Certificat de moştenitor emis în Franţa. Efecte cu privire la bunurile situate în Franţa. Bun imobil situat pe teritoriul României. Recurs în anulare

Comentarii

0

C. civ., art. 659, art. 675 Legea nr. 10/2001 Legea nr. 36/1995, art. 78 lit. b) Legea nr. 105/1992

I.    Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 2 Bucureşti la data de 23 ianuarie 2006, reclamanta I.G.D. l-a chemat în judecată pe pârâtul M.D., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să se constate deschisă succesiunea defunctului G.A., decedat la 6 august 1961, succesorii acestuia şi masa succesorală; să se constate deschisă succesiunea defunctei G.V.A., decedată în Franţa la data de

13 octombrie 1987, succesorii acesteia şi masa succesorală; să se constate deschisă succesiunea defunctului G.C.A., decedat în Franţa la data de 28 iunie 2000, succesorii acestuia şi masa succesorală; să se constate deschisă succesiunea defunctului G.Ş.G., cu cetăţenie franceză, decedat la data de 31 iulie 2000, succesorii acestuia şi masa succesorală, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 13024/27 septembrie 2007, Judecătoria Sector 1 a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale active, a inad-misibilităţii acţiunii şi a lipsei de interes invocate de pârâtul-reclamant M.D., ca neîntemeiate, a admis în parte cererea principală, a constatat deschisă succesiunea defuncţilor, a respins cererea privind constatarea masei succesorale ca neîntemeiată; a respins cererea reconvenţională şi cererea conexă ca neîntemeiate.

Relativ la bunurile ce compun masa succesorală, instanţa a constatat faptul că sentinţa civilă nr. 2478/1955 de preluare în proprietatea statului a unor bunuri mobile şi a imobilului din Bucureşti, str. D.R. nr. 2, Raionul 1 Mai, nu face ea singură dovada dreptului de proprietate asupra acestora, precum şi a faptului că acele bunuri mobile mai există în materialitatea lor la acest moment.

II.    Tribunalul a reţinut următoarele:

O critică invocată de către apelant s-a referit la stabilirea de către instanţa de fond a calităţii părţilor de moştenitori acceptanţi pentru imobilul situat în Bucureşti, str. D.R. nr. 8, sector 2, ca urmare a formulării notificărilor în temeiul Legii nr. 10/2001, apelantul susţinând faptul că acest considerent este greşit, deoarece Legea nr. 10/2001 a repus în termen doar pe moştenitorii care, fiind deposedaţi de imobile în mod abuziv, nu au deschis succesiunea pentru că nu aveau ce moşteni (bunul preluat abuziv fiind singurul bun succesoral).

într-adevăr, potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, „Succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moştenirea, sunt repuşi de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul prezentei legi. Cererea de restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită în temeiul prezentei legi”. Prin urmare, pentru imobilele ce fac obiectul legii speciale, termenul de acceptare a succesiunii coincide cu termenul pentru depunerea notificării, adică cel mai târziu 14 februarie 2002.

Faţă de cele reţinute de către prima instanţă pe baza probelor administrate, în sensul că pentru cele 4 succesiuni succesive (de pe urma defuncţilor G.A., G.V.A., G.Ş.G. şi G.C.A.) nu au avut loc dezbateri succesorale finalizate prin eliberarea unor certificate de moştenitor (certificatul de moştenitor nr. 465/2002 de pe urma defunctului G.A., fiind anulat prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă), deveneau aplicabile dispoziţiile legale enunţate anterior, conform cărora pentru succesibilii neacceptanţi, noul termen de acceptare a moştenirii este cel de 12 luni prevăzut de Legea nr. 10/2001.

Apelanta-reclamantă-pârâtă a formulat notificarea înregistrată la BEJ C.S.A. sub nr. 960/23 iulie 2001 şi comunicată Primăriei Sector 2 Bucureşti, iar din susţinerile necontestate ale apelantului (aşa cum se reţine şi în considerentele deciziei civile nr. 551/17 iunie 2004 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a V-a civilă) şi acesta a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 pentru acordarea măsurilor reparatorii pentru imobilul confiscat de la autorul iniţial G.A.

