Drept la apărare. Respingere de instanţa de judecată a cererii de amânare a judecării cauzei, în temeiul art. 156 C. proc. civ. Apel netimbrat
| Comentarii |
|
C. proc. civ., art. 156 Legea nr. 146/1997, art. 20
Noţiunea de proces echitabil impune ca părţile să beneficieze de asistenţă juridică prin apărător ales, atunci când o solicită, ori din oficiu, desemnat în cazurile prevăzute de lege.
Prin anularea apelului ca netimbrat, în situaţia în care apelanţii au solicitat termen pentru lipsă de apărare, instanţa a pronunţat hotărârea atacată de cele două părţi, cu nerespectarea formelor procedurale care se sancţionează cu nulitatea, fiind încălcat dreptul la apărare şi principiul contradictorialităţii.
Decizia civilă nr. 3 din 7 ianuarie 2009
Prin cererea înregistrată la Judecătoria Iaşi, în data de 21 martie 2007, reclamanta SC C.U. SA Iaşi a chemat în judecată pe pârâţii M.J. şi alţii, pentru a se dispune evacuarea din imobilul pe care îl ocupau fără drept şi obligarea acestora la plata contravalorii lipsei de folosinţă în sumă de 94 lei pentru lunile ianuarie şi februarie 2007 şi pe viitor câte 47 lei lunar, până la părăsirea efectivă a apartamentului.
în fapt, reclamanta a arătat că era proprietara apartamentului, că la data de 31 decembrie 2006 a încetat contractul de închiriere nr. 2013/2006 încheiat cu pârâţii, nefiind făcută dovada relocaţiunii sau a reînnoirii convenţiei, în condiţiile art. 23 din Legea nr. 114/1996 şi art. 2, art. 10 lit. c) din contract. Pârâtul a fost notificat asupra obligaţilor sale, însă nu le-a îndeplinit, datorând şi lipsa de folosinţă pentru deţinerea locuinţei fără titlu locativ până la predarea efectivă.
Judecătoria laşi, prin sentinţa civilă nr. 1307 din 5 februarie 2008, a admis în parte cererea reclamantei, dispunând evacuarea pârâţilor din apartament. Instanţa de fond a luat act că pârâţii au achitat lipsa de folosinţă pentru perioada ianuarie 2007 - februarie 2008.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a constatat că, ulterior chemării în judecată, pârâţii au achitat lipsa de folosinţă pentru lunile ianuarie - februarie 2007, pe durata procesului, inclusiv pentru luna ianuarie 2008, data pronunţării hotărârii fiind 5 februarie 2008. în capătul de cerere ce avea ca obiect evacuarea, judecătoria a reţinut că la data introducerii acţiunii se împlinise termenul de închiriere, că pârâţii au recunoscut suma de 94 lei cerută ca lipsă de folosinţă de reclamantă, evacuarea solicitându-se pentru ajungerea la termen, şi nu ca urmare a nerespectării obligaţiei de plată. Instanţa de fond a constatat că reclamanta a făcut dovada îndeplinirii obligaţiilor prevăzute de art. 1452 C. civ., de înştiinţare a pârâţilor asupra denunţării contractului care nu a fost reînnoit prin acordul părţilor, potrivit clauzelor acestuia, acţiunea în evacuare fiind întemeiată.
La data de 17 martie 2008, pârâţii au declarat apel împotriva sentinţei pronunţate de Judecătoria Iaşi, prin rezoluţie administrativă dispunându-se citarea pârâţilor-apelanţi cu obligaţia achitării taxei judiciare de timbm în cuantum de 4 lei şi timbru judiciar 0,3 lei.
împotriva aceleiaşi sentinţe a declarat apel reclamanta SC C.U. SA Iaşi.
