Cerere de anulare a dispoziţiei primarului de restituire a imobilului în natură, promovată de un terţ. Competenţa materială
| Comentarii |
|
- Cod procedură civilă: art. 1-2, art. 84, art. 109, art. 112
- Legea nr. 10/2001: art. 25 alin. 4
Indiferent de modul cum este intitulată, potrivit dispoziţiilor art. 84 C. pr. civ., instanţa de judecată are obligaţia de a califica adecvat cererea de chemare în judecată, potrivit cu scopul urmărit prin promovarea acţiunii, în speţă solicitarea reclamanţilor constituindu-se într-o acţiune de drept comun, în sensul art. 109 şi 112 C. pr. civ.
Totodată, art. 25 alin. 4 din Legea nr. 10/2001, republicată, îi conferă dispoziţiei de restituire în natură valoarea unui înscris autentic şi constituie titlu executoriu, făcând dovada proprietăţii persoanei îndreptăţite asupra imobilului restituit. Prevederea impune interpretarea potrivit căreia dispoziţia reprezintă un veritabil titlu de proprietate asupra imobilului, iar acţiunea în nulitatea unui titlu de proprietate este supusă regulilor din art. 1 şi 2 C. pr. civ.
Actul emis în temeiul Legii nr. 10/2001 este unul administrativ doar pentru persoana îndreptăţită iar nu şi pentru un terţ, pentru acesta din urmă fiind un simplu act civil. Prin urmare şi competenţa de soluţionare aparţine instanţei de drept comun, iar nu instanţei de contencios administrativ.
(Sentinţa civilă nr. 10/DC din 2 aprilie 2009)
Prin sentinţa civilă nr. 540 din 17.10.2008, pronunţată de Tribunalul Cluj s-a admis excepţia de necompetenţă materială şi în consecinţă s-a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii civile formulată de reclamanţii P.S. şi P.C., în contradictoriu cu pârâţii Primarul Municipiului Cluj-Napoca şi D.S.P., în favoarea Judecătoriei Cluj-Napoca.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 21.07.2008, reclamanţii au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii ca prin hotărârea care se va pronunţa să se dispună anularea Dispoziţiei de restituire nr. 4484/09.07.2008, emisă de către Primarul municipiului Cluj-Napoca, în ceea ce priveşte restituirea în natură a apartamentului nr. 21, situat în Cluj-Napoca strada U. nr. 8, judeţul Cluj, pârâtului D.S.P. şi acordarea cheltuielilor de judecată ocazionate.
în şedinţa publică din 17.10.2008 instanţa din oficiu a invocat, în temeiul dispoziţiilor art. 2 pct. 1 lit. b) C. pr. civ., raportat la art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Cluj şi a pus în discuţia părţilor această excepţie.
Potrivit art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură, poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii investite cu soluţionarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare. Reclamantul a invocat în cererea de chemare în judecată prevederile art. 24 alin. 31 din Legea nr. 10/2001, precizând că nu îşi întemeiază acţiunea pe dispoziţiile art. 26 alin. 3 C. pr. civ.
Instanţa a constatat că reclamantul se află în eroare în ceea ce priveşte temeiul juridic al cererii sale de chemare în judecată, întrucât, de fapt, este vorba despre acelaşi articol de lege. Este adevărat că prin pct. 58 al art. I din Titlul I al Legii nr. 247/2005, la art. 24 din Legea nr. 10/2001, după alineatul 3 a fost introdus alineatul 31, având cuprinsul menţionat mai sus, însă ca urmare a republicării Legii nr. 10/2001, în temeiul art. VII din Titlul I al Legii nr. 247/2005, articolele au fost renumerotate, art. 24 alin. 31 devenind art. 26 alin. 3.
Din analiza acestui text legal rezultă că secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz. al entităţii investite cu soluţionarea notificării este competentă să soluţioneze doar acţiunea formulată de persoana care se pretinde îndreptăţită împotriva dispoziţiei motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură, dispoziţia legală fiind de strictă interpretare şi aplicare.
