Repararea prejudiciului moral. Transmiterea dreptului pe cale succesorală
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată la data de 3 octombrie 2005, reclamanta P.Z.(fostă V.) a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună repararea pagubei suferite în urma condamnării pe nedrept a defunctului său soţ P.N. la pedeapsa de 25 de ani de temniţă grea pentru infracţiunea de uneltire contra ordinii sociale, prevăzută de art. 209 pct. 2 lit. b) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 31 C. pen. anterior, la 15 ani de detenţie grea pentru săvârşirea infracţiunii de activitate intensă contra clasei muncitoare şi a mişcării revoluţionare, prevăzută de art. 1931 alin. (3) şi (4) C. pen. anterior şi confiscarea totală a averii, dispusă prin sentinţa nr. 241/16 decembrie 1957 a Tribunalului Militar al Regiunii a Il-a Militară şi decizia nr. 57/22 februarie 1958 a Tribunalului Suprem, Colegiul militar, prin obligarea pârâtului la plata sumei de 5.000.000 RON.
Calitatea procesuală activă presupune existenţa unei identităţi între persoana reclamantului şi cel care ar fi titularul dreptului afirmat în raportul juridic dedus judecăţii.
Aplicând această regulă de drept în cazul acţiunilor prin care se solicită repararea prejudiciilor morale, se constată că, spre deosebire de situaţia reparaţiei unui prejudiciu patrimonial, în care dreptul la acţiunea în daune poate fi transmis pe calea moştenirii legale ori testamentare, în ce priveşte dreptul rezultat din vătămările aduse personalităţii morale, transmisibilitatea succesorală este, într-adevăr, mai greu de acceptat, dat fiind caracterul strict personal al dreptului la acţiune; atunci când de cuius nu a introdus acţiunea în daune în timpul vieţii sale pare destul de nejustificat ca moştenitorii lui să poată pretinde, în profitul lor personal, preţul suferinţelor fizice sau psihice îndurate de acesta. în caz de deces, se admite că se poate acorda persoanelor care au fost legate de victimă printr-o puternică afecţiune, denumite victime indirecte, o indemnizaţie, însă pentru propriile suferinţe de natură psihică cauzate de pierderea acestuia.
Cu toate acestea, chiar dispoziţiile art. 506 alin. (2) C. proc. pen. prevăd că acţiunea pentru repararea pagubei în cazurile prevăzute de art. 504 poate fi continuată sau pornită după moartea persoanei îndreptăţite, de către persoanele care se aflau în întreţinerea sa, iar în ceea ce priveşte acordarea unor despăgubiri persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri există dispoziţii cu caracter special şi în raport de cadrul general privind repararea pagubei materiale sau a daunei morale în cazul condamnării pe nedrept, stabilit de Codul de procedură penală.
în acest sens, art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 prevede că soţul (soţia) celui decedat, din categoria celor dispăruţi sau exterminaţi în timpul detenţiei, internaţi abuziv în spitale de psihiatrie, deportaţi sau prizonieri, are dreptul la o indemnizaţie lunară de 60.000 lei neimpozabilă, dacă, ulterior, nu s-a recăsătorit. De aceleaşi drepturi beneficiază soţul (soţia) celui care a decedat după ieşirea din închisoare, din spitalul de psihiatrie, după întoarcerea din deportare sau din prizonierat, dacă, ulterior, nu s-a recăsătorit. Din economia actului normativ menţionat reiese că, prin acordarea acestei indemnizaţii, s-a urmărit o reparaţie inclusiv a unor daune morale suferite de persoanele care s-au aflat în situaţiile prevăzute de art. 1, pentru condiţiile de viaţă deosebit de grele ce le-au fost impuse de dictatura comunistă.
Chiar dacă prestabilirea unor bareme ar duce la estomparea caracterului reparatoriu al răspunderii civile, fiind contrară practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului, care se referă la dreptul victimei de a primi o satisfacţie justă şi echitabilă, dispoziţia legală citată este pe deplin aplicabilă cel puţin în privinţa justificării calităţii procesuale active a reclamantei.
Mai mult decât atât, optica Curţii, în ceea ce priveşte caracterul pretenţiei de plată a despăgubirii acordate pentru prejudiciul material cauzat, a fost iniţial în sensul că aceasta trebuie considerată ca strict personală, ea neputând fi invocată decât de victimă, astfel că, în caz de deces, nici moştenitorii nu pot beneficia de ea ca atare, aceştia primind însă în anumite cazuri o creanţă în calitate de rude sau de victime personale. Jurisprudenţa mai recentă a Curţii pare a fi mai favorabilă moştenitorilor, e drept că în situaţia în care victima imediată a decedat în cursul procesului, după ce aceasta şi-a exercitat dreptul la o despăgubire pentru prejudiciul de ordin moral. Astfel, în cauza Lukanov c. Bulgariei a arătat că: „nu poate fi contestat faptul că, în urma decesului d-lui Lukanov, văduva sa şi cei doi copii aveau calitatea de a continua reclamaţia, în numele său, iar Curtea nu găseşte niciun motiv de a decide altfel”.
Aceleaşi raţiuni se regăsesc şi în ipoteza în care victima a fost împiedicată în timpul vieţii de a acţiona pentru repararea prejudiciului suferit. Or, potrivit practicii Curţii Europene a Drepturilor Omului, dreptul la reparaţie acoperă în mod exclusiv cazurile în care o condamnare finală pentru o infracţiune penală a fost anulată sau dacă o persoană condamnată de o infracţiune penală a fost graţiată pe motiv că au fost descoperite recent fapte noi care demonstrează în cele din urmă că a avut loc o eroare judiciară, ceea ce înseamnă că inacţiunea persoanei vătămate până la momentul pronunţării deciziei nr. 145/26 aprilie 2004 de către înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu îi este imputabilă.
Pe cale de consecinţă, Tribunalul a respins excepţia ca neîntemeiată.
Fiind întrunite elementele răspunderii civile instituite de art. 504 C. proc. pen. şi art. 48 alin. (3) din Constituţie, se impune repararea integrală de către stat a pagubei suferite, ceea ce presupune în principiu înlăturarea tuturor consecinţelor dăunătoare ale acesteia, în scopul repunerii, pe cât posibil, în situaţia anterioară a victimei.
Hotărârea a rămas definitivă şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 1481 din 5 martie 2008 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, cu precizarea că recursul Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a fost respins ca tardiv formulat.
Trib. Bucureşti, s. a V-a civ., sentinţa nr. 1307 din 3 noiembrie 2006
| ← Decesul debitorului obligaţiei de întreţinere. Lipsa... | Declaraţie de renunţare la drepturile asupra unor bunuri... → |
|---|
