Formularul de asigurare MAR 91. Competenţa instanţelor britanice în absenţa unei alegeri de jurisdicţie exprese. Lipsa de competenţă generală a instanţelor din România
| Comentarii |
|
C. proc. civ., art. 159 Legea nr. 105/1992, art. 84, art. 154 Regulamentul CE nr. 44 din 2001, art. 4, art. 7, art. 8
în practica maritimă engleză circulă două tipuri de formular MAR 91, care cuprinde clauzele unor poliţe de asigurare, respectiv, un formular emis de Institutul Asigurătorilor Maritimi din Londra şi unul emis de Lloyd’s, însă ambele atrag jurisdicţia exclusivă a instanţelor engleze, cu excepţia cazurilor în care în cuprinsul poliţei de asigurare optează expres pentru o altă jurisdicţie. Or, din examinarea conţinutului poliţei de reasigurare încheiată de părţile în litigiu prin corespondenţă, Curtea reţine că, în cuprinsul poliţei de reasigurare nu este prevăzută expres jurisdicţia instanţelor din România sau din orice alt stat, astfel încât devine aplicabilă regula competenţei exclusive a instanţelor engleze, impusă de tipul de poliţă de asigurare pentru care au optat părţile.
C.A. Bucureşti, s. a Vl-a com., dec. nr. 16Rdin 12 ianuarie 2010 (nepublicată)
Prin sentinţa comercială nr. 5978 din 15.04.2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a comercială a fost admisă excepţia de necompetenţă generală a instanţelor române, fiind respinsă, în consecinţă, cererea formulată de reclamanta SC A.R.A. SA în contradictoriu cu pârâta A.S.I. CO, ca nefiind de competenţa instanţei române.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat, în contradictoriu cu pârâta, să se constate, în principal: inexistenţa unui contract de reasigurare încheiat între reclamantă, în calitate de reasigurator şi pârâtă, în calitate de reasigurat prin intermediul brokerului Z.S.A.L., iar în subsidiar (în măsura în care instanţa apreciază că simpla corespondenţă comercială purtată între părţi ca fiind un contract de reasigurare) să constate nulitatea absolută a acţiunii.
în ceea ce priveşte excepţia de necompetenţă generală, tribunalul a reţinut că, dat fiind faptul că pârâta este o societate străină cu sediul în Emiratele Arabe Unite, competenţa de soluţionare a litigiului este reglementată de dispoziţiile Legii nr. 105/1992, dispoziţii care stabilesc situaţiile în care instanţele române sunt competente să soluţioneze procesele dintre o parte română şi o parte străină.
Se reţine că nici una dintre situaţiile prevăzute de art. 149 şi art. 151 din lege nu se regăseşte în speţă astfel încât soluţionarea litigiului să atragă competenţa instanţelor române.
Tribunalul nu a reţinut niciuna dintre susţinerile reclamantei referitoare la locul plăţii ori locul încheierii contractului de reasigurare privind nevalabilitatea poliţei de asigurare susţineri potrivit cărora competenţa soluţionării cauzei ar aparţine instanţelor române.
Pentru ipoteza în care s-ar reţine existenţa contractului de reasigurare tribunalul a constatat că în oferta finală de reasigurare s-a făcut referire la formularul de asigurare MAR 91 utilizat în practica comerţului internaţional, or în acest caz se prevede în mod expres faptul că asigurarea este supusă legii şi jurisdicţiei britanice.
Susţinerea reclamantei potrivit căreia este aplicabilă legea engleză doar în ceea ce priveşte conţinutul clauzelor Institute Time Clauses, pentru restul contractului de reasigurare fiind aplicabil dreptul comun în materia stabilirii competenţei teritoriale este neîntemeiată, în opinia tribunalului.
Se mai arată că din formularul MAR 91 rezultă că apelând la acest tip de clauze părţile înţeleg să supună litigiile ce izvorăsc din contract jurisdicţiei britanice. Prin urmare, indiferent de obiectul litigiului, instanţele britanice sunt competente a-1 soluţiona, interpretarea propusă de reclamantă în sensul că anumite litigii izvorâte din contract sunt de competenţa instanţelor engleze şi anumite litigii sunt de competenţa instanţelor române fiind de neacceptat.
împotriva acestei sentinţe formulează apel reclamanta, în esenţă, pentru următoarele motive.
