Certificat de moştenitor suplimentar. Masa bunurilor care fac obiectul legilor speciale de restituire. Acceptare tacită. Lipsa acestei semnificaţii. Vânzarea unor bunuri succesorale în scopul acoperirii cheltuielilor de înmormântare
| Comentarii |
|
I. Instanţa nu a reţinut susţinerile pârâţilor-reclamanţi în sensul că reclamanta-pârâtă nu are vocaţie succesorală Ia moştenirea defunctului
B.T., întrucât vocaţia succesorală reprezintă vocaţia potenţială, determinată prin devoluţiunea succesorală, de a culege moştenirea lăsată de o altă persoană.
Reclamanta-pârâtă, în calitatea sa de soţie supravieţuitoare şi unică moştenitoare a fiului defunctului, ar putea veni la moştenirea acestuia din urmă prin retransmitere (A.B. fiind postdecedat tatălui său), în cazul în care acesta ar fi acceptat expres sau tacit moştenirea.
Instanţa a constatat că nu s-a făcut dovada acceptării exprese a moştenirii, astfel încât a cercetat dacă a avut loc o acceptare tacită a acestei moşteniri. Reclamanţii-pârâţi au invocat drept acceptare tacită faptul că autorul reclamantei, ca moştenitor sezinar, a luat o serie de bunuri din casa defunctului. Calitatea de moştenitor sezinar conferă succesibilului posibilitatea juridică de a intra în stăpânirea moştenirii fără atestarea prealabilă a calităţii de moştenitor.
Instanţa a apreciat că simpla preluare în folosinţă a unor bunuri şi acte care aparţinuseră defunctului, fără a cunoaşte ce natură şi importanţă aveau aceste bunuri şi acte, nu poate reprezenta un act material de acceptare tacită a succesiunii, act care, aşa cum s-a arătat anterior, nu trebuie să fie susceptibil de a primi şi o altă interpretare.
Pentru aceste considerente, instanţa a constatat că nu s-a făcut dovada că autorul reclamantei a acceptat, expres sau tacit, succesiunea de pe urma defuncţilor B.D. şi B.T., în condiţiile dreptului comun în materie.
în ceea ce priveşte dispoziţiile Legii nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 1/2000, instanţa a observat că, potrivit acestora, moştenitorii fostului proprietar al terenului care nu îşi pot dovedi această calitate, sunt socotiţi repuşi de drept în termenul de acceptare cu privire la cota ce li se cuvine, considerându-se că au acceptat moştenirea prin cererea pe care o fac comisiei în termenul prevăzut de lege.
Aceste dispoziţii legale instituie o excepţie de la principiul indivizibilităţii opţiunii succesorale, moştenitorii care au formulat astfel de cereri fiind consideraţi ca acceptanţi cu privire la bunurile a căror restituire se solicită. Din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, rezultă că reclamantul-pârât a formulat cereri de restituire a unor suprafeţe de teren ce aparţinuseră lui D. şi T.B., în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 247/2005.
Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 18/1991, Legii nr. 169/1997 şi ale Legii nr. 1/2000, termenul în care astfel de cereri puteau fi formulate a fost prelungit succesiv.
Instanţa a constatat că decesul autorului reclamantei-pârâte a intervenit la data de 30 decembrie 1991, deci ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 18/1991. Acesta avea astfel posibilitatea să se adreseze cu cerere comisiei de aplicare a legii, în vederea reconstituirii dreptului de proprietate asupra terenurilor ce aparţinuseră autorilor săi. Din probele administrate în cauză, nu rezultă existenţa unor astfel de cereri formulate în termenul prevăzut de Legea nr. 18/1991 de către A.B.
Potrivit dispoziţiilor art. 33 din Legea nr. 1/2000, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 247/2005, pot cere reconstituirea dreptului de proprietate şi foştii proprietari, cărora li s-au respins cererile sau li s-au modificat sau anulat adeverinţele de proprietate, procesele-verbale de punere în posesie sau titlurile de proprietate prin nesocotirea prevederilor art. III din Legea nr. 169/1997. Legea nr. 247/2005 nu a instituit deci noi termene pentru persoanele care nu au formulat deloc cereri de restituire, ci are în vedere numai ipoteza în care astfel de cereri au fost formulate în temeiul Legilor nr. 18/1991 sau nr. 1/2000, însă acestea au fost respinse sau actele emise în urma acestora au fost modificate sau invalidate.
