Declaraţia moştenitorului în sensul că nu a acceptat moştenirea. Mărturisire extrajudiciară

Comentarii

0

în ceea ce priveşte primul motiv de apel, legat de calitatea de moştenitor a lui P.V., pe care nu ar avea-o şi intimatul-pârât P.A., Tribunalul are în vedere pentru stabilirea situaţiei de fapt că prin declaraţia dată de acesta în faţa unui notar public din Ontario la data de 14 octombrie 1992, prin care a arătat că nu a făcut „niciun act de acceptare expresă sau tacită a succesiunii” defunctului său tată, faţă de a cărui succesiune înţelege să rămână străin.

Acest act juridic nu are, într-adevăr, valoarea unei renunţări la succesiune, dat fiind că nu a intervenit în termenul de opţiune succesorală de 6 luni de la data deschiderii moştenirii, însă constituie în schimb o mărturisire extrajudiciară, în sensul art. 1204 C. civ. Cât priveşte forţa probantă a mărturisirii, ca dovadă de drept comun, ea poate fi combătută prin proba contrară, făcută prin orice mijloc admis de lege, situaţie în care poate fi înlăturată motivat recunoaşterea unei părţi dacă, din ansamblul probelor administrate în cauză, reiese că mărturisirea nu corespunde adevărului.

în speţă, mijlocul de probă invocat în combatere este tot o mărturisire, prin care reclamanta, ca parte adversă, confirmă existenţa faptului pe care pârâtul îşi întemeiază apărarea, confirmare care este de natură să producă împotriva autoarei ei consecinţe juridice.

Astfel, prin notificarea trimisă pârâtului sub nr. 1564/9 iunie 2003 prin executor judecătoresc V.P., aceasta s-a referit la o perioadă de 13 ani în care în calitate de împuternicită ar fi făcut demersuri pentru ca pârâtul să beneficieze de cât mai multe drepturi. Din analiza gramaticală a acestui fragment din notificare reiese că reclamanta corelează

perioada de 13 ani nu doar cu demersurile pe care le-a efectuat, ci cu demersurile pe care le-a efectuat „în calitate de împuternicită”. Dat fiind că tatăl părţilor a decedat la data de 19 noiembrie 1990, iar mama lor la 21 februarie 2000, împuternicirile din intervalul 1990-2000 -inclus în „toată perioada” în discuţie - nu pot în mod logic să privească decât exercitarea unor drepturi succesorale de pe urma defunctului.

întrucât acceptarea tacită poate fi făcută şi prin reprezentant, împuternicit să facă acte de acceptare tacită a moştenirii, ar însemna că toate cererile pentru recuperarea bunurilor tatălui formulate de către reclamantă şi în numele său ar constitui acte de consolidare retroactivă a calităţii de moştenitor, care ar definitiva transmisiunea succesorală care a operat la data deschiderii succesiunii.

Punând în balanţă cele două mijloace de probă - mărturisiri extrajudiciare, trebuie dată eficienţă primeia dintre ele, având în vedere că recunoaşterea reclamantei era singura care putea fi coroborată cu alte dovezi care să susţină un fapt pozitiv, respectiv prezentarea procurilor invocate, ceea ce însă nu s-a întâmplat fără a putea fi invocat un motiv care să justifice această omisiune. Este de notorietate că în orice sistem de drept actele emise de autorităţi se întocmesc în două exemplare originale, dintre care unul rămâne în păstrarea autorităţii respective o anumită perioadă. Faptul de a nu înfăţişa înscrisurile în dispută la solicitarea primei instanţe are, la rândul său, valoarea unei recunoaşteri a susţinerilor părţii adverse, în cazul acesta a inexistenţei lor, în temeiul art. 174 C. proc. civ.

Or, lipsa înscrisurilor ca atare socotită dovedită în acest mod este de natură să lase fără suport recunoaşterea reclamantei, care face trimitere la ele şi deci nu mai poate fi vorba de efectuarea de acte de acceptare tacită prin reprezentant.

Din acelaşi motiv, faptul că într-o contestaţie adresată Primăriei Comunei B., reclamanta invocă chiar în primul alineat calitatea de reprezentantă a fratelui său, P.A., „ambii în calitate de moştenitori de pe urma defunctului nostru tată P.V.” constituie tot o recunoaştere a drepturilor acestuia ce a fost înlăturată şi, astfel, nefiind făcută proba mandatului pe care l-a acordat surorii sale pentru a face acte de acceptare, pârâtul a fost considerat străin de succesiunea tatălui său, prin neacceptare, în termenul legal de opţiune prevăzut de art. 700 C. civ.

Vezi şi alte speţe de drept civil: