Decesul unuia dintre soţii creditori ai întreţinerii. Neexecutarea integrală a obligaţiei. Indivizibilitate. Problema rezoluţiunii parţiale
| Comentarii |
|
1. Contractul de întreţinere este un contract aleatoriu, pentru că durata obligaţiei debitorului de a presta întreţinere este, în funcţie de moartea creditorului, un „eveniment necert", în ceea ce priveşte data survenirii lui (art. 1635 C. civ.).
Prestarea întreţinerii reprezintă, în sarcina debitorului, o obligaţie de a face, cu caracter strict personal, care, în caz de neexecutare, determină rezoluţiunea contractului respectiv, potrivit art. 1020 C. civ.
2. Debitorul s-a obligat să presteze întreţinere nediferenţiat soţilor creditori, în schimbul unor bunuri individualizate, dar fără indicarea regimului juridic al fiecăruia.
în raport cu conţinutul contractului, obligaţia de întreţinere asumată de debitor are un evident caracter de indivizibilitate, fiind instituită în beneficiul a doi creditori, nefiind vorba de două obligaţii disjuncte pentru fiecare creditor, în funcţie de numărul şi/sau valoarea bunurilor obiect al contractului, după cum ele erau proprii fiecăruia dintre creditori sau comune. Debitorul nu s-a obligat să presteze două întreţineri distincte, în contra a ceea ce a primit de la fiecare din creditori, ci o singură obligaţie indivizibilă în beneficiul a doi creditori, în schimbul averii acestora, indiferent de regimul juridic diferit al bunurilor care au compus-o.
Prin modul în care părţile au convenit, obligaţia de întreţinere a fost asumată de către debitor în favoarea ambilor soţi, chiar dacă bunurile primite ar fi constituit doar proprietatea exclusivă a unui singur creditor al obligaţiei, pluralitatea creditorilor neînsemnând neapărat existenţa unei pluralităţi de raporturi obligaţionale.
Se constată, aşadar, că obligaţia de întreţinere constituită în favoarea ambilor soţi este indivizibilă, întrucât părţile contractante au „privit" obiectul său „sub un raport de nedivizibilitate" (art. 1058 C. civ.). Or, în cazul unei obligaţii indivizibile cu mai mulţi creditori, debitorul nu este primit să o execute decât faţă de toţi împreună. Ca atare, el nu poate pretinde că şi-a îndeplinit obligaţia atunci când a satisfăcut numai pe unul dintre creditori, dat fiind că obligaţia indivizibilă nu este susceptibilă de executare parţială.
îndeplinindu-şi obligaţia de întreţinere numai în privinţa unuia dintre soţii creditori până la decesul acestuia, debitorul obligaţiei nu poate păstra pentru sine bunurile proprii ale defunctului, restituind soţului supravieţuitor bunurile proprii ale acestui ca efect al rezoluţiunii parţiale â contractului şi împărţind cu soţul supravieţuitor bunurile comune ale creditorilor obligaţiei. Rezoluţiunea contractului pentru neexecutare faţă de unul dintre creditorii obligaţiei de întreţinere indivizibile nu poate duce decât la restituirea tuturor bunurilor obiect al contractului.
I.C.C.J., s. civ. şi de proprietate intelectuala, dec. nr. 1918 din 10 martie 2005,
în P.R. nr. 6/2005, p. 42
Prin înscrisul sub semnătură privată datat 1 septembrie 1997 şi intitulat „Contract de vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere", M.T. şi M.G. au convenit cu M.T.V. să-i transmită în proprietate o casă şi anexe gospodăreşti, terenul aferent gospodăriei, precum şi 8 terenuri agricole, în schimbul întreţinerii, obligându-se a face demersurile legale pentru transferul dreptului de proprietate.
Promitentul M.T. a decedat la 15 septembrie 1997. La data de 6 ianuarie 1998, M.A., fiică a defunctului M.T., a solicitat constatarea nulităţii absolute a convenţiei din 1 septembrie 1997 şi partajarea bunurilor obiect al acestei convenţii între moştenitorii lui M.T., şi anume reclamanta M.A. (fiică) şi M.G. (soţie supravieţuitoare).
Acţiunea a fost respinsă prin sentinţa civilă nr. 1933 din 17 octombrie 2000, pronunţată de Judecătoria Sighetu Marmaţiei, definitivă prin decizia civilă nr. 940 din 31 octombrie 2001 a Tribunalului Satu Mare şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 185/R din 25 februarie 2002 a Curţii de Apel Oradea.