Având în vedere faptul că nu s-a făcut dovada existenţei unor cereri formulate în temeiul Legii nr. 18/1991, instanţa a apreciat că prin cererile formulate în temeiul Legii nr. 247/2005 nu a putut opera repunerea de drept în termenul de prescripţie a dreptului de opţiune succesorală.
II. Tribunalul a susţinut că, chiar dacă s-ar aprecia ca dovedită împrejurarea înstrăinării unor bunuri mobile din succesiunea lui T.B. de către fiul acestuia, deşi nu rezultă intervalul de timp scurs de la decesul lui B.T. în care respectivele bunuri ar fi fost vândute, pentru a se putea stabili dacă o eventuală acceptare ar fi survenit înăuntrul termenului de 6 luni de prescripţie a dreptului de opţiune succesorală, potrivit susţinerilor reclamanţilor, acesta ar fi urmărit să acopere cu sumele obţinute cheltuielile de înmormântare a defunctului T.B. Or, într-o astfel de situaţie nu poate semnifica acceptarea tacită a moştenirii plata cheltuielilor de înmormântare efectuate din considerente de morală, de respect faţă de memoria defunctului, dacă aceste cheltuieli sunt ulterior recuperate din bunuri succesorale, vânzarea respectivelor bunuri în acest scop neputând constitui, prin urmare, un act de acceptare a moştenirii.
Aşa fiind, în mod corect s-a apreciat că, din perspectiva normelor dreptului comun în materie succesorală, reclamanţii nu au făcut dovada neechivocă a acceptării succesiunii defunctului B.T. de către autorul acestora, B.A., neavând, prin urmare, calitatea de moştenitori ai defunctului.
Distinct dc cele expuse, analizând legitimarea procesuală activă, implicit calitatea de moştenitori a reclamanţilor de pe urma defunctului B.T., din perspectiva normelor speciale ale legilor reparatorii în materia fondului funciar, în mod corect a reţinut prima instanţă că reclamanţii nu au formulat, în virtutea acestor legi, nicio cerere de reconstituire a dreptului de proprietate de pe urma defunctului, singurul demers în acest sens fiind întreprins în anul 2005, în temeiul Legii nr. 247/2005.
Constatându-se că, la data intrării în vigoare a Legii nr. 18/1991, 20 februarie 1991, autorul reclamanţilor se mai afla în viaţă, acesta decedând la 31 decembrie 1991, avea astfel posibilitatea, pentru a înlătura orice dubiu cu privire la intenţiile privind acceptarea sau nu a succesiunii tatălui său, să formuleze cerere conform art. 10 alin. (4) a Legii nr. 18/1991, în forma iniţială, „cererea de stabilire a dreptului de proprietate se introduce şi se înregistrează la primărie în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi”, pentru reconstituirea dreptului de proprietate de pe urma autorului său, ceea ce nu s-a dovedit în cauză.
Este adevărat că, din cuprinsul hotărârii judecătoreşti - sentinţa civilă nr. 19/1992 a Judecătoriei Botoşani, rezultă că acesta a formulat o cerere de reconstituire a dreptului de proprietate asupra moşiei sale confiscate de fostul regim comunist, însă din aceeaşi sentinţă rezultă fără echivoc că defunctul B.A. a urmărit redobândirea în baza Legii nr. 18/1991 a unor terenuri ce i-au aparţinut lui însuşi în proprietate, iar nu tatălui său, neacţionând deci în calitate de moştenitor, ci în nume propriu.
Nu pot fi reţinute nici afirmaţiile reclamanţilor în sensul că normele restrictive la data intrării în vigoare a Legii nr. 18/1991 cu privire la suprafaţa maximă de teren ce putea fi redobândită în proprietate, indiferent de titular ori de numărul de antecesori deposedaţi moşteniţi, ar fi reprezentat o piedică în ce priveşte intenţia lui A.B. de a recupera terenurile moştenite de la tatăl său, o atare piedică fiind înlăturată, cel puţin parţial, prin acte normative ulterioare, a se vedea Legea nr. 1/2000, care limitează suprafaţa maximă la 50 ha de proprietar deposedat. Este adevărat că, la momentul intrării în vigoare a acestui din urmă act normativ, A.B. nu se mai afla în viaţă, însă o atare cerere aveau posibilitatea de a formula succesorii acestuia, în speţă soţia supravieţuitoare, respectiv cesionarul de drepturi succesorale, în măsura în care drepturile succesorale ale soţului său de pe urma defunctului B.T. ar fi fost dobândite prin retransmitere.
în schimb, pârâţii au fost cei care şi-au valorificat drepturile succesorale cedate de către autoarea lor, S.M., nepoata de frate a defunctului B.T., nepoată ce i-a succedat, aşa cum s-a explicitat, fratelui acestuia, B.M., decedat la 9 august 1981, formulând cereri pentru reconstituirea dreptului de proprietate de pe urma autorului comun.
în ce priveşte valoarea juridică, sub aspectul repunerii în termenul de acceptare a succesiunii defunctului B.T., a cererii formulate de reclamanta B.E. în baza Legii nr. 247/2005, Tribunalul a reţinut următoarele:
Este adevărat că, potrivit art. 33 alin. (1) din Legea nr. 1/2000, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 247/2005, pot cere reconstituirea dreptului de proprietate şi foştii proprietari cărora li s-au respins cererile sau li s-au modificat ori anulat adeverinţele de proprietate, procesele-verbale de punere în posesie sau titlurile de proprietate, prin nesocotirea prevederilor art. 111 din Legea nr. 169/1997. Persoanele fizice şi persoanele juridice care nu au depus în termenele prevăzute de Legea nr. 169/1997 şi de prezenta lege cereri pentru reconstituirea dreptului de proprietate sau, după caz, actele doveditoare pot formula astfel de cereri până la data de 30 noiembrie 2005 inclusiv.
Este, de asemenea, adevărat că reclamanta a înţeles să se prevaleze de aceste dispoziţii, potrivit susţinerilor părţilor cererea acesteia nefiind până în prezent soluţionată. în atari condiţii, întrucât respectiva cerere urmează să parcurgă procedura legală, inclusiv cu privire la modalitatea şi căile de contestare a unei eventuale soluţii nefavorabile, Tribunalul a reţinut că nu are a se pronunţa asupra temeiniciei acesteia, instanţa de drept comun neputându-se substitui autorităţilor administrative, respectiv instanţei competente potrivit legilor fondului funciar, prin aprecieri critice asupra caracterului întemeiat sau nu al cererii reclamantei, chiar şi din perspectiva calităţii acesteia de persoană îndreptăţită la restituire.
Cu toate acestea, faţă de obiectul acţiunii deduse judecăţii, Tribunalul a reţinut că simpla cerere formulată de reclamantă în virtutea prevederilor legale sus-menţionate nu este de natură a conduce la desfiinţarea actelor prin care se constată calitatea de succesibili a pârâţilor, neputând fi ignorate nici dispoziţiile art. II ale Legii nr. 169/1997, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005: „dispoziţiile modificatoare sau de completare (...) ale prezentei legi nu aduc atingere în niciun fel titlurilor şi altor acte de proprietate eliberate, cu respectarea prevederilor Legii fondului fiinciar nr. 18/1991, la data întocmirii lor”.
Cu privire la criticile legate de tipul de adopţie căreia i-a fost supusă M.S., Curtea a reţinut, în primul rând, că, potrivit art. 315 C. civ., în forma în vigoare la nivelul anului 1927, adoptatul nu dobândea niciun drept de moştenire asupra bunurilor rudelor adoptatorului, dar avea asupra moştenirii adoptatorului aceleaşi drepturi ca şi copiii născuţi din căsătorie, chiar dacă în urma adopţiei s-ar fi născut copii din căsătorie. Rezultă că sub imperiul Codului civil, adoptatul nu avea vocaţie succesorală faţă de rudele adoptatorului, dar adoptatul avea vocaţie succesorală faţă de adoptator.
Dar, potrivit Decretului nr. 283/1958 privind reglementarea transformării adopţiilor încuviinţate înainte de intrarea în vigoare a Codului familiei, în înfiere cu toate efectele unei filiaţii fireşti, publicat în Buletinul Oficial nr. 26 din 21 iunie 1958, adopţia încuviinţată înainte de 1 februarie 1954 va putea fi transformată în înfiere cu toate efectele unei filiaţii fireşti, reglementată de art. 79 C. fam. Pentru încuviinţarea transformării, se vor urma întru totul dispoziţiile Codului familiei prevăzute pentru încuviinţarea înfierii cu toate efectele unei filiaţii fireşti. în cazul când adoptatul este minor, autoritatea tutelară va putea încuviinţa transformarea adopţiei în înfiere cu toate efectele unei filiaţii fireşti fără consimţământul adoptatului.
Cât timp prin actele notariale s-a reţinut calitatea acesteia de moştenitor cu drepturi depline, dovada contrară acestor acte reprezentând înscrisuri oficiale se putea face numai printr-un alt înscris oficial, deci cu aceeaşi forţă juridică. în lipsa unei dovezi concrete în sprijinul acestei susţineri legate de tipul de adopţie căreia i-a fost supusă M.S., Curtea a reţinut caracterul deplin al adopţiei.
în acelaşi timp, Curtea a constatat inutilitatea acestei controverse juridice în cauza de faţă, cât timp nu s-a pus problema unui raport de moştenire directă între M.S. şi defuncţii T. şi D., ci aceasta figurează în certificatele de moştenitor de pe urma acestora numai prin efectul retransmiterii succesorale, în calitate de unică moştenitoare a defunctului M. Astfel, se constată că fraţii au decedat în următoarea ordine:
D., T. şi apoi M., ceea ce înseamnă că M. a cules moştenirile celor doi fraţi ai săi, iar apoi le-a transmis moştenitoarei sale adoptate, indiferent de tipul de adopţie, deoarece aşa cum s-a reţinut mai sus, chiar şi sub regimul unei adopţii cu efecte restrânse, adoptatul tot îl moşteneşte pe adoptator.
Rezultă că acest motiv de recurs, legat de greşita reţinere că M.S. nu putea moşteni direct pe aceştia, întrucât este înfiată cu efecte restrânse, este nefondat, cât timp nici nu se pune problema unei vocaţii succesorale directe numitei S.M., faţă de defuncţii B.T. şi B.D.
Specificul repunerii în termen speciale reglementate de Legea nr. 18/1991 şi legile ulterioare este că se aplică succesibililor care au acceptat moştenirea în termenul de drept comun sau nu şi-au exprimat deloc opţiunea succesorală, dar nu renunţătorilor expreşi la moştenire, efectul acestei norme speciale fiind acela că numai cu privire la bunurile ce fac obiectul legii speciale, titularii cererilor de reconstituire sunt repuşi în termenul de acceptare a succesiunii în mod automat prin formularea cererii şi au calitatea de moştenitori ai defunctului, dar numai cu privire la aceste bunuri. Astfel, din punct de vedere practic, cu privire la un asemenea bun, se va emite un supliment de certificat de moştenitor, fără a exista vreun motiv de nulitate a certificatului anterior emis. Pentru această raţiune analiza cauzelor de nulitate se face în funcţie de datele de la momentul emiterii actului a cărui nulitate se invocă, iar nu în funcţie de elemente intervenite ulterior. în al doilea rând, specificul acestei repuneri speciale în termen este că se divizează patrimoniul defunctului şi se derogă de la principiul transmisiunii universale a patrimoniului succesoral, existând masa succesorală de drept comun şi masa succesorală ce face obiectul repunerii în termen, ceea ce nu se poate rezolva în mod practic decât prin eliberarea unui certificat de moştenitor suplimentar.
C.A. Bucureşti, s. a IX-a civ. şi propr. int., decizia nr. 357/R din 30 iunie 2009
| ← Imobil preluat în mod abuziv de stat. Absenţa din masa... | Acţiune în obligarea notarului public la eliberarea... → |
|---|