La data de 3 iunie 2008, pârâţii au solicitat acordarea unui nou termen de judecată, în vederea angajării unui apărător. Tribunalul Iaşi, la termenul din 4 iunie 2008, a invocat din oficiu excepţia nulităţii cererii de apel a pârâţilor, ca netimbrată, aceştia lipsind la judecată. In baza art. 156 C. proc. civ., tribunalul a admis cererea de amânare a cauzei, formulată de apelanţi în vederea angajării unui apărător, totodată stabilind taxa de timbru judiciar şi acordând termen pentru achitarea acesteia, însă prin decizia civilă nr. 401 din 4 iunie 2008, tribunalul a anulat ca netimbrat apelul pârâţilor, a disjuns judecarea cererii de apel formulate de reclamanta SC C.U. SA Iaşi şi a acordat termen la 3 septembrie 2007 pentru soluţionarea acesteia. Tribunalul a constatat că pârâţii-apelanţi au fost citaţi cu menţiunea de a achita taxele de timbru conform art. 11 din Legea nr. 146/1997 şi art. 3 din O.G.
nr. 32/1995 privind timbrul judiciar, că aceştia nu s-au conformat obligaţiei legale, instanţa aplicând astfel prevederile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997. ’
împotriva deciziei pronunţate de Tribunalul Iaşi au declarat recurs pârâţii, încadrând motivul de recurs în art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi susţinând încălcarea dreptului la apărare conform art. 156 alin. (1) C. proc. civ., art. 24 din Constituia României şi art. 15 din Legea nr. 304/2004; încălcarea principiului contradictoria 1 ităţii şi al rolului activ al instanţei, întrucât din oficiu instanţa trebuia să pună în discuţie excepţia necompetenţei materiale.
în dezvoltarea motivelor de recurs pârâţii-recurenţi au susţinut că instanţa nu a verificat actele dosarului, pentm a stabili învestirea cu două cereri, una de apel şi una de recurs, în condiţiile art. 105 alin. (1) C. proc. civ., actele de procedură săvârşite de un judecător necompetent fiind nule. în ipoteza în care instanţa necompetentă a analizat cu prioritate timbrajul şi a admis această excepţie, hotărârea se atacă cu apel sau cu recurs în condiţiile art. 304 pct. 5 ori art. 318 C. proc. civ., instanţa aplicând art. 312 alin. (6) C. proc. civ. poate trimite pricina instanţei competente material, fie poate respinge cererea ca inadmisibilă.
Recurenţii au susţinut că tribunalul avea obligaţia de a verifica în prealabil compunerea legală a completului, pentru a se putea pronunţa asupra fiecărei chestiuni în litigiu. De asemenea, au mai invocat încălcarea principiului contradictorialităţii şi al rolului activ al judecătorului, motivat de faptul că excepţia nu a fost pusă în discuţia părţilor, iar apelanţii-pârâţi au formulat la primul termen de judecată cerere de apărare în conformitate cu art. 156 C. proc. civ. Partea nu a fost prezentă la dezbateri, rolul apărătorului este de a preîntâmpina orice greşeală sau violare a legii, dreptul la apărare are o valoare constituţională consacrat prin art. 24 din Constituţie şi art. 15 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, de Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile, a Convenţiei drepturilor omului, ca o garanţie a dreptului la un proces echitabil.
Analizând lucrările dosarului, curtea de apel a constatat că prin cererea de chemare în judecată reclamanta a învestit instanţa de prim grad cu acţiune având un capăt de acţiune principal, neevaluabil în bani (evacuare) şi capete de cerere accesorii, fiind incidente dispoziţiile art. 17 C. proc. civ. care prevede că „cererile accesorii şi incidentale sunt în căderea instanţei competente să judece cererea principală”.
Curtea a reţinut că tribunalul a calificat corect calea de atac ca fiind apel şi a soluţionat cauza în complet legal constituit, conform art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, format din doi judecători. Hotărârile date în primă instanţă de judecătorie sunt supuse apelului la tribunal, conform art. 282 C. proc. civ., condiţie îndeplinită de sentinţa civilă nr. 1307/2008, pronunţată de Judecătoria iaşi. în art. 2821 alin. (1) şi (2),
Codul de procedură civilă - expres şi limitativ - stabileşte ce hotărâri nu sunt supuse căii de atac a apelului, categorie în care nu sunt incluse şi acţiunile în evacuare, al căror obiect este nepatrimonial. Faptul că prin apelul declarat de reclamantă au fost aduse critici sentinţei în ce priveşte soluţia dată în capetele de cereri accesorii nu impunea calificarea căii de atac -numai în cererea SC C.U. SA Iaşi - ca fiind recurs, cum greşit au susţinut recurenţii.
Curtea a constatat că cererea privind despăgubirile pentru lipsa folosinţei imobilului era accesorie celei privind evacuarea, deoarece soluţionarea ei depindea de modul de rezolvare a cererii în evacuare. Prorogarea legală de competenţă în temeiul art. 17 C. proc. civ. are caracter de normă specială, derogând nu numai de la dispoziţiile de drept comun privind competenţa materială, dar şi a celor privind calificarea căii de atac, chiar dacă obiectul lor nu depăşeşte valoarea de 100.000 lei, conform art. 2821 C. proc. civ.
Astfel, recursul este întemeiat pentru următoarele considerente:
Tribunalul a soluţionat cauza la primul termen de judecată, pe excepţia pusă în discuţie din oficiu, în absenţa pârâţilor-apelanţi ce au cerut termen de apărare, şi prin disjungerea cererii de apel formulate de reclamantă.
Dispoziţiile privind judecata în primă instanţă sunt aplicabile şi la judecata apelului, dacă nu sunt potrivnice celor înscrise în Titlul IV (Apelul) Cartea II din Codul de procedură civilă. Astfel, art. 156 C. proc. civ. prevede că: „Instanţa va putea acorda un singur tennen de judecată pentru lipsă de apărare temeinic motivată”. Dispoziţia citată este aplicabilă şi în instanţa de apel, asupra căreia tribunalul s-a pronunţat prin admitere în partea introductivă a deciziei, consemnare modificată şi limitată de redactorul deciziei „numai la apelul disjuns modificarea nu este certificată de judecători conform art. 147 C. proc. civ.”.
Concluziile părţilor prezente nu au fost consemnate cu privire la cererea de amânare pentru lipsa de apărare a apelanţilor-pârâţi, la disjungere, ci numai la excepţia invocată din oficiu, părţile fiind supuse unui tratament juridic diferit în ce priveşte obligaţia fiecăreia de a achita taxele judiciare de timbru.
Faptul că s-a certificat modificarea în succesiunea măsurilor procedurale dispuse cu privire la fiecare parte în proces, nu a fost înlăturată încălcarea dreptului de apărare al recurenţilor-pârâţi la judecata în apel şi al egalităţii în faţa legii, fără privilegii şi fără discriminări. Dreptul la apărare este garantat prin art. 24 din Constituţie, consacrat prin art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, părţile pot fi asistate sau reprezentate de avocat ales sau numit din oficiu, în condiţiile legii, în orice fază procesuală, primă instanţă şi căi de atac.
Solicitarea amânării cauzei pentru angajarea apărătorului, în speţă, trebuie reţinută de instanţă ca o imposibilitate a părţii de a pune concluzii, oral şi în contradictoriu, în calea de atac, dar şi a excepţiei invocate din oficiu la primul termen de judecată la care tribunalul a aplicat şi sancţiunea anulării.
în art. 6 alin. (1) al Convenţiei europene pentm apărarea drepturilor omului se prevede că: „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale de o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa”.