Prin urmare, instanţa de apel a apreciat că în mod corect instanţa de fond a reţinut că prin notificările formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, ambele părţi au fost repuse de drept în termenul de acceptare a succesiunii, însă numai pentru imobilele ce fac obiectul Legii nr. 10/2001.

De asemenea, Tribunalul a apreciat că art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 a fost corect aplicat de prima instanţă, având în vedere că, în prealabil, s-a stabilit calitatea de moştenitori legali a ambelor părţi, potrivit legii civile române.

III. Curtea a constatat că, în cauză, decizia atacată a fost pronunţată cu o corectă aplicare a dispoziţiilor legale incidente.

Interesul ambilor recurenţi privind dezbaterea celor patru succesiuni consecutive este legat indubitabil de imobilul ce a aparţinut proprietarului iniţial al acestuia - G.A. — situat în Bucureşti, Str. D.R. nr. 8, sector 2, format din teren în suprafaţă de 600 mp, împreună cu construcţie, parter şi etaj, imobil pentru a cărui restituire în natură ambele părţi au formulat notificare în termenul legal prevăzut de Legea nr. 10/2001.

G.A. a fost condamnat la o pedeapsă privativă de libertate şi cea complementară a confiscării averii, decedând în închisoare, însă, prin decizia penală nr. 191/7 iunie 2004, pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin admiterea recursului în anulare, s-a dispus achitarea inculpatului şi înlăturarea măsurii confiscării averii, cu consecinţa desfiinţării titlului statului.

Drept urmare, pentru dezlegarea problemei de drept vizând acceptarea în termenul legal de către persoanele ce se pretind îndreptăţite la măsura restituirii în natură, instanţa de apel s-a raportai, în mod riguros, la prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi la repunerea în termenul de acceptare a succesiunii cu privire la imobil, pe care normele legii speciale o prevăd, derogatorii de la principiul indivizibilităţii dreptului de opţiune succesorală şi, în consecinţă, aplicabile prioritar cu privire la acest aspect, conform principiului special ia gene ral ibus derogant.

Fiecare parte se pretinde moştenitor şi contestă calitatea de moştenitor a celeilalte, recurenta-reclamantă-pârâtă pentru considerentul că deja succesiunea ultimului defunct G.Ş.G. a fost dezbătută şi culeasă, potrivit legislaţiei franceze, de ea şi P.C., iar recurentul-pârât pentru aceea că, potrivit dreptului civil român, nu i se poate recunoaşte calitatea de moştenitoare şi lui I.G.D., care a fost doar afin cu defunctul G.A., respectiv, rudă a soţiei acestuia G.V.A., fără vocaţie succesorală concretă la moştenirea lui G.A.; în plus, cel din urmă a depus în recurs (deşi acesta a fost eliberat înaintea pronunţării deciziei instanţei de apel) un certificat de moştenitor nr. 221/1 octombrie 2007 emis de BNP D.D.M., prin care pretinde că i s-a stabilit calitatea de moştenitor unic, după ce primul certificat, care atesta aceeaşi împrejurare, a fost anulat prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, după cum se va detalia.

Recurenta, prin motivele sale de recurs, afirmă inutilitatea demersului judiciar şi a hotărârii judecătoreşti pronunţate în cauză, întrucât în prezenta pricină nu s-a stabilit şi compunerea masei succesorale, iar legat de imobilul a cărui restituire în natură au cerut-o ambele părţi, fiecare dintre ele are beneficiul repunerii în termenul de opţiune succesorală, potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Curtea a apreciat că afirmaţia este inexactă, iar valabilitatea ei este condiţionată de necontestarea reciprocă a calităţii de succesor, astfel încât unitatea deţinătoare sau notificată pentru restituirea în natură este în imposibilitate de determinare a calităţii de persoană îndreptăţită mai înainte de tranşarea pe cale judiciară a acestei dispute; este un efect al aplicării regulii suspendării procedurii succesorale notariale în cazul în care succesibilii au contestări cu privire la calitatea de moştenitori, la compunerea masei succesorale sau la cotele ce li se cuvin, la temeiul chemării lor la moştenire etc., conform art. 78 lit. b) din Legea nr. 36/1995, chestiunea stabilirii calităţii de persoană îndreptăţită, fiind una incidentală în procedura Legii nr. 10/2001; aşa cum corect a stabilit Tribunalul, nicio parte nu a formulat motive de apel cu privire la compunerea masei succesorale, astfel că, în aplicarea dispoziţiilor care statuează limitele devoluţiunii în apel [art. 295 alin. (1) C. proc. civ.], s-a constatat că în cauză se impune dezlegarea dată de prima instanţă asupra acestui aspect.

Recurenta-reclamantă-pârâtă a susţinut nelegalitatea deciziei instanţei de apel, pentru aceea că succesiunea lui G.Ş.G. a fost deja dezbătură în Franţa, întrucât acesta era cetăţean francez, iar actul întocmit de notarul francez B.B. constituie un veritabil certificat de moştenitor, prin acesta stabilindu-se că dreptul de moştenire de pe urma defunctului revine pe linie paternă lui P.C., iar pe linie maternă recurentei G.(căsătorită I.)G.D., ambii veri primari cu defunctul; or, acest înscris este pe deplin valabil şi pe teritoriul României, în temeiul Iui împărţindu-se între cei doi toate bunurile pe care defunctul le-a deţinut pe teritoriul Franţei, respectiv sume de bani, bunuri mobile şi imobile.

Legea unui stat suveran şi independent este guvernată, între altele, de principiul teritorialităţii, astfel încât normele obligatorii edictate printr-un act normativ, sunt obligatorii pentru cetăţenii ei şi sunt aplicabile în limitele sale teritoriale.

în ipoteza în care într-un raport juridic intervine un element de extraneitate, legea, pe calea normelor de drept internaţional privat, stabileşte prin intermediul normelor conflictuale care lege este aplicabilă respectivului raport juridic, ceea ce, în sistemul de drept românesc se realizează prin Legea nr. 105/1992, astfel cum corect a stabilit instanţa de apel.

Astfel, potrivit înscrisurilor ce se regăsesc în dosarele anterioare, rezultă că pentru G.A., G.V.A., G.C.A. s-au eliberat „acte de notorietate”, ceea ce, potrivit textelor indicate de recurentă, respectiv, art. 730, 730-1 până Ia 730-5 Codul civil francez au forţa probantă a unor veritabile certificate de moştenitor; pe de altă parte, pentru G.Ş.G. nu s-a făcut dovada unui asemenea certificat de moştenitor (ori act de notorietate), dar s-au făcut dovezi de împărţire a masei succesorale, între recurenta I.G.D. şi P.C., în prezent decedat, prin încasarea unor sume de bani, prin acte de dispoziţie cu privire la bunuri succesorale sau achitarea unor impozite imobiliare etc.; de aici, se poate stabili concluzia că pentru bunurile ce se regăseau pe teritoriul Franţei în patrimoniul defunctului la data decesului, raporturile succesorale s-au epuizat, potrivit legii franceze.

Instanţei române îi este permisă această concluzie, întrucât respectivele înscrisuri sunt recunoscute de drept cu privire la ceea ce ele constată, nefiind necesară cerinţa supralegalizării lor în condiţiile art. 165 şi urm. din Legea nr. 105/1992 şi nici chiar cerinţa apostilării potrivit art. 2 din Convenţia de la Haga din 1961 pentru suprimarea cerinţelor supralegalizării, întrucât, între România şi Franţa, potrivit art. 3 din acelaşi act juridic internaţional, s-a încheiat o convenţie bilaterală privind asistenţa juridică în materie civilă şi comercială, ratificată prin Decretul nr. 77/1975.

