Cauză strămutată. Declinarea competenţei materiale către instanţa ierarhic inferioară celei de la care a fost strămutată cauza

Comentarii

0

C. proc. civ., art. 37, art. 158, art. 159

în cazul în care hotărârea a fost casată cu trimitere spre rejudecare de către o instanţă de control judiciar învestită prin strămutare (deci, ipoteza presupune că s-a cerut şi s-a obţinut strămutarea judecării unui apel sau recurs, instanţa de control judiciar fiind un tribunal ori o curte de apel), cauza va fi trimisă spre rejudecare uneia dintre instanţele din raza teritorială a instanţei care a pronunţat hotărârea, iar nu instanţei a cărei hotărâre a fost casată.

Pentru identitate de raţiune - aceea ca în eventualele căi de atac ulterioare pricina sa nu ajungă din nou pe rolul instanţei de la care a fost strămutată - această soluţie trebuie admisă şi în ipoteza declinării pentru necompetenţă materială.

C.A. Bucureşti, s. a IIl-a civ. şi pt. cauze de min. şi de fam., dec. nr. 838 din 27 iunie 2011 (nepublicată)

Prin acţiunea înregistrată la data de 10 mai 2004 pe rolul Tribunalului Bacău, reclamanţii I.S. şi I.D. au chemat în judecată pe pârâţii S.D.

şi S.E., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligaţi pârâţii la plata sumei de 80.151 dolari SUA, echivalent provizoriu a

2.565.000.000 ROL şi a dobânzilor aferente acestei sume de la data punerii în întârziere.

Având în vedere încheierea 4960 din 2004 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s. civ., prin care s-a dispus strămutarea judecării procesului la Tribunalul Bucureşti, prin încheierea din 08 septembrie 2004 Tribunalul Bacău a dispus scoaterea dosarului de pe rol şi înaintarea spre competentă soluţionare la Tribunalul Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr. 82 din 24 ianuarie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Bucureşti şi a declinat competenţa soluţionării cauzei privind pe reclamanţii I.S. şi I.D. şi pe pârâţii S.D. şi S.E., în favoarea Judecătoriei Bacău.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 219/2005, prevede că tribunalul judecă procesele şi cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 5 miliarde ROL.

Din analiza cererii de chemare în judecată, tribunalul a reţinut că reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata unei sume de 80.151 dolari SUA, reprezentând împrumut nerestituit, sumă care atât în prezent, cât şi la data intrării în vigoare a Legii nr. 219/2005 are o valoare mult sub 500.000 RON.

în consecinţă, având în vedere dispoziţiile art. 158 şi art. 159 pct. 2 C. proc. civ., conform cărora necompetenţă este de ordine publică când pricina este de competenţa unei instanţe de alt grad, tribunalul a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Judecătoriei Bacău, care este instanţa competentă material, raportat la obiectul acţiunii (valoarea obiectului acţiunii este sub 5 miliarde ROL), cât şi teritorial, având în vedere că pârâţii au domiciliul în oraşul Bacău.

La admiterea acestei excepţii, tribunalul a avut în vedere dispoziţiile art. II din Legea nr. 219/2005, conform cărora procesele în curs de judecată în primă instanţă la data schimbării competenţei instanţelor legal învestite, precum şi căile de atac se judecă de instanţele competente, potrivit legii.

Aşadar, soluţia de declinare a competenţei în favoarea Judecătoriei Bacău se impune în raport de modificările intervenite la codul de procedură civilă prin Legea nr. 219/2005, care prevăd, printre altele, că în cazul în care tribunalul constată că litigiul este de competenţa judecătoriei, poate trimite dosarul spre soluţionare, inclusiv pe calea administrativă (art. II. pct. 4).

Este adevărat că situaţia din speţa dedusă judecăţii este atipică, întrucât dosarul a fost suspendat în perioada 16 decembrie 2004 - 13 decembrie 2010 şi deci nu s-a mai putut lua nicio măsură procesuală în acest dosar, inclusiv verificarea aspectului competenţei.

Cu toate acestea, este cert că în speţă competenţa materială raportată la valoarea obiectului cauzei s-a schimbat după strămutarea dosarului de la Tribunalul Bacău la Tribunalul Bucureşti, iar legea dă posibilitatea inclusiv a trimiterii administrative a dosarului instanţei devenite ulterior competente.

