Drept la apărare

Comentarii

0

C. proc. civ., art. 156, art. 723

Dreptul la apărare este unul dintre principiile fundamentale ale procesului civil, care trebuie exercitat cu bună-credinţă, impusă părţilor prin art. 723 C. proc. civ. Acordarea termenului prevăzut de art. 156 C. proc. civ. constituie pentru instanţă o facultate, ce are obligaţia de a cerceta dacă amânarea cerută este temeinic motivată şi nu constituie o exercitare abuzivă a dreptului.

Decizia nr. 407 din 14 octombrie 2009

Prin sentinţa civilă nr. 8436 din 03.07.2007, Judecătoria laşi a admis acţiunea şi a desfăcut căsătoria părţilor, dispunând revenirea reclamantei la numele anterior.

împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul, prin decizia civilă nr. 955 din 19.12.2007, iar cauza trimisă spre rejudecare Judecătoriei Iaşi.

Judecătoria Iaşi, prin sentinţa civilă nr. 5945 din 14.05.2008, pronunţată în rejudecare, a admis acţiunea reclamantei, desfăcând căsătoria din culpa exclusivă a pârâtului şi dispunând revenirea reclamantei la numele avut anterior căsătoriei.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, prin cererea înregistrată la instanţă sub nr. 11770/245/19.06.2005, reclamanta a chemat în judecată pe soţul-pârât, pentru ca instanţa să dispună desfacerea căsătoriei încheiate între părţi, în anul 1972 şi revenirea reclamantei la numele avut anterior căsătoriei.

Motivând în fapt acţiunea, reclamanta arată că s-a căsătorit cu pârâtul în anul 1972, iar din căsătorie au rezultat 3 copii, majori la data judecării cauzei, dar că relaţiile de familie erau grav vătămate şi căsnicia nu mai putea continua din cauza bolii de natură psihică, ce a fost cauzată şi de comportamentul autoritar şi posesiv al pârâtului faţă de ea şi de copii, motiv pentru care a intervenit şi despărţirea în fapt, prin plecarea sa din domiciliul conjugal de aproximativ 4 ani.

Reclamanta a depus la dosarul cauzei un memoriu prin care a arătat că dosarul s-a înregistrat în anul 2004 şi că s-au acordat 11 termene la solicitarea soţului care a refuzat constant desfacerea căsătoriei. Fiind apărată cu rea-credinţă, reclamanta a considerat că nu se impunea un divorţ remediu, ci un divorţ normal, cu martori.

Pârâtul nu s-a prezentat în instanţă la termenul acordat nici personal, nici prin apărător.

Instanţa de fond, examinând actele şi lucrările dosanilui, a reţinut următoarele:

Părţile s-au căsătorit în anul 1972, din căsătorie rezultând 3 copii, toţi majori. Din anul 2004, părţile s-au despărţit definitiv în fapt, prin plecarea din domiciliul conjugal a reclamantei, care s-a stabilit în altă localitate, împreună cu doi dintre copiii familiei. Conform dispoziţiilor art. 2 C. fam., relaţiile de familie se bazează pe prietenie şi afecţiune reciprocă între membrii ei, aceştia fiind datori să îşi acorde unul altuia sprijin moral şi material. Părţile s-au separat în fapt în anul 2004, de atunci între aceştia au avut loc mai multe procese, pârâtul formulând plângere penală împotriva reclamantei pentm flirt, abandon de familie, sesizând organele de poliţie cu privire la locuirea ilegală a fiului său la mama pârâtului. Din înscrisurile medicale coroborate cu declaraţia martorului audiat a rezultat că starea de sănătate a reclamantei s-a ameliorat vizibil după separaţia soţilor, fapt ce a dus în anul 2004 ia revocarea curatelei instituite la cererea pârâtului, în anul 1993, asupra acesteia.

Instanţa de prim grad a reţinut că de deteriorarea relaţiilor de familie se lăcea vinovat pârâtul, care a avut pe parcursul căsătoriei un comportament abuziv atât cu reclamanta, dar şi cu copiii, acest comportament determinând agravarea stării de sănătate a reclamantei care, abia după separaţia în fapt a soţilor, s-a recuperat. Din probele administrate a rezultat că pârâtul a refuzat în mod constant să sprijine moral şi material familia, încercând să îi interzică reclamantei orice contact cu copiii, timp de 9 ani el fiind curatorul acesteia, fapt ce a determinat o totală dependenţă a reclamantei de pârât. Din declaraţia martorului audiat a rezultat că şi după despărţirea în fapt a soţilor, pârâtul a ameninţat-o pe reclamantă că o pune sub interdicţie, ameninţări adresând şi fiicei părţilor.

Instanţa şi-a format convingerea, din probele administrate în cauză, că relaţiile dintre soţi erau grav şi iremediabil vătămate, căsătoria acestora fiind imposibil de continuat. Prin urmare, judecătoria a desfăcut căsătoria părţilor, în temeiul dispoziţiilor art. 38 alin. (1) C. fam., din culpa exclusivă a pârâtului, iar în baza dispoziţiilor art. 40 C. fam., reclamanta a revenit la numele avut anterior căsătoriei.

Apelul formulat de pârât împotriva sentinţei civile nr. 5954 din

14.05.2008 a Judecătoriei Iaşi, a fost respins prin decizia civilă nr. 838 din

26.11.2008 a Tribunalului Iaşi care, în esenţă, a constatat că în rejudecare, după un prim termen în care cauza s-a amânat la cererea pârâtului, în vederea angajării unui avocat, reclamanta a depus la dosar un memoriu prin care a precizat că solicita desfacerea căsătoriei nu pe calea unui divorţ remediu, ci a unui divorţ normal. Precizările au fost comunicate pârâtului, astfel cum a rezultat din adresa de la dosar.

Instanţa avea îndatorirea de a se pronunţa asupra obiectului cererii formulate de parte, iar din considerentele sentinţei rezulta că motivele care au fost analizate erau cele din cererea introductivă, astfel încât nu existau temeiuri pentru a se reţine că pârâtul nu a avut cunoştinţă de aceste temeiuri sau de precizări şi nu a avut posibilitatea de a-şi formula apărări.

Asupra criticii vizând lipsa de apărare la termenul când s-a judecat cauza s-a constatat, din lucrările cauzei, că la respectivul termen pârâtul nu s-a înfăţişat în instanţă, iar avocatul a depus o a doua cerere de amânare pentru imposibilitatea de prezentare, generată de necesitatea de a fi prezent la o altă instanţă, iar prima instanţă a respins motivat această cerere.

Dispoziţia are temei legal în art. 156 C. proc. civ., ce prevede că instanţa poate acorda un singur termen pentru lipsă de apărare, temeinic motivată. Mai mult, potrivit art. 129 C. civ., părţile au îndatorirea ca, în condiţiile legii, să urmărească desfăşurarea şi finalizarea procesului.

Cât priveşte probele, s-a constatat că la prima judecată în fond s-a administrat un amplu probatoriu, la cererea părţilor, că decizia de trimitere a cauzei spre rejudecare s-a întemeiat pe un motiv formal ce privea doar nelegalitatea sentinţei, nu şi procedura urmată sau a probelor administrate, probe pe care, de altfel, instanţa le-a valorizat prin sentinţa apelată, părţile având posibilitatea de a propune probe şi în faza rejudecării.

Reclamanta a solicitat doar proba cu înscrisuri, pe care le-a anexat memoriului cu precizări la cerere şi care au fost comunicate pârâtului, astfel încât acesta a avut cunoştinţă de ele.

Pârâtul a solicitat proba cu martori şi înscrisuri prin cerere scrisă, dar nu s-a înfăţişat în instanţă pentru a o justifica şi administra la termenul anume destinat în acest scop.

în fine, cât priveşte fondul cauzei, prima instanţă a reţinut din probe elementele esenţiale de fapt ale cauzei, iar soluţia s-a întemeiat pe o corectă valorizare a probatoriului şi aplicare a legii.

înscrisurile medicale depuse la dosar au atestat că reclamanta era în evidenţa spitalului de psihiatrie, că avea capacitate de autocontrol şi autoîngrijire, capacitate psihică conservată şi discernământul faptelor sale.

Celelalte înscrisuri depuse au relevat că părţile s-au căsătorit în anul 1972, iar în anul 1993 pârâtul a fost numit curator al reclamantei, în anul 2004 fiind ridicată dispoziţia de curatelă; pârâtul a formulat plângeri penale împotriva reclamantei pentru abandon de familie, apoi pentru furt între soţi, ambele generând o plângere penală a reclamantei pentru denunţare calomnioasă. Ulterior înregistrării acţiunii de divorţ, pârâtul a formulat o cerere de punere sub interdicţie a reclamantei, care a generat expertizarea psihiatrică şi concluziile mai înainte arătate, precum şi audierea copiilor părţilor, care au apreciat că mama lor putea să îşi poarte singură de grijă, că începând cu anul 2005 reclamanta locuia şi muncea în altă localitate.