între timp, la data de 5 aprilie 1999, M.T.V. a chemat în judecată pe M.G. şi M.A. pentru validarea convenţiei din 1 septembrie 1997. Cererea a fost admisă prin sentinţa civilă nr. 1004 din 11 mai 1999, pronunţată de Judecătoria Sighetu Marmaţiei, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 1140/A din 15 octombrie 1999 a Tribunalului Maramureş şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 1129 din 11 mai 2000 a Curţii de Apel Cluj. S-a constatat că între M.T.V., în calitate de cumpărător, pe de o parte, şi M.G. şi defunctul ei soţ M.T., ai cărui moştenitori sunt M.G. şi M.A., pe de altă parte, a intervenit, la data de 1 septembrie 1997, contractul de vânzare-cumpărare având ca obiect bunuri imobile situate în localitatea Bârsana, preţul vânzării-cumpărării constând în prestarea întreţinerii vânzătorilor de către cumpărător şi suportarea cheltuielilor de înmormântare. Bunurile obiect al contractului au fost individualizate prin dispozitivul sentinţei.
Ulterior soluţionării irevocabile a proceselor mai sus descrise, la data de 21 august 2003, reclamanta M.G. (vânzătoare, alături de soţul său M.T., decedat) a chemat în judecată pe pârâţii M.T.V. (cumpărătorul) şi M.A. (moştenitoare a vânzătorului decedat), solicitând rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere din 1 septembrie 1997 şi repunerea acestuia în situaţia anterioară în privinţa imobilelor obiect al convenţiei. Motivând acţiunea, reclamanta a susţinut că, de circa 2 ani, pârâtul M.T.V. nu şi-a îndeplinit obligaţia de întreţinere, solicitările reclamantei rămânând fără efect, ceea ce justifică rezoluţiunea contractului în integralitatea sa, fiind lipsită de semnificaţie moartea soţului reclamantei - beneficiar al întreţinerii, dată fiind indivizibilitatea obligaţiei de întreţinere.
La data de 22 octombrie 2003, pârâtul M.T. V. a depus întâmpinare şi cerere reconvenţională. Prin întâmpinare, pârâtul a arătat că nu se opune admiterii parţiale a acţiunii în limitele ce exced cererii sale reconvenţionale, precizând că imobilul, compus din casă, anexe gospodăreşti şi terenul aferent, sunt în posesia reclamantei şi invocând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei M.A. (moştenitoarea vânzătorului M.T.), care nu este parte în contract şi nu are vreun drept asupra bunurilor obiect al contractului.
Pe cale reconvenţională, pârâtul a solicitat: să se constate că este coindivizar cu reclamanta în cote de 1/6 din bunurile obiect al contractului a cărui rezoluţiune se cere prin acţiunea principală; să se dispună împărţeala bunurilor indivize; să i se acorde un drept de retenţie asupra bunurilor indivize până la achitarea integrală a sultei în cazul în care bunurile vor fi atribuite reclamantei.
Motivând cererea reconvenţională, pârâtul a susţinut că, îndepli-nindu-şi obligaţia de întreţinere faţă de defunctul soţ al reclamantei, a dobândit cota de 1/6 din bunurile obiect al contractului, care au fost bunuri comune ale creditorilor obligaţiei de întreţinere, precum şi în întregime, precum şi alte 4 bunuri proprietatea exclusivă a defunctului, astfel încât rezoluţiunea contractului nu poate fi decât parţială, în limitele neexecutării obligaţiei de întreţinere, repunerea în situaţia anterioară generând starea de indiviziune a reclamantei şi pârâtului în cote de câte 1 din fostele bunuri comune.
Prin sentinţa civilă nr. 3700 din 23 decembrie 2003, Judecătoria Sighetu Marmaţiei a admis, în parte şi în principiu, acţiunea principală şi cererea reconvenţională, a constatat că sunt supuse partajului bunurile precizate în hotărâre, a dispus rezoluţiunea parţială a contractului de vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere din 1 septembrie 1997 numai în privinţa bunurilor, anume enumerate, ce aparţin reclamantei M.A., şi a dispus partajul bunurilor imobile.
Pentru a hotărî astfel, Judecătoria a constatat că pârâtul M.T.V. şi-a îndeplinit obligaţia de întreţinere faţă de defunctul soţ al reclamantei şi, până în anul 2001, şi faţă de reclamantă, situaţie de fapt în raport cu care a statuat că obligaţia de întreţinere stipulată în favoarea a doi soţi nu este indivizibilă prin natura ei, ci divizibilă, ea putând fi concepută şi executată separat pentru fiecare soţ în parte, indivizibilitatea obligaţiei operând numai în cazul în care din probe ar rezulta că părţile au privit-o ca atare, în sensul art. 1058 C. civ., ceea ce nu s-a probat.