Tribunalul a mai făcut precizarea că încheierea înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a dispus strămutarea procesului la Tribunalul Bucureşti, nu influenţează cu nimic admiterea excepţiei de necompetenţă materială, întrucât înalta Curte a analizat existenţa unor motive de strămutare în raport de instanţa sesizată iniţial, care este Tribunalul Bacău şi nu în raport de instanţa la care s-a declinat competenţa şi care este Judecătoria Bacău şi oricum, dacă ar exista motive de strămutare şi la nivelul acestei instanţe, părţile pot formula o nouă cerere, iar dacă aceasta va fi admisă, acţiunea va trebui soluţionată tot de o judecătorie şi nicidecum de un tribunal.

De asemenea, tribunalul a mai făcut precizarea că în niciun caz valoarea obiectului cauzei nu depăşeşte 500.000 lei aşa cum reclamanţii au arătat în înscrisul intitulat minuta timbrării, întrucât competenţa se stabileşte în funcţie de capătul de cerere principal, care este plata debitului restant şi nu în funcţie de capătul de cerere accesoriu, care este plata dobânzii, cu atât mai mult cu cât din înscrisurile depuse la dosar rezultă că împrumutul a fost acordat fără dobândă.

împotriva aceste hotărâri judecătoreşti, la data de 27 ianuarie 2011 au declarat recurs reclamanţii I.S. şi I.D. şi la data de 2 februarie 2011 au declarat recurs pârâţii S.D. şi S.E., cererile fiind înregistrate pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, s. a IlI-a civ. şi pt. cauze cu min. şi de fam. la 15 aprilie 2011.

în motivare, recurenţii - reclamanţi au arătat că instanţa a pronunţat o hotărârea nelegală şi netemeinică pentru următoarele argumente:

Sub un prim aspect, instanţa a lăsat fără nicio eficienţă juridică hotărârea înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care a dispus strămutarea soluţionării cererii recurenţilor - reclamanţi de la Tribunalul Bacău -S. civ. la Tribunalul Bucureşti. Or, hotărârea înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care s-a dispus strămutarea soluţionării cauzei la Tribunalul Bucureşti reprezintă o veritabilă prorogare judecătorească de competenţă în favoarea acesteia din urmă. Pe cale de consecinţă, Tribunalul Bucureşti este instanţa competentă să soluţioneze cererea de chemare în judecată ca urmare a hotărârii pronunţate de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ceea ce împiedică ridicarea vreunei alte excepţii de necompetenţă.

Sub al doilea aspect, Tribunalul Bucureşti a dispus declinarea competenţei în favoarea Judecătoriei Buzău deşi sub aspectul competenţei teritoriale prevăzute de către art. 5 C. proc. civ. aceasta nu este nici instanţa de la domiciliul pârâtului şi nici instanţa aflată în circumscripţia celei dintâi.

Astfel, recurenţii - reclamanţi au apreciat că instanţa a pronunţat o sentinţă nelegală, deoarece ar fi trebuit să dispună judecarea cauzei de către o instanţă competentă material aflată în circumscripţia sa. Aceasta cu atât mai mult cu cât prin hotărârea înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a admis cererea de strămutare şi s-a stabilit ca Tribunalul Bucureşti să soluţioneze cerea de chemare în judecată.

în motivarea cererii lor, recurenţii - pârâţi au arătat că, într-adevăr, soluţia dată excepţiei invocate, în sensul că Tribunalul Bucureşti nu este competentă să soluţioneze cauza în primă instanţă, este corectă.

Recurenţii - pârâţi au criticat doar soluţia instanţei cu privire la judecătoria competentă, din punct de vedere, teritorial, să soluţioneze cauza în fond.

După cum au arătat, iniţial cauza a fost introdusă la Tribunalul Bacău, potrivit competenţei teritoriale şi materiale de la nivelul anului 2004.

Chiar dacă în anul 2005 competenţa materială, după valoarea litigiului, s-a modificat, competenţa teritorială a instanţelor a rămas, în ceea ce priveşte cauza, neschimbată.

Ca urmare, rezultă în mod necesar că Judecătoria Bacău este competentă să soluţioneze cauza în primă instanţă, iar nu Judecătoria Buzău, cum în mod nelegal a dispus Tribunalul Bucureşti prin hotărârea recurată.

Faptul că înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a decis în anul 2004 strămutarea cauzei de la Tribunalul Bacău, pentru motive de bănuială legitimă asupra judecătorilor Tribunalului Bacău, nu afectează în niciun fel competenţa materială şi teritorială a Judecătoriei Bacău.

Mai mult, nu există niciun temei de drept pentru care considerentele sau efectele hotărârii de strămutare de la Tribunalul Bacău să poată fi extinse asupra magistraţilor Judecătoriei Bacău.

In plus, reclamanţii nici nu au formulat vreodată o cerere de recuzare a magistraţilor Judecătoriei Bacău.