în mod eronat, instanţa de fond a apreciat, că instanţele nu sunt competente să judece litigiul prezent, deoarece nu se încadrează în niciuna din prevederile art. 149 din Legea nr. 105/1992. Referitor la acest punct de vedere recurenta îl consideră total neîntemeiat, întrucât apreciază că îi sunt aplicabile chiar doua situaţii din acest articol.
Articolul 149 redă clar şi concis: „instanţele judecătoreşti române sunt competente dacă: 4. locul unde a luat naştere sau trebuie executată, fie chiar în parte o obligaţie izvorâta dintr-un contract, se află în România”. Interpretând direct acest articol se deduce că instanţa competenta în cazul prezentului litigiu este cea română; art. 15 alin. (2) din Legea 136/1995 prevede ca locul plăţii, sediul asigurătorului, iar în speţa de faţă acesta este la sediul apelantei reclamante.
De asemenea, se învederează că hotărârea apelată a încălcat dispoziţii legale direct aplicabile în România, ca efect al aderării României la Uniunea Europeana, după cum urmează:
a) art. 4 alin. (1), raportat la dispoziţiile legii române care arată că instanţa locului plăţii este una dintre instanţele deopotrivă de competente [locul plăţii este în România, conform art. 15 alin. (2) din Legea nr. 136/1995],
b) art. 7, care arată că este deopotrivă de competentă să judece acea instanţă care ar fi putut judeca angajarea răspunderii; de aceea, cum răspunderea asigurătorului (adică a recurentei A.) s-ar fi angajat în faţa instanţei de la sediul său (ar fi fost pârât în acel dosar, care s-ar fi judecat la Tribunalul Bucureşti), atunci aceeaşi instanţă poate judeca şi acţiuni privind limitarea răspunderii (acţiunile în reziliere din anulare poliţelor de asigurare).
c) art. 12 alin. (1) este inaplicabil, deci trebuie să se recurgă la alte prevederi legale.
d) art. 23 alin. (1) care arată că instanţele statelor membre nu pot fi făcute decât dacă cel puţin una din părţi are sediul într-un stat membru; or, asigurarea iniţială este încheiată între doi neresortisanţi, deci acea alegere nu este validă, deci nu se poate spune că noi, prin reasigurare, am aderat la acea alegere de competenţă.
- Pe aspectul legii aplicabile, Regulamentul (CE) nr. 593 din 2008, respectiv:
a) art. 7 alin. (1) teza a Il-a, care exclude reasigurările de la aplicabilitatea acestui Regulament, caz în care legea se determină, nu după acest Regulament, ci după pct. 19 din Preambulul la Regulament, adică se aplica legea sediului celui care este obligat la prestaţia caracteristica acelui contrat; or, prestaţia caracteristica a contractului de asigurare este obligaţia de a despăgubi, deci obligaţia recurentei A., deci legea locului sediului A. este aplicabilă, nicidecum legea engleză, unde nici reclamanta şi nici pârâta nu îşi au sediile.
b) art. 7 alin. (2) parag. al II-lea teza I - chiar dacă Regulamentul s-ar aplica şi reasigurărilor, atunci tot legea asigurătorului ar fi cea care se aplică. Arătam că asigurările maritime sunt un „risc major” în sensul acestui articol din Regulament, raportat la textul Directivei respective.
în opinia recurentei instanţa de fond a cercetat şi fondul cauzei, făcând aprecieri potrivit cărora ar fi existat o poliţă de reasigurare.
De asemenea, se mai arată că instanţa de fond reţine ca izvor de drept practica, ceea ce contravine sistemului nostru de drept.
în mod eronat, sentinţa comercială apelată reţine încheierea unui contract în aplicabilitatea legii engleze dar şi jurisdicţia instanţelor din Anglia pentru totalitatea clauzelor tehnice, care pot fi inserate în poliţe de asigurare şi reasigurare maritimă.
La data de 13.10.2009 intimata depune întâmpinare solicitând respingerea apelului ca nefondat.
Din oficiu, Curtea a pus în discuţia părţilor calificarea căii de atac, considerând că în raport de dispoziţiile art. 84 din Legea nr. 105/2002 şi art. 153 C. proc. civ. calea de atac este recursul şi nu apelul, cale de atac declarată de către reclamantă.
Analizând actele dosarului, Curtea a constatat că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
în practica maritimă engleză circulă două tipuri de formular MAR 91, care cuprinde clauzele unor poliţe de asigurare, respectiv, un formular emis de Institutul Asigurătorilor Maritimi din Londra şi unul emis de Lloyd’s, însă ambele atrag jurisdicţia exclusivă a instanţelor engleze, cu excepţia cazurilor în care în cuprinsul poliţei de asigurare optează expres pentru o altă jurisdicţie. Or, din examinarea conţinutului poliţei de reasigurare încheiată de părţile în litigiu prin corespondenţă, Curtea reţine că, în cuprinsul poliţei de reasigurare nu este prevăzută expres jurisdicţia instanţelor din România sau din orice alt stat, astfel încât devine aplicabilă regula competenţei exclusive a instanţelor engleze, impusă de tipul de poliţă de asigurare pentru care au optat părţile.
Aşadar, conform tipului de poliţă pentru care au optat părţile, regula este competenţa exclusivă a instanţelor engleze, excepţia fiind competenţa altei jurisdicţii care trebuie stipulată expres.
Curtea mai reţine că însuşi art. 154 din Legea nr. 105/1992 - dreptul comun în materie de litigii de drept internaţional privat în sistemul românesc de drept - prevede posibilitatea ca, prin convenţie, părţile să stabilească competenţa unei alte instanţe în soluţionarea litigiilor dintre ele, fără să se aducă atingere competenţei exclusive a instanţelor române. Din interpretarea dispoziţiilor art. 149 din Legea nr. 105/1992, republicată, Curtea reţine că norma arătată nu reglementează competenţa exclusivă a instanţelor din România, ci prevede mai multe cazuri de competenţă alternativă.
Curtea nu poate reţine nici motivele invocate de apelanta-reclamantă relative la încălcarea dispoziţiilor art. 4, 7 şi 8 din Regulamentul CE nr. 44 din 2001, întrucât, conform art. 8, în cazul în care pârâtul nu este domiciliat pe teritoriul unui stat membru, cazul în speţă, competenţa este reglementată de legislaţia statului membru implicat, în speţă, legislaţia română, care, în art. 10 pct. 4 C. proc. civ. stabileşte între altele competenţa instanţei de la locul plăţii, iar conform art. 15 alin. (2) din Legea nr. 136/1995, republicată, locul plăţii este cel de la sediul asiguratului, stabilindu-se astfel tot cazuri de competenţă alternativă.
Aceleaşi dispoziţii sunt incluse, de altfel, şi în art. 4 din Regulamentul CE nr. 44 din 2001.
Cât priveşte invocarea dispoziţiilor art. 7 din Regulamentul CE nr. 44 din 2001, de către apelantă, Curtea reţine că în mod temeinic şi legal prima instanţă a reţinut că aceste dispoziţii legale privesc acţiunea în răspundere civilă pentru utilizarea sau exploatarea unei norme, astfel încât nu sunt incidente în speţă.
Pentru considerentele mai sus invocate, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 154 din Legea nr. 105/1992, republicată şi, implicit, art. 149 din aceeaşi lege, văzând şi dispoziţiile Regulamentului CE nr. 44 din 2001, Curtea a respins recursul declarat ca nefondat.
Articolul 126 alin. (1) N. C. proc. civ., astfel cum urmează să fie modificat de LPA11, prevede că necompetenţă generală a instanţelor judecătoreşti poate fi invocată de părţi ori de către judecător în orice stare a pricinii. Prin urmare, necompetenţă generală este şi rămâne singura excepţie de necompetenţă care poate fi invocată direct în căile de atac.
Articolele 1 - 33 şi art. 36 - 147 din Legea nr. 105/1992 au fost abrogate la data intrării în vigoare a noului Cod civ. [2], prevederile de Drept internaţional privat fiind preluate de către Codul civil în Cartea a Vil-a, art. 2.557-2.663
Celelalte dispoziţii ale Legii nr. 105/1992 urmează să fie abrogate131 (cu excepţia art. 34 şi 35), la data intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă.
,l] Articolul 13 pct. 37.
121 Potrivit art. 230 lit. q) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil.
131 Potrivit art. 74 linia a 111-a din Proiectul Legii de punere în aplicare a Codului de procedură civilă.
Capitolul VIII Excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi prescripţia executării
| ← Competenţa teritorială exclusivă stabilită prin Legea nr.... | Hotărâre de partaj cu stabilirea unei sulte. Tranzacţie... → |
|---|