Efectul aplicării presupune concluzia că bunurile aflate pe teritoriul Franţei ce se găseau în patrimoniul lui G.Ş.G. la data decesului său, au fost culese de cei doi moştenitori stabiliţi potrivit legii franceze ca având această calitate; respectivele înscrisuri nu oferă nicio soluţionare cu privire la eventuale alte bunuri pe care defunctul le-ar fi posedat pe teritoriul altor state, respectiv, pe teritoriul României, ceea ce ar fi presupus rezolvarea acestei chestiuni de către autorităţile franceze şi cu observarea acestui element de extraneitate.

Prin urmare, Codul civil român, ca lege aplicabilă, reprezintă actul normativ pe temeiul căruia se statuează cu privire la calitatea părţilor de moştenitori de pe urma defunctului G.Ş.G. şi, în plus, cu referire la termenul de opţiune succesorală, trebuie observate în completare, dispoziţiile de favoare cuprinse în art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, respectiv împrejurarea că cererea de restituire în natură formulată de fiecare dintre recurenţi are semnificaţia repunerii în termenul de opţiune succesorală prevăzut de art. 700 C. civ. (6 luni de la data deschiderii succesiunii), prin derogare atât de la termenul de drept comun, cât şi de la principiul indivizibilităţii dreptului de opţiune succesorală, cum legal a reţinut şi instanţa de apel.

Curtea a constatat nefondate susţinerile recurentei în sensul că incidenţa dispoziţiilor legii speciale, Legea nr. 10/2001, a fost reţinută pentru determinarea vocaţiei concrete la succesiune, legea specială intervenind pentru stabilirea beneficiului repunerii în termenul de opţiune succesorală, în condiţiile în care prin acest act normativ nu se stabilesc alte reguli de chemare la moştenire, nu se derogă de la ordinea chemării la moştenire şi nu înlătură sau înlocuieşte alte norme din dreptul comun pentru rezolvarea acestui raport de drept succesoral.

Făcând aplicarea principiilor devoluţiunii succesorale legale, principiul chemării la moştenire în ordinea claselor şi al proximităţii gradului de rudenie, Curtea a constatat că instanţa de apel în mod legal a confirmat soluţia Judecătoriei care a fost pronunţată cu corecta aplicare a dispoziţiilor art. 659 şi art. 675 C. civ.

Cum defunctul G.Ş.G. nu a avut descendenţi şi nici alte rude din clase mai apropriate decât clasa a IV-a de moştenitori legali, se constată că Tribunalul în mod legal a confirmat soluţia primei instanţe privind vocaţia succesorală concretă a celor doi recurenţi, în calitate de colaterali ordinari, care vin la moştenire numai în nume propriu, nu şi prin reprezentare, ambii fiind veri primari cu defunctul (colaterali de gradul IV), unul pe linie maternă, recurenta I.G.D., iar celălalt pe linie paternă, recurentul M.M.

N.P., I.G.D. şi M.D. aveau vocaţie generală la moştenirea lui

G.Ş.G., fiind rude de gradul IV în linie colaterală, ce fac parte din clasa a IV-a de moştenitori legali, însă pentru a fi chemat la moştenire în mod concret, trebuie ca succesibilul să fi acceptat moştenirea în termenul legal de opţiune succesorală, iar, dintre aceştia, doar recurenţii sunt cei care, formulând cerere de restituire în natură a imobilului din Bucureşti, str. D.R. nr. 8, sector 2, au beneficiul repunerii în termenul de acceptare a succesiunii în discuţie, conform art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, pentru imobilele succesorale aflate pe teritoriul României; potrivit normelor aplicabile, pentru imobilul menţionat, N.P. este străin de succesiune, acesta fiind de altfel, în prezent decedat (din anul 2004), cum deja s-a arătat.

în consecinţă, recurenţii sunt cei care şi-au însuşit calitatea de moştenitori ai defunctului G.Ş.G., prin acceptarea succesiunii conform celor arătate, fiecare dintre ei cu o cotă de 1/2 din dreptul astfel transmis, deoarece între colateralii ordinari, fiind rude în grad egal cu defunctul, se aplică principiul egalităţii prevăzut de art. 675 alin. (2) C. civ.

Vezi şi alte speţe de drept civil: