
Este drept că actele de violență nu au caracter permanent, însă acest aspect nu poate conduce la ideea potrivit căreia pârâtul nu este un soț turbulent, ba din contra. Violențele pârâtului, chiar și sporadice, nu sunt justificate și scuzabile în nici o situație, cu atât mai mult cu cât sunt manifestate de față cu minorii.
Tensiunea existentă între părțile litigante creează o atmosferă improprie creșterii și dezvoltării unor copii la vârste atât de fragede, când aceștia își formează personalitatea și caracterul.
Mai mult, o astfel de motivare practic încurajează astfel de comportări din partea pârâtului, în sensul că violențele sale ocazionale sunt perfect normale și acceptate de întreaga societate.
A mai apreciat prima instanță că cererea de evacuare a soțului pârât nu îndeplinește condiția urgenței, deoarece nu s-a făcut dovada că atitudinea pârâtului constituie o amenințare asupra sănătății și vieții reclamantei și a copiilor. Nu se poate reține că măsura ce se solicita a fi dispusă ar fi necesară pentru protecția urgentă a reclamantei și a minorilor, câtă vreme pârând este plecat la muncă în străinătate.
Această apreciere este netemeinică, deoarece reclamanta a ales să părăsească domiciliul comun cu doi copii minori, înainte de începerea anului școlar, tocmai din cauza manifestărilor pârâtului.
Daca atitudinea pârâtului nu ar fi fost interpretată ca o amenințare serioasă, în situația în care nu era unică (aspect reținut și de instanță, potrivit depoziției martorului T. G., reclamanta a mai plecat de acasă și a venit să locuiască cu ea, tot însoțită de copii și cu alte ocazii în care pârâtul a fost violent), reclamanta nu ar fi fost determinată să părăsească casa la care a muncit și unde, atât ea cât și copii aveau tot confortul.
Instanța apreciază temerea reclamantei doar prin raportarea la agresiunile fizice la care a fost supusă aceasta sau minorii, neluând în seama limbajul vulgar și starea de încordare, tensiune și violențele psihice.
Deși instanța nu reține o situație de fapt probată cu martori, reține o situație de fapt (aceea că pârâtul ar fi plecat să muncească în străinătate) nedovedită, ba chiar contrazisă de prezența pârâtului la primul termen de judecată.
Chiar și dacă acest lucru ar fi fost probat și real, nu importă pentru soluționarea unei astfel de cereri, întrucât pârâtul se poate întoarce oricând acasă și lucrurile pot lua o turnură negativă.
Se mai motivează că reclamanta nu a. făcut dovada faptului că ar fi fost alungată de către pârât, însă nici nu s-a susținut acest lucru. în cererea de chemare în judecată a fost specificat că, în urma unui conflict între soți, reclamanta a ales, pentru siguranța ei și a copiilor, dar și pentru că a apreciat că nu își poate crește copii în stare de temere și tensiune, să părăsească domiciliul comun și să plece la mama acesteia.
Dovada că plecarea a fost spontană este și faptul că nici reclamanta și nici minorii nu și-au luat lucrurile personale din imobil, fiind nevoiți ulterior să spargă yalele pentru a pătrunde în interior.
De asemenea, tot greșit, reține instanța că reclamanta s-ar fi plâns de condițiile materiale existente la mamei sale. Este total greșit acest aspect, am motivat caracterul urgent al cererii prin faptul că minorii nu au toate condițiile necesare studiului acasă la bunica acestora. Este binecunoscută necesitatea elevilor de a utiliza computer-ul sau internetul pentru a putea pregăti anumite proiecte școlare, ori un bătrân nu deține astfel de bunuri. De asemenea, acasă aceștia aveau birouri, rechizite școlare, cărți de lectură, culegeri și multe altele la care momentan nu au acces. în aceste sens reclamanta a precizat că nu sunt condiții pentru minori.
Mai mult, stresul psihic determinat de conflictul dintre părinți este amplificat și de mutarea într-o altă locuință, chiar și a bunicii. Este firesc ca aceștia să locuiască, să crească, pe cât posibil, într-un mediu familiar, unde toate necesitățile pot fi satisfăcute.
Mai apreciază prima instanță că, fiind vorba despre o proprietate comună, nu se poate dispune măsura evacuării decât în situații excepționale și numai dacă locuința comună nu poate fi împărțită provizoriu (aspect ce nu a fost dezvoltat în vreun fel de reclamantă.).
Și acest argument este netemeinic și urmează a fi înlăturat, deoarece reclamanta și cei doi minori se află într-o situație excepțională, nefiind ceva normal ca aceștia să fie constrânși fizic și psihic să părăsească domiciliul și să locuiască cu bunica, dorința lor fiind de a reveni acasă. în privința împărțirii provizorii, apreciem că nu se poate dispune această măsură, raportat la situația de fapt. O astfel de măsură, a partajării provizorii s-ar putea dispune numai după ce în prealabil s-a verificat dacă în mod concret locuința respectivă poate fi împărțită în două unități locative separate, astfel încât atât să satisfacă interesele legitime ale ambilor soți și a copiilor cât și fără să modifice structura interioara a locuinței.
Se apreciază că pentru a stabilirea unei partajării provizorii sunt necesare probatorii ce necesită timp îndelungat de administrare (expertiză tehnică), ceea ce contravine prevederilor art. 998 alin. (3) N.C.P.C.
Un alt argument greșit avut în vedere la soluționarea cererii a fost și acela potrivit căruia nu este justificată admiterea cererii de evacuare, cu atât mai mult, cu cât instanța procedând astfel, ar pronunța implicit o separare de domicilii, și ar antama fondul pricinii în condițiile în care soții se află în proces de divorț.
Potrivit dispozițiilor art. 1001 alin. (2) N.C.P.C. „ordonanța președințială nu are autoritate de lucru judecat asupra cererii privind fondul dreptului.""
Astfel, că admiterea cererii formulate nu ar fi putut, în mod legal, antama fondul pricinii, instanța ce urmează a judecata cererea de divorț, nefiind ținută în vreun fel de soluția cererii.
Cu privire la cel deal doilea capăt de cerere privind obligarea pârâtului Ia plata pensiei de întreținere, instanța, în mod greșit a reținut că pârâtul și-a executat obligația în natură și astfel nu se impune obligarea acestuia la plata pensiei.
Pârâtul a remis reclamantei suma de 100 E (aprox. 450 lei) pentru o perioadă de 4 luni de zile în care nu a contribuit în nici un mod la creșterea minorilor. Nu se poate aprecia că în acest mod el și-a executat în natură obligația de a „asigura cele necesare traiului și după caz, a cheltuielilor de educare, învățătură și pregătire profesională", conform art. 530 alin. (1) CC.
Suma de 450 lei împărțită pentru o perioadă de 4 luni de zile reprezintă 112 lei/lună pentru ambii minori, în condițiile în care aceștia merg la școală, unde au nevoie de rechizite, uniforme, dar și de alimente.
Urmează ca instanța de apel să constate că pârâtul nu și-a executat de bună voie obligația de întreținere a celor doi copii, motiv pentru care, în temeiul art. 530 alin. (2) alin. (3), art. 529 și art. 532 CC. urmează să obligați pârâtul la plata unei pensii de întreținere în valoare de 300 lei lunar, pentru ambii minori de la data introducerii acțiunii - 07.10.2013. Suma de 300 lei va fi stabilită raportat la salariu net minim pe economie de 601 lei (800 lei brut potrivit art. 1 alin .(2) din H.G. 23/2013) și la prevederile art. 529 alin. (3) CC. conform cărora „cuantumul întreținerii datorate copiilor nu poate depăși jumătate din salariu net lunar a celui obligat."
În temeiul art. 453 alin. (1) N.C.P.C. urmează să obligați pârâtul la plata cheltuielilor de judecată reprezentând taxa de timbru judiciar și onorariu avocat.
Cererea de apel a fost legal timbrată.
În apel nu s-au administrat probe noi.
Legal citat pârâtul intimat nu a depus întâmpinare.
Analizând actele și lucrările dosarului prin prisma motivelor de apel și a dispozițiilor legale aplicabile în cauză, instanța de control judiciar a constatat că apelul este neîntemeiat pentru următoarele considerente:
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat, ca pe cale de ordonanță președințială, să se dispună evacuarea pârâtului din imobilul situat în satul și . și la plata pensiei de întreținere pentru cei doi copii minori până la judecata acțiunii de divorț pe fond, invocând ca temei în drept dispozițiile art. 919 și 996 C. proc. Civ.
În mod corect, instanța de fond a apreciat că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate a acțiunii pe calea ordonanței președințiale, respectiv urgența, vremelnicia măsurii și neprejudecarea fondului.
Astfel, apelanta nu a dovedit urgența măsurii, în sensul că nu a făcut dovada că prin neluarea acestei măsuri ar pierde un drept sau s-ar produce o pagubă așa cum prevăd dispozițiile art. 996 C. proc. Civ. Din probele administrate în cauză, respectiv declarațiile de martori, nu a rezultat că pârâtul, prin comportamentul său ar pune în pericol integritatea fizică sau psihică a apelantei și a copiilor. Într-adevăr, între părți au mai existat conflicte, însă acestea nu au fost de natură a duce la măsura extremă ca pârâtul intimat să fie evacuat din imobilul asupra căruia acesta are un drept de coproprietate. De altfel, acesta nici nu mai locuiește în imobil, fiind plecat mai tot timpul.
Nu este îndeplinită nici condiția vremelniciei măsurii ce solicită reclamanta a fi luată deoarece aceasta nu a solicitat prin cererea de chemare în judecată ca măsura să fie luată până la soluționarea pe fond a situației dintre părți.
În ceea ce privește al doilea capăt de cerere, reclamanta apelantă a solicitat ca obligarea pârâtului intimat la plata pensiei de întreținere pe calea ordonanței președințiale să se facă până la pronunțarea instanței asupra acțiunii de divorț în baza dispozițiilor art. 919 C. proc. Civ.
Reclamanta, în cursul judecății, nu a făcut dovada că are înregistrată o acțiune de divorț. Verificând, din oficiu, programul Ecris al Judecătoriei Huși, s-a constatat că părțile au înregistrată o acțiune de divorț, judecata acestei acțiuni, la acest moment, este suspendată, astfel, nu mai sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 919 C. proc. Civ., în sensul că aceste măsuri vremelnice să fie luate pe tot timpul procesului de divorț.
Față de cele arătate, de dispozițiile art. 480 C. proc. Civ., instanța va respinge apelul, urmând să păstreze hotărârea instanței de fond.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul formulat de C. C. împotriva sentinței civile nr. 823/20 noiembrie 2013 a Judecătoriei Huși pe care o păstrează.
DEFINITIVĂ.
Pronunțată în ședința publică, azi, 13 februarie 2014
Președinte, D. M. M. | Judecător, A. I. Z. | |
Grefier, M. R. |
M.R. 13 Februarie 2014RED.M.D.M./14.02.2014;ex.4;..02.2014;jud.fond: A. I.
| ← Ordonanţă preşedinţială. Sentința nr. 175/2014. Tribunalul VASLUI | Situaţie juridică minor. Sentința nr. 325/2014. Tribunalul VASLUI → |
|---|