Pârâtul s-a opus divorţului, arătând că niciuna dintre susţinerile reclamantei nu aveau suport în realitate, că plecarea sa de la domiciliul conjugal şi ultimele agravări ale bolii psihice de care suferea se datorau anturajului nefericit în care a intrat în ultimii ani.

Coroborând susţinerile părţilor cu înscrisurile şi depoziţia martorei audiate la solicitarea reclamantei, prima instanţă a reţinut corect, pentm motivele expuse în sentinţă, că relaţiile dintre soţi erau grav şi iremediabil vătămate, iar continuarea căsătoriei nu mai era cu putinţă din culpa soţului pârât, dispunând în consecinţă, potrivit art. 38 alin. (1) C. fam., desfacerea căsătoriei prin divorţ.

împotriva deciziei Tribunalului Iaşi, a formulat recurs pârâtul, criticând-o ca netemeinică şi nelegală. Recurentul a susţinut că în mod greşit instanţa de apel nu a ţinut cont de critica adusă judecării fondului, referitoare la faptul că prima instanţă i-a încălcat acestuia dreptul la apărare. Astfel, Judecătoria Iaşi a soluţionat cauza la termenul din 14.05.2008, deşi la dosar se afla cererea de amânare depusă de apărătorul pârâtului şi ordinul de deplasare într-o altă localitate, unde acesta avea o altă cauză, prejudiciind în mod clar pârâtul care nu a avut posibilitatea de a propune şi administra probe.

Recurentul a mai susţinut că instanţa de apel a ignorat criticile sale cu privire la încălcarea de instanţa de fond a dispoziţiilor art. 132 C. proc. civ. Astfel, la termenul din 14.05.2008, reclamanta a depus un memoriu prin care a arătat că a învestit iniţial completul cu judecarea unui divorţ remediu în baza art. 38 alin. (3) C. fam., iar acum solicita pronunţarea divorţului în baza art. 38 alin. (1) C. fam.

în susţinerea cererii de modificare a temeiului de drept şi implicit a obiectului acţiunii iniţiale, reclamanta a invocat aspecte noi, de natură a afecta imaginea şi reputaţia profesională a pârâtului, pe care acesta nu le-a putut contracara.

Instanţa de apel, la rândul ei, a încălcat dreptul la apărare al recurentului, rămânând în pronunţare la termenul din 19.11.2008, când apărătorul ales al acestuia (în urma termenului acordat în acest sens în şedinţa din 22.10.2008), datorită unor motive independente de voinţa sa, nu s-a putut prezenta.

Pe fondul cauzei, situaţia de fapt reţinută prin hotărârea recurată era neconformă cu realitatea, conchizând în lipsa unui probatoriu adecvat că relaţiile dintre soţi erau grav şi iremediabil vătămate, iar continuarea căsătoriei nu mai era posibilă din culpa soţului-pârât. Recurentul a susţinut că administrarea unui probatoriu adecvat putea forma convingerea instanţei că nu existau motive temeinice care să ducă la desfacerea căsătoriei, având în vedere vârsta înaintată a părţilor, cât şi starea de boală a reclamantei.

Verificând actele şi lucrările dosarului, raportat la motivele de recurs formulate şi la dispoziţiile legale incidente în cauză, curtea de apel a constatat următoarele:

Raportat la prima critică formulată de recurent, referitoare la încălcarea dreptului său la apărare de instanţa de fond, cererea recurentului-pârât pentru angajarea unui apărător, cerere formulată personal în şedinţa publică din 02.04.2008, a fost admisă de Judecătoria Iaşi, iar apărătorul ales a solicitat un nou termen (însoţit de un ordin de deplasare), întrucât nu se afla în localitate. La următorul termen, 14.05.2008 (aproximativ o lună de zile), apărătorul pârâtului a formulat o nouă cerere de amânare (înregistrată tot cu o zi înaintea termenului de judecată, respectiv pe 13.05.2008), cu aceeaşi motivare, cerere pe care instanţa a respins-o. Tribunalul Iaşi corect a reţinut că, faţă de dispoziţiile art. 156 C. proc. civ., potrivit căruia instanţa poate da un singur termen pentru lipsă de apărare, temeinic motivată, instanţa de fond a procedat corect, respingând cea de-a doua cerere de amânare.