Prin declinarea cauzei către Judecătoria Buzău, Tribunalul Bucureşti s-a erijat practic într-o instanţă competentă să soluţioneze o cerere de strămutare cu care însă nici nu a fost investit vreodată în această cauză.

Concret, Judecătoria Buzău nu are nicio legătură cu cauza, iar competenţa sa a fost stabilită cu încălcarea dispoziţiilor procedurale privind competenţa teritorială a instanţelor judecătoreşti.

In drept, şi-au întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 1, art. 2, art. 39, art. 101 alin. (5), art. 158 alin. (3), art. 299 şi urm., art. 304 pct. 9 şi art. 312 C. proc. civ.; art. XXII alin. (2) din Legea nr. 202/2010 şi art. II din Legea nr. 219/2005.

La data de 22 iunie 2011 recurenţii - pârâţi S.D. şi S.E. au depus la dosar întâmpinare, prin care au solicitat, 1. în principal, respingerea recursului ca inadmisibil şi, 2. în subsidiar, ca neîntemeiat.

1. în motivare, au arătat că, potrivit dispoziţiilor art. 158 alin. (3) C. proc. civ.: „Dacă instanţa se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac”.

Prezentul recurs a fost formulat de reclamanţi în cursul anului 2011, ulterior modificării, la data de 25 noiembrie 2010, prin. dispoziţiile Legii nr. 202/2010, a dispoziţiilor art. 158 alin. (3) C. proc. civ.

2. Decizia înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu a fost şi nu este nici în prezent lăsată fără eficienţă juridică. Date fiind dispoziţiile art. 40 alin. (3) C. proc. civ., cauza a fost strămutată de la Tribunalul Bacău la o instanţă de acelaşi rang, Tribunalul Bucureşti.

Opţiunea de a modifica competenţa materială a instanţelor, precum şi aceea de trimitere a cauzelor, pe cale administrativă, la instanţele competente potrivit reglementărilor Legii nr. 219/2005 nu a aparţinut Tribunalului Bucureşti sau sub recurenţilor - pârâţi, ci legiuitorului.

în drept, au invocat dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. b), art. 115, art. 158, art. 159 şi 1591 C. proc. civ., art. II din Legea nr. 219/2005.

La termenul din 27 iunie 2011, instanţa a invocat din oficiu excepţia de netimbrare a recursul formulat de recurenţii - pârâţi.

Asupra excepţiei inadmisibilităţii recursului declarat de recurenţii reclamanţi, Curtea are în vedere că, într-adevăr, potrivit art. I pct. 20 din Legea nr. 202/2010: „La articolul 158, alineatul 3 se modifica şi va avea următorul cuprins: Dacă instanţa se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind trimis de îndată instanţei competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicţională competent”.

Cu toate acestea, art. XXII alin. (2) din acelaşi act normativ prevede că mai multe dispoziţii, prin care şi cea prevăzută de art. 158 alin. (3), se aplică numai proceselor, cererilor şi sesizărilor privind recursul în interesul legii începute, respectiv formulate după intrarea în vigoare a acestei legi.

Având în vedere faptul că, în cauză, procesul a început la data de 10 mai 2004, hotărârea prin care instanţa s-a declarat necompetentă este supusă căii de atac a recursului, prevăzute de legea în vigoare la data pronunţării, conform regulii instituite de 725 alin. (4) C. proc. civ..

Referitor la excepţia de netimbrare a recursul formulat de recurenţii

- pârâţi, Curtea reţine următoarele:

Potrivit art. 1 din Legea nr. 146/1997 cu modificările ulterioare, în varianta existentă la data sesizării instanţei, acţiunile şi cererile introduse la instanţele judecătoreşti se timbrează, iar conform art. 11 alin. (2) liniuţa 3 se timbrează cu 4 lei cererile pentru exercitarea recursului împotriva hotărârilor de declinare a competenţei.

Potrivit art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 32/1995, recurenţii pârâţi datorează şi o taxă de timbru în cuantum de 0,15 lei, iar art. 9 alin. (2) dispune că în cazul nerespectării dispoziţiilor acestui act normativ, se procedează conform prevederilor legale referitoare la taxa de timbru.

în temeiul art. 20 din Legea nr. 146/1997 care stabileşte că taxele de timbru se plătesc anticipat, constatând la primirea cererii că taxa judiciară de timbru nu a fost plătită, Curtea a pus în vedere recurenţilor pârâţi să achite suma datorată până la primul termen de judecată, fiind citaţi cu această menţiune conform art. 29 alin. (2) din Normele metodologice. Alineatul (3) din acelaşi text de lege prevede că neîndeplinirea obligaţiei de plată până la termenul stabilit se sancţionează cu anularea cererii.

în aceste condiţii, reţinând că până la termenul stabilit recurenţii pârâţi nu şi-au îndeplinit obligaţia legală de plată, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, Curtea urmează să admită excepţia şi să anuleze recursul acestora ca netimbrat.

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate de recurenţii reclamanţi şi în conformitate cu prevederile art. 3041 C. proc. civ., Curtea a reţinut următoarele:

în speţă, s-au ridicat două chestiuni legate de modul în care trebuie să procedeze instanţa învestită prin prorogare judecătorească de competenţă intervenită în caz de strămutare, în ipoteza în care constată că nu este competentă din punct de vedere material.

în primul rând, aceasta poate invoca excepţia de necompetenţă materială, întrucât niciun text de lege nu prevede contrariul. De altfel, instanţa care admite cererea de strămutare nu dezleagă această problemă de drept, nici expres şi nici implicit, de vreme ce din prevederile art. 37 C. proc. civ. rezultă că pricina poate fi strămutată numai la o instanţă de acelaşi grad cu instanţa de la care s-a cerut strămutarea. Neanalizându-se acest aspect de către instanţa care soluţionează cererea de strămutare, singura instanţă rămasă să verifice competenţa materială este cea căreia pricina i-a fost trimisă.

în al doilea rând, trebuie stabilit dacă, în cazul admiterii excepţiei de necompetenţă materială, cauza este trimisă spre soluţionare unei instanţe din raza de competenţă a aceleia învestite prin strămutare sau, din contră, unei instanţe din raza de competenţă a aceleia de la care pricina a fost strămutată.

Curtea are în vedere că, potrivit unei soluţii unanim admise de practica judiciară şi de literatura de specialitate, în cazul în care hotărârea a fost casată cu trimitere spre rejudecare de către o instanţă de control judiciar învestită prin strămutare (deci, ipoteza presupune că s-a cerut şi s-a obţinut strămutarea judecării unui apel sau recurs, instanţa de control judiciar fiind un tribunal ori o curte de apel), cauza va fi trimisă spre rejudecare uneia dintre instanţele din raza teritorială a instanţei care a pronunţat hotărârea, iar nu instanţei a cărei hotărâre a fost casată. De asemenea, o eventuală cale de atac de retractare împotriva hotărârii pronunţate de o instanţă învestită prin strămutare va fi judecată de această instanţă.

Pentru identitate de raţiune - aceea ca în eventualele căi de atac ulterioare pricina sa nu ajungă din nou pe rolul instanţei de la care a fost strămutată - această soluţie trebuie admisă şi în ipoteza de faţă.

Faţă de acest considerente, reţinând că prima instanţă a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor legale care reglementează materia strămutării, astfel cum au fost interpretate printr-o jurisprudenţă constantă, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Curtea urmează să admită recursul formulat de recurenţii - reclamanţi şi să modifice în parte sentinţa civilă recurată, în sensul trimiterii cauzei spre rejudecare, Judecătoriei sectorului 6 Bucureşti, una din instanţele care se află în raza teritorială a Tribunalului Bucureşti.

Comentariu:

Articolul 140 N. C. proc. civ. reglementează efectele admiterii cererii de strămutare, care, potrivit art. 135 alin. (1) N. C. proc. civ., poate fi cerută numai pentru motive de bănuială legitimă sau de siguranţă publică şi care, conform art. 137 N. C. proc. civ., astfel cum este supus modificării prin art. 13 pct. 43 din Proiectul LPACPC, este soluţionată în primul caz de Curtea de apel., iar în al doilea caz, de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

în primul rând, Curtea de Apel trimite procesul spre soluţionare unei alte instanţe de acelaşi grad din circumscripţia sa, prin hotărâre arătându-se în ce măsură actele îndeplinite de instanţă înainte de strămutare vor fi păstrate, iar în cazul în care instanţa de la care s-a dispus strămutarea a procedat între timp la judecarea procesului, hotărârea pronunţată este desfiinţată de drept prin efectul admiterii cererii de strămutare.

în al doilea rând, art. 140 alin. (3) N. C. proc. civ. prevede că soluţionarea apelului sau, după caz, a recursului împotriva hotărârii date de instanţa la care s-a strămutat procesul sunt de competenţa instanţelor ierarhic superioare acesteia. Teza a Il-a a aceluiaşi alineat stipulează soluţia aplicabilă în caz de admitere a apelului sau, după caz, a recursului şi de dispunere a trimiterii cauzei spre rejudecare, atunci când legea o prevede, care se face către o instanţă din circumscripţia celei care a soluţionat calea de atac.

<

Vezi şi alte speţe de drept civil: