Contract de vânzare-cumpărare. Reaua-credinţă a părţilor contractante. Cauză ilicită. Nulitatea actului juridic
| Comentarii |
|
Pe de altă parte, chiriaşul, deşi a cunoscut situaţia imobilului, şi-a asumat riscul de a-l cumpăra în aceste condiţii litigioase.
Reaua-credinţă a părţilor, care au acţionat în fraudarea drepturilor adevăratului proprietar, duce la cauza ilicită a contractului şi la sancţiunea nulităţii acestuia.
(Decizia nr. 2012 din 27 iunie 2001 - Secţia a IV-a civilă)
Prin cererea înregistrată la Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, reclamanţii G.E. şi G.G. au chemat în judecată pe pârâţii M.l. şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, solicitând a se constata nulitatea Actului de vânzare-cumpărare nr. 42292/1997 încheiat între pârâţi, pentru fraudă la lege. Judecătoria a respins acţiunea, ca nefondată.
Prin Decizia civilă nr. 256 din 1.02.2001, Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamanţilor.
în esenţă, ambele instanţe au reţinut că reclamanţii au cerut nulitatea contractului pe considerent că pârâţii cunoşteau situaţia juridică a imobilului, cu rea-credinţă şi în mod voit încălcându-se normele legale care interziceau încheierea acestui contract.
La data întocmirii contractului, acţiunea în revendicare a reclamanţilor fusese respinsă.
Chiar dacă, ulterior, reclamanţii, formulând o nouă acţiune, au obţinut retrocedarea imobilului în litigiu, s-a reţinut buna-credinţă a pârâtei la încheierea contractului, întrucât aceasta nu avea cunoştinţă de existenţa unui alt proces de retrocedare, cu atât mai mult cu cât nu putea cunoaşte soluţia ce se va da.
împotriva deciziei pronunţate de tribunal au formulat recurs reclamanţii, invocând critici încadrate în cazurile de casare prevăzute de art. 304 pct. 7, 9 şi 11 din Codul de procedură civilă.
în dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 din codul de procedură civilă se susţine că instanţa nu şi-a motivat soluţia.
în dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă se invocă pronunţarea deciziei cu încălcarea legii.
Recurenţii arată că au introdus la Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, la 20.03.1996, o cerere prin care solicitau retrocedarea imobilului situat în Bucureşti, sectorul 5, acţiune ce le-a fost respinsă pe excepţie la 25.11.1996.
La data de 17.07.1996 au solicitat Consiliului General al Municipiului Bucureşti, conform Legii nr. 112/1995, retrocedarea acestui bun. La 1.09.2000 Consiliul General al Municipiului Bucureşti a emis o adresă către Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, prin care se atestă că în evidenţa comisiei municipale de aplicare a Legii nr. 112/1995 este înregistrată cererea recurenţilor şi că procedurile administrative de restituire în natură au fost suspendate.
Având în vedere că legislaţia specifică a suferit în anul 1997 o modificare esenţială (Hotărârea Guvernului nr. 20/1996 a fost modificată de Hotărârea Guvernului nr. 11/1997), recurenţii au introdus o nouă cerere în justiţie în luna februarie 1997, formându-se Dosarul civil nr. 1927/1997, pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, cererea fiind admisă de instanţă prin Sentinţa civilă nr. 389 din 20 ianuarie 1998, definitivă şi irevocabilă.
Deci, la data încheierii Contractului de vânzare-cumpărare- 7.04.1997-existau două cereri pe rolul organelor competente, nici una nefiind soluţionată irevocabil.
în aceste condiţii, în raport de dispoziţiile art. 1 alin. (6) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, republicate în urma modificării prin Hotărârea Guvernului nr. 11/1997, ar fi trebuit ca organele de specialitate să le observe aplicabilitatea, vânzarea către chiriaşi fiind suspendată de drept până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a acestei cereri.
în dezvoltarea celui de-al treilea motiv de recurs, se susţine că hotărârea se întemeiază pe o gravă greşeală de fapt, decurgând din aprecierea eronată a probelor.
în acest sens, recurenţii arată că este imposibil de acceptat că instanţele au analizat în mod corespunzător materialul probator administrat în cauză, din care rezultă cu certitudine starea de fapt reală, de natură a duce la constatarea nulităţii acestui contract.
Recursul este fondat, pentru următoarele considerente:
Prin Sentinţa civilă nr. 389 din 20.01.1998, pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, s-a admis acţiunea reclamanţilor G.E. şi G.G., fiindu-le restituit în deplină proprietate şi paşnică folosinţă imobilul situat în Bucureşti, sectorul 5.
La data de 7.04.1997, Primăria Municipiului Bucureşti, prin mandatarul său S.C. "C." S.A., a vândut pârâtei M.l. apartamentul nr. 1 din acest imobil.
Recurenţii-reclamanţi au invocat reaua-credinţă a cumpărătoarei, care, deşi cunoştea situaţia juridică a imobilului, a contractat totuşi apartamentul.
Reaua-credinţă a cumpărătoarei, care a acţionat în frauda drepturilor adevăratului proprietar, duce la reţinerea unei cauze ilicite a contractului.
Reaua-credinţă a fost dovedită în cauză cu însuşi răspunsul la interogatoriu al pârâtei M.l.
Pe de altă parte, din cererea depusă la dosar rezultă că, anterior vânzării către intimata-pârâtă, recurenţii se adresaseră comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995 cu solicitarea de restituire în natură a imobilului.
Conform adresei emise de Primăria Municipiului Bucureşti, procedura administrativă a fost suspendată până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cererii înregistrate la instanţă, această cerere fiind formulată anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare.
Vânzătorul, fiind parte în procesul de revendicare ce a făcut obiectul Dosarului nr. 1927/1997, avea obligaţia să procedeze, conform art. 1 alin. (6) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, republicate, la suspendarea vânzării apartamentelor către chiriaşi, dispoziţie legală ce nu a fost respectată.
Chiriaşul, pe de altă parte, avea obligaţia de a depune minime diligenţe pentru a afla situaţia apartamentului pe care urma să-l cumpere.
Or, în speţă, pârâta nu numai că nu a depus asemenea diligenţe, dar din răspunsul la interogatoriu rezultă că, deşi a cunoscut situaţia apartamentului, şi-a asumat cu rea-voinţă riscul de a-l cumpăra în aceste condiţii.
Se reţine că, în aceste condiţii, contractul în litigiu este nul absolut, astfel că, în baza art. 312 din Codul de procedură civilă, raportat la art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, Curtea va admite recursul, va casa decizia, va admite apelul şi, rejudecând, va schimba în tot sentinţa, în sensul că va admite în parte acţiunea şi va constata nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâţi. (Judecator Adina Nicolae)
| ← Contract de vânzare-cumpărare. Simulaţie cu privire la preţ.... | Contract de vânzare-cumpărare. Nulitate. Repunerea părţilor... → |
|---|