Cât priveşte susţinerile referitoare la încălcarea dreptului de apărare, de această dată de instanţa de apel, curtea a constatat că cererea recurentului pentru angajarea unui apărător depusă prin serviciul de registratură, a fost admisă de instanţa de apel, prin încheierea de şedinţă din 22.10.2008, iar apărătorul ales (acelaşi de la fond) a solicitat un nou termen, motivat de faptul că se afla în campanie electorală. Această ultimă cerere a fost respinsă, instanţa acordând părţilor cuvântul în fond şi amânând pronunţarea pentru 26.11.2008.

Este adevărat că dreptul la apărare este unul dintre principiile fundamentale ale dreptului civil, însă, în cadrul procesului civil, acest drept, ca de altfel toate drepturile procesuale, trebuie exercitat cu bună-credinţă, impusă părţilor prin art. 723 C. proc. civ.

Pe de altă parte, acordarea termenului prevăzut de art. 156 C. proc. civ. constituia, pentru instanţă, o simplă formalitate prevăzută de lege. Neexistând obligaţia acordării termenului în orice împrejurare, admiterea cererii pentru amânarea procesului presupunea aprecierea instanţei în raport cu natura litigiului, complexitatea lui, împrejurările specifice şi motivele cererii formulate. Neprezentarea la proces a apărătorului ales şi neanexarea la cererea de amânare a unor înscrisuri care să justifice absenţa acestuia confirmau faptul că, prin cererea de amânare, s-a urmărit doar tergiversarea soluţionării cauzei.

Atitudinea procesuală a părţii, reprezentată prin avocat ales, atât pe parcursul soluţionării fondului, cât şi în apel, a constituit exerciţiul abuziv al dreptului de apărare, corect apreciat de tribunal care a respins cererea pentru o nouă amânare.

Cât priveşte cel de-al doilea motiv de recurs, curtea a constatat că prin cererea introductivă de instanţă, formulată la data de 14.06.2005, intimata-re-clamantă a solicitat desfacerea căsătoriei în baza dispoziţiilor art. 38 alin. (3) C. fam., potrivit căruia „oricare dintre soţi poate cere divorţul atunci când starea sănătăţii sale face imposibilă continuarea căsătoriei”. După casarea cu trimitere, după ce la primul termen de judecată din 02.04.2008 cauza s-a amânat, urmare a cererii pârâtului de a-şi angaja apărător, reclamanta a depus la termenul din 16.04.2008 un memoriu însoţit de înscrisuri, în care a precizat că doreşte desfacerea căsătoriei în baza dispoziţiilor art. 38 alin. (1) C. fam. Pârâtul nefiind prezent şi nici avocatul ales al acestuia (care a formulat cerere de amânare), aşa cum a rezultat din adresa de la dosar, memoriul reclamantei i-a fost comunicat.

Pe de altă parte, în mod corect instanţa de apel a constatat că din considerentele sentinţei civile apelate rezulta că Judecătoria Iaşi a analizat toate motivele expuse în cererea introductivă, astfel că în mod corect nu se putea reţine că pârâtul nu a avut cunoştinţă de acestea şi că nu a avut posibilitatea de a-şi formula apărări.

Cât priveşte fondul cauzei, în mod corect Tribunalul Iaşi a constatat că soluţia s-a întemeiat pe o corectă analizare a probatoriului administrat în cauză şi pe aplicarea legii. Astfel, dovada separării în fapt a soţilor pe o perioadă îndelungată de timp, însoţită de lipsa de comunicare a acestora, au constituit motive temeinice de divorţ. Opunerea părţii pârâte la desfacerea căsătoriei, fără o atitudine susţinută şi de acte concrete de reluare a convieţuirii paşnice între soţi, nu a reprezentat un impediment pentru instanţă la pronunţarea desfacerii căsătoriei.

In consecinţă, pentru toate considerentele expuse şi având în vedere şi dispoziţiile art. 312 C. proc. civ., curtea de apel a respins recursul şi a menţinut decizia Tribunalului Iaşi ca temeinică şi legală.

<

Vezi şi alte speţe de drept civil: