Competenţa materială a instanţei de judecată
| Comentarii |
|
- Cod procedură civilă: art. 1 pct. 1, art. 2 pct. 1 lit. b)
Din interpretarea art. 1 pct. 1 şi art. 2 pct. 1 lit. b) C. pr. civ., rezultă că judecătoriile judecă, în primă instanţă, toate procesele şi cererile, în afară de cele date prin lege în competenţa altor instanţe. Art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 cuprinde o normă juridică de competenţă absolută, imperativă, care reglementează competenţa materială a tribunalului numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute, astfel încât nici părţile şi nici instanţa de judecată nu pot deroga de la acesta, conform art. 159 pct. 2 C. pr. civ., iar aplicarea textului legal nu poate fi extinsă prin analogie la alte situaţii de fapt care nu se circumscriu textului de lege.
(Decizia nr. 293/A din 5 noiembrie 2009)
Prin sentinţa civilă nr. 251 din 22 aprilie 2009 a Tribunalului Cluj, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamantele H.E., V E I. în contradictoriu cu pârâtul Primarul Municipiului Cluj Napoca, şi în consecinţă, pârâtul Primarul Mun. Cluj-Napoca a fost obligat să pună în posesie pe reclamante cu imobilele apartamente pentru care s-au emis Dispoziţiile nr. 1527 şi 1528/27.02.2008, de restituire în natură.
împotriva acestei sentinţe pârâtul Primarul mun. Cluj Napoca a declarat apel în termen legal solicitând instanţei admiterea acestuia, schimbarea hotărârii atacate în sensul respingerii acţiunii civile formulată de reclamante.
în şedinţa publică din 05.11.2009 în temeiul dispoziţiilor prevăzute de art. 295 alin.
1 teza finală C. pr. civ. şi art. 297 alin. 2 C. pr. civ., Curtea a invocat motivul de apel de ordine publică, şi anume, necompetenţa materială a Tribunalului Cluj în soluţionarea în primă instanţă a cauzei, dat fiind obiectul cauzei, acesta fiind o tipică obligaţie de a face potrivit art. 1073-1079 cod civil şi nu o cauză fundamentată pe dispoziţiile art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 republicată
Analizând sentinţa criticată prin prisma motivului de ordine publică invocat din oficiu, Curtea în temeiul art. 295 alin. 1 teza a ll-a C. pr. civ. reţine următoarele:
Astfel, prin acţiunea introductivă reclamantele H.E. şi V.E.I. în contradictoriu cu pârâtul Primarul mun. Cluj Napoca au solicitat instanţei să dispună obligarea pârâtului la îndeplinirea obligaţiei punerii în posesie a reclamantelor cu privire la imobilele apartamente pentru care s-au emis dispoziţiile de restituire nr. 1527/27.02.2008 şi nr. 1528/27.02.2008 obligarea pârâtului la plata sumei de 5.000 lei pentru fiecare zi de întârziere calculată pentru fiecare apartament, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului restituit începând cu data emiterii deciziei de restituire, până la punerea efectivă în posesie.
în drept, reclamantele au invocat prevederile art. 25 alin. 5 din Legea nr. 10/2001 şi art. 1073-1079 C.civ. Prin urmare, petitul principal din acţiunea reclamantelor are ca obiect o obligaţie de a face, nepatrimonială, respectiv obligarea pârâtului la punerea în posesie a reclamantelor cu privire la apartamentele pentru care s-au emis dispoziţiile de restituire nr. 1527 şi nr. 1528 din 27.02.2008.
Conform art. 1 pct. 1 C. pr. civ., judecătoriile judecă în primă instanţele toate procesele şi cererile, în afară de cele date prin lege în competenţa altor instanţe.
Chiar dacă fundamentul juridic al pretenţiilor reclamantelor îl reprezintă art. 25 alin. 5 şi art. 40 din Legea nr. 10/2001, precum şi art. 1073 C. civ. nu se poate reţine că tribunalul este instanţa competentă material să judece o astfel de acţiune civilă.
Art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 statuează că, decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare, sau după caz al entităţii investite cu soluţionarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare.
Textul legal mai sus menţionat cuprinde o normă juridică de competenţă absolută, imperativă care reglementează competenţa materială a tribunalului numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute astfel încât nici părţile şi nici instanţa de judecată nu pot deroga de la acesta conform art. 159 pct. 2 C. pr. civ. iar aplicarea textului legal nu poate fi extinsă prin analogie la alte situaţii de fapt care nu se circumscriu textului de lege.
Având în vedere că în mod nelegal, tribunalul s-a declarat competent material în soluţionarea prezentei cauze, Curtea în temeiul art. 297 alin. 2 C. pr. civ., va admite apelul pârâtului, va anula hotărârea atacată şi va trimite cauza spre judecare instanţei competente potrivit art. 1 pct. 1 C. pr. civ., Judecătoria Cluj Napoca.
Având în vedere faptul că hotărârea criticată a fost pronunţată de o instanţă de judecată necompetentă material Curtea constată că nu se mai impune analizarea motivelor de apel invocate de pârât. (Judecător Anca-Adriana Pop)
| ← Conflict de competenţă ivit între complete specializate din... | Competenţa materială a instanţei de judecată. Caracter imperativ → |
|---|