Cu privire la determinarea bunurilor atribuite coindivizarilor, Judecătoria a dat eficienţă poziţiei exprimate de reclamanta M.G. prin răspunsul la cererea reconvenţională şi prin notele de şedinţă, poziţie acceptată de pârâtul M.T.V.
Apelul comun declarat de reclamanta M.G. şi pârâta M.A. a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 773/A din 29 martie 2004, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, Secţia civilă. Apelul a avut ca obiect caracterul divizibil al obligaţiei de întreţinere, cu consecinţele date în planul soluţiei de către prima instanţă, apelantele invocând indivizibilitatea obligaţiei, solicitând rezoluţiunea integrală a contractului şi respingerea cererii reconvenţionale. Instanţa de apel a statuat că, în lipsa stipulaţiei exprese din contract a obligaţiei indivizibile şi dacă nu s-a probat caracterul indivizibil al obligaţiei, aceasta este una divizibilă după natura ei şi, prin ipoteză, urmează a fi supusă regulii de drept comun a divizibilităţii obligaţiilor.
împotriva deciziei din apel, au declarat recurs reclamanta M.G. şi pârâta M.A., invocând următoarele motive: hotărârea atacată este motivată parţial şi contradictoriu; obligaţia de întreţinere a fost greşit calificată ca divizibilă prin încălcarea dispoziţiilor art. 1058 C. civ. şi neobservarea că în contract nu a fost specificată divizibilitatea obligaţiei; greşit s-a reţinut existenţa coproprietăţii dintre reclamanta M.G. şi pârâtul M.T.V. în condiţiile în care între părţi a existat numai o promisiune de vânzare-cumpărare, netranslativă de proprietate, materializată prin contractul de vânzare-cumpărare din 1 septembrie 1997, nefinalizată prin act autentic de vânzare-cumpărare şi prin înscriere în Cartea funciară, în mod netemeinic s-a apreciat că M.A. nu are calitate procesuală pasivă, contrar calităţii sale de moştenitoare a defunctului M.T.
Examinând recursul, înalta Curte a constatat cele ce succed.
Contractul de întreţinere, cu denumirea de „contract de vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere", a îmbrăcat forma antecontractului validat prin hotărâre judecătorească care ţine loc de act autentic.
Un astfel de contract este un contract nenumit, nefiind reglementat prin Codul civil, dar nici pus la îndoială, prin art. 5 C. civ. fiind interzise numai convenţiile contrare ordinii publice şi bunelor moravuri.
Contractul de întreţinere este un contract cu titlu oneros, în temeiul căruia una din părţi transmite celeilalte proprietatea unuia sau mai multor bunuri în schimbul obligaţiei pe care aceasta şi-o asumă de a-i presta, în natură, cele necesare traiului în tot timpul vieţii, fiind, în acelaşi timp, şi un contract aleatoriu, pentru că durata obligaţiei debitorului de a presta întreţinere este, în funcţie de moartea creditorului, „eveniment necert" în ceea ce priveşte data survenirii lui (art. 1635 C. civ.).
Prestarea întreţinerii reprezintă, în sarcina debitorului, o obligaţie de a face cu caracter strict personal, care, în caz de neexecutare, determină rezoluţiunea contractului respectiv, potrivit art. 1020 C. civ.
în speţă, debitorul M.T.V. s-a obligat să presteze întreţinere nediferenţiat reclamantei M.G. şi soţului acesteia M.T., în contra unor bunuri imobile individualizate, dar fără specificarea regimului juridic al fiecăruia.
Prin susţinerile făcute în faţa primei instanţe, reclamanta M.G. şi pârâtul M.T.V. au convenit că o parte din bunurile obiect al contractului au fost bunuri proprii ale reclamantei, altele au fost bunuri proprii ale soţului acesteia, iar unele au fost bunuri comune.
în raport de conţinutul contractului, obligaţia de întreţinere asumată de debitor are un evident caracter de indivizibilitate, fiind instituită în beneficiul a doi creditori, nefiind vorba de două obligaţii disjuncte pentru fiecare creditor în funcţie de numărul şi/sau valoarea bunurilor obiect al contractului, după cum ele erau proprii fiecăruia dintre creditori sau comune.
Debitorul nu s-a obligat să presteze două întreţineri distincte, în contra a ceea ce a primit de la fiecare din creditori, ci o singură obligaţie indivizibilă în beneficiul a doi creditori în schimbul averii acestora, indiferent de regimul juridic diferit al bunurilor care au compus-o.
Prin modul în care părţile au convenit, obligaţia de întreţinere a fost asumată de către debitor în favoarea ambilor soţi, chiar dacă bunurile primite ar fi constituit doar proprietatea exclusivă a unui singur creditor al obligaţiei, pluralitatea creditorilor neînsemnând neapărat existenţa unei pluralităţi de raporturi obligaţionale.
Conchizând, se constată că obligaţia de întreţinere constituită în favoarea ambilor soţi este indivizibilă, întrucât părţile contractante au „privit" obiectul său „sub un raport de nedivizibilitate" (art. 1058 C. civ.).
Or, în cazul unei obligaţii indivizibile cu mai mulţi creditori, debitorul nu este primit să o execute decât faţă de toţi împreună. Ca atare, el nu poate pretinde că şi-a îndeplinit obligaţia atunci când a satisfăcut numai pe unul dintre creditori, dat fiind că obligaţia indivizibilă nu este susceptibilă de executare parţială.
Prin urmare, îndeplinindu-şi obligaţia de întreţinere numai în privinţa unuia dintre soţii creditori până la decesul acestuia, debitorul obligaţiei nu poate păstra pentru sine bunurile proprii ale defunctului, restituind soţului supravieţuitor bunurile proprii ale acestui ca efect al rezoluţiunii parţiale a contractului şi împărţind cu soţul supravieţuitor bunurile comune ale creditorilor obligaţiei.
Aceasta pentru că rezoluţiunea contractului pentru neexecutare faţă de unul dintre creditorii obligaţiei de întreţinere indivizibile nu poate duce decât la restituirea tuturor bunurilor obiect al contractului.
Pentru cele arătate, soluţiile date cauzei de faţă în primă instanţă şi în apel sunt potrivnice normelor de drept, dar, deopotrivă, şi principiului echităţii, de vreme ce unul dintre creditori a decedat la doar 14 zile de la data convenţiei, astfel că păstrarea de către debitorul obligaţiei de întreţinere a unei părţi însemnate din bunuri nu ar fi justificată nici de caracterul aleatoriu al contractului, dat fiind că, în speţă, acest caracter era chemat să determine întinderea şi valoarea prestaţiilor datorate în funcţie de durata vieţii ambilor creditori, iar nu numai a unuia dintre ei.
Recursul a fost admis, hotărârea atacată şi sentinţa primei instanţe casată, iar, pe fond, acţiunea reclamantei M.G. a fost admisă faţă de pârâtul M.T.V., cu consecinţa rezoluţiunii contractului de vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere din 1 septembrie 1997 şi a restabilirii situaţiei anterioare datei contractului: reîntregirea patrimoniului reclamantei M.G. cu bunurile proprii ale acesteia şi cota de 1 din bunurile comune, precum şi a masei succesorale a defunctului său soţ M.T., cu fostele bunuri proprii ale acestuia şi cota de 1 din bunurile comune.
Individualizarea bunurilor în funcţie de regimul lor juridic se va face ţinând cont de cele convenite între părţi în faţa instanţei de fond.
Aceeaşi acţiune a fost, însă, respinsă faţă de pârâta M.A., care, în procesul de faţă, nu poate avea calitate procesuală, dat fiind că acţiunea în rezoluţiune dedusă judecăţii aparţine numai reclamantei prin neîndeplinirea doar faţă de aceasta a obligaţiei de întreţinere de către pârâtul M.T.V., asemenea acţiune nefiind pornită de autorul pârâtei. Pârâta M.T. îşi poate valorifica, pe calea acţiunii specifice, drepturile succesorale asupra bunurilor care vor întregi masa succesorală a defunctului M.T. în urma rezoluţiunii contractului de întreţinere.
Cererea reconvenţională formulată de pârâtul M.T.V. împotriva reclamantei M.G. a fost respinsă ca nefondată, lipsind, pentru aceleaşi considerente, starea de indiviziune pretinsă.
Faţă de modul prefigurat al soluţionării recursului, este de prisos cercetarea celorlalte critici formulate de recurente.
Notă: A se vedea şi dispoziţiile art. 2244 din Noul Cod Civil, aplicabile şi în cazul contractului de întreţinere, conform art. 2256 din acelaşi act normativ, potrivit cărora: „Renta viageră poate fi constituită pe durata vieţii mai multor persoane, urmând ca, în acest caz, în lipsă de stipulaţie contrară, obligaţia de plată a rentei să înceteze la data la care decedează ultima dintre aceste persoane".
| ← Pluralitate de debitori. Neexecutare. Excepţie de la... | Stare de indiviziune asupra imobilului înstrăinat. Decesul... → |
|---|
