Cerere de intervenţie. Calificare. Consecinţele neadmiterii în principiu, în ceea ce priveşte exercitarea şi motivele apelului
| Comentarii |
|
Intervenţia principală este aceea prin care terţul urmăreşte realizarea sau conservarea unui drept al său, tinzând să câştige pentru sine obiectul procesului (art. 49 alin. 2 Cod procedură civilă).
Calificarea corectă a cererii de intervenţie prin care chiriaşul tinde doar să sprijine apărările Consiliului General al Municipiului Bucureşti într-un proces de revendicare a imobilului pe care-l deţine este aceea a unei intervenţii accesorii (art. 49 alin. Cod procedură civilă).
Intervenientul căruia prima instanţă nu i-a admis în principiu cererea de intervenţie, considerând că acesta nu justifică un interes legitim, nu poate formula în apel alte motive decât cete referitoare la modalitatea soluţionării cererii sale, respectiv nu poate critica pe fond soluţia dată acţiunii în revendicare.
(Secţia a IV-a civilă, decizia nr. 2.075/11.12.1998)
Prin sentinţa civilă nr. 6.970/1997, pronunţată în dosarul nr. 9.170/1996, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a admis acţiunea formulată de reclamanţii P.B.R., G.EA., D.M.Z., A.C.B., A.S., P.A., E.C., în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti, constatând că reclamanţii sunt titularii dreptului de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, str. Paris, sectorul 1.
Cererea de intervenţie formulată de N.P., P.I. şi C.P. a fost respinsă, ca neîntemeiată.
Sentinţa a rămas definitivă prin respingerea, ca nefondat, a apelului declarat de intervenienţi, potrivit deciziei civile nr. 1.694/A/9.06.1998, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - secţia a IlI-a civilă.
Pentru a adopta această soluţie, instanţele au reţinut că imobilul a fost naţionalizat cu încălcarea dispoziţiilor art. II din Decretul nr. 92/1950, şi că apelanţii, în calitate de chiriaşi ai apartamentelor ce compun imobilul, având doar un drept de folosinţă asupra acestora, nu un interes propriu să intervină în litigiul ce vizează dreptul de proprietate, întrucât chiriaşii nu pot emite pretenţii în legătură cu proprietatea imobilului.
împotriva deciziei tribunalului au declarat recurs apelanţii inter-venienţi N.P., P.I. şi C.P., pentru următoarele motive:
Instanţa de apel s-a limitat numai la primul motiv de apel, ignorând celelalte două motive, ce se refereau la temeinicia măsurii de trecere în proprietatea statului a imobilului, măsură dispusă cu respectare dispoziţiilor Decretului nr. 92/1950, şi la faptul că situaţia imobilului pretins de reclamanţii intimaţi a fost rezolvată prin Legea nr. 112/1995.
Instanţa a încălcat dispoziţiile Legii nr. 112/1995 atunci când a apreciat că, cererea de intervenţie în interes propriu este lipsită de interes, interesul intervenienţilor izvorând din art. 9 al legii speciale, în baza căruia puteau opta pentru cumpărarea imobilului în care locuiesc de peste 20 de ani.
Curtea de Apel constată că recursul este nefondat. Potrivit considerentelor sentinţei instanţei de fond, cererea de intervenţie a fost respinsă pe cale de excepţie, ea fiind formulată de persoane fără calitate procesuală şi pentru lipsa unui interes legitim, excepţie invocată de reclamanţi la termenul din 20.11.1996.
în aceste condiţii, prima instanţă, nepronunţându-se pe fondul cererii de intervenţie, criticile pe care intervenienţii le puteau formula în apel împotriva sentinţei şi pe care tribunalul avea obligaţia să le analizeze, se limitau la modalitatea de soluţionare a excepţiei, motivele de fond referitoare la soluţia de admitere a acţiunii putând fi invocate numai de pârât (Consiliul General al Municipiului Bucureşti), care însă nu a declarat apel în cauză.
Apreciind că instanţa de fond a soluţionat corect, pe cale de excepţie, cererea de intervenţie, tribunalul, în mod justificat, nu a analizat celelalte motive de apel, potrivit principiului prevăzut de art. 137 Cod procedură civilă şi sub acest aspect în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 10 Cod procedură civilă, invocate prin primul motiv de recurs.
Pentru aceleaşi considerente, Curtea nu a analizat motivele doi şi trei de recurs, constatând că acestea depăşesc limitele în care intervenienţii - a căror calitate procesuală şi interes nu au fost recunoscute în cauză -pot critica soluţia adoptată de instanţele anterioare. Ultimul motiv de recurs este, de asemenea, nefondat.
Potrivit art. 49 alin. 2 Cod procedură civilă, cererea de intervenţie "este în interes propriu" când cel care intervine "invocă un drept al său".
Intervenientul, urmărind recunoaşterea unui drept propriu, cererea de intervenţie în interes propriu are caracterul unei acţiuni ce "se grefează" pe acţiunea reclamantului şi trebuie redactată în forma unei cereri de chemare în judecată.
Din punct de vedere tehnic procedural, intervenţia în interes propriu sau intervenţia principală presupune ca intervenientul să pretindă ca, prin hotărârea ce se pronunţă, să i se recunoască lui şi nu reclamantului, dreptul dedus judecăţii.
în situaţia admiterii unei cereri de intervenţie în interes propriu, hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă dispoziţii prin care să se constate sau să se recunoască intervenientului, în contradictoriu cu celelalte părţi, pretenţiile proprii formulate în legătură cu obiectele procesului respectiv.
în speţă, reclamanţii au solicitat prin acţiunea principală să li se recunoască, în contradictoriu cu C.G.M.B., dreptul de proprietate asupra imobilului.
Intervenienţii nu au pretins prin cererea formulată să li se recunoască în dispozitivul hotărârii dreptul de proprietate asupra imobilului, ci doar au sprijinit apărarea pârâtului, urmărind ca procesul să fie finalizat printr-o hotărâre de respingere a acţiunii reclamanţilor, pentru ca, ulterior, în baza Legii nr. 112/1995, să poată cumpăra apartamentele.
în acest sens, instanţele au reţinut, corect, că intervenienţii nu justifică şi nu pretind un interes legitim, de natura "interesului propriu" avut în vedere de legiuitor în reglementarea dispoziţiilor art. 49 alin. 2 Cod procedură civilă.
Cererea recurenţilor intervenienţi, vizând doar respingerea acţiunii reclamanţilor şi nu recunoaşterea prin hotărârea judecătorească pronunţată în cauză a unui drept propriu, este, în realitate, o cerere de intervenţie în interesul pârâtului, de natură "să sprijine numai apărarea acestuia" (art. 49 alin. 3 Cod procedură civilă).
Faţă de considerentele reţinute, Curtea, în baza dispoziţiilor art. 316 raportat la art. 296 Cod procedură civilă, va respinge recursul, ca nefondat.
| ← Cerere de chemare în judecată. Lipsa numelui pârâtului. Nulitate | Citare. Domiciliu ales. Renunţare implicită. Consecinţe → |
|---|
