Donaţie făcută statului. Lipsa intenţiei de a gratifica. Distincţie faţă de vicierea consimţământului. Nulitate absolută. Caracter imprescriptibil
| Comentarii |
|
C. civ., art. 948, art. 966
I. Judecătoria a arătat că, deşi, din punctul de vedere al respectării condiţiilor de formă, nu se constată motive care să atragă nevalabi-litatea contractului de donaţie, nu au fost îndeplinite toate condiţiile de fond la momentul perfectării actului.
Sub acest aspect, a reţinut că, potrivit art. 948 pct. 4 şi art. 966 C. civ., obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau nelicită nu poate avea niciun efect, sancţiunea care operează pentru lipsa sau neva-labilitatea cauzei unei convenţii fiind nulitatea absolută a acesteia.
împreună cu consimţământul, cauza formează voinţa juridică, iar unul dintre principiile de bază ale dreptului civil român este acela al protejării voinţei reale a contractanţilor, astfel că în materie de libe-ralităţi ceea ce se cere a fi ocrotit cu precădere este voinţa donatorului, pentru că donaţia este în mod cumpănitor opera dispunătorului.
Or, în cauza de faţă, concluzia care se desprinde prin raportare la declaraţiile martorilor, care au arătat că autorii reclamantelor au încercat să redobândească imobilul şi că asupra acestora s-au exercitat presiuni în vederea încheierii actului, este aceea că nu a existat o intenţie liberală de a gratifica statul în partea autorilor reclamanţilor (cu atât mai mult cu cât nu rezultă care ar fi putut fi motivaţia pentru care defuncţii s-ar fi lipsit de unica lor proprietate).
Totodată, Judecătoria a apreciat că presiunile exercitate asupra autorilor reclamantelor nu pot determina numai o nulitate relativă, ca urmare a vicierii consimţământului, ci, având în vedere atât declaraţiile martorilor audiaţi, cât şi contextul istoric în care a intervenit încheierea actului juridic, în cauză este vorba despre lipsa intenţiei de a gratifica.
II. Tribunalul a reţinut că primul motiv de apel este fondat, art. 21 din Legea nr. 215/2001 (în vigoare la momentul introducerii cererii de chemare în judecată) arătând că sunt doar autorităţi deliberative consiliile locale, orăşeneşti şi municipale, iar în conformitate cu prevederile art. 19 alin. (1) din acelaşi act normativ, numai unităţile admi-nistrativ-teritoriale (în speţă Municipiul Bucureşti), fiind persoane juridice de drept public cu capacitate juridică şi patrimoniu propriu, stau în justiţie prin Primar. în consecinţă, rezultă că intimatul-pârât Consiliul General al Municipiului Bucureşti nu are personalitate juridică şi nici capacitate de a sta în justiţie, legea necuprinzând prevederi în acest sens; pe de altă parte, nu sunt îndeplinite nici prevederile art. 41 alin. (2) C. proc. civ.
Prin urmare, primul motiv de apel a fost găsit întemeiat, consta-tându-se că C.G.M.B. nu are capacitate procesuală civilă de folosinţă.
III. Recurenţii au arătat că, menţinând soluţia instanţei de fond, Tribunalul a confirmat o situaţie juridică nereală, rezultat al unei greşite interpretări a actului de donaţie dedus judecăţii, când în speţă, actul de donaţie autentic a fost încheiat de persoane cu un nivel de educaţie superior, care nu ar fi putut pretinde că nu au avut reprezentarea scopului imediat al actului juridic încheiat, acela de a face o liberalitate, existenţa înscrisului autentic asigurând dovada materială a scopului imediat al actului juridic. Scopul mediat, ca element psihologic determinant pentru încheierea actului juridic, se regăseşte în poziţia autorilor reclamantelor în ierarhia statului comunist, ale cărui valori au fost împărtăşite şi susţinute de către aceştia. în cauză nu exista niciun element de natură probatorie, apt să indice lipsa scopului mediat al donaţiei. Teama de pierdere a libertăţii autorilor lor, invocate de către reclamante, nedovedită şi imposibil de prezumat în contextul momentului încheierii actului de donaţie, ar fi putut constitui, cel mult, un argument pentru promovarea unui demers privitor la anularea donaţiei pentru vicierea consimţământului datorită presiunii psihice, cu respectarea termenului de prescripţie. Lipsa de diligenţă a reclamantelor în promovarea unui astfel de demers nu poate fi avansată prin această acţiune lipsită de argumente de fapt şi juridice.
Curtea a constatat că recursurile sunt neîntemeiate, urmând a fi respinse, pentru următoarele considerente:
Definit ca o condiţie esenţială a contractului de donaţie, consimţământul reprezintă manifestarea de voinţă exteriorizată, cu scopul de a produce efecte juridice. Pentru realizarea acestui scop, consimţământul trebuie să existe neviciat de eroare, doi, violenţă sau leziune. Consimţământul este unul dintre elementele voinţei juridice, alături de motivul determinant (ca element al cauzei sau aşa-numita cauză îndepărtată, concretă), întrepătrunderea acestora dând naştere voinţei generatoare de efecte juridice în anumite condiţii. Consimţământul lipseşte atunci când s-a realizat cu o rezervă mentală cunoscută de cocontractant şi este viciat când a fost smuls prin violenţă fizică sau psihică.
în speţă, problema de drept în discuţie, punctată în cuprinsul ambelor recursuri, este, cu privire la existenţa unei nulităţi relative a contractului de donaţie, derivată dintr-o posibilă viciere a consimţământului prin constrângere psihică şi prescriptibilă în termenul general de trei ani, respectiv inexistenţa unei nulităţi absolute - imprescriptibilă şi determinată de lipsa cauzei actului de donaţie.
Ambii recurenţi au susţinut că nu există elemente probatorii apte să indice lipsa cauzei actului de donaţie (a scopului mediat al acesteia), instanţele anterioare aflându-se în confuzie asupra interpretării proba-toriilor.
Curtea a reţinut că probele administrate au reliefat clar faptul că autorii reclamatelor nu au intenţionat să doneze, fiind nevoiţi să semneze actul ca urmare a presiunii psihice la care au fost supuşi direct sau indirect prin membri ai familiei, însă au păstrat o rezervă mentală, cunoscută, pe de altă parte, de către stat prin organele sale reprezentative.
Regăsind această intenţie de a gratifica, la graniţa dintre consimţământ şi cauza abstractă în cadrul contractului de donaţie, Curtea a apreciat că lipsa intenţiei de a gratifica este echivalentă cu lipsa totală a consimţământului, nu doar a cauzei, fapt care atrage nulitatea absolută a contractului de donaţie în speţă.
C.A. Bucureşti, s. a !X-a civ. şi propr. irit., decizia nr. 64/R din 10 februarie 2009, nepublicată
| ← Contract de donaţie. Eroare asupra naturii contractului.... | Donaţie făcută statului. Invocarea vicierii... → |
|---|