în speţă, reclamanţii sunt terţe persoana care solicită anularea dispoziţiei de restituire în natură în favoarea pârâtului D.S.P., astfel încât sunt aplicabile dispoziţiile dreptului comun.
Având în vedere că reclamanţii au indicat valoarea de circulaţie a imobilului în litigiu ca fiind de 450.000 lei, raportat la prevederile art. 1 alin. 1 şi art. 2 pct. 1 lit. b) C. pr. civ., instanţa a considerat că în cauză competenţa de soluţionare a cauzei aparţine Judecătoriei Cluj-Napoca, astfel că, în baza art. 158 C. pr. civ., a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea acestei instanţe.
Judecătoria Cluj-Napoca, prin sentinţa civilă nr. 2118 din 18.02.2009, a admis excepţia de necompetenţă materială şi a declinat la rândul ei competenţa de soluţionare a cererii formulată de reclamanţi în favoarea Tribunalului Cluj, reţinând că, în cauza dedusă judecăţii, reclamanţii pretind a fi vătămaţi prin Dispoziţia de restituire nr. 4484/09.07.2008, emisă în baza Legii nr. 10/2001.
Conform art. 26 din Legea nr. 10/2001 „Dacă restituirea în natură nu este posibilă, deţinătorul imobilului sau, după caz, entitatea investită potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. 1, să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plata a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situaţiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptăţită. (2) Dispoziţiile alin. 1 sunt aplicabile şi în cazul imobilelor înstrăinate de persoanele juridice prevăzute la art. 21 alin. 1, 2 şi 4. (3) Decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii investite cu soluţionarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare. (4) în cazul în care dispoziţia motivată de soluţionare a cererii de restituire în natura este atacată în justiţie de persoana îndreptăţită, în funcţie de probele de la dosar, entitatea care a emis dispoziţia va adopta
o poziţie procesuala raportată la acestea. De asemenea, entitate a care a emis dispoziţia va decide, motivat, de la caz la caz, dacă va exercita căile de atac prevăzute de lege, în cazul soluţiilor date de instanţele de judecată (...).”
Acest text de lege atribuie secţiei civile din cadrul tribunalului, judecarea cererii prin care beneficiarul dispoziţiei de restituire solicită anularea acestui act. în opinia instanţei, cauza a fost dată de legiuitor în competenţa tribunalelor, întrucât s-a avut în vedere gradul ridicat de dificultate, pregătirea specializată a judecătorilor de la aceste instanţe în materia litigiilor generate de punerea în aplicare a Legii nr. 10/2001 şi nu în ultimul rând, s-a urmărit asigurarea unei practici unitare la nivel naţional prin concentrarea recursurilor la înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Prin urmare, art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 nu trebuie interpretată stricto senso atâta vreme cât nu se justifică nici o diferenţiere între persoana care se pretinde îndreptăţită la restituire şi un terţ care se pretinde vătămat prin acel act administrativ, respectiv prin dispoziţia primarului.
însă, chiar dacă s-ar ajunge la concluzia ca art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 este de strictă interpretare, atunci tot tribunalul ar fi competent să judece cererea reclamanţilor, văzând explicit şi motivele de rând 4 şi 5 expuse de ei în cererea dedusă judecăţii, întrucât aceasta ar intra sub incidenţa dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ. Conform acestui text de lege „(1) Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public. (2) Se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept.”
în acest caz însă, s-ar pune din nou problema creării unei situaţii mai favorabile în ceea ce-i priveşte pe cei care se consideră îndreptăţiţi la restituire faţă de cei care se consideră vătămaţi prin dispoziţia emisă în baza legii mai sus menţionate, întrucât prima categorie are posibilitatea să se adreseze direct instanţei de judecată, iar cea de-a doua categorie trebuie să parcurgă întreaga procedură prealabil prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004.
Examinând acţiunea şi actele dosarului, Curtea reţine următoarele:
Soluţia diferită a celor două instanţe a fost determinată de interpretarea dată naturii juridice şi regimului ce guvernează regulile de competenţă materială aplicabile cererii de constatare a nulităţii absolute a dispoziţiei de restituire în natură atunci când aceasta este formulată de un terţ.
în concret, tribunalul a decis că nu se poate face o aplicare prin similitudine a dispoziţiilor art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 şi în cazul acţiunilor exercitate de terţele persoane interesate, iar competenţa este atrasă de normele Codului de procedură civilă, pe când judecătoria a statuat că, prin analogie, sunt incidente dispoziţiile art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, republicată.
Acţiunea în nulitate a fost promovată P.S. şi P.C, care sunt terţi în raportul juridic stabilit între emitentul dispoziţiei, primarul, şi beneficiarul actului atacat, iar Legea nr.
10/2001, în actuala ei reglementare, stipulează, prin art. 26 alin. 3, că numai persoana care se pretinde îndreptăţită la restituirea în natură poate contesta dispoziţia de respingere la secţia civilă a tribunalului.
Această normă de procedură este reglementată în cuprinsul unei legi speciale şi prezintă caracter derogator de la dreptul comun, fiind de strictă aplicare şi interpretare.
Cum reclamanţii nu au deschisă calea procedurii speciale în justiţie din art. 26 alin.
3, au recurs la liberul acces în justiţie consacrat de art. 21 din Constituţie.
în acest context, indiferent de modul cum este intitulată, potrivit disp. art. 84 C. pr. civ., instanţa de judecată are obligaţia de a califica adecvat cererea de chemare în judecată, potrivit cu scopul urmărit prin promovarea acţiunii, în speţă solicitarea reclamanţilor constituindu-se într-o acţiune de drept comun, în sensul art. 109 şi 112 C. pr. civ.
Totodată, art. 25 alin. 4 din legea republicată conferă dispoziţiei de restituire în natură valoarea unui înscris autentic şi este titlu executoriu, făcând dovada proprietăţii persoanei îndreptăţite asupra acestuia.
Prevederea impune interpretarea potrivit căreia dispoziţia reprezintă un veritabil titlu de proprietate asupra imobilului, iar acţiunea în nulitatea unui titlu de proprietate este supusă regulilor din art. 1 şi 2 C. pr. civ.
Pentru persoana îndreptăţită procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 este una administrativă, prealabilă şi obligatorie, ceea ce rezultă din întreg ansamblul normelor acestei legi. Prin urmare devin incidente dispoziţiile art. 109 alin. 2 C. pr. civ., care dispun că „în cazurile anume prevăzute de lege, sesizarea instanţei competente se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, în condiţiile stabilite de acea lege.”
în concluzie, dacă persoanei îndreptăţite i se solicită să parcurgă procedura prealabilă, atunci nu acelaşi lucru i se poate pretinde unui terţ, şi prin urmare devine evident că procedurile pe care trebuie să le parcurgă fiecare dintre cele două categorii de persoane sunt diferite.
Cât priveşte incidenţa Legii nr. 554/2004, Curtea reţine că instanţa va da calificarea cererii ce rezultă din întreg cuprinsul acesteia şi din finalitatea dorită de parte iar nu aceea care rezultă din invocarea punctuală a unor texte legale. Din cele de mai sus reiese că actul emis în temeiul Legii nr. 10/2001 este unul administrativ doar pentru persoana îndreptăţită iar nu şi pentru un terţ, pentru acesta din urmă fiind un simplu act civil.
Prin urmare şi competenţa de soluţionare aparţine instanţei de drept comun iar nu instanţei de contencios administrativ.
Faţă de cele expuse, văzând dispoziţiile art. 20 şi urm. C. pr. civ., se va soluţiona conflictul negativ de competenţă în sensul că se va stabili competenţa soluţionării acţiunii în favoarea Judecătoriei Cluj-Napoca. (Judecător loan Daniel Chiş)
| ← Competenţa materială | Regulator de competenţă. Contencios administrativ. Cereri... → |
|---|