Noţiunea de proces echitabil impune ca părţile şi în cauzele civile să beneficieze de asistenţă juridică prin apărător ales, când o solicită, ori din oficiu desemnat în cazurile prevăzute de lege. Instanţele de judecată au obligaţia de a lua măsurile necesare pentru asigurarea apărării efective în proces, a dispune măsuri procedurale fără a încălca drepturile părţilor şi a exercitării rolului activ. Prin anularea apelului ca netimbrat, în condiţiile în care apelanţii-pârâţi au solicitat termen pentru lipsă de apărare - calea de atac fiind aceeaşi, unică la fel ca şi hotărârea atacată de cele două părţi, tribunalul nu a asigurat pârâţilor o apărare efectivă, hotărârea atacată fiind pronunţată cu nerespectarea formelor procedurale care atrag nulitatea, fiind încălcat dreptul la apărare şi principiul contradictorialităţii.
Curtea de apel a avut în vedere locul primordial al dreptului la apărare în tot cursul procesului, iar pentru realizarea unei protecţii eficace a drepturilor omului nu era suficientă numai consacrarea legislativă, ci trebuia însoţită de garanţii fundamentale de ordin procesual şi procedural.
Soluţionarea cauzelor în termen rezonabil nu poate avea loc prin încălcarea principiilor care guvernează procesul civil, a legalităţii, contradictorialităţii, a egalităţii depline a părţilor în proces. Sancţiunea anulării apelului în aplicarea art. 20 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, din succesiunea măsurilor dispuse de instanţă în şedinţa publică din 4 iunie 2008 cu privire la fiecare apelant, nu a încălcat numai dreptul la apărare şi cel al egalităţii părţilor în proces, dar a fost şi disproporţionată.
Verificarea timbrajului reprezintă pentru instanţele judecătoreşti o sarcină legală administrativă conform dispoziţiilor Legii nr. 146/1997 şi Normelor metodologice de aplicare. Deşi este o chestiune care nu constituie obiect al judecăţii, care precede orice act de procedură, anularea acţiunii sau cererii ca netimbrată nu poate fi dispusă prin încălcarea dreptului la apărare al părţilor şi al egalităţii în faţa legii, a dispoziţiilor imperative privind judecarea apelului.
Relevant în cauză a fost şi faptul că, învestit cu judecarea a două apeluri împotriva aceleiaşi hotărâri, tribunalul, în aplicarea şi interpretarea art. 290 C. proc. civ., avea obligaţia de a le judeca odată, printr-o hotărâre unică, şi nu prin două decizii, ca efect al disjungerii.
Curtea a avut în vedere că dispoziţiile privind judecata în primă instanţă sunt aplicabile în calea de atac a apelului (art. 298 C. proc. civ.), numai dacă nu sunt potrivnice celor privind Judecata apelului”. Astfel, măsura disjungerii poate fi dispusă conform art. 165 C. proc. civ. în orice stare a pricinilor întrunite, dacă instanţa socoteşte că numai una dintre ele este în stare de judecată, reunire dispusă potrivit art. 164 C. proc. civ. Instanţa de fond a judecat o acţiune unică, cu capete de cerere accesorii şi un capăt principal, acţiune în evacuare, şi nu „pricini” în sensul de cauze diferite, dosare înregistrate la instanţe deosebite de acelaşi grad, în care sunt aceleaşi părţi şi al căror obiect şi cauză au între ele o strânsă legătură.
Judecata în apel a avut ca obiect legalitatea şi temeinicia numai a sentinţei civile nr. 1307/2008 a Judecătoriei Iaşi, oricare ar fi numărul declaraţiilor de apel şi părţilor ce au exercitat calea de atac, astfel că nu puteau fi disjunse.
Dispoziţia art. 290 C. proc. civ. este imperativă, derogă de la judecata în primă instanţă, neexistând identitate între cerere şi pricină, care sunt noţiuni distincte, în sensul procesual al art. 290 C. proc. civ. fiind normă de strictă interpretare şi imperativă.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 312 alin. (5) C. proc. civ., curtea de apel a admis recursul, a casat decizia tribunalului şi a trimis cauza pentru rejudecarea apelului, instanţa de apel urmând a face şi aplicarea art. 290 C. proc. civ.
| ← Drept la apărare | Citarea şi comunicarea actelor de procedură → |
|---|
