Bunuri dobândite de stat Reprezentarea Statului de Ministerul Finanţelor şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice
| Comentarii |
|
C. civ., art. 477, art. 680 Decretul nr. 31/1954, art. 25 Legea nr. 36/1995, art. 85 Legea nr. 213/1998
H.G. nr. 731/2007, art. 5 alin. (8)
transmiterea dreptului de proprietate asupra apartamentului nr. 23, Bucureşti, str. C. nr. 17, sector 6.
La termenul de judecată din data de 9 mai 2008, reclamanta a depus precizare a acţiunii, prin care a arătat că a înţeles să cheme în judecată Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, în calitate de reprezentantă a pârâtului Statul Român.
II. în prealabil, Tribunalul a reţinut că atât apelul declarat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, în calitate de reprezentant al Statului Român, cât şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, îşi fundamentează argumentele pe aceleaşi dispoziţii legale. Mai mult, motivele celor două apeluri sunt identice, ca şi raţionament, şi sunt semnate de către aceleaşi persoane.
Cu privire la Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, s-a reţinut că aceasta îşi însuşeşte calitatea de reprezentant al statului, calitate în care declară şi semnează apelul, aceeaşi fiind situaţia şi în ceea ce priveşte Ministerul Finanţelor Publice.
Tribunalul a mai reţinut că nu s-au depus probe din care să rezulte că dreptul de reprezentare al Statului Român în instanţe a fost dat în favoarea altei persoane juridice, iar sarcina probei revenea apelanţilor.
Calitate procesuală pasivă are Statul Român, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 213/1998, conform cărora: „Domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale este alcătuit din bunuri aflate în proprietatea lor şi care nu fac parte din domeniul public. Asupra acestor bunuri statul sau unităţile administrativ-teritoriale au drept de proprietate privată”. în art. 25 se prevede că: „în accepţiunea prezentei legi, prin sintagma domeniu public, cuprinsă în art. 477 din Codul civil, se înţelege domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale, după caz”.
în sfârşit, Tribunalul a reţinut şi dispoziţiile art. 12 alin. (4) din lege, care prevăd că: „în litigiile referitoare la dreptul de proprietate asupra bunului, titularul dreptului de administrare are obligaţia să arate instanţei cine este titularul dreptului de proprietate, potrivit prevederilor Codului de procedură civilă. Titularul dreptului de administrare răspunde, în condiţiile legii, pentru prejudiciile cauzate ca urmare a neîndeplinirii acestei obligaţii. De asemenea, neîndeplinirea acestei obligaţii poate atrage revocarea dreptului de administrare”.
Faţă de cele reţinute, rezultă că avem un singur apelant, Statul Român, iar, în ceea ce priveşte calitatea de reprezentant, mandatul legal a fost dat în condiţiile art. 12 alin. (4) din Legea nr. 213/1998.
Din antetul celor două apeluri, identice şi acestea, rezultă că Ministerul Economiei şi Finanţelor este, la rândul său, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti.
în ceea ce priveşte calitatea de mandatar, atât timp cât aceasta a fost recunoscută de ambii mandatari, excepţia se priveşte ca nefondată, atât sub aspectul titularului dreptului de proprietate, cât şi al celui de reprezentant, aspecte tratate confuz de către apelantul Statul Român, în motivele invocate în ambele apeluri.
III. Asupra motivului de recurs, prin care se reiterează excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Curtea l-a apreciat ca nefondat, în considerarea dispoziţiilor art. 25 din Decretul nr. 31/1954, privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, potrivit cărora „Statul este persoana juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi şi obligaţii. El participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanţelor, afară de cazurile în care legea stabileşte anume alte organe în acest scop”.
Aceste dispoziţii se coroborează cu cele generale, ale art. 477 C. civ., prin care se statuează că: „Toate averile vacante şi fără stăpâni, precum şi ale persoanelor care mor fără moştenitori, sau ale căror moşteniri sunt lepădate, sunt ale domeniului public”, prin sintagma „domeniu public”, cuprinsă în acest articol, înţelegându-se domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale, după caz, în sensul art. 25 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, şi cu dispoziţiile art. 680 C. civ., conform cărora „în lipsă de moştenitori legali sau testamentari, bunurile lăsate de defunct trec în proprietatea statului”.
în acelaşi sens, potrivit art. 5 alin. (8) din H.G. nr. 731/2007 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a O.G. nr. 14/2007, în succesiunile ce urmează a fi declarate vacante, direcţiile generale ale finanţelor publice judeţene sau a municipiului Bucureşti reprezintă statul, ca subiect de drepturi şi obligaţii şi sunt citate de notarii publici în cadrul procedurii succesorale.
Din interpretarea sistematică şi teleologică a acestor dispoziţii legale şi, constatându-se, în mod legal, existenţa unei succesiuni vacante, rămase de pe urma defunctei A.M., Curtea a apreciat că, în această ipoteză - a succesiunilor vacante, revine Statului Român legitimarea procesuală pasivă în raportul juridic dedus judecăţii, în cauză existând doar o distincţie formală, ce nu poate determina admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, între reprezentarea statului, ce decurge din lege, în persoana Ministerului Finanţelor Publice şi reprezentarea statului, de către Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, ce decurge atât din dispoziţii legale, cât şi din mandatul de reprezentare, invocat de recurenţi, această din urmă instituţie funcţionând în cadrul Ministerului Finanţelor Publice, ambelor fiindu-le pe deplin opozabilă hotărârea pronunţată în prezenta cauză.
Asupra motivului de recurs, prin care se invocă excepţia inadmi-sibilităţii acţiunii, pe capătul de cerere referitor la constatarea vacanţei succesorale de pe urma defunctei A.M., Curtea l-a apreciat ca nefondat, pentru următoarele considerente:
Esenţializând argumentele care întemeiază acest motiv de recurs, Curtea a reţinut că recurentul invocă faptul că o constatare a vacanţei succesorale nu este posibil a fi făcută în cadrul unei proceduri judecătoreşti, ci, în mod exclusiv, în cadrul procedurii speciale reglementate în art. 85 din Legea nr. 36/1995 privind notarii publici şi activitatea notarială, procedura judecătorească putând fi declanşată, în opinia acestuia, numai în cazurile prevăzute de art. 78 lit. b) din Legea nr. 36/1995.
A interpreta în acest sens echivalează, în opinia instanţei de recurs, cu o afectare a dreptului de acces la un tribunal independent şi imparţial, cu plenitudine de jurisdicţie în fapt şi în drept, reglementat de art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
Astfel, din jurisprudenţa constantă dezvoltată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, rezultă că nu s-ar putea exclude, din sfera de competenţă a instanţelor judecătoreşti, acele acţiuni ce au ca obiect protejarea sau realizarea drepturilor cu caracter civil, ce formează domeniul de aplicabilitate al art. 6 din Convenţie (a se vedea cauza Glod c. României, Hotărârea din 16 septembrie 2003, cauza Brumă-rescuc. României, Hotărârea din 28 octombrie 1999).
în acest sens, deşi este validă aserţiunea recurentului, în sensul că există o procedură specială notarială, prin care să se constate vacanţa succesorală şi să se elibereze certificatul de vacanţă succesorală în favoarea statului, nu există nicio dispoziţie legală care să interzică exercitarea unei acţiuni în instanţă având acest obiect şi care să instituie, în consecinţă, obligativitatea parcurgerii, anterior sesizării instanţei, a acestei proceduri notariale.
Raportându-ne, în consecinţă, la obiectul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost fixat prin efectul introducerii cererii de către reclamanta I.G.M., respectiv pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de contract de vânzare-cumpărare şi să constituie titlu privind transmiterea dreptului de proprietate asupra apartamentului nr. 23 situat în Bucureşti, str. C. nr. 17, sector 6, ce a făcut obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare, încheiat la data de 30 iunie 2006, între reclamantă, în calitate de promitentă-cumpărătoare, şi A.M., în calitate de promitentă-vânzătoare, în prezent decedată, şi la cererea precizatoare formulată de reclamantă, prin care solicită să se constate, pe cale incidentală, vacanţa succesorală, cu privire la moştenirea defunctei A.M., în raport cu care, conform datelor furnizate de Camera Notarilor Publici Bucureşti, nu a fost deschisă procedura succesorală, Curtea a apreciat, în acord cu instanţele anterioare, că această cerere incidentală poate fi analizată şi soluţionată de către instanţa de judecată, ca expresie a plenitudinii de competenţă de care aceasta beneficiază, în garantarea dreptului la un proces echitabil al părţilor.
C.A. Bucureşti, s. a lll-a civ., min. şi fam., decizia nr. 1248 din 6 octombrie 2009, nepublicată
| ← Uzucapiune. Cerere de constatare a vacanţei succesorale.... | Bun dobândit de stat. Reprezentarea statului de Direcţia... → |
|---|
